Malpraxisul medical poate îmbrăca două

forme, după gravitatea consecințelor sale:

I. Răspunderea civilă pentru malpraxis, singură, iar în

cazuri grave aceasta coexistă cu
II. Răspunderea penală, când s-a produs decesul persoanei
(ucidere din culpă), o vătămare corporală din culpă
(infirmitate, s-au produs leziuni care au necesitat pentru
vindecare îngrijiri medicale îndelungate, peste 90 de zile,
ori a fost pusă în pericol viața pacientului, s-a produs
avortul sau un prejudiciu estetic grav și permanent) sau
vătămarea fătului în timpul sarcinii (vătămarea corporală
sau moartea copilului).
Pentru existența unui tip de răspundere

trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

A) Existenţa unei fapte ilicite,

B) Existenţa unui prejudiciu,
C) Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu,
D) Vinovăţia (vina) celui ce săvârşeşte fapta ilicită.
 Existenţa unei fapte ilicite

În cazul răspunderii civile contractuale, fapta

ilicită constă în nerespectarea unei obligaţii
contractuale aducându-se prin aceasta
atingere unui drept substanțial aflat în
patrimoniul creditorului.
Sub aspectul faptei ilicite, în materie delictuală
există următoarele feluri de răspundere
relevante pentru răspunderea medicală:

• Răspunderea pentru fapta proprie,

• Răspunderea pentru fapta altei persoane:
- Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui
pus sub interdicţie
- Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
• Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
 Răspunderea pentru fapta proprie
Potrivit art. 1357 Cod Civil, „cel care cauzează altuia un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie,
este obligat să-l repare. Autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai uşoară culpă”.
În concret fapta ilicită în practica medicală poate să fie reprezentată de:
• Greşeli de diagnostic,
• Greşeli în alegerea tratamentului,
• Greşeli de tehnică medicală,
• Greşeli de supraveghere a pacientului,
• Nerespectarea secretului medical,
• Nerespectarea obligaţiei de informare,
• Refuzul sau necontinuitatea îngrijirilor,
• Privarea de şanse a pacientului.
 Greșeala de diagnostic.
În principiu stabilirea diagnosticului este o operațiune care poate să
solicite un timp mai îndelungat sau mai scurt în funcţie de
complexitatea cazului.
Medicul are o obligaţie de diligenţă în stabilirea diagnosticului şi de
aceea nu este un fapt juridic ilicit, dacă medicul stabileşte iniţial un
diagnostic provizoriu greşit, însă ulterior, din investigaţiile efectuate
sau consultările interdisciplinare, diagnosticul iniţial este infirmat şi
se conturează un alt diagnostic.
De aceea foile de observaţii ale spitalelor cuprind trei rubrici de
diagnostic, respectiv diagnosticul la internare, diagnosticul la 48 de
ore şi diagnosticul la externare.
Prin excepţie, medicii de laborator sunt ţinuţi să determine cu
exactitate datele analizelor medicale şi nu pot greşi în formularea
acestora.
Așadar, stabilirea unui diagnostic eronat, nu constituie
o greşeală în sensul de faptă ilicită, decât atunci când
medicul nu a utilizat toate metodele de investigaţie
descrise în literatura de specialitate şi nu a interpretat
rezultatele investigaţiilor sau ale examenului clinic în
conformitate cu datele dobândite ale ştiinţei medicale
de la momentul respectiv.
Întârzierea diagnosticului poate constitui o faptă ilicită
numai dacă aceasta cauzează un prejudiciu pacientului
(sechele, depăşirea momentului terapeutic, etc.)
 Astfel, constituie greşeli de diagnostic cu titlu
exemplificativ:
• Împrejurarea că medicul nu a apelat la o metodă de
investigare descrisă în literatura de specialitate,
• Luarea la cunoştinţă de rezultatul analizelor de
laborator cu întârziere,
• Întârzierea în solicitarea unei examinări într-o altă
specialitate decât cea a medicului curant,
• Existenţa unui interval de timp prea îndelungat între
două examinări constituie o eroare de diagnostic dacă
a determinat neformularea diagnosticului mai grav,
• Medicul care nu diagnostichează malformaţia
în utero a fătului atins de spina bifida (care în
mod normal poate fi decelată din săptămâna a
18 de sarcină),
• Neefectuarea unei examinări radiologice unui
pacient care a fost victima unui traumatism şi
care prezintă dureri violente, conducând
astfel, la nediagnosticarea unei fracturi,
• Omisiunea de a realiza anumite examinări
complete care se impun inclusiv în situaţiile de
urgenţă.
 În schimb, stabilirea unui
diagnostic greşit împărtăşit de mai
mulţi medici şi care nu este
urmarea unei insuficiente
examinări, ci a particularităţilor
cazului nu este o faptă ilicită, o
greşeală a medicului sau malpraxis.
Greşeli în alegerea tratamentului
Medicul trebuie să aplice tratamentul şi îngrijirile în
conformitate cu datele dobândite al ştiinţei medicale
la data acordării îngrijirilor.
Această raportare la datele dobândite ale ştiinţei are
în vedere metodele terapeutice folosite în acel
moment în mod uzual şi pe care medicul este obligat
să le cunoască.
Aceleaşi reguli sunt aplicabile şi prescripţiilor
posologice (adică dozajului şi duratei tratamentului
prescris).
 Constituie greşeală de tratament, cu titlu
exemplificativ:
• Indicarea operaţiei cezariene şi respectiv neindicarea acesteia în
circumstanţele concrete ale naşterii,
• Prescrierea unui medicament la care pacientul este alergic, dacă
pacientul a anunțat medicul despre acea alergie, sau dacă
pacientul nu a fost întrebat în detaliu în cadrul anamnezei,
• Prescrierea unui medicament contraindicat într-o anumită
circumstanţă particulară a pacientului (afecţiuni asociate, sarcină,
alăptare etc.),
• Apariţia unor efecte secundare previzibile faţă de patologia
pacientului,
• Nerespectarea posologiei şi supradozajul unui medicament,
• Întârzierile în formularea recomandării ca pacientul să fie internat
în spital.
Greşeală în actul medical de îngrijire
propriu-zis sau greşeala tehnică.

Este forma cea mai tipică a malpraxisului

medical şi înseamnă, practic, neîndemânarea
celor care realizează un serviciu medical
(medici, medici dentişti, asistenţi medicali,
infirmiere, moaşe).
Exemple de malpraxis prin greşeli tehnice:

• nerespectarea obligaţiilor de sterilizare a

instrumentelor medicale,
• intervenţia sau reintervenţia tardivă asupra unui
pacient, când regulile artei medicale impun
realizarea procedurii imediat ce s-a stabilit
diagnosticul şi nu la un interval de câteva zile,
• Lezarea unui nerv cu ocazia extracţiei unui dinte
sau cu ocazia unei excizii a glandei sublinguale,
• Lezarea unui nerv prin depășirea apexului,
• Tăierea ureterului în cursul unei intervenţii
chirurgicale,
• Administrarea unei anestezii neadecvate care
determină decesul pacientului,
• Intubarea greşită cu poziţionarea sondei de intubare
în esofag în loc de trahee,
• Uitarea în pacient a unor comprese sau instrumente
chirurgicale determinând sindromul de corp străin,
infecţii, etc.,
• Operarea piciorului drept în loc de piciorul stâng,
• Tratarea sau extracția dintelui din stânga în loc de
dreapta, etc.
Greşeală în supravegherea pacientului

Obligaţia de supraveghere îşi găseşte

aplicaţii speciale sau de elecţie în
supravegherea operatorie şi postoperatorie a
pacientului şi în supravegherea psihiatrică
(spre a evita ca bolnavul psihiatric să producă
vătămări propriei sale persoane sau altor
persoane).
 Supravegherea operatorie şi
postoperatorie impune ca înainte, în
timpul şi după actul operator pacientul să
fie supravegheat, obligaţia revenind
chirurgului, anestezistului şi asistentului
medical.
Supravegherea postoperatorie vizează
atât revenirea completă a pacientului din
anestezie, cât şi eventualele complicaţii
postoperatorii.
 Spre exemplu:
• Lăsarea fără supraveghere imediat după intervenţia
chirurgicală, iar pacientul suferă un stop cardio-
respirator din care decedează,
• Instalarea unei tromboflebite postoperatorii pentru
care nu s-a instituit tratament preventiv, deşi era
cunoscut riscul major al acestei complicaţii, spre
exemplu în ortopedie,
• Întârzierea reintervenției atunci când evoluţia
pacientului evidenţiază o complicaţie postoperatorie,
• Nediagnosticarea şi netratarea arsurilor
produse în timpul intervenţiei chirurgicale de
electrocauter,
• Nediagnosticarea și netratarea unei fistule
recto-vaginale produse în timpul nașterii,
• Nesupravegherea naşterii distocice, care
presupune anumite manevre speciale pentru
expulzia fătului.
Greşeli de informare a pacientului
Obligaţia de informare a medicului este din ce în ce mai
riguroasă, consimţământul pacientului fiind valabil dat
numai dacă informarea este completă şi corectă, chiar
asupra riscurilor rare ale unei intervenţii chirurgicale.
Nu este suficient ca informarea să fi fost făcută de
medic, ci ca aceasta să fi fost primită de pacient, adică
pacientul trebuie să înţeleagă ceea ce i se explică, lucru
de care medicul trebuie să se asigure personal, având
grijă să folosească un limbaj potrivit nivelului de
înţelegere al pacientului.
Această materie prezintă relevanţă în situaţia în
care medicul trebuia să se abţină să aplice vreun
tratament, de exemplu atunci când în lipsa
tratamentului, pacientul ar fi avut şansa de
evitare a prejudiciului produs de intervenţia sau
tratamentul aplicat sau dacă pacientul ar fi
suferit mai puţin în lipsa tratamentului. În aceste
cazuri se poate pune problema privării
pacientului de şanse, de evitare a unor leziuni
care pot fi mai mari decât cele produse prin
evoluţia naturală a afecţiunii (aşa-numita
privare de şanse).
 În afară de aceste situaţii care ţin de practica
directă a profesiei, există şi alte tipuri de fapte
ilicite, ca de exemplu:

• Practica neautorizată a unei profesii sau specialităţi sau depăşirea

competenţei profesionale,
• Discriminarea pacienţilor,
• Refuzul acordării asistenţei medicale,
• Abandonul pacientului,
• Nerespectarea confidenţialităţii şi a secretului profesional,
• Neîndeplinirea obligaţiilor de respectare a vieţii private a pacientului.

Constatăm deci, că fapta ilicită poate să constea într-o acţiune (culpa

comisivă) sau intr-o inacţiune (culpa omisivă).
 Prejudiciul patrimonial
Condiţia existenţei oricărui tip de răspundere
civilă, delictuală sau contractuală, este
producerea unui prejudiciu patrimonial sau moral.
Nu există răspundere civilă dacă nu s-a produs un
prejudiciu.
Prejudiciul este rezultatul sau efectul negativ
suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei
ilicite săvârşită de o altă persoană ori de un lucru.
 În mod clasic, prejudiciul este
clasificat în prejudiciu patrimonial
sau material şi prejudiciu moral.
Despăgubirea însă este
întotdeauna patrimonială,
indiferent dacă paguba este de
natură morală sau materială.
 Pentru declanşarea răspunderii civile, prejudiciul
trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
Prejudiciul este cert, adică sigur, atât în privinţa
existenţei sale, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare,
atunci când este actual (când este deja produs), sau
viitor (care, deşi încă nu s-a produs, este cert că se va
produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare).
Prejudiciul viitor cert se acordă în mod frecvent în
situaţiile de scădere a capacităţii de muncă a unei
persoane şi producerea unei invalidităţi. În aceste
cazuri, prejudiciul viitor, cert şi evaluabil constă în
cuantumul lunar al diminuării veniturilor drept
consecinţă a diminuării retribuţiei sau acordării pensiei
pentru invaliditate.
 Prejudiciul viitor cert nu trebuie
confundat cu prejudiciul eventual,
care este lipsit de certitudine şi nu
poate constitui baza răspunderii
civile (este un prejudiciu care
poate, eventual, să se producă în
viitor, după cum îi spune şi
numele).
 De asemenea, prejudiciul trebuie să
nu fi fost reparat încă, (spre
exemplu, printr-o pensie de la
asigurările sociale sau despăgubirile
de la o societate de asigurări, ori de
la un terţ). Evident, prejudiciul
trebuie să fie acoperit o singură dată,
neputându-se pretinde acoperirea lui
de la mai multe persoane.
 Prejudiciul trebuie reparat integral, adică
atât prejudiciul efectiv produs de faptul
ilicit, cât şi beneficiul nerealizat de victimă
ca urmare a prejudiciului cauzat de faptul
ilicit (principiul reparării integrale al
prejudiciului).

De asemenea, trebuie reparat atât

prejudiciul material cât şi prejudiciul moral.
La stabilirea întinderii prejudiciului nu se ia
în considerare nici starea materială a
autorului prejudiciului, nici starea
materială a victimei şi nici gravitatea
vinovăţiei, autorul prejudiciului răspunzând
şi pentru cea mai uşoară culpă. Excepţii de
la această ultimă regula există în cazul în
care fapta ilicită este produsă de mai multe
persoane, când la baza stabilirii întinderii
răspunderii stă gravitatea vinovăţiei
fiecăreia în parte.
 O altă regulă este, principiul reparării
prejudiciului în natură ori de câte ori acest
lucru este posibil. Cum acest lucru nu este
de regulă posibil în cazurile de malpraxis
medical, repararea prejudiciului se face de
regulă prin echivalent, adică printr-o
despăgubire bănească, fie globală, fie prin
stabilirea unor prestaţii periodice succesive
cu caracter viager sau temporar.
 Determinarea prejudiciului material presupune
evaluarea atât a daunelor efective, cât şi a beneficiului
nerealizat. Spre exemplu, sumele de bani cheltuite,
folosite pentru o intervenţie sau tratament medical,
care să înlăture consecinţele malpraxisul medical, sunt
daune efective, iar veniturile nerealizate de victimă în
perioada executării acestor manevre medicale sunt
beneficiul nerealizat.
În cazurile de diminuare a capacităţii de muncă ce
conduc la diminuarea veniturilor pacientului sau la
pensionarea acestuia, prejudiciul constă şi în diferenţa
dintre veniturile realizate până la data îmbolnăvirii şi
veniturile reduse datorate pe toată durata invalidităţii
sau bolii.
 Aceste despăgubiri pot fi
reexaminate în funcţie de evoluţia
concretă, fie prin majorarea, fie
prin diminuarea acestora.

În cazul invalidităţii permanente

nerecuperabile, în practică se
fixează o sumă de bani lunară, cu
caracter viager.
 Acoperirea prejudiciului moral sau a daunelor morale
este o chestiune destul de controversată, apreciată
neuniform în jurisprudenţă, însă acordarea lor în
cuantum mai mare sau mai mic, reprezintă o constantă
a jurisprudenţei din România, de după revoluţia din
decembrie 1989.

În perioada comunistă daunele morale nu erau

acceptate de jurisprudenţă, motivat de sofismul potrivit
căruia suferinţele fizice şi psihice produse victimelor
sau celor apropriaţi sunt atât de profunde şi de serioase
încât nu pot fi acoperite de plata niciunei sume de bani.
 Acest sofism a fost înlăturat de jurisprudenţa actuală,
dreptul la acoperirea prejudiciului moral fiind
incontestabil.
Acest prejudiciu vizează fie acoperirea durerii fizice sau
psihice (pretium doloris), fie acoperirea prejudiciului de
agrement (privarea de activităţile pe care victima le
desfăşura înainte de accident, astfel că viaţa sa a
devenit mai puţin agreabilă), prejudiciul estetic
(mutilări, desfigurări, infirmităţi, cicatrici, orice leziuni
care modifică în mod negativ înfățișarea umană),
prejudiciul sexual (imposibilitatea totală sau parţială a
victimei de a avea o viaţă sexuală normală sau de a
procrea), etc.
Vinovăţia (vina) celui ce săvârşeşte fapta ilicită
În doctrina juridică, vinovăţia este clasificată în
intenţie şi culpă.

Intenţia este de două feluri:

• Intenţia directă, când autorul faptei prevede
rezultatul şi urmăreşte producerea acestuia.
 
• Intenţia indirectă, când autorul faptei deşi
prevede rezultatul faptei, nu-l urmăreşte, dar
acceptă producerea lui.
 Culpa este şi ea de două feluri:
• Imprudenţa (uşurinţa) când autorul faptei
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce.

• Neglijenţa – când autorul faptei nu prevede

rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea
să-l prevadă.
 Formele vinovăţiei prezintă o
importanţă deosebită în stabilirea
răspunderii penale şi sunt mai
puţin relevante în materie civilă,
deoarece acest tip de răspundere
este angajată chiar şi pentru cea
mai uşoară culpă.
Există însă şi situaţii în care, gravitatea vinovăţiei
este importantă în cazul răspunderii civile şi
anume, situaţia vinovăţiei comune a autorului şi
victimei, precum şi în cazul mai multor coautori
ai faptei ilicite. În ambele situaţii suportarea
prejudiciului se stabileşte proporţional cu
gravitatea vinovăţiei fiecăruia.

În general, vinovăţia în cazurile de malpraxis

îmbracă forma culpei.
 Vinovăţia este înlăturată atunci
când prejudiciul este produs prin
fapta victimei însăşi, prin cazul
fortuit sau de forţă majoră, ori prin
fapta unui terţ pentru care autorul
nu este ţinut să răspundă.
 Raportul de cauzalitate.
Evident că pentru a fi angajată răspunderea civilă este
necesar ca fapta ilicită să fi provocat prejudiciul în cauză.
Este clasic exemplul victimei unei agresiuni, internată în
spital, prezentând o împunsătură de cuţit în abdomen,
aparent superficială. Medicul de gardă luând în
considerare starea aparent bună a victimei îi aplică un
simplu tratament de calmare a durerilor. A doua zi după
internare, victima decedează ca urmare a unei perforaţii
urmate de o infecţie generalizată.
Prin expertiza medico-legală se constată că dacă în seara
internării i s-ar fi aplicat un tratament chirurgical, victima
nu ar fi decedat.
 Astfel, deseori în succesiunea faptelor umane apar
situaţii complexe ce generează dificultăţi pentru
stabilirea raportului de cauzalitate.
În concret, pentru determinarea raportului de
cauzalitate s-au propus mai multe sisteme, printre care
sistemul cauzalităţii necesare, în care criteriul de
stabilire al cauzalităţii constă în decelarea din
multitudinea faptelor anterioare efectului a acelor
fapte care pot fi considerate drept cauză a prejudiciului.
În acest sistem, acele fapte umane care nu au avut rolul
de cauză, ci numai pe acela de condiţii, nu sunt în
raport de cauzalitate cu prejudiciul produs.
 Într-o altă teorie se vorbeşte
despre indivizibilitatea cauzei cu
condiţiile, introducându-se
noţiunea de complex cauzal pe
baza ideii că anumite condiţii
extraordinare care au contribuit în
mod precumpănitor la producerea
prejudiciului, dobândesc un
caracter cauzal.
 În concret, apreciem că cea mai utilă modalitate de a
determina relaţia de cauzalitate, constă în aceea de a
extrage în mod ipotetic din multitudinea cauzelor şi
condiţiilor câte un element pe rând (câte o cauză , sau
câte o condiţie). Dacă în mod logic pe modelul ipotetic
rezultatul (prejudiciul)continuă să se producă, atunci
respectiva cauză sau condiţie poate fi eliminată din
complexul cauzal.
Per a contrario, dacă prin extragerea ipotetică a cauzei
sau condiţiei rezultatul nu s-ar mai produce, atunci
aceea cauză sau condiţie este cu certitudine în raport
de cauzalitate cu prejudiciul produs.
 TIPURI SPECIALE DE RĂSPUNDERE.
Răspunderea pentru fapta altei persoane.

Răspunderea pentru fapta altuia, reprezintă un tip de

răspundere civilă instituită în sarcina altor persoane
decât cele ce au comis fapta ilicită, menită să a
repare prejudiciile cauzate de cei aflaţi sub
supravegherea, educarea, îndrumarea şi organizarea
lor. În mod tradiţional acest tip de răspundere se
întâlnește în cazul răspunderii comitenţilor pentru
fapta prepuşilor şi, respectiv, a răspunderii părinţilor
pentru fapta copiilor.
 Comitentul este considerat în mod tradiţional
persoana care are posibilitatea de a direcţiona,
îndruma şi controla activitatea unei alte
persoane denumită prepus, aceasta din urmă
având obligaţia de a urma îndrumările şi
directivele primite. Aşadar, ceea ce este esenţial
pentru calitatea de comitent şi prepus este
existenţa acestui raport de subordonare sau de
prepusenie.
Tot în mod tradiţional, se consideră că între
medic şi angajatorul său (spitalul, sau directorul
medical desemnat de spital) nu există raport de
prepuşenie.
Această concluzie se desprinde din natura
liberală a profesiei de medic şi din deplina
independenţă a medicului din exercitarea
atribuţiilor profesionale.
Ca un corolar, medicul nu se poate apăra
de răspundere invocând indicaţiile primite
de la angajator sau de la directorul
medical.
Nu aceeaşi este situaţia asistenţilor
medicali şi a infirmierelor care au calitatea
de prepuşi ai unităţilor sanitare şi ai
medicilor.
 Acest principiu al independenţei
medicului şi nerăspunderii angajatorului,
cunoaşte însă excepţii, în cazul special al
spitalelor şi anume în cazurile speciale
reglementate de prevederile art. 644 alin.
2 din Legea 95/2006, când spitalele
răspund în mod direct baza răspunderii
obiective întemeiate pe ideea de garanție
a solvabilităţii prepusului, sau pe ideea de
garanţie a riscului de activitate.
 Există şi opinia potrivit căruia spitalele răspund
întotdeauna în solidar cu medicul, în toate
situaţiile, nu numai atunci când s-ar putea reţine
o culpă a spitalului, în cazurile descrise de art.
644 alin. 1 din Legea nr. 65/2006 (infecţii
nosocomiale, defecte ale dispozitivelor medicale
etc.).
Cu toate acestea, interpretarea art. 644 alin 1 şi
2, raportat la art. 168 din Legea nr. 95/2006 nu
conduce la concluzia certă că în toate cazurile
spitalul răspunde în solidar cu medicul.
Dimpotrivă, art. 644 alin. 1 descrie în mod
limitativ situaţiile în care toate unităţile
sanitare, publice sau private, răspund civil,
potrivit dreptului comun pentru
prejudiciile cauzate în activitatea de
prevenţie, diagnostic sau tratament.

Alin. 2 al aceluiaşi articol face trimitere la

răspunderea unităţilor sanitare în solidar
cu persoanalul medical angajat, în
condiţiile legii civile.
În opinia noastră aceste texte nu stabilesc o solidaritate
certă între spital şi medic, acesta din urmă bucurându-
se de independenţă profesională.

Mai mult decât atât, trimiterea la dreptul civil

presupune tocmai ca în fiecare caz să se verifice
îndeplinirea condiţiilor de răspundere pentru fapta altei
persoane. Dacă acestea sunt o certitudine în cazul
asistenților medicali, ai moaşelor şi a celorlalte categorii
de personal medical şi auxiliar, nu la fel de clară este
situaţia medicului, care are un statut profesional special
guvernat de independenţa profesională.
 Într-o hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti –
Secţia Penală (d. p. n. 200/ 2 februarie 2012 –
Secţia I penală având ca obiect vătămare din
culpă (art. 184 C.P.) s-a reţinut că „medicul
acţionează ca prepus în acele situaţii în care este
pusă în discuţie îndeplinirea ori neîndeplinirea
unor îndatoriri de serviciu care, sunt stabilite
prin regulamente săvârşite independent de
natura tratamentului prescris, cum ar fi de
exemplu efectuarea vizitelor şi a contravizitelor,
iar în speţă nesupravegherea eficientă a lehuzie
în perioada post-partum imediată şi tardivă…”
 Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere,
întrucât obligaţia de supraveghere a pacientei de
către medic este în mod clar o obligaţie
profesională personală a medicului, fără legătură
cu programul de vizită sau contravizită al
spitalului.
Mai mult, în speţa analizată de Curtea de Apel
Bucureşti vătămarea corporală din culpă (fistula
recto-vaginală) a fost produsă prin suturarea
greşită a perineului si includerea rectului în
sutură, fiind vorba deci de o greşeală de tehnică
medicală .
 Cazurile în care există neîndoielnic
răspunderea unităţilor sanitare sunt cele
ale infecțiilor nosocomiale, acest tip de
răspundere putând avea caracterul unei
răspunderi pentru fapta proprie.

De asemenea, unităţile sanitare, răspund şi

pentru subcontractorii lor care furnizează
servicii medicale şi care nu au o asigurare
profesională valabil încheiată.
 În mod particular, unităţile sanitare
publice sau private pot fi ţinute să
răspundă pentru condiţiile de lucru
improprii şi pentru dotarea insuficientă
cu echipamente de diagnostic şi
tratament, însă acest tip de răspundere
are de asemenea mai degrabă
caracterul unei răspunderi pentru fapta
proprie şi nu pentru fapta prepuşilor
(personalului medical).
Aceeaşi situaţie de răspundere pentru fapta proprie a
unităţilor sanitare se regăseşte în cazul folosirii de
dispozitive şi aparatură medicală cu defecte cunoscute
sau după expirarea perioadei de garanţie sau a
termenului de valabilitate.
De asemenea, unităţile medicale răspund pentru
acceptarea de echipamente şi dispozitive medicale,
materiale sanitare, substanţe medicamentoase de la
furnizorii ce nu deţin asigurare de răspundere civilă în
domeniul medical, precum şi pentru subcontractarea
de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără
asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
Această soluţie este fundamentată pe faptul că legea
prevede o răspundere directă a subcontractorilor
unităţilor sanitare şi a furnizorilor de utilităţi către
unităţile sanitare pentru prejudiciile cauzate
pacientului, generate în mod direct sau indirect prin
activităţile prestate.

În beneficiul victimei se poate solicita angajarea

răspunderii atât a furnizorului sau subcontractorului,
cât şi a unităţii sanitare bazată pe ideea răspunderii
pentru fapta altuia în virtutea garanţiei pe care
furnizorul acreditat de servicii medicale trebuie să o
ofere beneficiarilor săi.
 Mai mult, dacă unităţile sanitare
nu sunt diligente şi se
aprovizionează cu bunuri şi servicii
de la furnizori fără asigurare de
răspundere medicală,această culpă
este temeiul răspunderii civile
pentru fapta proprie.
Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri.
În activitatea medicală sunt utilizate diverse
produse de sănătate care trebuie să respecte
anumite reglementări speciale, astfel încât
pacienţii să nu fie prejudiciaţi de aceste
produse.
 Deşi aceste produse sunt doar
folosite de medici sau de spitale,
medicul are o obligaţie de
securitate de rezultat în ce priveşte
materialele, produsele sau
medicamentele utilizate cu ocazia
acordării îngrijirilor medicale.
Cu toate acestea medicul nu poate
fi ţinut responsabil pentru
incompatibilităţile cu alte
medicamente necunoscute de
ştiinţa medicală la momentul
prescrierii şi nici pentru efectele
secundare ale medicamentului
necunoscute la momentul
administrării.
 Medicul dentist, care furnizează
pacientului o proteză dentară
defectă, trebuie să garanteze
absenţa oricăror vicii ale acesteia şi
să acopere prejudiciul pacientului
având la dispoziţie acţiunea în
regres împotriva furnizorului său.
 Aşadar, aprecierea răspunderii
pentru fapta lucrului se va face în
funcţie de circumstanţele concrete
ale faptei, pornind de la principiul
obligației furnizorilor de servicii
medicale să se asigure că
produsele medicale prescrise sau
folosite sunt conforme şi nu pot
dăuna pacientului.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri
prevede că suntem obligaţi să răspundem
pentru fapta lucrului aflat sub paza noastră
juridică.
Paza juridică a lucrului revine celui care trage
foloasele asupra lucrului, având în mod
independent folosinţa, controlul şi
supravegherea lucrului.
Paza juridică nu trebuie confundată cu paza
materială a lucrului, aceasta din urmă
neconferind vreun drept de folosinţă proprie
asupra lucrului.
Evident, nu există răspundere în
situaţii de forţă majoră, adică în
situaţii extreme, imprevizibile,
inevitabile şi invincibile ce au
generat fapta lucrului.
 În practica medicală, răspunderea pentru
fapta lucrului, cunoaşte trei forme majore,
respectiv:

1. Răspunderea pentru structura

echipamentelor medicale,
2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
medicamente;
3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
transfuziile de sânge.
 În privinţa dispozitivelor şi
echipamentelor medicale există o
legislaţie medicală amplă, constând
din Legea nr. 176/2000 privind
dispozitivele medicale şi
numeroase alte Hotărâri de
Guvern.
 Prin dispozitiv medical se înţelege: orice instrument,
aparat, mecanism, material sau alt articol utilizat singur
sau în combinaţie, inclusiv software necesare pentru
aplicarea lui corectă, destinat de producător să fie
folosit pentru om şi care îşi îndeplineşte acţiunea
principală prevăzută în/sau pe corpul uman prin
mijloace farmacologice, imunologice sau metabolice,
dar care poate fi ajutat în funcţia sa prin astfel de
mijloace, în scop de:
• Diagnostic, prevenire, monitorizare, tratament sau alinare a durerii;
• Diagnostic, supraveghere, tratament sau compensare a unei leziuni ori a
unui handicap;
• Intervenţie, înlocuire ori modificare a anatomiei sau a unui proces
fiziologic;
• Control al concepţiei.
 Orice defecţiune care a produs sau care ar fi putut
produce deces sau rănire sau deteriorare gravă a stării
de sănătate a pacientului, utilizatorului, terţilor,
angrenează răspunderea producătorului.

Furnizorii de servicii medicale răspund faţă de pacient

pentru defectele dispozitivelor utilizate, având
posibilitatea de regres împotriva propriilor lor furnizori.

În materia răspunderii pentru medicamente, există un

Titlu al Legii nr. 95/2006, care reglementează
medicamentul şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a
Medicamentului.
Răspunderea centrelor de transfuzie de
sânge.
Centrele medicale de transfuzie de sânge au o
obligaţie de securitate de rezultat şi anume de
a furniza sânge necontaminat.
În cazul furnizării de sânge contaminat
răspunderea revine centrului de sânge,
existând însă şi opinii în jurisprudenţa franceză
potrivit cărora răspunderea acestuia ar trebui
să se împartă cu răspunderea spitalului, soluţie
care nu pare însă logică.
 Deşi formal poate să se întemeieze răspunderea
spitalului pe obligaţia de securitate, această
argumentaţie nu este corectă, deoarece spitalul nu are
posibilitatea şi nici competenţa necesară pentru a
verifica sângele, cu atât mai mult cu cât centrele de
sânge deţin o poziţie de monopol.
Dacă spitalul a respectat condiţiile de păstrare şi
administrare a sângelui, fiind cert că o eventuală
contaminare nu putea avea loc decât pe cale
hematogenă, nu există nici un temei juridic efectiv
pentru răspunderea spitalului, lipsind fapta ilicită.
 Instituţiile de sănătate răspund pentru
infecţiile nosocomiale, adică pentru orice
boală provocată de microorganisme
contactate într-o instituţie de îngrijiri
medicale de către un pacient.
Infecţiile nosocomiale pot fi endogene, când bolnavul
este contaminat cu proprii lui germeni (de exemplu:
stafilococ auriu – în timpul unor manevre medicale
chirurgicale, sondaj urinar, cateter, respiraţie artificială,
etc.) sau exogene – când germenii sunt transmişi
bolnavului din mediul spitalicesc.
 Jurisprudenţa franceză a consacrat
soluţia potrivit căreia, indiferent de
contaminarea endogenă sau exogenă, se
declanşează răspunderea spitalului şi a
medicului . Asemenea situaţii se pot
întâlni în cursul internării fie datorită
defectelor de asepsie, fie datorită
defectelor de igienă care duc la
dezvoltarea germenilor de spital ce
contaminează pacientul.
 Răspunderea spitalului pentru infecţiile
nosocomiale este reglementată în mod expres
de către legea română cu excepţia situaţiei în
care se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut
fi controlată de către instituţie.

Personalul medical este exonerat de răspundere

pentru daunele şi prejudiciile produse în
exercitarea profesiei când acestea se datorează
infecţiilor nosocomiale, evident nu şi în cazul
defectelor de asepsie ce i se datorează în mod
direct.
 Particularităţi ale răspunderii
civile medicale.
În evaluarea prejudiciului cauzat de
malpraxisul medical s-au identificat şi anumite
situaţii speciale, provenite din specificul
anumitor situaţii în care se poate afla
pacientul.
 a) O astfel de situaţie este cea legată de
predispoziţia pacientului, de eventuala sa
fragilitate particulară ce poate conduce la
agravarea consecinţelor cauzate printr-un act
defectuos de îngrijire.
Spre exemplu: o asemenea situaţie poate fi
generată de anumite predispoziţii cardiace
preexistente, diabet, etc.
La stabilirea întinderii prejudiciului se vor avea în
vedere aceste circumstanţe cauzale
determinate.
 b) Situaţia persoanei aflate în stare vegetativă
cronică.
Deşi aceste persoane nu sunt conştiente şi
teoretic nu pot suferi un prejudiciu moral
datorită stării vegetative, ele sunt totuşi victime
şi trebuie protejate având dreptul la recuperarea
prejudiciului suferit prin actul de malpraxis.
Este o soluție logică, deoarece persoana umană
are drepturi fundamentale pe toată durata vieţii
sale, indiferent de vârstă sau boală.
 c) O altă situaţie specială este aceea a prejudiciului cauzat la
naşterea unui copil sau înainte de naşterea lui prin nedetectarea
unor afecţiuni ce pot fi tratate sau decelate in utero.
Progresul medicinii permite detectarea in utero a unor afecţiuni
de o gravitate particulară, unele dintre ele putând fi tratate in
utero (exemplu: toxoplasmoza, în lipsa tratamentului, fătul
putând să se dezvolte cu handicap), iar pentru altele, care nu pot
fi tratate diagnosticarea în utero dă posibilitatea să se recurgă la
un avort terapeutic.
Astfel, naşterea unui copil cu handicap poate constitui un
prejudiciu pentru părinţi atunci când este rezultatul unei greşeli
de diagnostic sau de tratament, ori a unei greşeli în manevrele
obstetricale.
 Răspunderea civilă a personalului medical.
Dispoziţii speciale în legislaţia română privind
răspunderea civilă a personalului medical.

Medici dentişti, farmaciştii, asistenţii medicali şi moaşa

au obligaţia să încheie asigurarea de răspundere civilă
profesională (asigurarea de malpraxis), aceasta fiind o
condiţie obligatorie pentru angajare şi pentru
prelungirea dreptului de liberă practică, respectiv
pentru menţinerea calităţii de membru activ al
colegiului sau ordinului profesional din care fac parte.
În acest sistem acordarea de despăgubiri pentru
prejudiciile produse prin acte de malpraxis, vor fi
acordate de asigurator în limita sumei asigurate.
Nivelul primei de asigurare şi al sumei asigurate,
se stabileşte cu ocazia încheierii contractului de
asigurare.
Evident asigurătorul răspunde numai în limita
sumei asigurate, în cazul în care prejudiciul este
mai mare, diferenţa urmează să fie acoperită de
către autorul prejudiciului.
Limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare
se stabilesc de către Consiliul Național de
Supraveghere a Asigurărilor prin ordine care se
actualizează periodic.
În cazul în care se realizează o înţelegere între
asigurat, asigurător şi persoana prejudiciată, iar
răspunderea civilă a asiguratorului este certă,
despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă. În
majoritatea covârşitoare a cazurilor, însă,
asemenea înţelegeri amiabile nu se realizează,
astfel că despăgubirile urmează a se stabili de
către instanţa de judecată.
 În concret, persoanele vătămate
sau urmaşii persoanelor decedate
se pot îndrepta împotriva
furnizorilor de servicii medicale,
respectiv împotriva personalului
medical, precum şi împotriva
furnizorilor de materiale sanitare,
aparatură, dispozitive medicale şi
medicamente.
Asigurătorul, în principiu, nu poate solicita
restituirea despăgubirilor de la persoana
răspunzătoare de producerea pagubei,
acesta fiind chiar obiectul contractului de
asigurare.

Cu toate acestea, există situaţii în care

asigurătorul poate solicita recuperarea
prejudiciului de la persoana răspunzătoare
de producerea prejudiciului, în
următoarele cazuri:
1. Vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenționate a
standardelor de asistenţă medicală;
2. Vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale
echipamentului sau a instrumentarului medical sau a unor efecte
secundare necunoscute ale medicamentelor administrate;
3. Atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei
responsabile, cât şi unor deficienţe administrative de care se face
vinovată unitatea medicală în care s-a acordat asistenţă medicală
sau ca urmare a neacordării tratamentului adecvat stabilit prin
standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în
vigoare, persoana îndreptăţită poate să recupereze sumele plătite
drept despăgubiri de la cei vinovați, alții decât persoana
responsabilă, proporțional cu partea de vina ce revine acestora;
4. Asistenta medicala a parții vătămate sau a decedatului s-a făcut
fără consimţământul acestuia, dar în alte împrejurări decât cele
prevăzute la pct. 1.
Procedura administrativă de stabilire
a cazurilor de răspundere civilă
profesională a personalului medical.
Legea sănătăţii reglementează procedura administrativă de stabilire
a cazurilor de malpraxis prin intermediul unor comisii de malpraxis
care funcţionează pe lângă autorităţile publice de sănătate judeţene
şi de la nivelul municipiului Bucureşti, care este autorizată să
desemneze un expert pentru întocmirea unui raport asupra cazului.
Pe baza acestuia, comisia emite o decizie administrativă care se
comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asiguratorilor, şi
care poate fi contestată în instanţă, respectiv la Judecătoria în a
cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis.
 Comisia nu are nicio atribuţie în stabilirea cuantumului
prejudiciului, competenţa acesteia limitându-se la a stabili dacă a
fost vorba de un caz de malpraxis.

Utilitatea acestei proceduri administrative este cu totul

îndoielnică, deoarece decizia pronunţată are cel mult valoarea
probatorie a unui înscris autentic, iar în situaţia în care este
atacată în instanţă întreaga probaţiune, respectiv expertiza,
poate fi reluată ca urmare a contestării de către partea
interesată.
Ca atare, finalitatea şi utilitatea acestei proceduri administrative
nu este clară, cu atât mai mult cu cât, chiar legea spune că
întinderea despăgubirilor urmează a se stabili doar de către
instanţă, în situația în care nu există un acord între asigurat,
asigurator şi victimă.