Eficienţa sistemului de producţie

Eficienţa sistemului de producţie se manifestă în trei

direcţii fundamentale.
•economia de muncă vie respectiv creşterea
productivităţii muncii;
•economia de muncă materializată (trecută) prin
reducerea consumurilor specifice de materiale, energie
şi combustibili;
•economia de muncă viitoare concretizată în calitatea şi
fiabilitatea produselor.
 Productivitatea muncii
Productivitatea muncii - factorul determinant şi reprezentativ al nivelului de
dezvoltare tehnică, tehnologică, economică şi organizatorică, a sistemului de
producţie, exprimă cel mai sintetic şi concludent rodnicia muncii tuturor lucrătorilor şi
a fiecăruia în parte.
Progresul tehnic, ca direcţie fundamentală de creştere a productivităţii muncii
cuprinde două laturi principale interdependente şi anume:
• progresul tehnologic şi progresul produsului.
Ţinând seama de caracterul limitat al unor resurse materiale şi de repartizare
asimetrică pe glob se impune o evaluare pe ansamblu a activităţilor productive.
Totodată, prin progresul tehnic se asigură, pe lângă transformarea în produse utile a
tuturor elementelor componente ale materiilor prime şi materialelor introduse în
fluxurile productive şi eliminarea cheltuielilor pentru transport şi depozitare a
deşeurilor şi reziduurilor, reducerea consumului de energie, precum şi înlăturarea
riscurilor de poluare a naturii.
• progresul organizatoric, prin aplicarea celor mai adecvate principii, metode, forme şi
măsuri, implică acţiuni atât la nivelul întreprinderii, cât şi la nivelul fiecărui loc de
muncă. Bunurile materiale, produsele etc., realizate de o întreprindere indiferent de
complexitatea lor, sunt rezultatele unor procese de producţie. În fiecare proces de
producţie se disting trei factori principali:
• omul (forţa de muncă) ca organizator, conducător şi realizator al procesului de
producţie, mijloacele de muncă (utilajele, uneltele, dispozitivele) şi
• obiectele muncii (materii prime, materiale, semifabricate).
Reducerea consumurilor specifice de materiale, energie şi combustibili este cea de a
doua direcţie fundamentală de creştere a eficienţei sistemului de producţie, eficienţă
ce se concretizează în reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs.
 Factorii procesului de producţie (forţa de muncă, mijloacele de muncă, obiectele muncii)
sunt în acelaşi timp şi factori de creştere a productivităţii muncii. Armonizarea lor necesită
organizarea corespunzătoare a producţiei şi a muncii, activitate care se manifestă ca un
parametru important al productivităţii muncii. Creşterea productivităţii muncii ca proces prin
care acelaşi volum de muncă socială se concretizează într-un volum sporit de bunuri
materiale are loc în condiţiile economisirii timpului de muncă, al utilizării eficiente a timpului
în procesul de producţie . Din punct de vedere al mijloacelor de muncă, timpul în procesul
de producţie este privit ca timp de folosire a utilajului.
Creşterea gradului de utilizare a timpului de funcţionare reprezintă o latură importantă a
reducerii ciclului de fabricaţie. Utilizarea eficientă a mijloacelor de muncă capătă dimensiuni
sporite dacă avem în vedere nivelul tehnic şi tehnologic al dotării secţiilor de producţie şi
eforturile în investiţii făcute de întreprindere pentru achiziţionarea acestora. Cu toate că şi în
ceea ce priveşte creşterea gradului de utilizare a mijloacelor de muncă s-au obţinut rezultate
pozitive se impun măsuri pentru o folosire integrală, extensivă (după timp) şi intensivă (după
capacitate), ţinând seama că în unele secţii de producţie şi întreprinderi este încă redusă
folosirea utilajelor.
Timpul, prin prisma obiectului muncii, cuprinde duratele pe care acesta le parcurge în
procesul de producţie respectiv ciclul de fabricaţie. Acest timp este funcţie directă de timpul
de folosire al forţei de muncă, al mijloacelor de muncă şi de nivelul general de organizare şi
conducere a producţiei. Pentru creşterea gradului de utilizare a timpului în procesul de
producţie - factor determinant al nivelului productivităţii muncii - în etapa actuală, fără a
neglija aspectele cantitative, accentul trebuie pus pe aspectele calitative şi anume pe factorii
intensivi care presupun raţionalizarea metodelor de muncă, diviziunea şi cooperarea în
muncă, formarea şi dezvoltarea deprinderilor, creşterea gradului de folosire a mijloacelor de
muncă etc.
 Consumul specific
Consumul specific de materiale reprezintă cantitatea de materie primă, materiale,
combustibili sau energie corespunzătoare executării unei unităţi de produs finit sau a
unei unităţi de prestaţie.
Principala cale de reducere a consumurilor materiale o
constituie normarea acestora. Normele de consum îndeplinesc o serie de funcţii
esenţiale cum ar fi:
• reprezintă un element principal în fundamentarea planurilor şi programelor
economice ale întreprinderilor;
• se constituie ca măsură şi standarde în utilizarea resurselor materiale reprezentând
instrumentul principal de control şi urmărire a utilizării acestora;
• stimulează creativitatea, căutarea unor noi posibilităţi de reducere a consumurilor de
materiale.
Norma de consum cuprinde trei elemente: consumul util de materiale, pierderile
tehnologice şi pierderile netehnologice. Nc = Cu + Pt + Pnt în care:
1. Nc - norma de consum specific de materiale;
2. Cu - consumul util sau consumul specific teoretic, net;
3. Pt - pierderile tehnologice;
4. Pnt - pierderile netehnologice.
 Consumul util sau consumul net reprezintă cantitatea de materiale încorporate în
produsul finit şi este principalul element al normei de consum. Consumul util se
stabileşte prin calcule pe baza desenelor de execuţie şi a tehnologiilor de fabricaţie.
Pierderile tehnologice intervin în procesul transformării obiectelor muncii, iar
mărimea lor este în funcţie de condiţiile, modelele şi procedeele tehnologice utilizate.
Pierderile netehnologice sunt cauzate de condiţiile tehnico-organizatorice ale
procesului de producţie, cum ar fi:
• condiţiile de transport,
• manipulare şi depozitare a materialelor
• utilizarea unor materiale necorespunzătoare din punct de vedere dimensional etc.
Analiza componentei normei de consum scoate în evidenţă posibilitatea de a acţiona
pentru reducerea sau în unele cazuri chiar eliminarea pierderilor netehnologice şi
tehnologice.
În ceea ce priveşte consumul util, acesta este format din consumul fundamental,
consum ce s-ar obţine în condiţiile unei proiectări şi execuţii perfecte (ideale) ale
produsului şi tehnologiei la care se adaugă consumul suplimentar determinat la
rândul lui de concepţia produsului (concepţie ce implică material excedentar, tipizare
şi unificare restrânsă etc.) şi de concepţia tehnologiei de fabricaţie (tehnologii
energofage, neeconomice etc.).
Pe lângă diminuarea pierderilor tehnologice şi netehnologice este posibilă şi
diminuarea consumului util prin proiectarea şi reproiectarea produselor şi
tehnologiilor în condiţiile creşterii intensităţii eforturilor intelectuale şi a încorporării în
produs a unui volum sporit de inteligenţă.
 Căile de reducere a consumurilor specifice

Căile de reducere a consumurilor specifice de materiale, energie

şi combustibili la nivelul întreprinderilor şi a sistemelor de producţie
sunt :
• asimilarea şi introducerea rapidă în producţie a rezultatelor
cercetării tehnice, tehnologice şi de organizare din domeniu având
ca finalizare realizarea de noi tehnologii şi produse ce au
caracteristici calitative şi economice superioare
• ridicarea gradului de utilizare a materiilor prime şi materialelor prin
valorificarea lor superioară şi integrală, cu diminuarea deşeurilor şi a
oricăror alte forme de risipă;crearea unei baze normative în fiecare
întreprindere privind consumurile specifice şi utilizarea atât în
proiectare cât şi în execuţie a unor norme de consum fundamentate
ştiinţific;
• valorificarea şi folosirea unor materiale locale sau a unor materiale
înlocuitoare fără a diminua calitatea, fiabilitatea şi funcţionalitatea
produsului.
 Calitatea produselor se asigură în procesul de
producţie, se manifestă în procesul de utilizare a
acestora şi exprimă performanţele constructive,
funcţionale, economice şi estetice ale fiecărui produs.
Fiabilitatea ca proprietate a unui produs de a
îndeplini o funcţie impusă în condiţii prescrise în
decursul unei perioade de timp date, reprezintă viaţa
utilă din perioada totală de folosinţă a produsului
(utilajului, maşinii, dispozitivului etc.).
Asigurarea calităţii şi fiabilităţii produsului este un
proces complex care se concretizează prin acţiuni la
nivelul fabricaţiei şi al operaţiilor de tip “service”.
 Creşterea eficienţei sistemului de producţie necesită acţiuni ce se constituie şi ca etape
ale conducerii producţiei, după cum urmează:
• programarea riguroasă a consumurilor de muncă vie, trecută (materializată) şi viitoare pe
subunităţi şi locuri de muncă în raport cu obiectivele întreprinderii şi sarcinile din
programele de producţie.
• analiza diagnostic perioadă a activităţilor de pregătire şi execuţie a producţiei în vederea
identificării pe activităţi, produse şi procese a zonelor de economisire a muncii vii şi
materializate;
• proiectarea măsurilor tehnice şi de organizare pentru asigurarea încadrării în consumurile
specifice de materiale şi de timp programate;asigurarea condiţiilor tehnico-materiale şi de
pregătire profesională şi psihologică a forţei de muncă, în vederea aplicării corecte şi la
timp a măsurilor proiectate în etapa anterioară;
• asigurarea unui control sistemic în plan vertical şi orizontal privind încadrarea în
consumurile de muncă vie şi materializată.

Analiza şi evaluarea eficienţei sistemului de producţie se face şi cu ajutorul unor tehnici,

cum ar fi pragul de rentabilitate şi eficacitate, producţia marginală etc.
Pragul de rentabilitate este o tehnică de analiză cu ajutorul căreia se stabileşte volumul
producţiei pentru care un sistem de producţie devine rentabil.
Eficienţa sistemului de producţie este influenţată de costurile de producţie şi de
veniturile obţinute din vânzarea producţiei realizate.

În funcţie de modul cum se modifică diferitele componente ale cheltuielilor

corespunzătoare creşterii sau descreşterii producţiei, costurile pot fi clasificate în
următoarele categorii:
• costuri fixe sau convenţional - constante (Cf) care nu sunt influenţate de volumul de
activitate (exemplu: amortizarea clădirilor şi mijloacelor de muncă, cheltuieli cu chirii,
asigurări, impozite de proprietate etc.);
• costuri variabile (Cv) direct proporţionale cu volumul de activitate sau de producţie
(exemplu: cheltuielile materiale, salariile directe, energia etc.).
Diagrama pragului de rentabilitate
 Diagrama pragului de rentabilitate are aplicabilitate deosebită în cazul
întreprinderilor cu producţie omogenă. Utilizarea diagramei pragului de
rentabilitate permite analiza şi interpretarea unor decizii asupra elementului
pragului de rentabilitate astfel:

• schimbarea unor materiale directe, a consumurilor specifice ale acestora, a

normelor de muncă, a preţurilor materialelor etc., se reflectă în diagrama
pragului de rentabilitate prin modificarea înclinării dreptei costurilor cu deplasări
ale pragului la stânga sau la dreapta şi cu creşterea sau scăderea beneficiului;

• introducerea unor noi maşini şi utilaje, crearea unor posturi de muncă în

serviciile funcţionale etc. se manifestă în creşterea sau scăderea costurilor fixe
cu deplasări ale pragului de rentabilitate şi modificări ale beneficiului.
Diagrama pragului de eficacitate se utilizează în cazul existenţei mai multor variante de
decizie care sunt comparate după indicatorul costul volumului anual de producţie sau
costul unitar.
 Analiza producţiei şi productivităţii marginale se
bazează pe legea descreşterii randamentului de la
un anumit punct pe măsură ce unitatea de
producţie antrenează unul sau mai mulţi factori
pentru a-şi spori producţia, ceilalţi factori rămânând
constanţi.
Producţia marginală este dată de numărul de
unităţi adiţionale de producţie ce rezultă prin
utilizarea unei unităţi de muncă în plus (un
muncitor, o echipă) ceilalţi factori rămânând
constanţi.
Productivitatea marginală reprezintă sporul de
producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a
factorului muncă, în condiţiile în care ceilalţi factori
rămân constanţi.
 Metode de stabilire a sistemului de producţie

Metoda indicilor globali se bazează pe faptul că fiecărui sistem de producţie îi este

specific un anumit grad de stabilitate şi omogenitate în timp a condiţiilor materiale
în care se desfăşoară fabricaţia.
Particularitatea metodei constă în aceea că determină cu ajutorul a opt coeficienţi, la
nivelul produsului şi al stadiilor procesului de producţie, gradul de stabilitate şi
ritmicitate al fabricaţiei în perioada de tip considerată (de regulă un an).
Metoda este operativă, necesitând date puţine, deoarece se aplică la nivelul de
ansamblu al unui produs şi la nivelul stadiilor semnificative ale procesului de
producţie şi anume:
a)stadiul desfacerii producţiei;
b) stadiul de ansamblu
c) stadiul de prelucrare.

Metoda indicilor de constanţă

Metoda indicilor de constanţă pentru stabilirea sistemului de producţie se aplică, în

detaliu, la nivel de reper-operaţie pentru stabilirea gradului de omogenitate şi
stabilitate în timp a lucrărilor ce se execută la locurile de muncă.