Ștefan cel Mare

Originea

• Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al soţiei sale Oltea, s-a
născut cel mai probabil în anul 1438.
• După moartea tatălui său, Ştefan s-a refugiat în Transilvania stăpânită de
către Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile
militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul
şi apusul Europei.
• Cu o forţă militară pusă la dispoziţie de către Vlad Ţepeş (1448; 1456-1472;
1476), la care s-au adăugat partizanii săi din sudul Moldovei, Ştefan cel Mare
l-a învins pe Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti), cucerind tronul Moldovei pe
data de 12 aprilie 1457. A găsit o ţară sărăcită, sfâşiată de luptele dintre
diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce plătea tribut turcilor
începând cu anul 1456.
• Pe parcursul domniei sale de 47 de ani a luptat împotriva imperiului otoman,
motiv pentru care a primit titlul de Athleta Christi de la Papa Sixt al IV-lea.
 Ștefan cel Mare
Conducător de stat
• În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri de
redresare a situaţiei social-economice.
• Pentru a-şi asigura suportul politic necesar stabilităţii guvernării, Ştefan cel
Mare a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă
de puterea centrală, a favorizat consolidarea economică a ţărănimi libere
(răzeşii), a încurajat clasa negustorească şi legăturile comerciale externe. În
plus, a acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării
(„oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi „oastea cea mare” –
chemată numai în caz de atac extern), susţinând introducerea unei
discipline mai riguroase şi ameliorarea dotării.
• Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin
consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia,
Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.
 Ștefan cel Mare
Patron al actului cultural

• Prosperitatea economică a ţării i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în
aplicare a unei politici de construire a unor edificii religioase, cu important
rol cultural-artistic, dar şi militar.

• Acest fapt este considerat realizarea cea mai perenă a domniei voievodului
moldovean. Epoca lui Ştefan cel Mare rămâne una de referinţă în istoria
artei moldoveneşti, deoarece atunci se pun bazele aşa-numitului „stil
moldovenesc” în arhitectura şi pictura religioasă.

• Arta iconografică din perioada ştefaniană este ilustrată de frescele din

biserica de la Lujeni (astăzi Ucraina), Dolheşti, Bălineşti, Sf. Nicolae din
Rădăuţi, Pătrăuţi, Voroneţ şi Sf. Ilie.
 Ștefan cel Mare
Patron al actului cultural
• Fresca din Biserica de la Voronet cu Ștefan cel Mare
 Ștefan cel Mare
Conducător militar
• Istoria militară a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare a fost marcată
de existenţa aşa-numitelor „conflicte asimetrice”, caracterizate prin
disproporţia de efective dintre cuceritor şi atacat.
• În cadrul conflictelor asimetrice, numărul ostaşilor trimişi de cuceritor
împotriva părţii atacate este mai mare decât cel al apărătorilor. Ştefan cel
Mare a reuşit să facă faţă acestor „conflicte asimetrice” datorită unei
strategii şi tactici eficiente, care îmbina apărarea iniţială cu contraatacurile
ulterioare, decisive, asupra forţelor atacatoare.
• Datorită disproporţiei de forţe dintre Moldova epocii lui Ştefan cel Mare şi
puternicii ei vecini, arta militară moldovenească din acele timpuri a fost
prin excelenţă defensivă, bazată pe folosirea unui număr maxim de
combatanţi.
 Ștefan cel Mare
Conducător militar

• Datorită acestui fapt, Ştefan a dispus de o armată estimată la maxim 50.000

oameni, o cifră considerabilă pentru Europa acelor timpuri. Totodată, el nu
s-a lăsat niciodată asediat într-o cetate sau oraş, ci şi-a asigurat libertatea de
mişcare pentru a-şi mobiliza supuşii. Luptele sale de hărţuială pregăteau
întotdeauna terenul pentru bătălia decisivă cu forţele atacatoare, între timp
slăbite şi demoralizate.

• Armata moldovenească a fost, în combinaţie cu o politică internă bine

chibzuită şi o diplomaţie suplă, instrumentul esenţial folosit de Ştefan cel
Mare pentru apărarea independenţei ţării.
 Războiul cu Imperiul otoman şi Ţara
Românească în 1469-1489
• In 1469 a respins o incursiune la Chilia a domnitorului muntean Radu cel
Frumos, instalat pe tron, în 1462, ca vasal de sultanul otoman Mahomed II
în locul fratelui său Vlad Ţepeş.
• A reacţionat atacând în februarie 1470 Brăila şi Târgul de Floci (jud.) în
Ţara Românească. O altă ofensivă a lui Radu a fost oprită prin victoria de
la Soci (30 km de Râmnicu Sărat) de la 7 martie 1471, după care Ştefan a
cerut regelui polon să medieze ’’pace adevărată şi înţelegere între el şi
noi’’.
• În anul următor s-a aliat cu principatul bizantin Mangop din peninsula
Crimeea (azi în Ucraina), prin căsătoria cu prinţesa Maria. Apoi Ştefan a
atacat la rândul său Ţara Românească în noiembrie 1473, obţinând victoria
de la Vodna (jud. Prahova), la 18-20 noiembrie, şi l-a înlocuit pe Radu cu
Laiotă Basarab şi a refuzat să mai plătească tributul.
 Războiul cu Imperiul otoman şi Ţara
Românească în 1469-1489
• Imediat comandanţii otomani de la Dunăre (Dobrogea şi Bulgaria) au
lansat expediţii de pedepsire la sfârşitul aceluiaşi an. În octombrie 1474
Ştefan a învins în Ţara Românească forţele turceşti şi ale lui Laiotă, care
recunoscuse între timp suzeranitatea sultanului.
• Ca urmare, în noiembrie, Suleiman/Soliman paşa, a început o mare
expediţie împotriva Moldovei, la care au participat trupe muntene şi garda
imperială otomană a ienicerilor.
• În pofida superiorităţii numerice estimate între  80.000 şi 120.000 (sursă
moldoveană) de otomani faţă de 40.000 de moldoveni (cronicarul polon
contemporan Jan Dlugosz), Suleiman a fost învins la 10 ianuarie 1475 în
zona accidentată şi îngustă a văii Bârladului de la Podu Înalt (Vaslui), unde
fusese atras printr-o tactică de hărţuire.
 Războiul cu Imperiul otoman şi Ţara
Românească în 1469-1489
• Batalia de la Vaslui (Podu Inalt)
 Conflictul cu Polonia în 1490-1499

• După ce Polonia recunoaşte în 1489 anexarea de către otomani a Chiliei şi

Cetăţii Albe, relaţiile lui Ştefan cu vecinul din nord se deteriorează.
• În anul următor, domnul respinge cererea de ajutor militar a lui Ioan
Albert, regele Poloniei, pentru ocuparea tronului Ungariei la moartea lui
Matei Corvin, oferindu-l însă lui împăratului german Maximilian de
Habsburg.
• De asemenea, în acelaşi an, ocupă regiunea frontalieră Pocuţia, subiectul
unui vechi diferend cu Polonia, şi încheie alianţe antipolone cu Marele
Cnezat al Moscovei şi Hanatul Crimeei.
• Ioan Albert a început pregătirile pentru invazia Moldovei încă din 1494,
pe care o încadra într-un plan mai larg de înlăturare a dominţiei otomane în
bazinul Mării Negre.
 Conflictul cu Polonia în 1490-1499

• În aprilie 1502, aflat în tabăra din Pocuţia, Ştefan reproşează solului polon
că noul rege Alexandru nu a trimis delegaţia cerută de el în anul anterior
pentru delimitarea graniţelor acestei provincii şi cere recunoaşterea
stăpânirii acestei provincii dacă Polonia dorea să fie apărată împotriva
tătarilor şi a altor ’’păgîni’’.
• În noiembrie reia cererea pe lângă starostele oraşului Liov (sudul
Poloniei), avertizând că va apăra până la moarte această provincie ocupată
cu aprobarea regelui maghiar.
• Între timp, aliat cu hanul tătar Mengli Ghirai din Crimeea, Ştefan învinge
ultimele forţe ale Hoardei de Aur la 28 iunie 1502, pe râul Samara. Baiazid
II solicitase hanului tătarilor de pe Volga să se aşeze în sudul Moldovei,
deoarece ’’dacă tu vei avea în mîna ta Moldova, atunci drumul ne va fi
deschis spre toate părţile lumii’’.
 Conflictul cu Polonia în 1490-1499

• Harta cu granitele Moldovei

 Armata lui Ştefan cel Mare

• Izvoarele străine estimau efectivele armatei moldovene în timpul lui Ştefan

cel Mare între 40.000 şi 60.000 de soldaţi. 
• Forţa sa militară s-a bazat în acţiunile ofensive pe oastea de curteni şi
cetele boiereşti de cavalerie, mica boierime devenind principalul sprijin
politico-militar al lui Ştefan.
• În conflictele defensive a apelat şi  la ’’oastea cea mare’’, formată din
ţărani pedestraşi, aplicînd tactica ’’pământului pârjolit’’ şi a hărţuirii
inamicului până la atragerea în ambuscade în zone necunoscute.
• Momente semnificative în politica militară a domnului erau ceremoniile
prin care ţăranii care se remarcau pe câmpul de luptă primeau de la Ştefan
donaţii în pământ şi trecerea în rândul privilegiaţilor.
 Armata lui Ştefan cel Mare

• În Sfatul Domnesc au fost promovaţi pârcălabii, care îndeplineau funcţia

de comandanţi ai cetăţilor, centre ale puterii militare a Moldovei:Chilia
Nouă, Chilia Veche, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca (pe
Nistru, azi în Republica Moldova), Orhei (la 48 km de Chişinău, azi în
Republica Moldova), Roman (judeţul Neamţ) şi Crăciuna.

• Cronicarul Elia ben Elkana Capsali din insula grecească Creta aprecia astfel
calităţile militare ale moldovenilor în epoca lui Ştefan cel Mare:’’Ţara lui
(Ştefan – n.n.) e mică şi are puţini locuitori, dar cu toţii sunt viteji, se
adăpostesc  în munţi şi în vai cine ar avea îndrăneala să se lupte cu ei?’’.
 Personalitatea lui Ştefan cel Mare

• Ştefan a câştigat 34 din cele 36 de bătălii susţinute, tenacitatea sa fiind

astfel de un cronicar moldovean:’’şi unde-l biruia alţii, nu pierdea
nădejdea, că ştiindu-l căzut jos se ridica deasupra biruitorilor’’.
• Solul polon trimis în august 1504 succesorului lui Ştefan, fiul său Bogdan
III, îl lăuda pe tatăl noului domn ca fiind ’’meşter în arta militară’’.
• Un alt contemporan polonez, istoricul umanist Martin Cromer (1512-
1589), caracteriza astfel dimensiunea militară a personalităţii lui Ştefan cel
Mare:’’Fost-au bărbat ca acela, care pentru inima cea mare, înţelepciunea
militărească, ştiinţa lucrurilor de război şi faptele cele norocoase asupra
turcilor, polonilor şi tătarilor în veci să se pomenească.’’
 Personalitatea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare

 SURSE

• C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 303-306.

• Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei (1457-1504),

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp. 22-64.

• Ion Calafeteanu(coordonator), Cristian Popişteanu(coordonator),

Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 32-38.