Tulburările de

Alimentație
 Cuprins
01.Ce sunt tulburările de alimentație?

02.Anorexia - Bulimia nervoasă - Tulburarea de alimentație compulsivă

03. Prevalența în populație

04. Simptomatologie și diagnostic

05. Etiopatologie

06. Modalități de tratament

 Introducere

Termenul de “tulburare de alimentatie” descrie o afectiune psihologica, cu impact atat asupra

femeilor, cat si a barbatilor, acoperind o arie larga de obiceiuri alimentare, de la mancatul
compulsiv pana la restrictia alimentara.
Urmatoarele tipuri de tulburari de alimentatie sunt recunoscute in Manualul de Diagnostic si
Clasificare Statistica a Tulburarilor Mintale al Asociatiei Americane Psihiatrice : Anorexia Nervosa,
Bulimia Nervosa, Hiperfagia (tulburarea “binge-eating” sau supraalimentarea) și alte tulburari
alimentare.
Tulburarile care apar cel mai frecvent in relatie cu abuzul de substante sunt bulimia nervosa
si alte tulburari de alimentatie. Persoanele care sufera de bulimie au avut probleme relationate cu
anorexia in trecut. Tulburarile de alimentatie din trecut se pot reactiva la terminarea
tratamentului pentru tulburarile de consum de substante – atunci cand drogurile sau alcoolul nu mai
sunt folosite.
 1 Anorexia

Anorexia Nervosa consta intr-o tulburare de alimentare cu implicatii

fizice si emotionale. O persoana cu anorexie prezinta o greutate mult
sub limita greutatii standard, impunandu-si limite foarte drastice
pentru cantitatea de alimente pe care are voie sa o consume,
deoarece prezinta o imagine distorsionata a corpului, neputand sa-si
mentina greutatea corpului in limite normale, temandu-se de castigul
in greutate.
Mulți indivizi au o perioadă de modificare a comportamentului alimentar înainte de a
întruni toate criteriile specifice tulburării. Unii indivizi cu anorexie nervoasă se
recuperează complet după un singur episod, alții prezintă o evoluție fluctuantă cu
creștere în greutate urmată de recădere, iar alții au o evoluție cronică de-a lungul mai
multor ani. Uneori poate fi necesară spitalizarea pentru a restabili echilibrul nutrițional și
pentru a trata complicațiile medicale. La majoritatea indivizilor cu anorexie nervoasă se
instalează remisiunea în cinci ani de la debutul simptomelor clinice. în rândul indivizilor
care au avut internări în spital, rata de remisiune poate fi mai scăzută. Rata mortalității
pentru anorexia nervoasă este de 5% per decadă. Moartea survine cel mai adesea din
cauza complicațiilor date de boală sau prin suicid.
Anorexia nervoasă poate produce diverse
limitări funcționale, variabile de la un individ la
altul. In timp ce unii indivizi rămân activi social
și profesional, alții prezintă o izolare socială
semnificativă și/sau nu își pot îndeplini
sarcinile școlare sau profesionale.
 1.1 Prevalența în populație

Conform DSM-V, Prevalența la 12 luni a

anorexiei nervoase în rândul persoanelor tinere
de sex feminim este de aproximativ 0,4%.
Prevalența la bărbați este mai puțin cunoscută,
dar se știe că anorexia nervoasă este mult mai
puțin obișnuită la sexul masculin, datele clinice
indicând un raport femei:bărbați de aproximativ
10:1.
 1.2 Simptomatologie și diagnostic
Conform DSM-V, Tulburarea de alimentaţie anorexia nervoasa se caracterizează prin:
A. Reducerea aportului caloric sub nivelul necesar, având drept consecință o greutate corporală
semnificativ scăzută în raport cu vârsta, sexul, nivelul de dezvoltare și sănătatea fizică. Greutatea
corporală semnificativ scăzută se definește prin greutate mai mică decât greutatea minimă normală
sau, pentru copii și adolescenți, mai mică decât greutatea minimă anticipată.
B. Frica intensă de a crește în greutate sau de obezitate, sau comportament persistent care are drept
scop prevenirea creșterii ponderale, chiar și atunci când greutatea este semnificativ scăzută.
C. Perturbarea modului în care individul își percepe propria greutate sau formă corporală, influența
exagerată a greutății sau formei corporale asupra evaluării sinelui, sau refuzul persistent al
individului de a accepta că este subponderal și de a recunoaște gravitatea medicală a acestui fapt.
 1.3 Etiopatologie

Factori de temperament. Indivizii care dezvoltă tulburări anxioase sau manifestă

trăsături obsesive în copilărie au risc crescut pentru anorexie nervoasă. Factori de
mediu. Variabilitatea istorică și interculturală privind prevalența anorexiei
nervoase susține asocierea tulburării cu societăți și culturi în care a avea un corp
suplu este considerat un deziderat important. Ocupațiile și activitățile care
încurajează slăbitul, cum ar fi profesia de manechin și atletismul de performanță,
sunt de asemenea asociate cu un risc crescut de anorexie nervoasă.
Factori genetici și fiziologici. Există un risc crescut de a dezvolta anorexie
nervoasă și bulimie nervoasă în rândul rudelor biologice de gradul I ale indivizilor
cu această tulburare.
 1.4. Modalităţi de tratament

Terapia cognitiv-comportamentala poate fi folosita in tratamentul

anorexiei. Acest tip de terapie invata pacientii cum sa-si schimbe
atitudinea si comportamentele fata de alimentatie.
- terapia de grup – programul de tratament impreuna cu alte persoane
poate fi foarte folositor. Persoanele cu aceste afectiuni isi pot
impartasi succesele si esecurile, sa se incurajeze, sa isi acorde sfaturi
utile. Totusi, este important pentru pacient sa continue sedintele de
terapie individuala suplimentar intalnirilor de grup;
1.4. Modalităţi de tratament
- terapia de familie – cateodata membrii familiei
interfera in necunostinta de cauza cu programul de
recuperare a anorexiei. Prin terapia de familie se educa
intreaga familie despre anorexie si acest lucru fiind
foarte eficient in tratarea acestei afectiuni. Initial, se
poate ajuta persoana sa recupereze in greutate. Pe de
alta parte, terapia de familie se concentreaza si se
confrunta cu alte probleme familiale;
 
Familia si prietenii se pot implica in mod direct,
incurajand obiceiurile sanatoase nou implementate. In
acest fel, vor creste aderenta la tratament a pacientului
si stima de sine.
2 Bulimia
Bulimia nervoasă este o tulburare de alimentație caracterizată prin reprimarea
aportului de hrană pentru o perioadă de timp, urmată de episoade
recurente de alimentație compulsivă, alături de sentimente de vină. De
asemenea, persoanele care suferă de această boală prezintă și
comportamente compensatorii inadecvate, de exemplu vărsăturile
autoprovocate imediat după masă, excesul de laxative sau exerciții fizice
excesive.

Persoanele cu bulimie suferă de o varietate de probleme, atât emoționale și

fizice. La început, ei pot vedea consumul excesiv și vărsăturile
autoprovocate ca o modalitate de a scădea kilograme nedorite, dar in
scurt timp devin dependenți de un stil de viață disfuncțional și nesănătos.
Dacă reușesc să înfrunte ideea conform căreia comportamentul lor este
dăunător, este posibil să fi făcut primul pas spre depășirea tulburării. Cu
un program de tratament potrivit, mulți pot continua să trăiască o viață
mai fericită, mai sănătoasă (Parks, 2013).
În ceea ce privește consecințele și complicațiile medicale, acestea pot atinge foarte multe
aspecte ale corpului uman, cele mai multe fiind cauzate de comportamentul efectiv de
autoinducere a vărsăturilor sau abuzul de medicamente și laxative. Conform unei recenzii
de specialitate (Strumia, 2005), mai multe anomalii dermatologice pot fi observate la
pacienții cu tulburări de alimentație: ten și piele uscată, păr fin, pufos, înschis la culoare pe
spate, abdomen și antebrațe, căderea părului, acnee și distrofia unghiilor. Aici poate fi
menționat și semnul lui Russell, care este prezența cicatricilor pe partea dorsală a mâinii.
Acesta este datorat poziționării mâinii pacientului în numeroase episoade, pentru
producerea efectului de autoinducere a vărsăturilor.

Alte studii menționează problemele dentare la pacienții cu bulimie nervoasă. Stomatologul

unui pacient poate fi primul care vede semne de vărsături autoinduse. Au fost raportate
mai multe anomalii în cavitatea bucală, inclusiv eroziunea dentară, debitul salivar redus,
hipersensibilitatea dentară, cariile dentare, boala parodontală și xerostomia (uscăciunea
gurii) (Dynesen, Bardow, & Petersson, 2008).
Refluxul acid, ca urmare a frecventelor vărsături autoinduse și a leziunilor esofagiene, afectează zonele faringelui și
laringelui. Conținutul acid regurgitat poate intra în contact cu corzile vocale și zonele înconjurătoare, ducând la
răgușeală, tuse cronică, o senzație de arsură în gât sau dureri în gât (Rothstein, 1998). A fost efectuat un studiu pe opt
cântăreți cu bulimie nervoasă, iar în cadrul acestuia a fost constatat, în urma examinărilor gâtului lor, faptul că unele
sau toate dintre următoarele afecțiuni au fost prezente la 50-100% dintre pacienții examinați. 

Studiile au demonstrat și apariția problemelor cardiace în urma bulimiei nervoase. Deshidratarea ca urmare a
episoadelor repetate de vomă poate duce atât la tahicardie sinusală de repaus, cât și la efort și hipotensiune arterială.
Acestea pot pune pacientul la risc de aritmii semnificative care duc la sincopă și palpitații. Cel mai sever dintre acestea
este un tip specific de tahicardie ventriculară, care poate fi fatală (Casiero & Frishman, 2006).

Potrivit Serviciului Național de Sănătate din Marea Britanie, utilizarea excesivă a laxativelor de către cineva cu
bulimie poate afecta mușchii intestinali, ducând la constipație permanentă.

           
Deși nu este un rezultat direct al vărsăturilor autoinduse, merită menționat
pe scurt că rezultatele sănătății reproductive sunt afectate la pacienții cu
bulimie, aceasta fiind asociată cu un risc crescut de avorturi spontane
(Crow, Thuras, Keel & Mitchell, 2002).

Pe lângă toate aceste consecințe medicale, persoanele cu bulimie pot suferi

de o serie de efecte psihologice. Ei se luptă adesea multă durere emoțională
din cauza rușinii și jenei, dezgust față de ei și sentimentul că viețile lor au
scăpat de sub control. Astfel, mule persoane dezvolta depresie, schimbări
severe de dispoziție, și/sau tulburări de anxietate (Parks, 2013).
 2.1 Prevalența în populație

Conform DSM-V, bulimia nervoasă este cu mult mai frecventă

la persoanele de sex feminin decât la cele de sex masculin.

Deși organizațiile și profesioniștii din domeniul sănătății mintale

pe scară largă sunt de acord că bulimia este cel mai frecvent
întâlnită în rândul fetelor și femeilor, ei subliniază că tulburarea
nu este exclusivă pentru femei. Potrivit ANAD, aproximativ 1
milion de băieți și bărbați din Statele Unite suferă din bulimie.
Numărul real este probabil mai mare, așa cum se crede că
bărbații fii mult mai reticent în a admite că au o problemă decât
femeile (Parks, 2013).
 2.2 Simptomatologie și diagnostic
În Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (DSM),
bulimia a fost introdusă în a treia ediție (DSM-III), în anul 1980. Din acel
moment, bulimia a fost recunoscută ca o afecțiune căreia îi este necesară o
atenție importantă, având comorbidități medicale, psihologice și sociale
recunoscute. Bulimia nervoasă este astăzi definită în DSM-V ca prezentând
episoade recurente de alimentație compulsivă.

Mâncatul compulsiv este definit ca aportul excesiv de alimente

într-o anumită perioadă de timp, cel puțin, într-o oră, în timp ce cantitatea
acesteia este destul de mare decât cantitatea de alimente pe care majoritatea
indivizilor ar consuma-o pe oră. În această perioadă de timp, oamenii pierd
complet controlul asupra consumului de alimente. (Andersen și Ryan,
2010).
 2.2 Simptomatologie și diagnostic
Criteriile de diagnostic specificate în DSM-5
sunt:
A. Episoade recurente de alimentație compulsivă.
B. Comportamente compesnatorii inadecvate și
recurente pentru a preveni creșterea în
greutate, cum ar fi provocarea vărsăturilor,
abuzul de laxative, diuretice sau alte
medicamente, postul sau exerciții fizice
intense.
C. Atat comportamentul compulsive cât și cel
compensator apar în medie cel puțin o data pe
săptămâna, timp de trei luni
D. Respectul de sine este influențat în mod
excesiv și nejustificat de greutatea corporală
și aspectul fizic
E. Perturbarea nu apare exclusive în timpul unui
episode de anorexie nervoasă.
Criteriile de diagnostic prezentate în Clasificarea
internațională a bolilor (ICD-10) sunt
asemănătoare cu cele propuse de DSM.
Acestea vor fi denumite în cele ce urmează:
A. Episoade recurente de supraalimentare (de 2
ori pe săptămână, timp de trei luni)
B. Preocupare persistentă pentru mâncare și
sentiment de constrângere sau poftă de a
mânca.
C. Contracararea aportului de calorii prin
vărsături autoinduse sau purgare, foame sau
consum de medicamente.
D. Senzația de a fi prea gras/ă, iar frica de a se
îngrășa determină de obicei o persoană să
devină subponderală.
 2.2 Simptomatologie și diagnostic

Cu toate că criteriile de diagnostic din DSM-5 și ICD-10 par asemănătoare, se pot

observa și câteva diferențe. ICD-10 acordă o mai mare relevanță criteriului cognitiv
(frica morbidă de a se îngrășa), nu în autoevaluare, așa cum este în cazul DSM-5
(Enea, 2016). De asemenea, DSM-5 prezintă un criteriu de excludere referitor la
pofta excesivă de a mânca în contextul bulimiei nervoase, în timp ce ICD-10 prevede
că frica morbidă de a fi gras/ă conduce, în general, la subponderalitate (Halmi, 2003).
 2.3 Etiopatologie
Cauzele apariției bulimiei nervoase nu sunt clare, însă există o serie
de factori care pot influența acest lucru. Conform DSM-V, există
patru categorii de factori de risc și prognostic pentru bulimia
nervoasă. Primul factor menționat este factorul de temperament. O
preocupare privind greutatea, respectul de sine scăzut, simptomele
depresive, aanxietatea social sunt asociate prin numeroase studii ca
fiind factori de risc pentru dezvoltarea bulimiei nervoase.
În general, incidența bulimiei a înregistrat o creștere semnificativă
după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest lucru poate
fi interpretat ca rezultatul principal al schimbărilor care au avut loc
în ceea ce privește așteptările socio-culturale pentru femei. În
special, tulburarea de bulimie este răspândită în lumea occidentală
și apare mai mult în țările dezvoltate. (Chakraborty & Basu, 2010).
 2.3 Etiopatologie
Tulburările de imagine corporală sunt, în
general caracteristici cheie ale tulburărilor
de alimentație, printre care se numără și
subiectul nostru, bulimia nervoasă și cuprind
distorsiuni în cunoaștere, afect, percepție sau
comportament legate de greutatea sau forma
corporală. De exemplu, individul poate fi
subponderal, însă acesta poate simți că este
mai greoi și îi poate apărea o imagine
distorsionată asupra propriului corp, față de
cum este acesta în realitate. Acesta poate fi
un punct de pornire către o afecțiune
bulimică. Individul, având această imagine
distorsionată poate apela la diete, însă dacă
situația escaladează, pot apărea și practice
bulimice.  familiile care prezintă această tulburare, riscul fiind chiar de
Un alt factor menționat în DSM-V este factorul de mediu. Riscul de
bulimie nervoasă crește odată cu apariția unui ideal de a avea un corp
suplu. În zilele noastre, mass-media joacă un rol foarte important și
poate ajunge să pună presiune pe invizi, aceștia putând să ajungă să își
doreasca să arate ca persoanele pe care le văd și le admiră la
televizor/pe internet/în reviste. De asemenea, indivizii care sunt supuși
în copilărie unor abuzuri sexuale sau fizice pot ajunge să fie
diagnosticați cu bulimie nervoasă (DSM-V).
Al treilea factor îl reprezintă factorii genetici și fiziologici.
Obezitatea în copilărie și pubertatea precoce cresc riscul de
bulimie nervoasă. Există, de asemenea și o predispoziție
genetică a transmiterii acestei afecțiuni. Unele studii au indicat
faptul că bulimia nervoasă apare cu o probabilitate mai mare în
patru ori mai mare decât în populația generală (Strober,
Freeman, Lampert, Diamond & Kaye, 2001).
 2.4. Modalităţi de tratament

Strategiile pentru tratamentul bulimiei nervoase includ sugestii alimentare și refacere a

dietei, intervenții psihosociale (tratament comportamental, abordări interpersonale,
psihodinamice și psihanalitice) la nivel individual, de echipă sau familial, precum și
medicamente. (Mehler, 2011).
Terapia psihosocială este una dintre metodele vizate atunci când vorbim despre tratamentul
bulimiei nervoase. Obiectivele intervențiilor psihosociale variază și pot include
următoarele: reducerea sau restrângerea comportamentului alimentar excesiv și purgativ,
îmbunătățirea atitudinii de viață, creșterea aportului alimentar, adoptarea ca modele de
exerciții sănătoase, tratamentul situațiilor patologice și clinice, toate acestea fiind
caracteristici care se exprimă în bulimia nervoasă (Wilson, Wilfley, Agras și Bryson, 2010).
2.4. Modalităţi de tratament

Tratamentul prin terapia cognitiv comportamentală este recomandabil pentru

pacienții care exprimă simptomele bolii și situațiile care privesc tulburarea.
Potrivit Asociației Naționale de Tulburări Alimentare (NEDA), terapia cognitiv
comportamentală pentru bulimici poate fi efectuată individual sau în grup. De
obicei implică șaisprezece până la douăzeci de ore de sesiuni pe o perioadă de
patru până la cinci luni și este de obicei împărțită în trei faze.
Prima fază se concentrează pe educarea pacienților despre pericolele
comportamentului lor, precum și învețarea strategiilor de rezistență. În a doua
fază, pacienții învață modalități de a-și reduce limitele alimentare autoimpuse și
de a crește regularitatea alimentației. Ultima fază presupune învățarea prevenirii
recidivelor. NEDA explică faptul că obiectivele terapiei cognitiv
comportamentale sunt menite să întrerupă ciclul bulimic care este perpetuat de
stima de sine scăzută, preocupări extreme despre formă și greutate și mijloace
extreme de control al greutății.
 2.4. Modalităţi de tratament

Scopul principal al tratării bulimiei nervoase îl reprezintă tocmai dispariția mâncatului excesiv și al
comportamentelor de purgare, așa că mai multe studii au arătat că și un o discuție și un plan făcut cu medicul
nutriționist poate ajuta într-o măsură destul de mare pacienții care au această afecțiune. Cu toate acestea, în
cadrul unui studiu a fost demonstrat faptul că, pe termen lung, terapia cognitiv comportamentală a fost mai
eficientă decât consilierea nutrițională (Borgen, Rosenvinge & Schneider, 2002). În același timp, efectele
consilierii dietetice nu au fost încă suficient studiate. De asemenea, este incert dacă încă incert dacă pacienții
pot fi tratat în mod eficient de către un medic generalist față de un medic psihiatru. În general, este
recomandată implicarea ambilor medici, bulimia nervoasă, așa cum am văzut mai sus, pe lângă problemele
emoționale prezente, aduce și un șir foarte lung de probleme și riscuri medicale.
 Tulburarea de alimentaţie compulsivă
3 (Binge eating disorder)

Tulburarea de alimentaţie compulsivă este cea

mai răspândită formă a tulburărilor alimentare,
afectând aproximativ 3% din populaţia de adulţi
a Statelor Unite ale Americii, cel puțin o dată pe
parcursul întregii vieţii. Tulburarea de
alimentaţie compulsivă este asociată cu o stare
de bine scăzută, distres psihologic ridicat,
depresie majoră şi cu alte tulburări psihice
(Javaras, K., 2008; Kessler, R., 2013).
 3.1 Prevalența în populație
Apare, de obicei la vârstă adultă timpurie, dar poate apărea
şi în adolescenţă, persistând până dincolo de jumătatea
vieţii. Într-o meta-analiză realizată în anul 2013 (Qian, J et
al., 2013) s-a demonstrat că: Dintre tulburările de
alimentaţie cunoscute, Tulburarea de alimentaţie
compulsivă are cea mai mare prevalenţă pe parcursul vieţii
în rândul populaţiei (2,22%), urmată de Bulimia Nervoasă
(0,81%) şi Anorexia Nervoasă (0,21); prevalenţa la 12 luni a
fost, de asemenea cea mai mare pentru Tulburarea de
alimentaţie compulsivă (0,87%).

Prevalenţa acestor tulburări alimentare este de obicei mai

mare în rândul tinerilor, la femei (Favaro, A. et al., 2003) şi
în ţările cu un nivel de trai mai crescut (Chisuwa N, O’Dea
J.A., 2010)., probabil cauzele fiind de natură culturală şi
economică (Makino M et al., 2004). 
 3.2 Simptomatologie și diagnostic
Conform DSM-V, Tulburarea de alimentaţie compulsivă se caracterizează prin:

•recurenţa unor episoade de alimentaţie compulsivă caracterizate prin: consumul unei

cantităţi mari de alimente într-o perioadă foarte scurtă de timp (2 ore), cantitate care
depăşeşte cu mult cantitatea pe care majoritatea consumatorilor ar ingera-o în aceeaşi
perioadă de timp şi în aceleaşi circumstanţe

•trei sau mai multe din următoarele caracteristici:

-  o rapiditate mai mare în ingerarea alimentelor decât în mod normal
- continuarea ingerării alimentelor până la senzația de plenitudine
inconfortabilă;
- ingerarea unei cantităţi mari de alimente fără a simţi senzaţia de foame
              - sentimente de dezgust faţă de propria persoană după încheierea consumului
de alimente
              - stres marcat de episodul de alimentație compulsivă
 Cauze biologice 
3.3 Etiopatologie •dereglări ale nivelului de dopamină sunt
clasificate ca corelaţii ale Anorexiei
Cauze socioculturale  Nervoase însă, sunt necesare cercetări
suplimentare pentru a determina dacă
•Idealizarea imaginii unui corp tulburările neurobiologice ale dopaminei
perfect şi subţire prin expunerea Cauze psihologice 
sunt factori de risc pentru alte tulburări
la mass-media de alimentaţie, în cazul de faţă, al
•presiunea socială pentru a •caracteristici negative ale
personalităţii: emoţii tulburării de alimentaţie compulsivă.
avea corpul perfect suplu,  •o activitate diferenţiată în circuitele
•internalizarea idealului de negative, neurotismul;
perfecţionismul şi neuronale legate de cogniţie (o activitate
corp perfect, suplu, aşteptările redusă în cortexul prefrontal
create atât de familie, grupul în impulsivitatea în momente
de distres emoţional (Klump ventrolateral şi în cortexul
care îşi petrece majoritatea parahipocampic bilateral (Sato et al.,
timpului et al., 2002; Koren et al.,
2014.  2013) şi cele legate de comportament
•abuzul sau neglijarea din (activitate redusă în circuitele fronto-
partea părinţilor s-a dovedit a striatal-talamice; Zastrow et al, 2009) la
prezice un risc ridicat de persoanele cu tulburări de alimentaţie de
apariţie a acestor tulburări tip compulsiv, faţă de grupurile de
alimentare control. 
 3.4. Modalităţi de tratament
Terapia cognitiv-comportamentală se bazează pe raţionamentul de restricţie
al alimentaţiei compulsive (Agras et al, 1997)
Ceea ce face terapia cognitiv comportamentală este să:
● întrerupă acest ciclu de alimentare compulsivă 
● promoveze un model mai structurat şi sănătos de alimentare (meniu
structurat în mese şi gustări regulate) 
● îmbunătăţească imaginea de sine prin conştientizarea propriei greutăţi şi a
formei corpului şi acceptarea lor, fără a le evalua după un etalon stabilit de
societate 
● promoveze comportamente sănătoase de control al greutăţii (alegerea unei
diete flexibile, adaptate propriilor nevoi în funcţie de organism; stabilirea de
obiective şi automonitorizarea comportamentelor alimentare ) 
● modifice opiniile negative despre sine pentru a reduce consumul excesiv de
alimente
Terapia interpersonală s-a dovedit a fi foarte benefică în tratarea tulburării de
alimentaţie compulsivă deoarece s-a demonstrat o legătură puternică între
abilităţile slabe de relaţionare şi tulburările de alimentaţie (Almeida L, Savoy
S, Boxer P., 2011). 

Individul cu o tulburare de alimentaţie compulsivă resimte emoţii negative pe

care în loc să le exprime, alege să le suprime prin intermediul mâncatului.
Acest tip de intervenţie îl ajută să conştientizeze şi să-şi dea voie să simtă
anumite emoţii pe care anterior le suprima, astfel încât atunci când va resimţi o
emoţie negativă să înveţe să o scoată la suprafaţă în loc să o ascundă sub falsa
impresie a deţinerii controlului prin mâncatul compulsiv

Cercetătorii Murphy, R., Straebler, S., et al (2012) susţin că acest tip de terapie
implică, în general 16-20 de sesiuni de tratamente de 50 de minute desfăşurate
pe parcursul a 4-5 luni, având trei faze de tratament, fiecare având propriile
obiective şi proceduri.

           
 2.4. Modalităţi de tratament
Fazele terapiei interpersonale

Prima fază ocupă în medie trei sau patru sesiuni, având în principal scopul de a implica pacienţii în tratamentul
psihoterapeutic şi în înţelegerea motivelor care stau la baza tulburării de alimentaţie. În cadrul acestui proces,
psihoterapeutul abordează cu pacientul procesele care par să contribuie la menţinerea acestei tulburări, intrând în
detalii cu acesta privind dificultăţile interpersonale care sunt cel mai frecvente la persoanele cu această tulburare.
Cea de-a doua fază a tratamentului o constituie identificarea problemelor interpersonale actuale şi alegerea celei
care ar trebui să devină punctul central al terapiei. În această fază se utilizează trei surse de informaţii pentru
identificarea problemei interpersonale actuale: realizarea unei istorii a contextului interpersonal care ar fi putut
provoca apariţia şi dezvoltarea tulburării de alimentaţie; evaluarea capacităţilor individului privind funcţionarea
interpersonală (terapeutul realizează o revizuire a reţelei sociale din care face parte pacientul la momentul actual);
identificarea factorilor perturbatori ai schimbărilor în alimentaţie faţă de sesiunea anterioară (terapeutul încearcă
să afle dacă există intensificări în dietă, alimentaţie excesivă etc faţă de sesiunea de terapie anterioară). şi
contextul interpersonal în care s-au produs. 
 În a treia fază a tratamentului, dificultăţile interpersonale cu care se confruntă
pacientul şi care îi pot provoca aceste tulburări alimentare ar trebui să fie clare. Pasul
următor în demersul terapeutic ar fi alegerea unei probleme principale pe care să-şi
centreze atenţia demersul terapeutic (Murphy, R., Straebler, S., et al, 2012). 

Studiile (Wilflez, 2002; Hilbert, 2012) au arătat că IPT s-a dovedit la fel de eficientă ca
şi terapia cognitiv-comportamentală, atât post-tratament, cât şi la 12 luni după
încheierea acestuia , şi mai eficientă decât terapia de comportamentală de pierdere în
greutate (Wilson, 2010). 
Terapia comportamentală de pierdere în greutate (BWL) 
  În loc să ţintească direct spre eliminarea comportamentului compulsiv,
BWL se concentrează pe pierderea în greutate prin reducerea numărului
de calorii consumat zilnic şi prin introducerea activităţii fizice în viaţa
pacientului. 

Acest tip de terapie are ca scop reducerea mâncatului compulsiv şi

scăderea în greutate prin îmbunătăţirea alimentaţiei şi a modificarea
patternurilor de comportament( Blaine B, Rodman J., 2007) au aflat că
terapia comportamentală de scădere în greutate reduce nesemnificativ
comportamentele de mâncat compulsiv. Acest tip de terapie nu este atât
de eficientă precum terapia cognitiv comportamentală sau terapia
interpersonală pe termen scurt sau lung în reducerea comportamentelor
de mâncat compulsiv. 
 Terapia dialectic-comportamentală (DBT)
Terapia dialectic-comportamentală (DBT) pentru tratarea tulburării de alimentaţie compulsiv se bazează pe un
model de reglare al afectului şi consideră că mâncatul compulsiv reprezintă un răspuns dezadaptativ la apariţia unor
sentimente inconfortabile.

Aşadar, prin specificul ei, DBT se concentrează pe crearea unor abilități de reglare a emoţiilor prin dezvoltarea unor
emoţii mai adaptative, dezvoltarea conștientizării comportamentelor dezadaptative şi creşterea toleranţei la stres
(Safer, 2015).
Acest tip de tratament este bazat pe participarea la 20 de sesiuni de tratament, două dintre acestea constând
psihoeducaţie în scopul înţelegerii eficienţei şi importanţei terapiei, în scopul orientării şi angajamentului faţă de
terapie, 16 sesiuni împărţite în trei module care au scopul de a dezvolta skilluri de reglare emoţională, şi două sesiuni
finale dedicate revizuirii şi prevenirii apariţiei recidivei.

Cele trei module includ tematicile: Mindfulness (Sesiunile 3-5), Reglarea emoţională (Sesiunile 6-12) şi Toleranţa la
stres (Sesiunile 13-18). În ceea ce priveşte dezvoltarea skillurilor de mindfulness, terapia se bazează pe dezvoltarea
capacităţii de a-şi descrie emoţiile, gândurile şi acţiunile în momentele în care acestea au loc, fără a apela la judecăţi
iraţionale (Telch, 1997b; Telch, 2000). 
Mulțumim pentru atenție!
 Bibliografie
● Andersen, A.E. Ryan, G.L. (2010). Eating disorders in the obstetric and gynecologic patient population. Obstet Gynecol,
116(5):1224.
● Blaine B, Rodman J. (2007). Responses to weight loss treatment among obese individuals with and without bed: a matched-study
metaanalysis. Eat Weight Disord.;12:54–60. Carter, J. 
● Casiero D, Frishman W. Cardiovascular complications of eating disorders. Cardiology Rev. 2006;14:227–31.
● Chakraborty, K. Basu, D. (2010). Management of anorexia and bulimia nervosa: An evidence-based review. Indian J Psychiatry,
2 52(2): 174–186.
● Chisuwa N, O’Dea JA. (2010). Body image and eating disorders amongst Japanese adolescents. A review of the literature.
Appetite; 54(1): 5-15 
● Crow SJ, Thuras P, Keel PK, Mitchell JE. Long-term menstrual and reproductive function in patients with bulimia nervosa. Am J
Psychiatry. 2002;159:1048–50.
● Despre anorexia nervoasa https://www.nationaleatingdisorders.org/learn/by-eating-disorder/anorexia
● Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). https://doi.org/10.1176/appi.books.9780890425596
● Dynesen A, Bardow A, Petersson B. Salivary changes and dental erosion in bulimia nervosa. Oral Surg Oral Med Oral Pathol
Oral Radiol Endod. 2008;106:696–707.
 Bibliografie
● Enea, V., Măirean, C., & Dafinoiu, I. (2016). Bulimia nervoasă. Teorie, evaluare și tratament. Elefant Online.
● Favaro A, Ferrara S, Santonastaso P. (2003). The spectrum of eating disorders in young women: a prevalence study in a general
population sample. Psychosom Med; 65(4): 701-708 
● Generalitati anorexie https://www.nhs.uk/mental-health/conditions/anorexia/overview/

● Javaras KN, Pope HG, Lalonde JK, Roberts JL, Nillni YI, Laird NM, et al.(2008). Co-occurrence of binge eating disorder with
psychiatric and medical disorders. J Clin Psychiatry; 69:266-73. [PMID:18348600]
● Klump, K.L., McGue, M., & Iacono, W.G. (2002). Genetic relationships between personality and eating attitudes and behaviors.
Journal of Abnormal Psychology, 111, 380–389. Koren, 
● Makino M, Tsuboi K, Dennerstein L. (2004). Prevalence of eating disorders: a comparison of Western and non-Western
countries. Med Gen Med; 6(3): 49. 
● Parks, P. J. (2013) Bulimia. Diseases and Disorders. Compact Research
● Rothstein S. Reflux and vocal disorders in singers with bulimia. J Voice. 1998;12:89–90
● Safer, D. L. (2015). Dialectical behaviour therapy (DBT) for eating disorders. In T. Wade (Ed.), Encyclopedia of feeding and
eating disorders. Retrieved from http://link.springer.com/referenceworkentry/10. 1007/978-981-287-087-2_77-1 

● Sato, Y., Saito, N., Utsumi, A., Aizawa, E., Shoji, T., Izumiyama, M., . . . & Fukudo, S. (2013). Neural basis of impaired
cognitive flexibility in patients with anorexia nervosa. PLoS ONE, 8, e61108. 
 Bibliografie
● Strober, M., Freeman, R., Lampert, C., Diamond, J., & Kaye, W. (2001). Males with anorexia nervosa: a controlled study
of eating disorders in first‐degree relatives. International Journal of Eating Disorders, 29(3), 263-269.
● Strumia R. Dermatologic signs in patients with eating disorders. Am J Clin Dermatol 2005; 6:165–173.
● Telch, C. F., Agras, W. S., & Linehan, M. M. (2000). Group dialectical behavior therapy for binge eating disorder: A
preliminary, uncontrolled trial. Behavior Therapy, 31, 569–582
● Telch, C. F. (1997a). Skills training treatment for adaptive affect regulation in a woman with binge-eating disorder.
International Journal of Eating Disorders, 22, 77–81. 
● Telch, C.F. (1997b). Emotion regulation skills training treatment for binge eating disorder: Therapist manual. Unpublished
manuscript. 
● Qian, J., Hu, Q., Wan, Y., Li, T., Wu, M., Ren, Z., Yu, D. (2013). Prevalence of eating disorders in the general population: a
systematic review. Shanghai Arch Psychiatry. 25(4): 212–223. doi: 10.3969/j.issn.1002-0829.2013.04.003 
● Wilson, G.T. Wilfley, D.E. Agras, W.S. Bryson, S.W. (2010). Psychological treatments of binge eating disorder. Archives of
general psychiatry, 67(1): 94-101.
● Zastrow, A., Kaiser, S., Stippich, C., Walther, S., Herzog, W., Tchanturia, K., . . . & Friederich, H.C. (2009). Neural
correlates of impaired cognitive-behavioral flexibility in anorexia nervosa. American Journal of Psychiatry, 166, 608–616.