Relaţia

învăţare-dezvoltare
Realizat de :
Andrei Andreea
Artîc Alexandra
Matei Alina

CLASA a XII-A B
LICEUL PEDAGOGIC „SPIRU HARET” BUZĂU
AN ŞCOLAR 2008/2009
 PLAN REFERAT
 
 
Definiţii
Premisa
Argumentaţie
Concluzie
Definiţii
 
Învăţarea este un proces de asimilare de
informaţie, deprinderi şi comportamente.
Reprezintă o schimbare stabilă în
comportamentul individului(fizic, mental, social)
ca urmare a unei experienţe trăite.
Dezvoltare înseamnă “o serie de etape prin care
trece fiinţa vie spre a-şi atinge deplina realizare
de sine progresiv, comportamentul se
diferenţiază şi fiinţa umană devine tot mai
independentă de contingenţele exterioare.”
(N.Sillamy, ”Dicţionar de psihologie”)
 Premisa
 Între învăţare şi dezvoltare există “o relaţie
circulară, de dependenţă şi condiţionare
reciprocă: învăţarea este principalul factor şi
mecanism al dezvoltării, calitatea şi eficienţa ei
determinând ritmul şi nivelul de elaborare al
diferitelor componente psihice particulare. La
rândul său, dezvoltarea se transformă în factor
mediator intern al învăţării: cu cât se ridică pe
trepte mai înalte, cu atât învăţarea devine mai
rapidă şi mai eficientă, şi invers.” (M. Golu,
”Fundamentele psihologiei”)
 Argumentaţie
 Dezvoltarea psihică nu este liniară, uniformă,
continuă, ci polimorfă şi discontinuă, decurgând ca o
succesiune de stadii în care echilibrul alternează şi
ritmează cu dezechilibrul, iar perioadele de
transformări psihice spectaculoase sunt urmate de
perioadele de relaxare. Ea reprezintă procesul formării
copilului de noi seturi de procese, însuşiri şi
dimensiuni psihice cât şi restructurarea continuă a
acestora. Dezvoltarea psihică nu este nici un proces
impus din afară, nici unul preponderent genetic, ci un
proces cu legităţi interne proprii. Izvorul dezvoltării
psihice îl constituie contradicţiile interne care apar ca
urmare a influenţelor externe.
 Astfel, învăţarea, ca factor extern,
contribuie la declanşarea şi intensificarea
luptei dintre elementele contradictorii,
oferind în acelaşi timp resursele şi
mijloacele necesare pentru soluţionarea şi
înlăturarea unor contradicţii interne.
Învăţarea nu devine nemijlocit fapt al
dezvoltării psihice, ci constituie punct de
plecare spre dezvoltare. Ca acţiune socială
conştientă, ea poate stimula şi accelera
aportul celorlalţi factori (mediul şi
ereditatea) în procesul dezvoltării.
 Influenţele învăţării nu sunt preluate pasiv de copil, ci le opune
propria sa activitate, însemnând receptivitate, rezistenţă,
acceptare şi refuz, reprezentând într-un cuvânt o opţiune.
Acţiunea educaţională apare ca o interacţiune în care se îmbină
stimularea externă cu activitatea personală a copilului. Forţa
propulsoare a dezvoltării psihice este motivaţia, cauzalitate
externă transpusă în plan psihic, interiorizată şi asimilată. Este
un proces viu, generativ care produce automişcare,
autodeterminare, subiectul îşi determină acţiunile din proprie
iniţiativă în consonanţă cu interesele, structurile lui
motivaţionale. Forţa propulsoare rezultă din conflictul motivului.
Prin propria activitate, copilul redescoperă capacităţile umane
obiective în mediul socio-cultural, le asimilează şi le
interiorizează, transformându-le în conţinut şi organizarea vieţii
psihice. Astfel copilul se dezvoltă. În activitatea sa de învăţare,
copilul trebuie să reproducă pentru sine sistemul influenţelor şi
cerinţelor externe.
 Educaţia contribuie la îmbogăţirea acestei experienţe
într-un mod organizat, conform unor finalităţi, insistând
asupra realizării unei combinări optime între aspectul
informativ şi formativ al acestei experienţe. Învăţarea este
un gen de activitate şi totodată o formă de cultură care
solicită intens procesele intelectuale.
 Structural, învăţarea se compune dintr-o serie de situaţii şi
sarcini de învăţare care pentru şcolarii mici reclamă
efectuarea unor acţiuni ce vor răspunde unor sarcini
practice concrete.
 Educatorul formulează pe de o parte anumite sarcini,
cerinţe faţă de copil, în funcţie de nivelul dezvoltării sale,
dar stimulându-l în acelaşi timp să-l depăşească. Pe de
altă parte, copilul răspunde acestor sarcini şi le rezolvă,
înregistrând progrese noi în planul dezvoltării. În această
ipostază dezvoltarea apare ca o premisă a educaţiei.
 În contextul învăţării are loc “gestaţia” fenomenelor
dezvoltării. Dezvoltarea îşi are originea în şi se justifică
prin învăţare, iar învăţarea îşi găseşte sensul de a fi,
prelungindu-se în dezvoltare. Pentru a învăţa elevul
trebuie să aibă o anumită competenţă (=efect sintetic al
învăţării anterioare), trebuie să fie apt pentru a învăţa.
 Mecanismul dezvoltării psihice este însuşirea care se
bazează pe acele organe funcţionale care există la
nivelul activităţii creierului iar îmbinarea şi corelarea
activităţii funcţionale conduce la complicarea structurilor
psihice.
 Prin însuşire, această verigă de legătură dintre învăţare
şi dezvoltare, anumite norme, noţiuni, reprezentări, trec
din starea în care erau date ca model sau situaţii
problematice în starea de cunoştinţe, priceperi,
capacităţi şi atitudini ale elevului însuşi.
 La vârsta şcolară mică, învăţarea se mai distinge şi
prin aceea că spre deosebire de etapele precedente,
ea se desfăşoară acum pe baza unor acţiuni meticulos
segmentate şi riguros înlănţuite, că îl pune pe copil în
faţa necesităţii unor acţiuni de control, de confruntare
şi comparare a rezultatelor obţinute cu modelele. A
învăţa înseamnă a însuşi, a modifica acel ceva într-un
bun intern, într-un instrument necesar şi disponibil
pentru rezolvarea cu uşurinţă a problemelor ivite.
 Dar aceasta înseamnă dezvoltare deoarece
indicatorul principal al dezvoltării psihice înseamnă
realizarea de beneficii interne, achiziţii care au devenit
funcţionale: capacităţi de înţelegere, strategii de
gândire, stil creativ, motivaţie internă pentru activitate.
 Învăţarea ca fenomen complex, dinamic, multilateral are
un conţinut bogat şi o sferă largă de cuprindere, fiind
reprezentat de noţiuni, concepte, coduri, relaţii, operaţii
şi structuri cognitive, tipuri afective şi atitudini, conduite,
scheme acţionale, reacţii, sisteme de valori,
comportamente sociale etc. Apoi, se constată că
învăţarea se asociază cu modificarea deoarece
direcţionează spre dobândirea de conduite, cunoştinţe,
atitudini, contribuie la formarea unor însuşiri psihice
complexe în vederea adaptării la situaţii noi de
existenţă şi determină schimbarea comportamentului.
Dar nu orice învăţare atrage după sine dezvoltarea.
Învăţarea pentru a produce dezvoltare trebuie să se
desfăşoare ca proces acţional, integrat, sincronizând
momentele interne ale valorificării experienţei şi
momentele externe comportamentale.
 Concluzie

 Învăţarea mai are şi un pronunţat caracter

adaptativ, finalitatea ei constând în buna
adaptare la mediu. Putem spune deci că
“învăţarea este procesul destinat
achiziţionării unei experienţe noi, de formare
a unor capacităţi şi deprinderi care să
permită individului rezolvarea unor situaţii
problematice, înainte inaccesibile, sau,
optimizarea relaţiilor sale cu lumea
înconjurătoare.”
 Acţiunea educaţională se afla ea însăşi intr-un
proces de continuă perfecţionare, fapt care se
răsfrânge în mod inevitabil şi asupra dezvoltării
prin amplificarea rolului ei în direcţia constituirii
unor structuri psihice capabile să răspundă
unor solicitări şi cerinţe tot mai mari din partea
societăţii. Aceasta ne face să deducem că
relaţia dintre educaţie şi dezvoltare cunoaşte
oscilaţii nu numai în funcţie de stadiile de
evoluţie a copilului, ci şi în funcţie de etapa
istorică şi de condiţiile sociale pe fondul cărora
se desfăşoară acţiunea educaţională.
  Bibliografie:

   Ioan,Nicola, “Tratat de pedagogie

şcolară”, Ed. Aramis 2003
 Valeria, Negovan, “Introducere în
psihologia educaţiei”, Ed. Curtea veche,
Bucureşti, 2003
Golu Pantelimon, Zlate Mielu, Verza
Emil „Psihologia copilului”, E.D.P.
Bucureşti 1993