Andrei Mureşanu

Poetul bistritean
Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu,
(n. 16 noiembrie 1816, Bistrița - d. 12
octombrie 1863, Brașov) a fost un poet și
revoluționar român din Transilvania. Născut
în familia unui mic întreprinzător, a studiat
filozofia și teologia laBlaj, lucrând apoi ca
profesor la Brașov, începând cu 1838. 
A început să publice poezie în revista Foaie
pentru minte, inimă și literatură. S-a
numărat între conducătorii Revoluției din
1848, ca membru în delegația Brașovului
laAdunarea de la Blaj, în mai 1848. Poemul
său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia
anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul
maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-
te, române!, a devenit imn revoluționar.
 În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit
imnul de stat al României. După Revoluția
de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător
la Sibiu și a publicat în revista Telegraful
Român, operele sale având tentă patriotică și
de protest social. În 1862 poeziile sale au fost
adunate într-un volum. Având sănătatea
precară, a murit în 1863 la Brașov.
 Andrei Mureșanu s-a născut în orașul Bistrița în familia
unui arendaș. Tatăl, Teodor, ținea în arendă, la Bistrița, o
moară de argăsit scoarță, care abia asigura existența
familiei relativ numeroase: soția și trei copii. Casa în care
locuiau era compusă dintr-o singură chilie ceva mai largă,
și o tindă. Câțiva ani după nașterea lui Andrei Mureșanu,
tatăl său a murit strivit de un car de argăseală. Întreaga
greutate a întreținerii celor trei copii mici rămâne în
seama mamei. Frații mai mari ai poetului, din cauza
greutăților materiale, nu au putut urma la școli mai înalte,
pentru a se califica într-o profesie intelectuală. Unul a
ajuns cântăreț bisericesc, altul morar, ca și tatăl. Singur
Andrei, ajutat de împrejurări și de o înclinație deosebită
pentru studii, a mers mai departe. Primele cunoștințe de
școală le primește de la un bătrân grănicer, Dănilă Doboș,
din Valea-Rodnei.
 În anul 1825 a fost primit ca elev la școala
normală săsească din Bistrița, iar peste
câțiva ani a trecut la liceul piariștilor, din
același oraș, făcându-se remarcat printre
elevii cei mai buni. În 1832 s-a mutat la Blaj,
unde a fost ajutat de profesorul Nicolae
Marin și unde a studiat doi ani filosofia,
apoi teologia. Poezia sa e combativă, legată
de frământările sociale ale poporului.
La 1848 e printre fruntașii revoluției. Cu
acest prilej scrie Răsunetul, care devine
marșul revoluționarilor români din
Transilvania. În 1849, după înfrângerea
revoluției, poetul trece în Muntenia.
 Aici a fost luat prizonier de armata țaristă și dus până în
nordul Moldovei. La întoarcere s-a stabilit ca funcționar la Sibiu :
"concepist guvernial" și translator de limba română la Buletinul oficial al
guvernului. Aici colaborează la ziarul local Telegraful român, cu poezii și
cu un ciclu de articole, nesemnate ("Artile sau măiestriile cele frumoase",
"Românul și poezia lui", "Românul în privința muzicei", "Românul în
privința picturei", "Măiestria tiparului"), care urmăreau inițierea
publicului cititor în diferite ramuri ale artei. Poetul suportă greu munca
de conțopist. Câțiva ani el închină ode măgulitoare împăratului austro-
ungar și guvernatorului Transilvaniei. Treptat se însingurează. Rândurile
scrise la 1855 fostului său profesor Simion Bărnuțiu, care-i propunea să
vina la Iași, unde-i făcuse rost de o catedră, sunt ale unui decepționat:
„Domnul meu - spunea el - chemarea mea ar fi să mă cuprind cu Pegasul,
aspirînd la Olimp, și ca să o pot face aceasta bine, aveam trebuință de
câteva peregrinajuri pe la pământul cel clasic, iar nu să vând participii,
sau, mai rău, să traduc guvernului meu hârtii ciocoiești, pe care consorții
mei nu le vor, sau nu le pot descifra.”
Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter
social protestatar. În ultimii ani ai vieții a
tradus Nopțile lui Young. Cu ani în urmă scrisese și o
gramatică românească în limba germană.
Manuscrisele acestor lucrări nepublicate nu s-au
păstrat. La 1861 e pensionat, dar pensia dată de
guvernul cezaro-crăiesc al Transilvaniei nu-i ajunge să-
și întrețină familia. La 1862 își tipărește în volum
poeziile. Volumul cuprindea cea mai mare parte a
poeziilor originale publicate de autor în presă, precum
și o parte din traduceri. Vânzarea cărții i-ar fi adus, pe
lângă o reconfortare morală, o oarecare înviorare în
bugetul familiei. Dar cărțile se vând greu.
 Iacob Mureșanu face apeluri insistente către publicul
român, în Gazeta Transilvaniei, de a-l ajuta pe poetul aflat
în mizerie și bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea
"Astra" îi acordă lui Mureșanu un premiu de 50 de galbeni.
După un an, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul a
decedat la Brașov, în sărăcie, "în urma unui morb nervos
îndelungat", cum se menționa în anunțul mortuar
publicat în Gazeta Transilvaniei, lăsând în urmă un băiat,
pe nume Gheorghe, elev în clasa a VII-a la gimnaziu, o
fetiță de 11 luni, Eleonora, și pe soția sa Suzana.
 Către martirii români din 1848-1849

Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei,

Ce-aţi îngrăşat pământul cu sânge de eroi!
Bătrâni cărunţi cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-aţi rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne uneşte

În patria cea sfântă, egală pentru toţi,
Acolo nedreptatea şi ura nu răzbeşte,
Nu cumperi cu vieaţa pământul de trei coţi.
 Cele două căpăţâni goale
La săparea unei groape,
Un cap mort desfiinţat,
Văzând lângă sine-aproape
Alt cap gol alăturat,
„Cine e, care-ndrăzneşte,
Îi strigă c-un glas de domn,
De mine de se lipeşte,
Turburându-mă din somn?”

„Eu, zice-acea căpăţână,

Am fost numai matelot;
Pâne neagră şi puţină,
Apă, din bălţi, a fost tot
Cu ce-am trăit în vieaţă;
Desculţ, trenţos, urgisit,
Dusei cărarea-mi cu greaţă;
Acum moartea, ce-am dorit
M-aşeză în libertate,
Care-n lume n-am aflat,
Scuturând jugu-mi din spate,
Ce atâta l-am purtat.”
 Omul frumos

Frumos e omul, Doamne, când mintea e

regină,
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte

Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte
Şi iesă nepătat.