MĂRIMILE STATISTICE:

ABSOLUTE ŞI RELATIVE
Indicatorii statistici și funcţiile lor
Clasificarea indicatorilor statistici
Tipuri de mărimi statistice relative
 Indicatorii statistici și funcţiile lor

• Indicatorul statistic reprezintă expresia numerică a unui rezultat efectiv, a unei activităţi, a
unor fenomene, procese, sau categorii economice şi sociale, delimitate în timp (creșterii sau
scăderii), a legăturii lui reciproce cu alte fenomene, de exemplu, numărul populației
Republicii Moldova, numărul agenților economici, numărul femeilor care lucrează în
condiții nefavorabile de lucru, numărul studenților în universitate, numărul spitalelor la 1000
de locuitori etc.
• Savantul român Zizi Goschin a evidențiat caracteristicile indicatorilor statistici:
au un conţinut concret, reprezintă categorii economice sau sociale;
au o formă proprie de calcul şi se exprimă numeric;
sunt bine definiţi în timp, în spaţiu şi sub aspect organizatoric;
 pot fi utilizaţi independent sau pot forma un sistem de indicatori.
 FUNCȚIILE INDICATORILOR
STATISTICI
• Funcţia de măsurare. În sensul său, cuvântul „măsurare” se referă la determinarea
cu instrumente speciale a valorii unei mărimi (lungime, masă, greutate etc.). În
dicționarul lingvistic sinonimele cuvântului „măsurare” sunt: calcul, socoteală,
evaluare, estimare, apreciere, determinare, fixare, stabilire etc.
• Măsurarea în statistică presupune caracterizarea cantitativă a fenome-nelor
economice și sociale; exprimarea prin indicatorii cu care se stabilesc dimensiunile
colectivităţilor cercetate şi ale părţilor lor componente.
• Funcţia de comparare. Fenomenele social-economice sunt variate în timp și spațiu,
obțin diferite nivele în diferite intervale sau momente de timp.
• Compararea se poate face ca diferenţă (creșterea sau scăderea valorii fenomenului)
sau sub formă de raport (indicii modificării fenomenului).
• Ca diferenţă se pot compara numai indicatorii absoluţi care au acelaşi conţinut şi
sunt exprimaţi în aceleaşi unităţi de măsură, de exemplu, căsăto-rii, cifra de afaceri,
PIB-ul, investiții, instituții de învățământ, personal di-dactic, prețuri etc.
• Ca raport se pot compara fie aceeaşi indicatori, fie indicatori diferiţi, dar care se
găsesc într-o relaţie de interdependenţă . Prin aceste operaţii se obţin indicatori
derivaţi, calculaţi în:
 unităţi concrete de măsură (când compararea se face prin diferenţă şi ca raport a doi
indicatori absoluţi care diferă din punctul de vedere al con-ţinutului);
unităţi abstracte, sub formă de coeficienţi, procente, promile (când com-pararea se
face sub formă de raport a doi indicatori de aceeaşi natură).
• Funcţia de analiză. Analiza statistică reprezintă o metodă științifică de cercetare a
realității bazată pe descompunerea proceselor, a obiectelor în elemente componente.
Statistica operează cu variabile complexe, care pot fi descompuse fie într-un produs
de mai mulţi factori, fie într-o sumă de mai multe elemente componente.
• În aceste cazuri este necesar să se analizeze relaţiile și interdependența care există
între:
• fiecare parte şi întreg (de exemplu, contribuția ramurilor economiei naționale în
formarea PIB-ului, structura producției fabricate în industrie, în profil teritorial);
• fiecare factor şi rezultat (de exemplu, impactul investițiilor străine asupra
rezultatelor economice ale întreprinderilor).
• Funcţia de sinteză. Sinteza reprezintă operația inversă analizei.
• Funcţia de estimare. Estimarea reprezintă acțiunea de a evalua (cu aproximație), a
aprecia mărimea, valoarea etc. pe baza unor date incomplete. Cu alte cuvinte,
estimarea presupune examinarea cantitativă și calitativă a fenomenul social-
economic, stabilind valoarea lui.
• În statistică funcția de estimare include și elementele teoriei probabilităților, pentru
prognozarea (programarea) tendințelor dezvoltării fenomenului studiat.
• Funcţia de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei unor indicatori
statistici, determinaţi pe baza unui model de calcul, se referă la validarea rezultatelor
demersului statistic.
 CLASIFICAREA INDICATORILOR STATISTICI

• În literatura de specialitate, indicatorii statistici sunt clasificați în:

 indicatori primari (absoluți) şi derivaţi (relativi),
 indicatori analitici și sintetici.

Indicatorii primari se obţin în cadrul prelucrării primare a datelor statistice ca urmare

a procesului de centralizare a datelor unei observări statistice. Ei au conţinut concret şi
formă concretă de exprimare. Din această cauză, indicatorii primari se mai numesc şi
indicatori absoluţi şi constituie baza informaţională a cunoaşterii statistice.
În practica statistică indicatorii statistici primari pot fi obținuți prin diferite moduri:
 ca sumă a unor componente cu conținut diferit (la nivelul unităților complexe);
ca sumă a unor valori individuale cu același conținut. De exemplu, produsul intern
brut poate fi calculat ca sumă a unor componente (consum final, formarea brută de
capital şi export net), dar şi ca indicator agregat obţinut ca sumă a valorilor adăugate
brute create de agenţii economici;
 indicatorii primari obţinuţi direct din observare atunci când se face un studiu
monografic al unei unităţi statistice. De exemplu, pentru o între-prindere, indicatorii
valorici ai producţiei sunt în acelaşi timp şi indica-tori absoluţi primari, şi înregistraţi
direct la nivelul unităţii.
• Indicatorii derivaţi se obţin în faza de prelucrare statistică a mărimilor absolute prin aplicarea
variatelor metode şi procedee de calcul statistic (comparaţii, abstractizări, generalizări).
• Indicatorii derivaţi fac posibilă analiza aspectelor calitative ale feno-menelor şi proceselor
cercetate. În acest scop, ei exprimă:
relaţiile cantitative dintre diferite caracteristici statistice, dintre diferite părţi ale unei colectivităţi sau
dintre fenomenele ce se găsesc într-un anumit grad de interdependenţă;
valorile tipice care se formează în mod obiectiv în cadrul aceleiaşi perioade de timp sau în dinamică;
gradul şi forma de variaţie a caracteristicilor cercetate;
legăturile de interdependenţă dintre fenomene;
tendinţa obiectivă de manifestare a fenomenelor;
rolul şi contribuţia diferitor factori la formarea şi modificarea mărimii unui fenomen complex etc.
• După modul în care caracterizăm fenomenele, putem avea indicatori analitici sau
sintetici.
• Indicatorii sintetici sunt valori obținute prin sinteză, adică concentrea-ză într-o
singură expresie numerică un număr de nivele individuale diferite. Ele trebuie să
îndeplinească condiţia de a fi semnificative faţă de valorile utilizate în calcul.
• Indicatorii analitici sunt valori obținute prin analiză, care măsoară fie variaţia
valorilor individuale, fie contribuţia factorilor de influenţă.
• Indicatorii statistici se mai pot clasifica după modul în care caracterizăm fenomenele
în: mărimi absolute, mărimi relative, mărimi medii, indici etc.
• În urma cercetărilor statistice se obțin mărimile absolute, care sunt indicatori totalizatori la nivelul
grupelor şi la nivelul întregului ansamblu. Aceşti indicatori se obţin prin operaţia de agregare a
valorilor individuale.
• Mărimile absolute sunt exprimate în unităţi de măsuri însumabile şi pot fi considerate independente
în raport cu alţi indicatori
• Unităţile de măsură pot fi:
 fizice sau naturale (bucăţi, metri, tone, litri, kilograme, kilometri, per-soane etc.);
 natural-convenţionale (combustibil convenţional, valoare convențio-nală, unități convenționale
etc.);
 de timp de muncă (om-ore, om-zile, tonă-kilometru etc.);

unităţi valorice (lei, mii lei, euro).

• Indicatorii absoluţi pot fi constituiţi sub formă de sistem prin care se dimensionează volumul
grupelor şi volumul colectivităţii generale.
• În continuarea procesului de prelucrare statistică din indicatorii abso-luţi se calculează indicatori
derivaţi (relativi).
 TIPURI DE MĂRIMI STATISTICE
RELATIVE
• Indicatorii relativi se obţin prin aplicarea unui model de comparaţie sub formă de raport. În
statistica social-economică, prin mărime relativă înţelegem rezultatul raportării a doi
indicatori statistici absoluţi. Indicatorul din numărătorul raportului se numeşte indicator
raportat, iar cel din numitor, indicator bază de raportare.
• Alegerea bazei de raportare se face în funcţie de scopul comparării. Această problemă se
rezolvă diferit în funcţie de felul mărimii relative calculate. De exemplu, dacă se face
comparaţie în timp (în dinamică) putem alege o bază fixă, respectiv, un an reprezentativ în
evoluţia fenomenului studiat sau o bază variabilă (mobilă) care, de regulă, este anul
precedent.
• Alegerea formei de exprimare se face astfel încât mărimile relative să fie sugestive. În
cazul în care se raportează doi indicatori absoluţi cu acelaşi conţinut, putem folosi în acest
scop: coeficienţi, procente, promile etc.
 ÎN FUNCŢIE DE SCOPUL ANALIZEI ŞI DE INFORMAŢIILE DE CARE
DISPUNEM, ÎN STATISTICA SOCIAL-ECONOMICĂ SE CALCULEAZĂ
URMĂTOARELE TIPURI DE MĂRIMI RELATIVE:

• Mărimile relative de structură exprimă raportul dintre parte şi întreg şi se pot calcula atunci
când colectivitatea supusă analizei a fost împărţită în grupe, subgrupe sau clase, după variaţia
uneia sau mai multor caracteristici de grupare. Mărimile relative de structură se calculează după
formula:
𝑥𝑖
k str =σ 𝑛 ∗ 100
𝑖=1 𝑥𝑖
• unde: x – nivelul absolut al grupei i, nivelul totalizat al colectivității.
i

• Specifică mărimilor relative de structură este proprietatea de aditivita-te. Fiind calculate faţă de
aceeaşi bază, cu greutăţile specifice corespunză-toare, se pot efectua operaţii de adunare şi
scădere. Suma mărimilor relative de structură este egală cu 1 sau 100 după cum acestea au fost
exprimate sub formă de coeficient sau în procente.
• Mărimile relative de structură se reprezintă grafic printr-o diagramă de structură care poate fi:
dreptunghiul de structură; pătratul de structură; cer-cul de structură.
• Mărimile relative de coordonare sau de corespondenţă se folosesc pentru a
compara două grupe ale aceleiaşi colectivităţi sau două colectivităţi situate în spaţii
diferite, dar coexistente în timp. Se calculează conform relației:
k A/B =
unde: X și X – nivele absolute ale grupelor A și B ale unei colectivități. Se exprimă sub
A B

formă de coeficient.
Mărimile relative de coordonare se folosesc în studiul variaţiei terito-riale şi, prin
urmare, au caracter de indici teritoriali. Aceşti indici teritoriali stau la baza
comparaţiilor pe plan naţional (între raioanele ţării) şi pe plan internaţional (între ţări
sau zone geografice). Mărimile relative de coordo-nare se reprezintă grafic prin benzi
şi coloane, stabilind, în acest fel, relaţiile care există între diferite părţi ale aceleiaşi
colectivităţi. Mărimile relative de coordonare care se folosesc în studiul variaţiei
teritoriale (pe raioane) se reprezintă grafic prin cartograme şi cartodiagrame
• Mărimile relative ale dinamicii se folosesc în scopul caracterizării sta-tistice a evoluţiei în timp a
fenomenului analizat. Mărimile relative ale dinamicii se pot calcula când avem două valori ale
aceluiaşi indicator, înre-gistrat în unităţi diferite de timp. În funcţie de baza de comparaţie aleasă,
putem calcula:
• mărimile relative ale dinamicii cu bază fixă folosind relaţia:
k t/0 =
mărimile relative ale dinamicii cu bază mobilă (variabilă sau în lanţ) se calculează pe baza relaţiei:
k t/t-1 =

• unde: x – nivelul curent al indicatorului, x – nivelul de bază, x – nivelul precedent al indicatorului.

t 0 t-1

• În activitatea economico-socială mărimea relativă de dinamică se numeşte indice. Mărimile

relative ale dinamicii se exprimă sub formă de coeficient şi, cel mai adesea, procentual.
• Mărimile relative ale dinamicii se reprezintă grafic prin cronograme (historiograme).
• Mărimile relative ale programării (planificării) se calculează şi în economia de piaţă, la nivelul unităţilor
economice fiind necesar să se elaboreze programe de aprovizionare, producţie şi desfacere pe termene
scurte sau mai lungi.
• Mărimile relative ale programării se calculează conform formulelor
1. coeficientul sarcinii de plan:
k pl/0 =
2. coeficientul îndeplinirii planului:
k 1/pl =
3. coeficientul de dinamică:
k 1/0 =
Între cei trei coeficienţi se poate stabili relaţia:
k1/0=kpl/0*k1/pl.
Mărimile relative ale planului se exprimă procentual. Adesea se reţine numai valoarea ce depăşeşte 100,
arătând procentul de depăşire a planului sau procentul de creştere programat.
• Mărimile relative de intensitate se calculează ca raport între doi indi-catori absoluţi de
natură diferită, între care există o relaţie de interdependenţă. În general, o mărime relativă de
intensitate poate fi calculată după relaţia:
xi=
• Cele două caracteristici y şi z , introduse în raport, sunt caracteristici primare, înregistrate
i i

direct prin observarea statistică, iar raportul x , calculat pe fiecare unitate de observare, este o
i

caracteristică secundară (derivată). Semnificaţia acestei caracteristici constă în faptul că

exprimă câte unităţi din valoarea caracteristicii y revin la o unitate a valorii caracteristicii z
i i

• Mărimile de intensitate au aplicaţii largi în:

industrie (coeficientul mecanizării, automatizării, utilizării intensive, extensive sau integrale
a utilajului);
 agricultură (coeficientul chimizării, irigaţiilor, aplicării măsurilor agrotehnice, recolta medie
la ha);
 turism (indicatorii eficienţei activităţii de turism, etc.);
 demografie (coeficienţii mişcării naturale şi migratorii ai populaţiei).