Anatomia clavis

medicinae- Andreas Vesalius

Anatomia este temelia învăţământului
medical deoarece în orice stare patologică
baza de referinţă este normalul.
 Anatomia omului este deci ştiinţa
biologică, care se ocupă cu studiul formei şi
structurii normale a corpului omenesc.
 Pentru aceasta sunt folosite observaţia şi
disecţia.
 Utilizarea disecţiei ca principală metodă de
cercetare a dat şi numele acestei ştiinţe
„anatomie“, care derivă din două cuvinte cu
aceeaşi semnificaţie de a tăia, a diseca (lat.
ana) şi (gr. temnein).
 Nomina Anatomica


 BNA- Baseliensis Nomina Anatomica

1905-
 JNA- 1936
 PNA- Parisiensis Nomina Anatomica
1955,
 1980- Mexiko
 Terminologia Anatomica FCAT 1998
(Federativ Comitee on Anatomical
Terminology)
 Anatomia dpdv didactic
 Anatomia descriptiva
 Anatomia topografica
 Anatomia functionala
 TERMENI GENERALI
(termini generales)

 Poziţia anatomică este poziţia verticală sau

ortostatică, cu membrele inferioare alăturate, cu
membrele superioare atârnând alipite de corp şi cu
palma privind anterior (în supinaţie).
 Corpul uman prezintă trei axe şi trei planuri
principale
 Axul vertical (vertical) sau longitudinal
(longitudinalis) străbate în lungime corpul, prin
mijlocul acestuia şi este perpendicular pe sol. El
pleacă din creştetul capului (vertex) şi cade în centrul
poligonului de susţinere, fiind un ax axial (axialis),
 Axe de orientare
 Axul sagital (sagittalis) sau antero-posterior,
corespunde grosimii corpului. El este perpendicular
pe axul vertical. Este vorba de un ax medio-sagital,
care întâlneşte axul vertical la jumătatea lui. Termenul
de sagital este întâlnit la sutura sagittalis.
 Axul transversal sau orizontal (horizontalis)
corespunde lăţimii corpului şi este perpendicular atât
pe axul vertical cât şi pe cel sagital. Este tot un ax
medio transversal, care întâlneşte axul vertical la
jumătate.
 Planurile corpului.

 Planul vertical sau frontal (plana frontalia) este planul paralel

cu fruntea, format de axul vertical şi cel transversal şi care
împarte corpul în două jumătăţi, una anterioară şi alta
posterioară.
 - anterior (anterior), ventral (ventralis), frontal (frontalis),
palmar (palmaris), volar (volaris). Termenul de volar este
sinonim cu palmar. Deşi prin similitudine, termenul de la
picior corespunzător palmei şi anume plantar (plantaris) ar
trebui amintit aici, logic este mai greu, fiindcă planta se află în
alt plan şi anume cel orizontal şi priveşte spre exterior. De
aceea credem că este mai potrivit să amintim termenul de
plantar la planul transversal.
 - posterior (posterior), dorsal (dorsalis), occipital
(occipitalis).
 Planuri de orientare
 Planul sagital (plana sagittalia) sau median (planum
medianum) este planul care trece prin sutura sagitală şi
împarte corpul în două jumătăţi simetrice numite antimere:
dreaptă şi stângă. Simetria se referă mai mult la părţile
somatice, care nici ele nu sunt perfect simetrice. Acest plan
este format de axul vertical şi de axul sagital şi este
perpendicular pe planul vertical. Planul median este un plan
medio-sagital, iar planurile paralele cu planul median se
numesc paramediane (plana paramediana) sau parasagitale.
 Termenii de raportare la acest plan sunt:
 - dreapta (dexter), stânga (sinister), intermediar
(intermedius),
 - medial (medialis), ulnar (ulnaris), tibial (tibialis)
 - lateral (lateralis), radial (radialis), fibular (fibularis),
peroneal (peronealis).
 Planul transversal (plana
transversalia) sau orizontal (plana

horizontalia
este planul care împarte corpul într-o jumătate superioară şi una inferioară. Acest
plan trece prin axul transversal şi prin cel sagital şi este perpendicular pe planurile
de mai sus.
 Planul transversal poate fi trasat la diferite niveluri, împărţind corpul în „felii“
suprapuse sau metamere, de aici şi denumirea de planul metameriei corpului. O
parte din aceste planuri transversale au terminologie consacrată:
 - planul transpiloric (planum transpyloricum), trece prin pilor,
 - planul subcostal (planum subcostale), trece pe sub rebordul costal,
 - planul supracristal (planum supracristale), trece prin culmea crestelor iliace,
 - planul intertubercular (planum intertuberculare), trece prin tuberozităţile
pubiene,
 - planul interspinal (planum interspinale), trece prin spinele ischiadice.
 Termenii care se raportează la acest plan sunt:
 - superior (superior), cranian (cranialis), rostral (rostralis), apical (apicalis)
 - inferior (inferior), caudal (caudalis), bazal (basalis), bazilar (basilaris), plantar
(plantaris).
 - mijlociu (medius).
LP 1 DIMOFTE FLORENTIN
Generalităţi de osteologie

1.ŢESUTUL OSOS
2. UNITATEA MORFOFUNCŢIONALĂ-
OSTEONUL
3.OSUL CA ORGAN.
4.OSUL CA SISTEM.
 OSUL CA ORGAN
 Numărul oaselor care alcătuiesc corpul
omenesc este de 206, dacă facem abstracţie
de micile oase inconstante, cum sunt cele
sesamoide de la nivelul halucelui (2 perechi)
sau de oasele intrasuturale craniene. După
Pauwels şi Kummer oasele sunt construcţii
minime absolute, care asigură o rezistenţă
maximă cu un material minim. De altfel,
greutatea totală a oaselor, în stare uscată
este de numai 5-6 kg.
 Clasificarea oaselor.
 Din punct de vedere al
formei exterioare oasele se
împart în 3 categorii:

- oase lungi (os longum),
caracteristice pentru
scheletul membrelor -
Acestea prezintă un corp
mai mult sau mai puţin
cilindric numit diafiză
(diaphysis) şi două
extremităţi numite epifize
(epiphysis), în general mai
voluminoase decât corpul.
 - oase scurte (os breve),
 -oase plate (os planum),
sunt oase late şi subţiri,
formate din două lame
osoase, între care se află
un ţesut osos spongios de
grosime variabilă. Acestea
participă la formarea unor
cavităţi (ex: cutia
craniană), au rolul de a
proteja unele organe sau
de a oferi mari suprafeţe
de inserţie musculară
 O altă clasificare, mai puţin
importantă, împarte oasele în:

 - oase pneumatice (os

pneumaticum), oase
neregulate ce conţin cavităţi
pline cu aer (sinusurile
paranazale) ex: frontalul,
sfenoidul, maxila.
 - oase sesamoide (os
sesamoideum), oase mici,
intraligamentare, dintre care
cel mai important este rotula
-
 Osul ca organ viu, prevăzut cu vascularizaţie şi
inervaţie, cu metabolism şi boli proprii, care se
dezvoltă, creşte, se transformă şi apoi involuează,
care are strânse legături cu elementele anatomice
din jur, se compune din:
 - Cartilajul articular.
 - Periost.
 - Osul propriu-zis.
 - Cartilajul de creştere.
 - Endost
 - Canalul medular.
 - Vase şi nervi.
 Cartilajul articular (cartilago articularis) este un ţesut de origine
conjunctivă, de culoare alb-gălbuie, care străluceşte în lumină şi care
acoperă suprafeţele articulare. Are o structură omogenă, de unde şi
numele de cartilaj hialin (cartilago hyalina) având rolul de a asigura o
foarte bună alunecare între piesele osoase articulare.
 Grosimea medie, la articulaţiile mari este de 2-4 mm.
 Grosimea cartilajului scade cu vîrsta.
 Cartilajul articular este poros, elastic şi compresibil.
 Porozitatea îi permite să se îmbibe cu lichid sinovial.
 Conţinutul mare de apă al cartilajului hialin îi conferă elasticitate.
Elasticitatea este direct proporţională cu grosimea cartilajului.
Cartilajul poate suporta prin deformare presiuni ridicate, chiar peste
300 kg, revenind la normal după încetarea presiunii.
 Depăşirea unui anumit prag de presiune duce la ireversibilitatea
deformării.
 Cartilajul articular este lipsit de vascularizaţie şi inervaţie.
 Este un ţesut cu un metabolism foarte scăzut, care este astfel mai
rezistent la diferite agresiuni.
 Neavând inervaţie, nu doare.
 Periostul (periosteum) este o membrană conjunctivă ce
acoperă osul, cu excepţia suprafeţelor articulare, unde se
continuă cu capsula articulară. Este de culoare alb-gălbuie
are o grosime variabilă, fiind mai bine reprezentat la
nivelul diafizelor oaselor lungi.
 Microscopic prezintă trei straturi:
 - stratul adventicial extern, format dintr-un tesut
conjunctiv lax, cu rol protector şi trofic.
 - stratul fibros (stratum fibrosum), un strat intermediar cu
structură conjunctivă.
 - stratul cambial (stratum osteogenicum), sau proliferativ,
cu rol de refacere osoasă.
 La tineri straturile periostului sunt mai bine dezvoltate, la
adult grosimea acestor straturi diminuă, cel mai puternic
la nivelul stratului cambial. Acesta din urmă reapare însă
imediat în caz de leziuni osoase, formând calusul (callus),
adică cicatricea osoasă.
 Joncţiunea tendon-periost- La contactul cu osul tendonul se
răsfiră, fibrele sale periferice se amestecă cu periostul, care se
întrerupe la acest nivel.
 Tranziţia între tendon şi os este progresivă: tendon,
fibrocartilaj, fibrocartilaj calcificat, os cu densitate scăzută, os
cortical normal
 O teorie mai veche, spune că la nivelul joncţiunii tendon-os,
din periost se detaşează condensări de fibre colagene
perforante (fibra perforans) „fibrele penetrante ale lui
Sharpey “, care pătrund în os şi realizează un sistem de
ancorare.
 Osul propriu-zis. Este format macroscopic din două tipuri de substanţă
osoasă şi anume: substanţa compactă şi substanţa spongioasă.
 Substanţa compactă (textus osseus compactus) vizibilă cu ochiul liber
este formată din lame osoase (lamella ossea) alăturate, fără a delimita
cavităţi intermediare. La periferia osului avem lamele circumferenţiale
externe (lamella circumferentialis externa), iar spre interior se găsesc
lamele circumferenţiale interne (lamella circumferentialis interna), între
care sunt prezente lamele interstiţiale (lamella interstitialis).
 Substanţa compactă este prezentă practic, la exteriorul tuturor oaselor,
are însă cea mai importantă reprezentare la nivelul diafizelor oaselor
lungi. Ţesutul osos compact este organizat sub formă de sisteme
haversiene. Deşi se numeşte compact osul este străbătut totuşi de
numeroase orificii, de diferite dimensiuni, pentru vase şi nervi.
 Substanţa spongioasă (textus osseus spongiosus) este formată tot din
lame osoase orientate în diferite sensuri şi care în plus delimitează
cavităţi. Principiul enunţat de Pauwels şi Kummer, adică obţinerea
unei rezistenţe maxime cu un material minim este aici cel mai relevant.
În substanţa spongioasă lamele osoase se organizează în trabecule
osoase (trabecula ossea), orientate pe direcţia liniilor de forţă statice
fiind dispuse pe direcţia traiectoriilor de presiune şi tracţiune.
 Substanţa spongioasă este predominantă la nivelul epifizelor oaselor
lungi, ocupă interiorul oaselor plate, unde poartă denumirea de diploe
(diploe) şi ocupă aproape în întregime oasele scurte, cu excepţia unui
înveliş subţire de os compact.
 Osteonul (osteonum)
 este unitatea morfofuncţională a ţesutului osos şi este
format în principal din sisteme haversiene.
 Ordinul de mărime al acestor structuri este de 100μ.
Un osteon poate avea - după numărul lamelor
concentrice ce-l constituie - un diametru de la 40 la
400-500 microni şi o lungime de 3-5 cm.Osteonii se
găsesc între 5-15 pe mm pătrat.
 Osteonul este format dintr-un sistem haversian,
osteoplastele cu osteocitele lor, reţeaua de canalicule
interlamelare şi conţinutul vascular, nervos şi
medular al canalului central şi al canaliculelor
adiacente.
 Osteonul este o structură dinamică, care se
reînnoieşte la aproximativ 6 luni.
 Lamele concentrice care au la bază substanţa fundamentală şi Ca şi P,
sunt spaţial considerate ca nişte tuburi osoase suprapuse ( aspect telescopat).

În compoziţia lor chimică au pe lângă

scleroproteina oseină şi fibre colagene,
care au în grosimea fiecărei lame un
traiect spiralat, formând cu orizontala
un unghi de 45 grade, întretăindu-se deci
în unghi drept cu fibrele lamelor
învecinate. Lamele concentrice întărite
de fibre colagene sunt aşezate
caracteristic şi întotdeauna paralel în
acelaşi cilindru osos.
S-au măsurat unghiurile formate de
fibrele colagene, la distanţă ele se
intersectează la 90 de grade, ceea ce
conferă rezistenţă pentru os, precum
betonul armat este un schelet organic
foarte rezistent. Organismul repetă o lege fizică:
un material minim contribuie
la o rezistenţă majoră.
Sistemul haversian (lamella osteoni)
 este format din 5-25 lamele concentrice (lamella
concentrica) cu dimensiuni de 5-10μ, dispuse în
jurul unui canal central (canalis centralis) de
aproximativ 20-30μ. Sistemul haversian are pe
secţiune 150-300μ şi o înălţime de mai mulţi
milimetri. Lamele conţin fibre colagene (fibra
collagenosa) răsucite în spirală, în jurul
canaliculului central. Atât în interiorul lamelor,
cât şi între ele se găsesc mici cavităţi, lacune osoase
(lacuna ossea) ce conţin osteocite. Între lacunele
osoase există o reţea anastomotică de canalicule
perforante (canalis perforans), care comunică atât
cu canalul haversian, cât şi cu periferia. Aceste
canalicule se mai numesc canale Volkmann.
 Ţesutul osos este alcătuit din substanţă
intercelulară organică, substanţe minerale
şi celule osoase. Substanţa intercelulară
organică este reprezentată în primul rând
de fibrele colagene, care reprezintă 90% din
substanţa organică a osului uscat şi degresat
şi de substanţa fundamentală. Substanţa
fundamentală conţine în principal
proteoglicani, dar şi mici cantităţi de lipide,
care au un rol important în procesul de
calcifiere. Substanţa organică este
mineralizată. Principalul constituent
mineral al osului este fosfatul de calciu
organizat în cristale de hidroxiapatită
(crystallum hydroxyapatiti) sau de fosfat de
 Celulele osoase.
 Osteoblastele (osteoblastocytus) sunt celule cilindrice sau
ovoide cu dimensiuni de 20-30μ.
 Osteobalstul sintetizează substanţa organică intercelulară
şi moleculele de protocolagen la nivelul ribozomilor.
 Osteoblastul sintetizează substanţă organică într-o
cantitate ce depăşeşte ce câteva ori propriul său volum,
înainte de a fi inclus în ţesutul osos nou format.
 Osteoblastele provin din mezodermul somatic, din celulele
osteoprogenitoare, care dau naştere mai întâi unor celule
preosteoblastice, care se divid apoi în osteoblaste.
 În momentul începerii apoziţiei lamelare de ţesut osos,
aproximativ un osteoblast din zece este inclus în ţesutul
osos nou format devenind osteocit.
 Osteocitul (osteocytus) este un osteoblast
cuprins în matricea osoasă. Este o celulă
ovoidă sau fuziformă cu numeroase prelungiri.
 El este situat într-o mică cavitate numită
lacună osteocitară (lacuna osteocyti).
 Prelungirile osteocitului pătrund în
canaliculele osoase (canaliculus osseus) şi se
anastomozează cu prelungirile celorlalte
osteocite. Ţesutul osos este stăbătut de un
sistem canalicular foarte dens ocupat de un
sinciţiu osteocitar.
 Osteoclastele (osteoclastocytus) sunt celule
mari, conţinând 6-12 nuclei. Osteoclastele sunt
celule mobile, a căror formă şi mărime variază
şi care sunt capabile să se deplaseze de la un
loc la altul pe suprafaţa osoasă.
 Ele provin din monocite.
 Osteoclastul este macrofagul ţesutului osos.
 Cartilajul de creştere
(cartilago epiphysialis)
 este descris clasic ca o structură interpusă între epifiză şi diafiză.
 Cartilajul de creştere aflat între epifiză şi diafiză numit şi cartilaj de conjugare
are o formă aproximativ dreptunghiulară şi asigură o creştere axială. Cartilajul
de creştere epifizar sau apofizar are un aspect sferic şi asigură o creştere
centripetă. Indiferent de formă, structura histologică a cartilajului de creştere
este aceeaşi, dinspre cartilaj spre os: celule germinale, coloane de celule, celule
hipertrofice, frontul de calcificare, osul nou format.

 Neutralizarea cartilajului de creştere epifizară este deci mecanică.
 Nu toate cartilajele de creştere au acelaşi randament. Astfel cartilajul de
conjugare al extremităţii superioare a humerusului asigură 80% din creşterea
în lungime a diafizei humerusului, iar cartilajul inferior numai 20%.
 În creşterea unui os lung intervin mai multe cartilaje de creştere. La humerus
intervin cel puţin nouă cartilaje de creştere.
 Endostul (endosteum)
 este o membrană fibrocelulară foarte
asemănătoare cu periostul, ce căptuşeşte
canalul medular şi cavităţile substanţei
spongioase.
 Există, de altfel, o continuitate între periost
şi endost, la nivelul canalelor care străbat
corticala şi care sunt tapetate de o structură
fibrocelulară asemănătoare.
Canalul medular (canalis medullaris)
 este situat la nivelul diafizei şi al metafizelor
şi este caracterizat prin pereţii neregulaţi,
rezultaţi în urma procesului de remodelare
osoasă. Conţine măduva osoasă, vase şi
nervi. Atât dimensiunile canalului medular,
cât şi ale corticalei osoase care îl înconjoară
sunt determinate de activitatea mecanică a
osului respectiv. Între grosimea corticalei
osoase şi grosimea canalului medular există
un raport numit index medular (Radasch).
Măduva osoasă (medulla ossium)
 ocupă canalul medular şi cavităţile substanţei
spongioase, pătrunzând şi în canaliculele osoase.
Este de trei feluri:
 - măduva roşie (medulla ossium rubra) prezentă la
copii, dar şi la adult în corpurile vertebrale şi
oasele plate ale calotei craniene.
 Ea este prezentă la adult şi în epifizele proximale
ale humerusului şi femurului.
 - măduva galbenă (medulla ossium flava) prezentă
la adult.
 -măduva gelatinoasă (medulla ossium gelatinosa)
prezentă la bătrâni.
 Vascularizaţia şi inervaţia osului.
 La nivelul unui os putem
descrie patru sisteme
circulatorii mai
importante. Între acestea
şi ţesuturile moi din jur se
realizează multiple
anastomoze. Acest sistem
anastomotic permite o
irigaţie sanguină
satisfăcătoare chiar şi în
condiţiile distrucţiei unor
sisteme. Tonusul muscular
normal este un factor
mecanic important al
circulaţiei intraosoase.
 Artera nutritivă
 aduce 50-70% din sângele necesar. Ea
străbate diafiza osoasă printr-un canal oblic
şi se împarte în două ramuri medulare, una
ascendentă şi alta descendentă. În canalul
medular au o distribuţie variată, putând fi
unice sau multiplu ramificate. Din aceste
ramuri se desprind vase mici, care străbat
corticala şi fac legătura între reţeaua
medulară şi cea periostală.
 circulaţia epifizometafizară
 este realizată de arterele epifizare
superioare şi de cele inferioare.
Anastomozele între arterele epifizare
superioare şi ramura medulară ascendentă
sunt slab reprezentate, în timp ce ramura
medulară descendentă are bogate
anastomoze cu artera epifizară inferioară.
Celelalte vase intramedulare sunt de tip
capilar cu unele dilatări.
 circulaţia periostală
 se realizează prin
arterele periostale care
mai păstrează
structura obişnuită a
arterelor.
 circulaţia haversiană

 Canalul Havers prezintă un capilar ce

poate fi recunoscut pe secţiuni histologice,
în timp ce ramificaţiile acestuia prezintă
simpli tubi endoteliali, ce nu se recunosc pe
secţiuni histologice.
 Inervaţia osului

 este realizată de o bogată reţea nervoasă

prezentă mai ales la nivelul periostului.
 CONSTITUŢIA OSULUI-
MECANOSTRUCTURĂ
 Ţesutul osos spongios format din lame osoase care se
întretaie, delimitând mici cavităţi pline cu măduvă osoasă.
 interiorul oaselor late şi scurte,
 interiorul epifizelor osoaselor lungi.
 Prin dispoziţia lamelor sale osoase s-a adaptat la factori
mecanici ( presiune, tracţiune), ce determină arhitectura
osului.
 Se constată o anumită dispoziţie a trabeculelor osoase care
se dispun în direcţia liniilor de efort principal, numite şi
linii izostatice. Acestea reprezintă traiectoriile după care se
transmite presiunea sau tracţiunea la care este supus osul.
Deci substanţa spongioasă, ca şi osul în general are o
mecanostructură.
 Osul prin structura sa se adaptează pentru a rezista la presiune, tracţiune şi torsiune.

 Osul lung la nivelul

extremităţilor sale
prezintă o
mecanostructură,
în raport cu forţa
de presiune şi
tracţiune ce
acţionează este şi
aranjarea
trabeculelor sale
interne, sub formă
de fascicule sau
stâlpi de presiune şi
tracţiune, ce se
întretaie în formă
de boltă sau ogivă,
factor de rezistenţă
crescută a osului.
 Dacă se sprijină o bară la capetele ei pe două suporturi, şi se
împovărează la mijloc, ea se va îndoi. Pe faţa ei convexă ( deci inferior ),
particulele structurale tind să se îndepărteze datorită unor forţe de
tracţiune, iar pe faţa concavă ( superioară), ), particulele structurale au
tendinţa să se apropie datorită unor forţe de presiune. În zona mijlocie,
aşa numită neutră a barei, cele două forme de forţe tind să se
echilibreze, alunecând una peste alta, supuse unor forţe de forfecare, ce
se întretaie în unghi de 450. Aceste fenomene se desfăşoară şi în oasele
lungi, în centrul axului diafizei lor, deoarece presiunea exercitată de
greutatea părţilor componente ale corpului asupra capetelor articulare,
nu acţionează niciodată exact în direcţia axului lor longitudinal, şi
oasele lungi sunt astfel solicitate şi în sensul îndoirii, luând naştere forţe
de forfecare, pe care natura le înlătură prin apariţia canalului central,
care devine totodată şi cavitate de adăpostire a măduvei osoase.
 Osificarea
 este procesul prin care ţesutul osos apare
într-un ţesut non osos şi căruia îi ia
progresiv locul. Osificarea poate să apară
direct în ţesutul mezenchimatos cum se
întâmplă în osificarea membranoasă sau
apare după ce trece obligatoriu printr-o
etapă cartilaginoasă cum se întâmplă în
osificarea encondrală.
 Osificarea membranoasă
(osteogenesis membranacea)

 reprezintă trecerea fără procese intermediare,

de la condensarea mezenchimatoasă la os de
membrană (os membranaceum). Acest proces
este caracteristic oaselor plate, în special celor
craniene, dar şi osificării periostale. În general
este un proces restrâns.
 Osificarea encondrală
(ossificatio endochondralis)
 este preponderentă şi constă în trei faze:
 -condensare mezenchimatoasă, fază cartilaginoasă şi osul de cartilaj
(os cartilagineum). Începând din luna a 2-a de viaţă intrauterină
ţesutul mezenchimatos este înlocuit cu o machetă cartilaginoasă.
 -Din luna a 3-a intrauterină, sub impulsul cartilajelor de osificare,
începe osificarea encondrală, care cuprinde progresiv macheta
cartilaginoasă. Este un proces foarte lung, care durează mult timp şi
după naştere până la adolescenţă.
 -Osul encondral format , trece ulterior prin faza de remaniere şi
remodelare (osificare secundarã), condiţionatã de solicitările
funcţionale. Astfel, se formează osteoamele şi compacta , structurile
osoase formate înscriindu-se pe liniile de efort principal .
 Osificarea encondrală este prezentă la oasele lungi şi la coloana
vertebrală.
 Uneori la un singur os sunt prezente ambele tipuri de osificare. Astfel
la occipital, dar şi la alte oase de la baza craniului osificarea se face
după ambele mecanisme.
 Osul prezintă detalii morfologice ce se grupează în proeminenţe,
canale, găuri, cavităţi.
 Proeminenţele pot fi articulare şi nearticulare(determinate de
tracţiunile exercitate de muşchi).
 Denumirile proeminenţelor e foarte diferită: cele bine conturate,
puternice, desprinse din suprafaţa osului sunt denumite procese
sau apofize( procesus); puternice, neregulate, nedetaşate din
suprafaţa osului sunt denumite tuberozităţi (tuberositas), iar dacă
au suprafaţa netedă sunt eminenţe(eminentiae), iar cele
neregulate dar mai mici sunt tuberculi (tuber). Spina (Spina) e un
tip de proeminenţă mai ascuţită, iar creasta (crista), o
proeminenţă liniară, de obicei tăioasă.
 Cavităţile sunt determinate de forţe de presiune, şi sunt şi ele
articulare şi nearticulare.
 Găurile şi canalele sunt de două feluri: de trecere şi de nutriţie.
 Cele de trecere sunt: hiat-orificiu neregulat, în care se deschid mai
multe canale; foramen-gaură, orificiu; sulcus-şanţ; ductus-
canal;fossa-groapă.fossula-gropiţă; incisura-scobitură, ştirbitură
a unei margini; apertura-deschizătură.