Formele de organizare și exercitare a profesiei de medic dentist în

România

Profesia de medic dentist se exercită în

România cu titlul profesional de medic dentist
sau de dentist specialist în una din
specialitățile medico-dentare.
Medicul dentist poate să practice profesia ca
angajat al unui spital public ori privat, sau
într-un cabinet medical ca practică liberală a
profesiei.
 Cabinetul medical este unitatea cu sau fără
personalitate juridică, furnizoare de servicii publice de
asistență medicală, de stat sau privată.

Cabinetele medicale se organizează într-una

din următoarele forme:
a) cabinet medical individual;
b) cabinete medicale grupate;
c) cabinete medicale asociate;
d) societate civila medicala.
 Cabinetele medicale fără personalitate
juridica pot funcţiona fie în structura unităţilor
medicale cu personalitate juridică de stat sau
privată, fie într-una din formele de exercitate a
profesiei autorizate de direcțiile de sănătate
publică în baza avizului Colegiului Medicilor.

Într-un cabinet medical individual autorizat îşi

desfăşoară activitatea medicul titular
împreuna cu alți medici si cu alte categorii de
personal medical autorizat, angajați sau
colaboratori ai cabinetului.
 Cabinetele medicale grupate se
constituie pe baza contractului dintre
doua sau mai multe cabinete medicale
individuale, in scopul folosirii in comun
a patrimoniului și/sau a asociaţilor ori
a colaboratorilor, păstrând fiecare
individualitatea în relațiile cu terții
(e.g.: față de pacienți, față de fisc,
etc.).
 Cabinetele medicale asociate se
formează prin asocierea cabinetelor
medicale individuale, încheind un
contract de asociere, tot pentru
folosirea în comun a patrimoniului,
dar și asigurarea în comun a
serviciilor medicale, păstrând
individualitatea pe anumite aspecte,
între care obligatoriu cel fiscal.
Societatea civilă medicală se constituie
din doi sau mai mulți medici asociați şi
poate avea angajaţi sau colaboratori
medici sau orice altă categorie de
personal.

Societatea civilă medicala se constituie

prin contract de societate civilă,
încheiat în conformitate cu dispoziţiile
Codul civil.
Dotarea minimă a unui cabinet de stomatologie este prevăzută
în Norma privind înființarea, organizarea şi funcționarea
cabinetelor medicale.

Stomatologie - Dotare:
- unit dentar cu cel putin doua piese terminale;
- fotoliu dentar;
- tensiometru si stetoscop;
- optional: lampa de fotopolimerizare, aparat de detartraj cu ultrasunete.
Instrumentar si materiale:
- ace Reamers, Hedstrom, Lentullo, Miller, tirre-nerf, Kerr;
- freze Beutelrock scurte si lungi;
- bisturiu pentru mucoasa;
- clesti pentru extractie (maxilarul superior si maxilarul inferior);
- cleste crampon;
- chiurete tip Volkman - drepte si curbe;
- elevatoare drepte si curbe;
- foarfece chirurgicale drepte si curbe;
- canule metalice si de unica folosinta pentru aspiratie;
- oglinzi dentare;
- sonde dentare;
- pense dentare;
- spatule bucale metalice;
- excavatoare duble de diferite marimi;
- pense Pean;
- lampa de spirt sau arzator de gaze;
- linguri metalice pentru amprente si/sau masa plastica (de unica folosinta
sau sterilizabile);
- matrice, portmatrice Ivory;
- matrice, portmatrice circulare;
- separatoare de dinti Ivory;
- mandrine piesa dreapta si unghi;
- seringa uniject cu ace;
- ace chirurgicale atraumatice (de unica folosinta);
- mandrine pentru piesa dreapta si unghi;
- instrumentar de detartraj de diferite forme;
- freze pentru turbina din otel si diamantate;
- freze din otel si diamantate pentru piesa dreapta si unghi;
- gume, perii, pufuri pentru lustruit obturatii fizionomice si de amalgam de
Ag;
- bol de cauciuc;
- spatula pentru malaxat gips;
- cutit pentru ceara;
- materiale pentru amprentarea arcadelor alveolo-dentare;
- materiale auxiliare pentru curatarea mecanica;
- materiale termoplastice;
- materiale pentru coafaj pulpar;
- materiale pentru obturatii provizorii;
- materiale pentru obturatii fizionomice;
- aliaj de Ag + Hg;
- cimenturi dentare diferite;
- materiale pentru terapia endodontica;
- solutii si pulberi: Walkkoff, clorura de zinc, tricrezol, eugenol, iodoform;
- substante anestezice injectabile si de contact;
- echipament de protectie (halat, masca, manusi, ochelari).
 În cazul înfiinţării unei unităţi sanitare cu
personalitate juridică conform Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, aceasta trebuie să
aibă ca obiect unic de activitate furnizarea de
servicii medicale, să fie înregistrata în Registrul
unic al cabinetelor medicale ţinut de Direcţia de
Sănătate Teritorială şi cel puţin o treime din
membrii consiliului de administraţie trebuie să fie
medici.
 
De asemenea, asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa
cabinete medicale dacă au prevăzut în obiectul de
activitate acest gen de acţiuni.
 Pacientul.
Drepturile pacientului
În dezvoltarea drepturilor fundamentale ale omului și cu
referire la dreptul la ocrotirea sănătății, există și o lege specială
care tratează drepturile pacientului, Legea nr. 46/2003, care
dispune că pacienții au dreptul la îngrijirile de cea mai buna
calitate de care societatea poate dispune în conformitate cu
resursele sale umane, financiare și materiale . În concret, sunt
garantate următoarele drepturi:

1. Dreptul pacientului la informația medicală;

2. Consimțământul pacientului privind intervenția medicală;
3. Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a
pacientului;
4. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii;
5. Dreptul pacientului la tratament și îngrijiri medicale.
 1. Dreptul pacientului la informația
medicală.

În mod tradițional medicii nu informau pacienții

asupra prognosticului, a avantajului sau
dezavantajului tratamentelor aplicate. Dimpotrivă,
potrivit Jurământului lui Hipocrate decizia
tratamentului trebuia să fie luată doar de doctor, în
interesul pacientului.
(~Voi ingriji bolnavii spre folosul lor, pe cat ma vor ajuta
puterile si mintea~. )
 ODATĂ ADMIS PRINTRE MEMBRII PROFESIEI DE MEDIC DENTIST:

Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesia cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul
acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiei de
medic dentist;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de
naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale, chiar
sub ameninţare, şi nu voi utiliza cunoştinţele mele profesionale contrar
legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!
 Acest punct de vedere paternalist s-a menținut până
relativ recent și în credința faptului că este în avantajul
pacientului să știe cât mai puțin despre boala sa, mai
ales atunci când tratamentele disponibile sunt
insuficiente. Abia spre sfarsitul secolului XX principiul
paternalist a fost înlocuit cu ideea unui model de
parteneriat între pacient și doctor, in care doctorului ii
revine obligatia informare, dar decizia finală aparține
pacientului.
 Noul model a fost generat de
principiul autonomiei pacientului a
carui apariție este o consecință a
dezvoltărilor doctrinare si
jurisprudentiale in materia
drepturilor fundamentale ale
omului, dar si a conceptiei potrivit
careia pacientul trebuie sa fie privit
si ca un consumator .
Principiul autonomiei pacientului
consacră un drept negativ și
anume dreptul pacientului de a
refuza o anumită intervenție sau
un anumit tratament exclusiv pe
baza unei complete informari
medicale.
 Problema centrală în această
materie este de a ști de câtă
informație are nevoie pacientul
pentru a fi considerat informat în
mod adecvat astfel încât să nu se
pună problema culpei medicale
pentru nerespectarea obligației de
informare.
 Regula de aur în această materie este
aceea că pacientul trebuie să primească
suficientă informație așa încât să poată lua
o decizie asupra tratamentului său
medical, inclusiv decizia de a nu urma
tratamentul. Este foarte clar că acest
concept este ambiguu și că este dificil
pentru medici să aprecieze în concret
pentru a evita declanșarea răspunderii
pentru malpraxis, dacă pacientul pretinde
că nu a fost în mod adecvat informat.
Sub acest aspect s-a propus raportarea la
un pacient „rezonabil”, un model de
comparație cu referire la o persoană
rezonabilă care ar pretinde un anumit
număr de informații necesare şi suficiente
pentru a lua o decizie.
Este foarte important de reținut că în
lipsa informării corespunzătoare
consimțământul la tratament nu este
valabil, indiferent de forma în care acesta
este dat.
Legislația română enunță principiul potrivit
căruia pacientul are dreptul să fie informat
asupra stării sale de sănătate.
Pacientul are dreptul de a cere în mod
expres să nu fie informat, și de a alege o
altă persoană care să fie informată în locul
său.

Rudele și prietenii pacientului pot fi

informați despre probleme de diagnostic și
tratament cu acordul acestuia din urmă.
 Conținutul informației privește:
• Starea sa de sănătate,
• Prognosticul bolii cu și fără tratament,
• Tratamentul sau investigatiile propuse și riscurile
potențiale ale fiecărei proceduri, chiar si cele extrem
de rare,
• Alternative existente la procedurile propuse,
• De asemenea, pacientul are dreptul să fie informat
asupra serviciilor medicale disponibile, a identității și
statutului profesional al furnizorilor de servicii de
sănătate.
Pacientul va fi informat în limba pe
care o cunoaşte, într-un limbaj
respectuos, clar, pe care el îl poate
înţelege.
 La externarea din spital el are
dreptul să primească un raport
scris cuprinzând investigaţiile,
diagnosticul, tratamentul şi
îngrijirile primite.
 Separat de aceasta, trebuie
respectat principiul accesului
neîngrădit al pacientului la datele
medicale personale.
Tot în cadrul dreptului la informare
pacientul are dreptul de a cere şi
de a obţine o altă opinie medicală
cu privire la cazul său.
Cu privire la conţinutul acestui drept există anumite nuanţări
întâlnite în literatura şi practica de specialitate.
Este vorba de situaţiile în care poate exista o temere
justificată, că informaţiile furnizate ar putea produce
pacientului o agravare serioasă a stării sale de sănătate.

Se vorbeşte astfel despre o „limitare terapeutică obligatorie a

dreptului de informare”, concept introdus în literatura juridică
franceză, potrivit căruia medicul este îndreptăţit să limiteze
informaţiile furnizate pacientului privitoare la un diagnostic
sau prognostic grav, motivat de protejarea interesului
pacientului.

Aprecierea interesului pacientului este atribuţia medicului,

care va ţine seama de particularităţile cazului (natura
patologiei, evoluţia acesteia, personalitatea bolnavului, etc.).
Într-o asemenea situaţie este obligatoriu să
fie informat un membru al familiei, daca
pacientul a desemnat pe cineva pentru a-i
fi comunicate datele referitoare la starea sa
de sănătate.

Aceeaşi soluție se impune şi atunci când

pacientul nu doreşte să fie informat cu
privire la starea de sănătate şi se
prevalează în mod expres de acest drept.
2. Consimțământul pacientului privind
intervenția medicală.
În virtutea dreptului la autodeterminare
pacientului trebuie să i se ceară
consimţământul pentru orice intervenţie
medicală, acesta având dreptul să refuze în
scris sau să oprească o intervenţie medicală.
Singura excepţie este situaţia unei
intervenții medicale de urgenţă, atunci când
pacientul nu-şi poate exprima voinţa.
Intervențiile medicale asupra pacientului se pot efectua
numai daca există condiții de dotare necesare și
personal acreditat, cu excepția situațiilor de urgență.

În cazul pacienţilor care nu pot exprima un

consimţământ, datorită lipsei capacităţii de exerciţiu
(minorii, interzișii judecătoreşti, persoanele puse sub
curatelă, etc.), consimţământul se va exprima de către
reprezentantul legal al acestuia, cu implicarea celui în
cauză atât cât permite capacitatea lui de a înţelege.

În cazul în care pacientul necesită o intervenţie

medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului
legal nu mai este necesar.
 Ca situații de excepție de la aplicarea
tratamentului exclusiv pe baza
consimtamantului informat, menționăm
măsurile de siguranță prevăzute de Codul
penal, ce pot fi dispuse de judecator,
respectiv instituția obligării la tratament
medical și internarea medicală, ce au ca
scop înlăturarea unei stări de pericol și
preîntâmpinarea săvârșirii faptelor
prevăzute de legea penală.
 Măsura de obligare la tratament medical se poate lua
față de o persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de
legea specială, atât în mod provizoriu cât şi în cursul
urmăririi penale sau la judecăţii, dar şi faţă de o
persoană condamnată.

Această măsură se ia dacă făptuitorul, din cauza unei

boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau
alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru
societate şi constă în obligarea acesteia de a se
prezenta în mod regulat la tratament medical până la
însănătoşire. Dacă acesta nu respectă obligaţia, se
poate dispune internarea medicală.
 O altă situaţie de internare non-
voluntară este cea a pacienţilor
psihiatrici. Pacientul psihiatric poate
fi internat împotriva voinţei sale sau
fără consimţământul său în
condiţiile Legii speciale nr. 478/2002
republicată în 2012 - Legea sănătăţii
mintale şi a protecţiei persoanelor
cu tulburări psihice.
 În general, situaţiile în care se poate aplica un
tratament chiar împotriva voinței pacientului,
trebuie să fie justificate de cazuri particulare, cum
ar fi incapacitatea pacientului de a aprecia dacă
tratamentului este în interesul său, pacienţii în
urgenţă, inconştienţi sau bolnavi psihici.

În oricare alte situaţii, intervenţia medicului fără

consimţământ informat poate fi considerată o
încălcare a dreptului fundamental la integritate
fizică şi psihică al pacientului.
De exemplu, un chirurg care face operaţia fără
acordul pacientului comite infracţiunea de
vătămare corporală.
În egală măsură, dacă pacientul nu
a primit o informare
corespunzătoare cu privire la
tratamentele alternative şi în acest
context a acceptat un anumit
tratament se poate pune problema
unei neglijenţe medicale
(malpraxis).
 În ceea ce priveşte refuzul pacientului de a accepta un
anumit tratament, indiferent de raţiunile care conduc la
această concluzie, decizia trebuie acceptată de medic.

Singura chestiune discutabilă în acest caz este situaţia

refuzului de tratament în perioada ultimă de sarcină,
atunci când refuzul mamei pune în pericol viaţa
copilului (de ex.: când există indicaţii clare de cezariană
datorită unor elemente obiective apărute în timpul
travaliului, chiar dacă nu există un consimţământ al
pacientei, când evoluţia previzibilă pune în pericol viaţa
mamei şi a fătului – se va face cezariană, în
considerarea dreptului fătului).
 În mod evident, consimţământul
este presupus dat de pacient
pentru efectuarea unei intervenţii
sau aplicarea unui tratament
conform tuturor normelor profesiei
; acesta nu are nicidecum
semnificaţia exonerării medicului
de răspundere pentru neglijenţă în
exercitarea profesiei.
3. Dreptul la confidențialitatea informațiilor
medicale și la viața privată a pacientului.

Acest drept apare ca un corolar al dreptului fundamental la

viață intimă și privată.

Conținutul acestui drept esențial constă în aceea că toate

informaţiile privitoare la tratamentul, prognosticul, rezultatul
investigaţiilor şi orice alte date personale rămân
confidenţiale chiar şi după decesul pacientului. Prin excepţie
de la această regulă, informaţiile pot fi transmise altor
furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în
tratamentul pacientului.
 Personalul medical nu poate să interfereze cu
viaţa privată sau familia pacientului, decât dacă
aceasta imixtiune ar influenţa pozitiv
tratamentul, cu consimţământul pacientului, sau
dacă pacientul prezintă pericol pentru sine sau
pentru sănătatea publică.

Obligaţia de discreţie a medicului este

menţionată şi în jurământul lui Hipocrate şi este
conformă cu întreaga legislaţie internă şi
internaţională.
Obligaţia legală de confidenţialitate nu este
absolută, informaţiile fiind de obicei
cunoscute de echipa de profesionişti care
îngrijesc pacientul, iar uneori chiar de
public, atunci când există un risc important
de a vătăma alte persoane (exemplul cel
mai recent este cel al cadrelor medicale
infectate cu EBOLA şi care au fost imediat
mediatizate, tocmai pentru protecţia celor
care intraseră în contact cu ei).
Evident că obligaţia de confidenţialitate
în niciun caz nu poate fi opusă chiar
pacientului sau moştenitorului lui sau
organelor penale. Ea nu este o scuză
pentru a nu informa corespunzător
pacientul, dimpotrivă, corelativ acestui
drept, pacientul poate pretinde accesul
la datele personale, inclusiv cele din
arhiva medicală.
 De o protecţie specială se bucură informaţiile de
natură genetică, deoarece acestea au
particularitatea de a fi extrem de specifice unei
persoane.

De asemenea, multe teste genetice sunt predictive

în ce priveşte riscurile de sănătate ale unei
persoane, ceea ce ar putea interesa terţii şi le-ar
putea influenţa deciziile economice sau de altă
natură în raporturile cu persoana în cauză ( de
exemplu angajatori, asiguratori, etc.).
 Nu în ultimul rând, datele genetice ar
putea interesa poliţia, sau cercetătorii, sau
industria farmaceutică. Se înţelege de ce
confidenţialitatea acestora este foarte
importantă, întrucât fără o garanţie a
confidenţialităţii acestor date şi a datelor
medicale în general, pacientul ar avea
tendinţa să ascundă medicului elemente
esenţiale, ceea ce ar face imposibil
diagnosticul şi tratamentul corespunzător.
Nerespectarea acestor obligaţii, în
funcţie de consecinţele produse,
poate să conducă la angajarea
răspunderii disciplinare civile şi
chiar penale a medicului
(infracţiunea de divulgare a
secretului profesional).
 4. Drepturile pacientului în domeniul
reproducerii.

În acest domeniu operează principiul

potrivit căruia dreptul femeii la viaţă este
prioritar, în cazul în care sarcina reprezintă un
factor de risc major şi imediat pentru viaţa
mamei. Cu excepţia acestei situaţii, femeia are
dreptul de a hotărî singură dacă va avea sau
nu copii.
 În cazul unei sarcini nedorite,
întreruperea cursului acesteia se poate
face în România până la 14 săptămâni,
peste această vârstă fetală, avortul
este incriminat ca infracţiunea de
provocare ilegală a avortului.
Pacienţii au dreptul la informaţie,
educaţie şi servicii necesare sănătăţii
reproducerii fără discriminare.
5. Dreptul pacientului la tratament și
îngrijiri medicale.
În principiu orice persoană are dreptul la ocrotirea
sănătăţii şi la îngrijiri medicale continue până la
ameliorarea stării de sănătate sau până la vindecare.

Pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă

medicală de urgenţă, de asistenţă medicală
stomatologică de urgenţă, şi de servicii farmaceutice în
program continuu.

Pacientul internat are dreptul și la servicii medicale

acordate de un medic acreditat din afara spitalului.
 O situaţie specială există pentru
procedurile pentru care este limitat
numărul de locuri pentru
tratament, ceea ce impune
selectarea pacienţilor (îndeosebi în
cazul transplantului de organe).
Selectarea pacienţilor se face
exclusiv pe baza criteriilor medicale
elaborate de Ministerul Sănătăţii.
O discuţie specială o constituie şi pacientul
aflat în faza terminală a unei boli, pentru
care legea prevede dreptul pacientului la
demnitatea morţii, respectiv dreptul
pacientului aflat în fază terminală la îngrijiri
medicale, aspect care ridică multe
probleme de natură etică, întrucât
progresele medicinei îngreunează definirea
frontierelor între viaţă şi moarte, între
coma reversibilă şi cea ireversibilă, etc.
 În acest context este de subliniat faptul că dreptul
pacientului la a exprima un consimţământ informat sau
aşa-zisa autonomie a pacientului, nu trebuie înţeleasă
în sensul că pacientul are dreptul să solicite un anumit
tratament în mod gratuit când acesta nu este acoperit
de casa de asigurări şi nici în sensul că pacientul are
dreptul să i se aplice un tratament care este contrar
celui recomandat de medic.

În egală măsură, pacientul nu poate solicita aplicarea

unui tratament sau a unor proceduri care sunt
inacceptabile din punct de vedere etic sau legal (ca, de
exemplu, obţinerea de clone umane).
 Probleme speciale se ridică şi pentru accesul la
îngrijirile de sănătate într-o altă ţară în care cetăţenii
europeni nu sunt rezidenţi (un aşa numit „turism
medical”) în care cetăţenii europeni ar căuta cel mai
favorabile servicii, însă în practica doar un procent de 1
– 2 % din populaţia U.E. a adoptat acest tip de asistenţă
medicală, fie pe baza plăţii efective, fie pe baza unei
asigurări private de sănătate. Doar sume foarte mici de
1% din bugetele publice de sănătate s-au alocat pentru
acest tip de asistenţă medicală, motivul principal fiind
procedurile administrative foarte complicate şi listele
de aşteptare destul de lungi.
 Aceasta deşi, teoretic, directiva
privind dreptul pacientului la
îngrijiri de sănătate în străinătate –
Directiva nr. 2011/24/EU, este pe
deplin aplicabilă, însă aceasta dă
dreptul statelor să reglementeze
anumite criterii privind autorizarea
decontării acestor cazuri de la
bugetul public.
 O ultimă remarcă, priveşte
conţinutul Convenţiei de la Oviedo,
care consacră dreptul oricărei
persoane la îngrijiri medicale în
limitele resurselor disponibile,
prefigurându-se astfel ideea că nici
un stat nu poate fi obligat să suporte
integral îngrijirile medicale şi
serviciile solicitate de cetățenii săi.
 Un alt aspect care ţine însă de
bioetică, priveşte tratamentele
foarte scumpe accesibile unui
număr foarte mic de persoane prin
plată directă. Nu este etic şi
acceptabil ca tratamentele
medicale să evolueze în această
direcţie din raţiunile lesne de
înţeles.
 Concluzionând, dreptul la
tratament şi îngrijiri medicale nu
trebuie văzut ca un drept simplu şi
absolut, ci trebuie privit în mod
nuanţat ţinând cont de precizările
făcute mai sus.
Malpraxisul medical. Răspunderea civilă
profesională a cadrelor medicale.
1. Definiție.

Malpraxisul medical în România este definit în Legea nr.

95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, la art.
642 alin. 1 lit. b) ca fiind: „eroarea profesională săvârşită
în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,
generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului
de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”.
Această definiţie este nefericită din mai multe puncte de vedere:
Mai întâi, ea face trimitere la termenul de eroare profesională, în
condiţiile în care noţiunea de eroare are cu totul alte semnificaţii
semantice şi juridice.
Astfel, conform DEX, eroarea semnifică „o cunoștință, idee,
părere, opinie greșită; o falsă reprezentare asupra unei situații de
fapt ori asupra existenței unui act normativ”.
Apoi, instituţia juridică a erorii este şi ea tradiţională şi are cu
totul alte sensuri.
Astfel, Noul Cod Civil vorbește despre eroarea comună și
invincibilă (art.17), eroarea viciu de consimțământ (art. 1207 şi
următoarele), în timp ce Codul penal operează cu noţiunea de
eroare de fapt (art.51). Sensurile juridice ale utilizării cuvântului
„eroare” în Noul Cod Civil şi în Codul Penal sunt conforme cu
valoarea semantică a acestuia conferită de DEX, spre deosebire
de folosirea cuvântului în definiţia legală a malpraxisului medical.
Simțindu-se probabil nelămurit de propria
sa definiţie, chiar legiuitorul reformei în
domeniul sănătăţii simte nevoia să se
explice în alineatul 2 al aceluiaşi art. 642
precizând că „Personalul medical răspunde
civil pentru prejudiciile produse din eroare,
care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau
cunoştinţe medicale insuficiente în
exercitarea profesiunii, prin acte
individuale în cadrul procedurilor de
prevenţie, diagnostic sau tratament”.
 Astfel, legiuitorul încearcă să se apropie pe o cale
ocolită de esenţa malpraxisului medical, care evocă în
mod necesar ideea de culpă şi pe aceea de despăgubiri
civile.

O definiţie mai riguroasă s-a făcut, cum era probabil

normal, de către medici, în analele Universităţii
Constantin Brâncuşi din Târgu – Jiu: „Malpraxisul
medical este definit ca un comportament neprofesional,
inferior unor standarde de competenţă şi pricepere
unanim stabilite şi acceptate de către corpul
profesional, având la bază neglijenţă sau incompetenţă
şi care generează îngrijiri deficitare cu consecinţe
asupra pacientului”.
 Faţă de toate argumentele şi exemplele expuse
mai sus, în contextul specific al malpraxisului
medical, opinăm că este necesară o schimbare
totală a abordării legislative a malpraxisului
medical, astfel că definiţia acestuia trebuie să
evoce în mod clar ideea de culpă medicală, fiind
complet nerelevant ce tip de culpă este avută în
vedere (incompetenţă sau neglijenţă), culpă ce
stă la baza răspunderii civile, ideea de
prejudiciu, precum şi ideea dreptului pacientului
de a obţine o compensare pentru acest
prejudiciu.
 Concluzionând, de lege ferenda, propunem definirea
malpraxisului medical ca fiind un comportament
neprofesional al personalului medical şi al furnizorilor
de produse sau servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice, inferior, contrar sau neconform
standardelor medicale în vigoare, care, prin
consecinţele negative, fizice sau psihice generate
asupra pacientului, dau dreptul acestuia de a solicita şi
obţine o justă despăgubire. Suntem încredințați că
odată realizată o conceptualizare corectă, aceasta va
atrage și soluții practice echitabile, constând din
reglementarea unei proceduri extrajudiciare eficiente
pentru compensarea pacienţilor în cazurile de
malpraxis medical.
2. Raportul juridic dintre medic și pacient
(raportul juridic medical).

Pacientul este definit de legea privind

drepturile pacientului, Legea nr. 46/2003, ca
fiind persoana sănătoasă sau bolnavă care
utilizează serviciile de sănătate. Persoana
sănătoasă utilizează serviciile de sănătate în
scopul păstrării stării sale de sănătate şi
prevenirea îmbolnăvirilor, cât şi pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Această abordare este conformă cu
definiția noţiunii de sănătate
adoptată OMS în anul 1978 ca fiind
„bunăstarea fizică, mentală şi
socială şi nu în principal absenţa
bolii sau a unei infirmităţi”.
 Starea de sănătate a persoanei umane este un drept
inerent al fiinţei umane, fiecare persoană având dreptul
să i se asigure accesul echitabil la îngrijirea sănătăţii
luând în considerare cerinţele de sănătate şi resursele
disponibile.
Corespondent drepturilor pacientului şi definiţiei
pacientului, profesia de medic are ca scop principal
asigurarea stării de sănătate prin prevenirea
îmbolnăvirilor, menţinerea şi recuperarea stării de
sănătate a individului şi a colectivităţii. Acest scop este
atins prin furnizarea de servicii medicale către pacienţi.
 Furnizorii de servicii medicale pot fi:
• persoane fizice (medici) sau
• persoane juridice (cabinete medicale, spitale)
• şi alte unităţii cu personalitate juridică (centre de
diagnostic şi tratament),
• fostele policlinici,
• centre medicale, (centre de sănătate, laboratoarele,
laboratoarele ambulatorii de recuperare sau societăţi
de turism balnear şi de recuperare, unităţi medicale
specializate pentru urgenţe medicale, unităţi de
transport sanitar, structuri de primiri a urgenţelor etc.).
 Personalul medical care își desfășoară
activitatea în zona furnizării de servicii medicale
este clasificat de lege astfel:
• Personal de specialitate medico-sanitar – medic, farmacist,
fiziokineto-terapeut, bioinginer medical, dentist, asistent medical,
tehnician dentar, soră medicală, tehnician sanitar, optician, oficiant
medical, laborant, operator registrator, moaşă, masor, gipsar,
autopsier, registrator medical, statistician medical instructor de
cultură fizică medicală, asistent social, cosmetician medical.
• Personal de specialitate din compartimentele paraclinice – biolog,
biochimist, chimist, fizician, psiholog, logoped, sociolog,
kinetoterapeut, profesor de cultură fizică medicală, asistent social.
• Personalul auxiliar sanitar –infirmieră, agent DDD, brancardier,
băieş, nămolar, spălătorească, îngrijitoare, ambulanţier, şofer.
Atunci când asistenţa medicală se desfăşoară în
echipă răspunderea medicală pentru actele
medicale revine şefului echipei şi medicului
care efectuează direct actul medical în limitele
competenţei sale profesionale şi a rolului care i-
a fost atribuit de şeful echipei.

În echipele interdisciplinare şeful echipei se

consideră a fi medicul din specialitatea în care
s-a stabilit diagnosticul major de internare,
dacă nu există reglementări speciale care să
prevadă altfel.
 Activitatea medicală se desfăşoară
în locaţii specializate şi autorizate,
la domiciliul pacientului sau la locul
solicitării pentru urgenţele medico-
chirurgicale sau în cazuri de risc
epidemiologic.
Medicul nu poate trata un pacient fără să-l
examineze medical în prealabil, personal în
afară de cazurile excepţionale de urgenţă
sau forţă majoră, când se pot da indicaţii
de tratament prin mijloace de
telecomunicaţii (îmbolnăviri pe nave
maritime aflate în mers, pe avioane în zbor,
locuri inaccesibile, situaţii care nu permit
ajungerea personalului medical în timp
util).
 Raportul juridic civil este o relaţie socială cu sau fără caracter
patrimonial reglementată de norma de drept civil.

Norma stabileşte anumite reguli de conduită în plan general şi

impersonal, iar aplicarea acesteia în planul concret al realităţii
conduce la identificarea de drepturi şi obligaţii pentru părţile
determinate ale raportului juridic. Specific raporturilor juridice
este faptul că respectarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor poate
fi asigurată prin forţa coercitivă a statului, acţionând prin
autorităţile sale judecătoreşti sau administrative.

Raportul juridic de drept medical este o specie a raportului

juridic civil, având toate caracteristicile acestuia, cu specificitatea
exprimată de calitatea subiectelor raportului juridic (prestator de
servicii medicale şi pacient).
 Elementele raportului juridic
medical sunt:

• Subiectele raportului juridic (medic şi pacient),

• Conţinutul raportului juridic (drepturile şi
obligaţiile părţilor),
• Obiectul raportului juridic (acţiunile sau
inacţiunile pe care părţile sunt ţinute să le
respecte: a da, a face, sau a nu face)
Subiectele raportului juridic sunt:
prestatorii de servicii medicale,
persoanele fizice și juridice, pe de
o parte şi pacientul, pe de altă
parte.
 Conţinutul raportului juridic medical.
Drepturile pacientului au fost analizate deja , ele sunt
reglementate într-o lege specială şi sunt expresia
drepturilor fundamentale la viaţă şi sănătate, la
protecţia vieţii private, și ca atare, izvorul acestor
drepturi este însăși legea.
Ca şi drepturi ale personalului medical reţinem dreptul
medicului de a fi informat corect şi complet de către
pacient și dreptul la onorariu potrivit prestaţiei sale;
achitarea onorariului se poate face direct de către
pacient în cazul serviciilor medicale private sau a
serviciilor medicale nedecontate de casa de asigurări.
În regimul asigurărilor sociale de sănătate, onorariul
medicului și a personalului medical se decontează de
către casa de asigurări de sănătate.
 Obligaţiile civile corelative acestor drepturi se pot clasifica în
mod tradiţional în obligaţii pozitive (a da şi a face) şi obligaţiile
negative (a nu face).
O altă clasificare a obligațiilor după obiectul lor, relevantă din
punctul de vedere al analizei noastre, este aceea în obligaţii
determinate (de rezultat) şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă (de
mijloace).
Obligaţia de rezultat este strict precizată sub aspectul obiectului
şi a scopului urmărit, debitorul obligându-se să atingă un anumit
rezultat (spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul
vândut).
Obligaţia de mijloace nu impune atragerea unui rezultat
determinat, ci doar îndatorirea de a depune toată diligenţa
necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.
 Obligaţia medicului de a trata
pacientul este obligaţie de mijloace
sau de diligenţă şi presupune
obligaţia de a acţiona cu toată
prudenţa şi diligenţa cerută de ştiinţa
şi etica medicală în vederea atingerii
rezultatului dorit, respectiv
vindecarea pacientului sau
îmbunătăţirea calităţii vieţii acestuia.
Acest caracter al obligaţiei medicului provine din faptul
că vindecarea pacientului are un caracter aleatoriu,
întrucât depinde şi de alţi factori exteriori, pe care
medicul nu îi poate controla, ca de exemplu: reacţia
organismului uman, unic şi diferit la fiecare pacient,
precum şi de riscurile metodelor de diagnostic şi
tratament. De aceea în medicină se spune că nu există
boli, ci bolnavi.
Având în vedere aceste particularităţi, prin Codurile
deontologice ale profesiilor medicale, este interzisă
asumarea de către medic a obligaţiei de rezultat
constând în însănătoşirea pacientului.
Această clasificare a obligaţiilor în obligaţii de rezultat şi
de diligenţă, are o importanță deosebită din punct de
vedere al angajării unei eventuale răspunderi a
medicului.
Astfel, în timp ce în cazul obligaţiei de rezultat, simpla
neobţinere a rezultatului este suficientă pentru a proba
culpa debitorului obligaţiei, în cazul obligaţiei de
diligenţă sau de mijloace, simpla nerealizare a scopului
urmărit nu declanşează prezumţia de culpă a
debitorului. În acest caz, revine creditorului obligaţiei
(în cazul raportului juridic medical, pacientului),
obligaţia să facă dovada culpei medicului în sensul că
acesta nu a depus toate diligenţele necesare pentru a
obţine rezultatul dorit.
 Dimpotrivă, dacă debitorul (medicul)
dovedeşte că a utilizat toate
mijloacele posibile şi necesare şi a dat
dovadă de diligenţa şi prudenţa care
se impuneau, debitorul obligaţiei este
considerat lipsit de culpă, iar obligaţia
se consideră îndeplinită chiar dacă
rezultatul nu a fost obţinut.
În concret, obligaţiile personalului medical faţă
de pacient, în cadrul raportului juridic medical,
obligații corelative drepturilor fundamentale și
drepturilor pacientului, sunt următoarele:

• Obligaţia de îngrijire,
• Obligaţia de securitate,
• Obligaţia de informare,
• Obligaţia de confidenţialitate,
• Obligaţia de a obţine a doua opinie medicală,
• Obligaţia de respectare a vieţii private a pacientului,
• Obligaţia de nediscriminare între pacienţi.