Curs 1

Pedagogie II
Teoria şi Metodologia Instruirii
Teoria şi Metodologia Evaluării

1
Cuprins:
 I. Programa şi bibliografia cursului, evaluarea

 II. Elemente de teoria instruirii – didactică

1. Câteva elemente de istorie a didacticii

2. Didactica – teorie a procesului de învăţământ
3. Procesul de învăţământ ca obiect de studiu al
didacticii

2
Programa şi bibliografia
cursului, evaluarea
Obiective:

 1. Construirea unei reprezentări coerente asupra educației

formale la nivel sistemic și la nivel procesual; înțelegerea
normativităţii activităţii didactice.

 2. Înțelegerea naturii activității didactice și a relației profesor-elev.

 3. Achiziția de cunoștințe declarative de bază privind:

 metode clasice şi moderne de predare-învăţare;
 principalele metode şi forme de evaluare și notare
 proiectarea didactică.

 .
3
Tematică generală
 1. Sistemul de învățământ. Procesul de învăţământ ca
activitate de predare, învăţare, evaluare.
 2. Normativitatea activităţii didactice.
 3. Metodologia şi tehnologia instruirii: abordare
generală; descrierea unor metode de predare-învățare;
metode și tehnici interactive de predare-învățare.
 4. Teoria și metodologia evaluării; prezentare generală;
funcții, modele, forme, metode de evaluare; factori
perturbatori ai evaluării școlare.
 5. Proiectarea activităților didactice.
 6. Comunicarea didactică și specificul relației profesor-
elev.
4
Metode de predare,
mijloace didactice

 Curs: prelegerea universitară, prelegerea – dezbatere.

 Ocazional, exerciţii pe grupuri;
 Google Classroom, Google Meet si Webex, eventual Zoom,
prezentări Power Point
5
 Bibliografie
(selectiv)

 1. Cucoş C., 2002, 2006, Pedagogie, ed. a II-a, Ed. Polirom,

Iaşi;
 2. Cucoş C. (coord.), 2008, Psihopedagogie pentru
examenele de definitivare şi grade didactice, Ed. Polirom,
Iaşi;
 3. Ionescu M., Radu I., 2001, Didactica modernă, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca;
 4. Moise C., 1996, Concepte didactice fundamentale, Ed.
Ankarom, Iaşi;
 5. Florin Frumos, Didactica, fundamente şi dezvoltări
cognitiviste, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
 6. John Hattie, Învățarea vizibilă. Ghid pentru profesori, 6
Editura Trei, București, 2014.
Evaluare: criterii
 Criterii de evaluare în timpul
cursului: demonstrarea abilităţilor
de comunicare, de prelucrare,
interpretare şi utilizare critică a
informaţiilor, capacitate de
colaborare şi învăţare în grup.

 Criterii de examinare finală:

achiziţionarea unui nivel suficient
de cunoştinţe declarative
specifice disciplinei, capacitate de
analiză, sinteză și elaborare.
7
Câteva elemente de
istorie a didacticii
 Cei mai semnificativi contributori la Didactica clasică
sunt:

 Jan Amos Comenius

 Johann Heinrich Pestalozzi
 Johann Friedrich Herbart

 Comenius consideră că învăţământul (educaţia formală)

trebuie să reprezinte forma principală de realizare a
educaţiei. Pentru a se realiza educaţia, se impune
introducerea sistematică, urmând anumite principii, a
copiilor în cunoaştere.
8
El a enunţat pentru prima
dată principiile didactice, a
structurat primele planuri de
învăţământ şi programe
şcolare, a organizat
programul de lucru al
elevilor, a explicat rolul unor
metode de învăţământ etc.
Considerat pe drept cuvânt
„părintele didacticii”, marele
pedagog ceh are meritul de
a prefigura şi de a teoretiza
elementele esenţiale ale
didacticii.

9
 Pestalozzi, un urmaş al lui
Comenius, s-a remarcat prin
organizarea învăţământului
primar, prin elaborarea primelor
metodici, anticipând o serie de
principii psihologice ce stau la
baza învăţării: observarea
sistematică a obiectelor şi
fenomenelor, sublinierea rolului
intuiţiei în predare şi învăţare
etc.
 Este unul dintre primii pedagogi
care au emis ipoteze privitoare
la instruire, pe care le-a si testat,
prefigurând astfel
experimentalismul de la
începutul secolului XX.
10
 Herbart a contribuit esenţial la
edificarea didacticii prin
stabilirea celebrelor „trepte
formale”, adică anumite etape în
predarea unei lecţii: claritatea,
asocierea, sistemul şi metoda.
 Adept al asociaţionismului,
doctrina psihologică a sfârşitului
de secol XIX, Herbart consideră
că învăţarea se produce prin
formarea la elevi a unui număr
cât mai mare de reprezentări
clare şi distincte.

11
Câteva elemente de
istorie a didacticii
 Dezvoltările ulterioare au completat aria de preocupări
a didacticii cu aşa numita didactică experimentală, ivită
odată cu curentul Educaţiei Noi.

 Scopul acestei orientări în didactică constă în a

ameliora acţiunea educativă prin observarea cât mai
fidelă a acesteia în desfăşurare.

 Dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai acestei noi

orientări îi pomenim pe E. Meuman, W. Lay şi Peter
Petersen. Vom vedea, pe scurt, contribuţiile fiecăruia
dintre ei.
12
 Câteva elemente de
istorie a didacticii
 Meuman, lucrând cu Wundt în laboratorul
de psihologie experimentală al acestuia,
s-a ocupat de probleme precum:
 dezvoltarea limbajului,
 originea semnificaţiei cuvintelor,
 tehnicile de învăţare,
 rolul repetiţiei, al uitării în memorare,
 efectul lucrului individual sau în grupuri,
 psihologia învăţării la adulţi şi la copii.

Metoda utilizată cel mai frecvent de el

este experimentul de laborator, iar ţelul
lui era să producă progrese în practica
didactică prin intermediul cercetărilor
empirice.
13
 Câteva elemente de
istorie a didacticii
 Lay, un discipol al lui Meuman a dezvoltat
de asemenea cercetarea empirică, însă nu
în laboratoare universitare, ca
predecesorul său, ci în practica
învăţământului ca atare.
 Acest fapt conferă rezultatelor
investigaţiilor sale un caracter de
reprezentativitate extinsă.

 O metodă cu totul aparte de cercetare a

acţiunii didactice a dezvoltat Peter
Petersen. Consta în a realiza o înregistrare
literală a procesului didactic – cel mai
frecvent o lecţie întreagă – fără a apela la
un cadru prealabil; ulterior, această
înregistrare („protocol”) era analizată,
extrăgându-se sugestii metodologice din 14
datele colectate.
II. Elemente de teoria
instruirii – didactică
Didactica – teorie generală a procesului de învăţământ

Didactica are ca obiect de studiu procesul de învăţământ,

cu toate componentele lui şi interacţiunile dintre aceste
componente.

Procesul de învăţământ la care face referire didactica se

desfăşoară în cadru formal, instituţional. Acest cadru
constituie sitemul de învățământ.

15
 Elemente de teoria
instruirii – didactică
 Fenomenele descrise, explicate şi „normate” de didactică
sunt cele relativ tipice pentru situaţii educative
determinabile şi determinate: o oră şcolară, o secvenţă de
lecţie etc.

 Didactica furnizează descrieri ale fenomenelor din

învățământ

pe baza cărora formulează legi și principii de

predare, învățare și evaluare

16
 Elemente de teoria instruirii –
didactică
 Aplicaţiile didacticii generale în predarea-învăţarea
diverselor discipline şcolare se concretizează în aşa
numitele didactici speciale sau metodici.

 Avem, deci:
1) pe de o parte, didactica (sau didactica generală),
2) pe de altă parte, particularizări, aplicaţii ale acesteia, la
discipline sau grupuri de discipline, prin didactici speciale
sau metodici: metodica / didactica istoriei, a matematicii,
a educaţiei fizice, a biologiei, a economiei, a ştiinţelor
socio-umane (didactica pedagogiei, didactica didacticii!).

 Există didactici specializate pe nivele de instruire, de

exemplu didactica învăţământului superior. 17
18
III. Elemente de teoria
instruirii – didactică
Procesul de învăţământ ca obiect de
studiu al didacticii

 Procesul de învăţământ (PDI) reprezintă forma cea mai

organizată de instrucţie şi educaţie constând din
prezentarea, explorarea, experimentarea, de către
persoane special calificate, împreună cu elevii, a unor
conţinuturi bine definite.

 PDI: "ansamblul de acţiuni exercitate în mod conştient şi

sistematic de către educatori asupra educaţilor, într-un
cadru instituţional organizat, în vederea formării
personalităţii acestora în conformitate cu cerinţele idealului
educaţional" (I. Nicola, 1994, p. 275).
19
20
Elemente de teoria
instruirii – didactică
 Caracteristicile procesului de învăţământ

Într-o sinteză a lui C.Moise (1996 și 2000) sunt:

 1. Caracter istoric şi condiţionare specifică.

 Se vădeşte în faptul că de la o etapă a evoluţiei sociale

la alta acest proces (PDI) se schimbă şi el, datorită
exigenţelor emise de către fiecare societate dată.

21
22
Elemente de teoria
instruirii – didactică
2. Procesul de învăţământ întruneşte în acelaşi timp un
aspect instructiv şi unul educativ

În lucrările tradiţionale de pedagogie (vezi şi C. Moise

şi T. Cozma, 1996) se face o delimitare între ceea ce numim:

instrucţie (ceea ce înseamnă transmitere de informaţie,

sau de informaţie şi deprinderi)

şi ceea ce se cheamă

educaţie în sens restrâns, adică dezvoltarea forţelor

interioare ale fiinţei umane.
23
3. Procesul de învăţământ funcţionează ca un proces bilateral

 Învăţământul a implicat dintotdeauna activitatea de predare şi de

învăţare, cea dintâi revenind profesorului, cea de a doua elevului.

Predarea reprezintă “întreaga activitate a educatorului în şcoală

adică: pregătirea clasei pentru activitatea de învăţare,
prezentarea şi explicarea cunoştinţelor, îndrumarea şi sprijinirea
elevilor în însuşirea deprinderilor, evaluarea progreselor realizate
de elevi” (C.Moise, 2000).

24
25
 Învăţarea la rândul ei, constă în activitatea elevului
concretizată în receptare, explorare, descoperire, asimilare,
aplicare a cunoştinţelor, sau de exersare în vederea formării
deprinderilor diverse, potrivit cu gradul şi tipul şcolii.

26
4. Procesul de
învăţământ este un
proces de cunoaştere
Activitatea elevului este
axată predominant pe
reconstituirea, în esenţa
ei, a cunoaşterii dobândite
de umanitate în general,
cunoaştere condensată în
materiile de învăţământ.
În acest proces, copilul
devine subiect cunoscător,
iar realitatea cuprinsă în
materia şcolară obiect al
cunoaşterii.

27