Modalizarea

Modalizarea- reprezintă marcarea în enunț, prin mijloace

specifice (modalizator), a atitudinii vorbitorului față de
adevărul, obligativitatea sau valoarea stărilor de lucru
descrise.

! Termenul modalizare se referǎ la proces, la marcarea

atitudinii, iar modalitate desemneazǎ rezultatul, atitudinea
exprimatǎ.
 De exemplu, conținutul pur informativ al unei propoziții -
[paznicul doarme] -este modalizat în enunț, indicându-se
gradul de certitudine al vorbitorului asupra faptului descris
(a), gradul de indreptățire din punctul de vedere al unor
norme (b) sau evaluarea sa (c):
(a) Probabil cǎ paznicul doarme.
(b) E permis ca paznicul să doarmă
(c) E bine că paznicul doarme.
! Modalizare, modalitate și modalizator nu sunt
noțiuni sintactice, ci semantico-functionale.
Modalizatorii pot ocupa diferite poziții sintactice. În
unele limbi, modalizatorii sunt gramaticalizați (ca
auxiliare sau morfeme gramaticale). În limba română,
gramaticalizarea este doar parțială (prin specializarea
unor verbe modale şi a unor construcții adverbiale).
Tipurile principale de modalitate sunt:
 epistemică (sau cognitiva),
 deontică (prescriptivă sau volitivă) şi
 apreciativă (evaluativă).
Dintre acestea, modalitatea epistemică este prototipică, prin
frecventa în limbă şi varietatea mijloacelor de expresie.
Modalitatea este întotdeauna subiectivă, dar se poate realiza fie
prin asumarea subiectivității (folosirea persoanei 1 singular, ca în
(a)), fie prin aparentă obiectivizare (construcții adverbiale
impersonale, ca în (b):
(a) Sunt sigur cǎ a greșit.
(b) Desigur / e sigur cǎ a greșit.
Modalizatori specializați sunt:
 adverbe şi locuțiuni adverbiale de modalitate (desigur, neapărat, din
pacate etc.)
 semiadverbe şi interjectii modale (oare, zău);
 verbe modale (a putea, a trebui).

În afara acestora, modalitatea se exprimă:

 prin modul verbului şi prin intonație.
 prin mijloace lexicale, nefixate (cu ajutorul cuvintelor care exprimă
ideea de certitudine sau incertitudine, obligație sau permisiune,
apreciere pozitivă sau negativă:
 Am convingerea profundă că, în mod inacceptabil, paznicul doarme).
Modalizarea epistemică
 Modalitatea epistemică exprimă gradul de certitudine sau
incertitudine a locutorului asupra adevărului unui fapt enunțat. Pot
fi modalizate epistemic enunțurile asertive cele interogative.
 Încrederea în adevărul unui fapt constituie un continuum, cu o
scară de valori de tipul:
cert-probabil - posibil- incert - improbabil – imposibil.
Judecata cognitiva sau epistemică (asupra adevărului unui fapt)
depinde în mare masură de sursa din care provine o informație.
Evidențialitatea, adică indicarea tipului (mai mult sau mai puțin
sigur) de sursă a cunoaşterii (perceptie directă, presupunere sau
comunicare prin intermediar) contribuie la modalizare.
Mijloace de realizare a modalitĂȚiLOR epistemice
(a judecății cognitive)
• Modalitatea epistemică se realizează obligatoriu şi implicit
prin modul verbului. De exemplu, în lipsa unor mărci
contrare, indicativul exprimă certitudinea (Filmul a
început deja), prezumtivul, incertitudinea (O fi inceput
deja filmul). La exprimarea valorii modale contribuie și
intonația (printr-un contur net sau o rostire suspendată,
ezitantă).
• Există o serie bogată de adverbe şi locuțiuni adverbiale de
modalitate.
(a) Semantic, acestea se pot grupa în două mari categorii:
- modalizatori de certitudine: desigur, sigur, evident, bineînțeles,
fireşte, cu siguranță, de bună seamă, fără îndoială, fără nici o
îndoialǎ, fără doar și poate, mai mult ca sigur, îmbinări alcătuite
din în + mod + adjectiv: în mod cert, în mod sigur, în mod evident;
- modalizatori de incertitudine: poate, probabil, eventual, parcă.
Modalizatori apar şi în construcții de gradare şi aproximare
(foarte sigur, cam incert etc.).
Valoarea epistemică a operatorului nu este întotdeauna cea
deductibilă din sensul lexical al componentelor sale: mai mult ca
sigur nu exprimă o certitudine absolută, ci un grad ridicat de
probabilitate.
(b)Sintactic, adverbele şi locuțiunile adverbiale de
modalitate pot avea funcțiile de:
–circumstanțial de modalitate (integrat sau parantetic, al
propoziției sau al unui constituent): Poate au greşit ei;
Vine la noi, poate prea curând; Caută, desigur, o soluție;

- predicat, plasat înaintea propoziției modalizate (care are

funcția de subiect): Desigur ca a raspuns
Verbele modale sunt a putea şi a trebui.
(a) Semantic, acestea funcționează ca modalizatori epistemici
atunci când exprima o presupunere, o supoziție cu grad mai
redus sau mai înalt de probabilitate:
Poate sǎ fi fost cineva acasă, dar sa nu vrea sǎ deschidă ușa.
[=presupunere, simplă posibilitate]

Trebuie să fi fost cineva acasă, dar n-a deschis uşa. [=

presupunere, probablitate mare ]
b) Sintactic, secvența alcatuită din verbul operator modal şi
verbul suport constituie o unitate (predicatul complex):
Vinovatul [[operator modal poate][operator cuplativ fi][el]NP]]Predicat*

! Din punct de vedere sintactic verbele modale se

comportă la fel (alcătuind un predicat complex ) și când
au sens propriu-zis modal (exprimând o atitudine
propozitională), şi când nu au valori modale subiective,
ci descriu circumstanțe, abilități etc. Astfel, formula
operator modal are un sens sintactic mai larg şi un sens
semantic mai restrâns.
o Verbul a putea este operator modal:
-impersonal, însoțit de cliticul reflexiv se: Se poate să apară
oricând o surpriză;
 impersonal, fără reflexiv: Putea să fi plouat oricând;
 personal: Cei doi pot să fie acasă.

Verbul a putea se construieşte cu infinitivul fără marca a

(Poate fi în grădină) sau cu conjunctivul (Poate să fie în
grădină)
Verbul a trebui este operator modal:
- impersonal, în construcție cu conjuncția să: Trebuie să fi
găsit ceva;
- impersonal, invariabil, în construcție cu conjuncția că:
Trebuie că au gasit ceva;
- personal, acordat cu subiectul: Toți trebuiau să vină.
• (Semi)adverbele oare şi cumva accentuează dubiul în enunțuri interogative
(Are oare /cumva dreptate?), iar interjecția zău marchează, în oralitate,
certitudinea (Zău că așa e).

•Alte mijloace de modalizare au o mare varietate lexicală, dar intră în

construcții sintactice similare:
- verbe cu sens epistemic (a şti, a crede), integrate sintactic sau în construcții
incidente: Ştiu că el e vinovatul; Vinovatul, cred, a fugit;

- perifraze alcătuite din verbul a fi şi un nume predicativ care exprimă ideea de

modalizare, integrate sintactic sau în construcții incidente: E cert că a plecat
ieri; Sunt convinsă că a greşit; Această propunere, e sigur, va crea polemici

- construcții cu substantive care conțin lexical ideea de evaluare epistemică:

adevăr, realitate, certitudine, siguranță, îndoială etc.: adevărul e/este că,
realitatea e/este că... există certitudinea că, există probabilitatea să .., e o
posibilitate să., nu încape (nicio) îndoială că...; avem convingerea că... etc
Mijloace de realizare a evidențialității (a indicării
sursei cognitive)
Evidențialitatea reprezintă marcarea în enunț- prin elemente
specifice, numite evidențiale - a surselor pe care locutorul le-a
avut la dispoziție pentru a cunoaşte conținutul unei propoziții.
În functie de tipul de sursă a informației propoziționale pe care
îl indică, evidențialele pot fi clasificate în mărci ale inferenței,
ale relatării (citării) şi ale percepției.

Indicarea sursei înseamnă implicit o apreciere a gradului de

certitudine asupra informației: percepția directă este considerată
ca fiind sursa cea mai sigură, comunicarea de către alții -cea mai
incertă. Anumite elemente lingvistice au dublă valoare: sunt
mărci evidențiale, dar şi modalizatori de certitudine sau de
incertitudine.
• Mărcile inferenței arată că locutorul a ajuns la o anume
informație prin propria sa judecat, prin raționament (pe baza
unor premise sau probe):
Maria trebuie să fi plecat; nu răspunde nimeni.
Pesemne că Maria a plecat.
Maria o fi plecat.
Conținutul propozițional [Maria a plecat] este obținut în
exemplele de mai sus prin procese mentale de inferețǎ, deducție .
• Marcile relatării (citări) arată cǎ informatia este preluatǎ de la
alții, "din auzite“:
Se zice cǎ Maria a plecat.
Maria cică a plecat.
Maria ar fi plecat
Conținutul propozițional [Maria a plecat] este preluat din alte
surse, de care vorbitorul se delimiteaz ǎ.
• Mărcile percepției arată cǎ informația este obținuta direct, pe cale
senzorială mai ales vizuală: Uite, nu-i nimeni în grădină; Dan
arată vesel.
Modalizarea deontică
 Modalitatea deontică exprimă gradul de obligativitate sau
permisivitate al unui fapt enunțat; valorile sale principale sunt
obligatoriu-permis- interzis. Enunțurile modalizate deontic sunt,
prototipic, imperative, chiar atunci când nu conțin verbe la
modul imperativ sau conjunctiv cu valoare de imperativ (E
musai să pleci!).
 Enunțurile asertive care descriu o obligativitate fie nu sunt
modalizate deontic (ci informează asupra unui fapt: A trebuit să
plece), fie realizează un act injonctiv indirect, fiind doar aparent
asertive (Este interzisă însuşirea bunurilor straine= Să nu furi!)
 Se distinge între o modalitate deontică propriu-zisă (care se
raportează la norme preexistente, cu un grad mai înalt de
obiectivitate: Trebuie să eliberați locul!) şi una volitivǎ
(deziderativă), care indică o exprimare subiectivă a necesității
(Vreau sǎ eliberați locul!)
Mijloace de realizare a modalității
deontice
 Modalizarea deontică şi volitivă se realizează prin: (a)
modurile verbale (imperativul, conjunctivul, condiționalul)
 (b) modalizatori specializați: adverbe (obligatoriu,
neapărat, negreşit), verbele modale (a trebui, a putea),
verbele cu sens modal (a se cuveni, a se cere, a vrea, a
dori), construcții impersonale (e necesar, e obligatoriu, e
posibil, e de dorit etc:
o Nu parcați aici!
o Să nu cumva să pierzi documentele!
o Trebuie sǎ respectați legea.
o Puteți intra prin uşa a doua.
o Să cauți neapărat dovezile.
o Vreau să parchez aici.
o E necesar să taxăm biletul.
Modalizarea apreciativă
 Modalitatea apreciativă, cea mai subiectivă dintre toate
tipurie de modalitate, exprimă gradul în care locutorul
evaluează pozitiv sau negativ un fapt (e bine, e rău, din
fericire, din păcate etc.); în apreciere pot intra și elemente
afective. Enunțul apreciativ tipic este cel exclamativ.
Mijloace de realizare a modalității
apreciative
 Modalitatea apreciativă este realizată
preponderent lexical, dar foloseşte tipare
preferențiale: ale enunțului exclamativ, ale
construcțiilor impersonale (e frumos ca...; noroc
cǎ...; , păcat că...; ).
De asemenea, utilizează verbe (a se bucura, a-i
plăcea, a regreta) şi locuțiuni adverbiale cu sens
apreciativ (din păcate, din fericire):
o E bine că ai terminat textul.
o Noroc că s-a racorit afară.
o Mă bucur că ai rezolvat problema.
o Problema e, din păcate, nerezolvată.
Dificultăți
 Verbele modale sunt polisemantice şi pot produce ambiguități.
Interpretarea ezită între sensurile non-modale (care nu reflect ǎ
atitudinea locutorului, ci abilități sau circumstanțe exterioare,
obiective) şi sensurile modale, fie deontice, fie epistemice

 ⓘ Sensurile verbelor modale referitoare la abilități, circumstanțe

interioare sau exterioare care permit, impun sau împiedică realizarea
unor acțiuni (Pot ridica greutatea; Trebuie să plece trenul) sunt non
modale; semnificația lor a fost numită și “pseudo-modalitatea
dinamică”

 Semnificația enunțului și contextul mai larg permit distingerea

valorilor verbelor modale:
o Dan poatenon-modal mânca oricât... Are un metabolism uimitor.
o Dan poatedeontic mânca oricât. După ora 12, interdicția se ridică.
o Dan poateepistemic fi bolnav. A mâncat prea mult azi-noapte
Aspecte normative
 Folosirea formei trebuie cu sens epistemic, în construcție
cu conjuncția că (Trebuie că şi-au strâns bagajele), este
nerecomandabilă, fiind considerată colocvială .

 Sunt de evitat combinațiile de modalizatori tautologice

(poate că e posibil) sau contradictorii (poate cǎ e sigur).