Centrul de excelență în Medicină și Farmacie ,,Raisa Pacalo ”

Farmacologia generală.
Farmacocinetica și farmacodinamia
 P LA N

 Farmacologia generală.
 Farmacocinetica. Farmacodinamia
 Tipuri de transport prin membranele biologice
Farmacologie generală-noțiune
 Un compartiment al farmacologiei,
care descrie principiile generale de
interacţiune a medicamentelor cu
organismul bolnavului.
FARMACOCINETICA

Studiază legitătile
absorbţiei, distribuţiei,
metabolizării şi eliminării
medicamentelor
FARMACODINAMICA

Studiază efectele
medicamentelor,
locul și mecanizmul
acțiunii lor
  FARMACOCINETICA

 (PHARMACON – medicament, KINEO – a mişca)

este o ramură a farmacologiei care se ocupă cu studiul
proceselor ce asigură mişcarea şi transformarea
medicamentelor prin mediile biologice ale organismului viu
şi anume, ea caracterizează mecanismele de absorbţie,
distribuţie şi depozitare, biotransformare şi eliminare a
medicametelor din organism, studiind dependenţa de aceste
procese a eficacităţii şi gradului de tolerare a lor.
PROCESELE FARMACOCINETICE SCHEMATIC POT FI EXPRIMATE ÎN FELUL URMĂTOR:

Doza medicamentului

Calea de administrare

Concentraţia plasmatică
a medicamentului

Concentraţia tisulară Distribuţia: Concentraţia

a medicamentului medicamentului
la locul de acţiune

Metabolizarea hepatică Căile de eliminare

şi tisulară a medicamentului
ABSORBŢIA MEDICAMENTULUI:

Pentru a influenţa asupra

organismului medicamentele, ca
regulă, trebuie să treacă printr-un
şir de membrane biologice:
pielea, mucoasele, pereţii
capilarelor, structurile celulare.
 Căile de administrare a medicamentelor
Medicamentele pot fi introduse in organism prin diverse căi de
administrare, în dependenţă de proprietăţile lor şi scopul teapiei.
Calea de administrare în mare măsură determină viteza
apariţiei efectului, durata şi puterea lui, spectrul şi gradul de
exprimare a efectelor adverse. Şi în genere de calea de
administrare în mare măsură depinde va ajunge medicamentul la
locul de acţiune sau nu.
SE DEOSEBESC URMATOARELE CĂI DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR:

Fără afectarea cutanată: Cu afectarea cutanată:

A. prin tubul digestiv (enterale) A.intravasculare
orală (per os) intravenosă
sublinguală intraarterială
rectală
intracardiacă
B.extravasculare
intrabucală
intramusculară
B. topică
subcutnată
cutanată intrasternală
oculară C.intracavitare
în ductul auditiv extern intraperitoneală
C. intracavitare intrapleurală
inhalatorie intrapericardiacă
intranazală intraarticulară
intrauretrală intraventriculară
intravaginală subarahnoidiană
Mecanismele de transport a medicamentelor prin membranele
celulare:
 Transportul simplu (pasiv) – are loc făra utilizarea mecanismelor de
transport şi fără consum de energie.
 Transportul specializat (activ) – care decurge cu ajutorul
mecanismelor de transport şi uneori cu consum de energie.
La rândul sau transportul simplu este divizat în: filtrare, difuziune
simplă .
iar transportul specializat în: difuziune facilitată, difuziunea de
schimb, transportul activ, pinocitoza.
Filtrarea - trecerea cu apa, a
moleculelor de medicament
(hidrosolobile cu masă
moleculară mică), prin porii
membranari, în direcţia
gardientului de concentraţie,
fără utilizarea mecanismelor
de transport şi fără consumul
de energie.
Difuziunea simplă -
trecerea moleculelor de
medicament (liposolubile,
neionizate) prin stratul
bilipidic membranar, în
direcţia gardientului de
concentraţie, fără utilizarea
mecanismelor de transport şi
fără consumul de energie.
Difuziunea
facilitată - trecerea
moleculelor de
medicament prin
stratul bilipidic
membranar, în direcţia
gardientului de
concentraţie, cu
utilizarea
mecanismelor de
transport, dar fără
consumul de energie.
 Difuziunea de schimb - transportul în celulă a unei substanţe,
iar din celulă a altei, folosind acelaş sistem transportor.
Transportul activ - trecerea moleculelor de medicament (ionizate)
prin stratul bilipidic membranar, în sens opus direcţiei gardientului
de concentraţie, cu utilizarea mecanismelor de transport, şi cu
consum de energie.
Pinocitoza - Înglobarea
(endocitoza) de catre
vezicolele membranare a
(picaturilor mari) de
substanţe medcamenoase
cu transportarea lor catre
partea opusă a membranei
şi eliminarea (exocitoza) în
spaţiul citoplasmatic al
celulei.
FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ ABSORBŢIA MEDICAMENTELOR:

Dependenţi de subsanţa medicamentoasă:

• structura chimică
• masa moleculară
• gradul de liposolubilitate
• doză
• proprietăţile fizico-chimice.
DEPENDENŢI DE PACIENT
- pH mediului
- timpul utilizării alementelor, componenţa şi cantitatea şi calitatea lor
- starea fiziologică a tubului digestiv (starea secretelor şi fermenţilor
digestivi)
- starea peristaltismului intestinal
- prezenţa patologiilor tubului digestiv şi organismului
- starea vascularizării tubului digestiv
 utilizarea asociată a medicamentelor cu influenţă asupra funcţiilor
tubului digestiv
 vârstă.
 DISTRIBUŢIA SUBSTANŢELOR MEDICAMENTOSE

După absorbţie substanţele

medicamentoase nimeresc, de
regulă, în circuitul sanguin
sistemic, iar apoi sunt distribuite
în organe şi ţesuturi. Caracterul
distribuţiei substanţelor
medicamentase este determinat de
o mulţime de factori, în
dependenţă de care
medicamentele vor fi distribuite
uniform sau neuniform.
FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ DISTRIBUŢIA MEDICAMENTELOR

• gradul de liposolubilitate a substanţelor medicamentoase;

• prezenţa barierelor histohematice;
• gradul de legare cu proteinele plasmatice;
• intensitatea circuitului sanguin regionar;
• prezenţa stărilor patologice ale organismului;
• proprietăţile fizico-chimice a medicamentelor şi afinitatea lor faţă
de ţesuturile specifice (depozitarea).
• utilizarea unor medicamente în asociere
În organismul uman majoritatea substanţelor medicamentoase sunt
supuse unor modificări sau biotransformării. Termenul
biotransformare (sau metabolizare, sau transformare) cuprinde
un complex de modificări fizico-chimice şi biochimice ale
substanţelor medicamentoase, care asigură transformarea lor în
compuşi mai simpli, ionizaţi, mai polari şi respectiv hidrosolubili,
care mai uşor sunt eliminaţi din organism.
Căile de bază a excreţiei medicamentelor sunt: rinichii, ficatul,
tubul digestiv, plămânii, pielea, glandele salivare, glandele
sudoripare, laptele matern. În plan clinic mai importantă este
calea renală de eliminare.
Asupra vitezei de eliminare a substanţelor medicamentoase pot influenţa
un şir de factori:
•pH urinei
•prezenţa unei patologii renale sau patologiilor asociate cu dereglări
hemodinamice sistemice şi hidroelectrolitice (insuficienţa cardiacă, ciroza
hepatică),
•gradul de cuplare cu proteinele plasmatice,
•proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor medicamentoase
(liposolubilitatea şi gradul de ionizare a lor),
•vârsta pacienţilor,
•utilizarea asociată a unor substanţe medicamentoase (diuretice osmotice,
furosemid).
 Clearance-ul – exprimă rata de excreţie a substanţelor medicamentoase din plasma
sanguină pe o anumită cale de eliminare întru-un anumit interval de timp. Se
evidenţiază clearance-ul renal, plasmatic, total.
 Temenul de eliminare a substanţelor medicamentoase include ambele procese:
biotransformarea şi excreţie. Pentru o mulţime de substanţe medicamentoase viteza de
eliminare depinde de concentraţia plasmatică a lor (cu cât concentraţia plasmatică este
mai mică cu atât viteza de eliminare este mai mică). Un aşa tip de eliminare a
medicamentelor corespunde unei cinetici de ordinul I (într-o unitate de timp se
elimină o anumită cantitate de medicament). Un număr mai mic de medicamente
(etanolul, fenitoina) se elimină după o cinetică de ordinul 0. Viteza eliminării după o
aşa cinetică nu depinde de concentraţia plasmatică a substanţelor medicamentose, într-o
unitate de timp se elimină o cantitate stabilă de medicament (de exemplu timp de 1 oră
se elimină 7-10 g de etanol curat). Acest lucru apare din cauza saturării organismului
cu fermenţii ce metabolizează aceste substanţe.
 FARMACODINAMIA
Ramură a farmacologiei generale care studiază locul de acţiune a
medicamentelor, mecanismul lor de acţiune şi efectele
farmacologice.
Farmacodinamia prezintă o importanţă fundamentală pentru o terapie
raţională.
Activitatea biologică a medicamentelor presupune o interacţiune
iniţială, de ordin chimic sau fizicochimic cu moleculele
componente ale materiei vii.
Această acţiune primară, la nivel molecular, declansează un
complex de reacţii, avand drept rezultat efectul farmacologic
global, răspunsul organismului la medicamente.
 Prin locul de acţiune a medicamentelor se subînţelege
interacţiunea substanţelor medicamentoase cu substraturile
biochimice, aşa numite «substraturi ţintă».
În calitate de «substraturi ţintă» pentru medicamente servesc:
 receptorii;
 canalele ionice;

 enzimele;

 sisteme transportoare.
 RECEPTORII
Sunt macromolecule funcţional active, capabile să se unească cu
substanţele (liganzi) iniţiind reacţii biochimice în lanţ în rezultatul
cărora apar anumite efecte farmacologie.
În calitate de liganzi pot fi: neuromediatorii, hormonii, unele
substanţe biologic active endogene şi exogene şi substanţele
medicamentoase.
RRECEPTORII, DUPĂ LOCALIZAREA LOR LA NIVEL
CELULAR SE DIVIZEAZĂ ÎN:
 membranari;
 citoplasmatici;

 nucleari.

Dependenţă de neuromediatorii specifici:

 Adrenergici (alfa-, beta-adrenoreceptori)

 Colinergici (N-, M-colinoreceptori)

 Dopaminergici
 Serotoninergici

 GABA – ergici

 Histaminergici
Penrtu ca substanţa să acţioneze asupra receptorului, ea trebuie să se lege cu receptorul. În
rezultat se formează complexul «substanţă-receptor»
Tipurile de acţine a substanţelor medicamentoase
 Acţiunea locală (topică) – este acţiunea substanţelor medicamentoase în locul
administrării lor (de obicei acestea sunt pielea sau mucoasele). De exemplu: anestezicele
locale.
 Acţiunea rezorbtivă (sistemică) – este acţiunea substanţelor medicamentoase care se
manifestă după absorbţia lor în circuitul sistemic şi distribuţia lor la locul de acţiune. De
exemplu: remediile antihipertensive (inhibitorii receptorilor angiotenzinici).
 Acţiunea reflectorie – se manifestă în urma stimulării terminaţinilor nervoase ale pielii
sau mucoaselor (extero- sau interoreceptorilor) după care au loс reacţii reflectorii din
partea organelor localizate la distanţă de contactul substanţelor cu receptorii sensibili.
Exemplu: stimularea chimoreceptorilor globulului carotidian şi excitarea reflectorie a
centrului respirator din SNC de către lobelină sau cititon.
TIPURI DE ACŢIUNE A PREPARATELOR ASUPRA ORGANISMULUI:
 Acţiunea directă (primară) – este acţiune asubstanţelor
medicamentoase direct asupra ţesuturilor şi celulelor unor organe (cord,
vase, intestin e.t.c.). Acţiunea, prin care substanţele medicamentoase
modifică funcţa unor organe, acţionând asupra altora, se numeşte
acţiune indirectă (secundară).
 Acţiunea de bază – este acţiunea substanţelor medicamentoase
preconizată pentru obţinerea efectului aşteptat în tratamentul unei
afecţiuni date. Toate celelalte acţiuni ale substanţelor medicamentoase,
care apar la administrarea lor în doze terapeutice, paralel cu сel de bază
sunt apreciate ca acţiuni adverse. Aceste acţiuni des sunt nocive. De
exemplu: acidul acetilsalicilic poate provoca apariţia ulcerelor gastrice
sau duodenale, antibioticele aminoglicozidice – otoxicitate.
 Acţiune selectivă – acţiunea substanţelor medicamentoase este
direcţionată preponderent asupra unui organ sau factor etiologic din
patogenia unei maladii. De exemplu: oxitocina care îşi manifestă
acţiunea asupra miometrului uterin.
 Acţiune centrală – apare în rezultatul acţiunei substanţelor medicamentoase
direct asupra sistemului nervos central. De exemplu: remediile hipnotice,
nootrope, anxiolitice (tranchilizante) e.t.c.
 Acţiune periferică – este cauzată de acţiunea substanţelor medicamentoase
asupra compartimentelor sistemului nervos periferic sau asupra unor ţesuturi.
De exemplu: miorelaxantele periferice, vasodilatatoarele periferice e.t.c.
 Acţiune reversibilă – este caracterizată prin restabilirea funcţiilor ţesuturilor
sau organelor după desfacerea legăturilor dintre receptori şi substanţele
medicamentoase.
 Acţiune ireversibilă – apare ca rezultat al legăturilor covalente dintre
substanţele medicamentoase cu receptorii specifici. Sunt specifice pentru
unele substanţe citostatice utilizate în tratamentul cancerului.
FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ PROCESELE FARMACODINAMICE
ALE SUBSTANŢELOR MEDICAMENTOASE.
 dependenţi de proprietăţile substanţelor medicamentoase (structura chimică,
proprietăţile fizico-chimice, doză şi concentraţia substanţelor
medicamentoase);
 dependenţi de forma medicamentoasă şi particularităţile tehnologice de
preparare a ei;
 dependenţi de starea organismului şi particularităţile individuale a lui (vârstă,
gen, factorii genetici, tip constituţional, tip de alimentare e.t.c.);
 dependenţi de regimul de dozare (administrarea repetată, utilizarea asociată)
a substanţelor medicamentoase şi condiţiile de utilizare a lor (ritmurile
diurne, starea mediului ambian: temperatura aerului, presiunea atmosferică,
starea ecologică şi epidemiologică a teritoriului, anotimpul la moment).
 DOZA
 Acţiunea substanţelor medicamentoase (viteza dezvoltării efectelor
farmacologice, gradul de exprimare a lor, durăta şi caracterul
efectelor) depind de doza medicamentului. Doza este cantitatea de
medicament necesară pentru o priză.
 În dependenţă de nivelul lor dozele se divizează în terapeutice
minime, medii şi maxime.
 Terapeutice minime se mai numesc pragale – este cantitatea
minimă de medicament care provoacă efectul terapeutic minim. De
regulă ele sunt de 2-3 ori mai mici decât cele terapeutice medii.
 Doza terapeutică medie – este cantitatea de medicament care la majoritatea pacienţilor
provoacă efectul farmacologic necesar. În practica medicală dozele terapeutice sunt
calculate pentru o priză şi doza care pacientul trebuie să o folisească timp de 24 ore (doza
nictimerală). Deoarece sensibilitatea individuală a pacienţilor faţă de medicamente şi
gravitatea bolilor pot varia, dozele terapeutice sunt exprimate sub formă de limită de
doze. De exemplu: doza unică a diclofenacului constituie de la 0,025 – 0,05. De obicei în
timpul utilizării antibioticelor, sulfamidelor şi altor smedicamente, tratamentul se începe
cu utilizarea dozelor de saturaţie (de atac) – doze ce depăşesc pe cele terapeuice medii.
Aceasta se face pentru a atinge rapid concentraţia înaltă a medicamentului în sânge. După
atingerea unui efect terapeutic anumit se trece la dozele de susţinere (menţinere) a
efectului. În cazurile utilizarii îndelungate a substanţelor medicamentoase se indică doza
lor pentru o cură de tratament.
 Dozele terapeutice maxime se utilizează în cazurile când dozele
terapeutice medii nu provoacă efecul dorit. Dozele, care provoacă
acţiuni toxice asupra organismului sunt denumite doze toxice şi
dozele, care provoacă letalitatea organismului, sunt denumite doze
letale.
EFECTELE CE APAR LA ADMINISTRAREA REPETATĂ A
SUBSTANŢELOR MEDICAMENTASE

Cumularea (din lat. Cumulatio – majorare, acumulare) – este

acumularea în organism a principiilor farmacologici activi sau a
efectelor provocate de ei. Respectiv cumularea poate fi:
 Cumulare materială
 Cumulare funcţională
 Toleranţă
 Tahifilaxie
 Dependenţă (psihică şi/sau fizică).
Cumularea materială – este cumularea cantitativă a medicamentului în
organism care apare la administrarea repetată a medicamentelor din cauza
dereglării proceselor de biotransformare sau eliminare a medicamentelor din
organism, sau legării intensive a lor de proteinele plasmatice, sau depozitării
intensive în unele ţesuturi. Aceste dereglări mai des sunt provocate de
patologiile ficatului (ciroză, hepatite) sau rinichilor (pielonefrite,
glomerulonefrite).
Dacă la administrarea repetată a medicamentului se observă cumularea
efectului fără majorarea concentraţiei plasmatice a lui, acest fenomen se
numeşte cumulare funcţională. Acest tip de cumulare are loc la
administrarea repetată a alcoolului. Psihoza alcoolică se menţine şi în lipsa
alcolului în organism. Cumularea funcţională este caracterisitică şi pentru
inhibitorii MAO.
 Toleranţa (din lat. Tolerantia – răbdare) - este micşorarea efectului
la administrarea repetată a medicamentului în aceeaşi doză.
 Tahifilaxia (din greac tachys – rapid, phylaxia- apărare) – este o
dezvoltare rapidă a toleranţei la administrarea repetată a
medicamentelor în intervale mici de timp (0-15 minute). Este bine
cunoscută tahifilaxia la efedrină, care este provocată de epuizarea
mediatorului din terminaţiunile simpatice adrenergice.
 Dependenţa – este o necesitate imperioasă în utilizarea
permanentă sau periodică a anumitor substanţe medicamentoase
sau unei grupe de medicamente.
 Dependenţa medicamentoasă poate fi psihică şi fizică.
Dependenţa psihică – se caracterizează prin înrăutăţirea bruscă a
dispoziţiei, instalarea unui disconfort emoţional, sesizării unei
oboseli din cauza întreruperii utilizării medicamentului. Mai des
apare dependenţa la utilizarea nicotinei sau cânepei indiene
(marecuana) prin fumat, cocainei şi altor psihostimulatoare,
halucinogenelor e.t.c
 Dependenţa fizică – se caracterizează nu numai prin disconfortul
emoţional dai şi prin instalarea sindromului de abstinenţă. Este
caracteristică pentru heroină, morfină, barbiturice, alcool.
Dependenţa medicamentoasă des se asociază cu toleranţa, în aceste
cazuri este necesar de marit doza pentru a obţine efectul aşteptat.
Utilizarea substanţelor cu scopul de obţinere a efectului de
confuzie mentală se numeşte toxicomanie. Narcomania este o
varietate a toxicomaniei când în calitate de substanţă confuzivă se
utilizează remediile ce provoacă dependenţă medicamentoase
(remedii opioide) supuse evidenţei.
 La administrarea combinată a medicamentelor
acţiunea lor poate să crească (sinergism) sau să se
diminueze (antagonism).
 Sinergismul – (din grecă syn – împreună, erg –
lucru) – este acţiunea unidirecţională a două sau
mai multe medicamente, la care se determină o
exprimare mai evidentă a afectului decât la
administrarea fiecărui medicament aparte.
Sinergismul poate fi în două forme: sumar şi aditiv.
 Sinergismul sumar apare la administrarea
substanţelor medicamentoase cu acţiune pe
aceleaşi substraturi şi este egal cu suma efectelor
substanţelor administrate aparte. De exemplu: se
sumează efectul vasoconstrictor şi hipertensiv al
norepinefrinei şi fenilefrinei.
 Atucni când în urma administrării a două substanţe
efectul final este cu mult mai mare decât cel sumar
se vorbeşte despre sinergismul aditiv sau
potenţiat.
Antagonismul (din greacă
anti – contra, agon –
luptă) este micşorarea
sau înlăturarea completă
a efectului farmacologic
unei substanţe
medicamentoase de
către alta la
administrarea lor
concomitentă.
Fenomenele de antagonism sunt utilizate în practica medicală pentru
tratamentul inoxicaţiilor sau pentru înlăturarea efectelor adverse a
medicamentelor.
Se deosebesc următoarele tipuri de antagonism.
Antagonismul direct funcţional, se dezvoltă în cazurile când
substanţele medicamentoase provoacă efecte contrare acţionând pe
acelaşi substraturi biologice (receptori, fermenţi, sisteme de
transport). Antagonişti funcţionali direcţi sunt beta-
adrenomimeticele şi beta-adrenoblocantele.
 Antagonismul indirect funcţional se dezvoltă în cazurile când substanţele
medicamentoase provoacă efecte contrare acţionând asupra unui organ dar acţiunea lor
se realizează prin diferite mecanisme. De exemplu: aceclidina (măreşte tonusul
musculaturii netede stimulând M-colinoreceptorii) şi papaverina (mişorează tonusul
musculaturii netede prin acţiunea directă asupra lor).
 Antagonismul fizic – apare în rezultatul interacţiunii fizice a substanţelor
medicamentoase, atunci când absorbţia unei substanţe este influenţată de alta. Ca
rezultat se formează complecşi care greu se absorb. De exemplu: absorbţia
substanţelor medicamentoase şi toxinelor pe suprafaţa cărbunelui medical.
 Antagonismul chimic – apare în rezultatul reacţiilor chimice dintre medicamente, ca
rezultat se formează compuşi inactivi. Antagoniştii care acţionează în aşa fel se
numesc antidoţi. De exemplu în intoxicaţia cu compuşi de seleniu, mercur şi plumb se
utilizează tiosulfatul de sodiu, ca rezultat al reacţiilor chimice se formează sulfiţi ne
toxici. În intoxicaţia cu heparină sa uilizează protamina sulfat.
SINDROMUL DE SUSPENDARE (REBOUND)

 După întreruperea bruscă a tratamentului cu unele

medicamente administrate timp îndelungat are loc
acutizarea maladiei în comparaţie cu perioada de pînă la
tratament. De exemplu clofelina se utilizează în
hipertensiunea arterială (HTA) şi în cazul întreruperii
bruşte a tratamentului cu acest preparat, survine cresterea
sporita a TA pîna la puseuri hipertensive.
VĂ mulţumesc pentru atenţie şi.......
SPOR LA MUNCĂ!!!