Literatura si arta in cel de al doilea război

mondial
Artă abstractă:
 Arta abstractă este denumirea pe care, începând cu cel de-al doilea
deceniu al secolului al XX-lea, și-o revendică o serie de tendințe, de
grupări, de creații - în general diverse, succedându-se nu fără o anumită
atitudine polemică - care au la bază un protest împotriva academismului
 și naturalismului, îndepărtând din imaginea plastică elementele lumii
vizibile, redate până atunci de așa zisă artă figurativă, și așezând în locul
lor un sistem de semne, linii, pete, volume, ce ar trebui să exprime, în
formă pură, acțiunea raționalității și sensibilității umane.
 Plecând de la ideea că arta plastică, arhitectura și muzica sunt prin
excelență abstracte - ele presupunând în același timp o sumă de legături
cu realul, și fiind, de regulă, acceptate drept construcții, ansambluri
controlate de logică - primii artiști atrași de abstracționism își
manifestă, cu un sentiment de eliberare, întreaga încărcătură
emoțională.
 In 1934 au apărut la București două volume cu titluri semnificative: Nu, al lui
Eugen Ionescu, și Pe culmile dispe­rării, al lui E. M. Cioran. Prin negarea ra­di­
cală promovată de primul și pesimismul adînc al celuilalt, cele două volu­me se
în­scriu în tradiția nihilismului european și totodată premerg temele care mai
apoi domină scena culturală a Europei Apusene, pornind de la existențialism și
pînă la teatrul absurdului. Pe lîngă multe alte nume, cei doi aduc dovada
semnificativă a dimensiunii la care avangarda europeană a fost influențată de
acțiunea unor artiști est-euro­peni. Tot din România provin nume precum
Marcel Iancu, Tristan Tzara, Daniel Spoerri, Elias Canetti, André Cade­re. Iancu
a fost, alături de Tzara, nu doar fondator al dadaismului în legendarul „Cabaret
Voltaire“ din Zürich, ci el se numără și printre acei arhitecți care au transformat
Bucureștiul anilor ’20–’30 într-o metropolă europeană a arhitecturii mo­derne.
Volumul Romanian Modernism: The Architecture of Bucharest, 1920–
19401 arată limpede faptul că orașe precum Viena sau München nu puteau ține
piept Bucureștiului cît privește calitatea arhitecturii mo­derne.
 Arta din Est ca retroavangardă amintește nu doar de contribuția esențială a
Estului la modernitatea vestică – de la Malevici la Ionescu –, dar este și singura
artă care tematizează amintirea și care face prin urmare conștientă expe­riența
social-istorică ca sursă a modernității. Arta Estului e, desigur, mai mult decît o
simplă retroavangardă. Prin con­știentizarea experienței sociale ca sursă a
modernului, ea își adaptează metodele artistice, instrumentele și vocabu­larul la
schimbările evolutive ale societății. Această artă realizează în fapt trecerea de la
revoluția industrial-mașinistă la revoluția postindustrială bazată pe mijloace de
comunicare și informare. Totodată, arta Estului nu tratează postmodernul ca
răs­puns la revoluția postindustrială. Dimpotrivă, spre deosebire de arta
apuseană, ea reușește ca prin accentul pus pe istorie, și nu pe vidul
experimental, pe utopie, și nu pe uitare, pe capacitatea de acțiune, și nu pe
consum, pe rea­lism, și nu pe evazionism, reușește, așadar, să depășească criza
reprezentării printr-o artă profund secularizată, o artă care pune sub semnul
întrebării pînă și conceptul artistic al modernității. E vorba aici de acea criză a
reprezentării născută prin încremenirea artei apusene în imaginea-panou și
transformarea ei în obiect artistic autonom în cubul alb al muzeului.