SPIRILI.

SPIROCHETE

Spirilii şi spirochetele reprezintă bacterii cu corpul

răsucit în spirală. Ele sunt grupate în trei genuri:
Leptospira, Treponema şi Borrelia.
GENUL TREPONEMA
 Speciile din genul Treponema se pot împărţi în două categorii: saprofite şi patogene.
 a. Speciile saprofite:
 Treponema calligyrum şi Treponema genitalis (flora normală a mucoasei genitale);
 Treponema microdentium şi Treponema mucosum (flora normală a cavităţii bucale;
uneori pot deveni condiţionat-patogene);
 Treponema Reiter devenită tulpină de colecţie în laboratoare, izolată de la om,
cultivată, nepatogenă, înrudită antigenic cu Treponema pallidum. Este utilizată pentru
prepararea unor antigene standard în vederea diagnosticului serologic al sifilisului.
 b. Speciile patogene:
 Treponema pallidum, agentul etiologic al sifilisului.
 Treponema pertenue, agentul etiologic al “pianului”, boală umană tropicală.
 Treponema carateum, agentul etiologic al “pintei”, boală umană tropicală.
 Treponema cuniculi, patogenă pentru iepure, cauzând o infecţie genitală localizată.
 În afară de aceste specii patogene, menţionăm şi unele variante patogene, ca de pildă
tulpina Nichols, tulpină patogenă de laborator, obţinută prin inocularea
intratesticulară a iepurilor cu produse patologice de la bolnavii cu sifilis.
 TREPONEMA PALLIDUM

1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

Ordinul: Spirochaetales; familia: Treponemataceae; genul: Treponema; specia:
Treponema pallidum.

2. CARACTERE MORFOLOGICE

Treponemele au corpul în formă de spirală, având dimensiuni de 5-20 microni lungime
şi mai puţin de 0,2 microni grosime. Fiecare element microbian conţine 7-13 spire,
aproximativ egale între ele, spiralele de la capăt fiind ceva mai lungi şi terminate
drept (neîndoite). Prezintă un ax central, drept, cu oarecare rigiditate. În timpul
mişcărilor de răsucire în jurul axului, acesta poate deveni temporar încurbat.
Morfologia treponemelor prin microscopie optică se poate efectua fie pe preparate
proaspete, unde se evidenţiază spire mai rare, distincte, regulate şi mişcările vii ale
treponemelor care sunt de rotaţie axială, pendulare, translaţie şi flexiune, fie pe preparate
colorate prin impregnaţie argentică (metoda Fontana-Tribondeau), unde apar brune
pe fond întunecat sau coloraţie Giemsa (roz palid).
Microscopia electronică relevă că, spre deosebire de leptospire, unde spirele se înfăşoară
în jurul filamentului axial drept, treponemele prezintă două elice: una constituită din
filamentul axial, cealaltă de un mănunchi de fibrile. Filamentul axial prezintă şi un
înveliş denumit periplast. La o examinare cu putere de mărire mai mare se remarcă o
structură lamelară a filamentului axial, lamelele fiind mezozomi, după unii autori.
Figura 1: Aspectul treponemelor la Figura 2: Tr. pallidum - Coloraţie Gram
examenul direct, la microscopul cu
fond întunecat.
Figura 3: Treponeme - aspect în imunofluorescenţă
Treponema pallidum-Examinare microscopica

Examinare pe fond intunecat. Serozitate din sancru

Treponeme in sange Treponeme in cordonul

Coloraţie Giemsa ombilical Examinare ME
3. CARACTERE DE CULTURĂ
Treponema pallidum nu a putut fi cultivată pe medii artificiale şi nici pe sistemele de
celule vii folosite pentru izolarea virusurilor. Cu toate acestea, germenul îşi păstrează
viabilitatea 4-7 zile la 250C şi respectv, 1-2 zile la 370C dacă este suspendat în mediul izoton
care conţine serumalbumină, bioxid de carbon, piruvat şi un agent reducător (cisteină).
Singura metodă eficientă de întreţinere a tulpinilor de treponeme în laborator, rămâne
inocularea intratesticulară la iepure cu pasaje succesive pe alte animale.

4. CARACTERE METABOLICE

Insuccesul cultivării treponemelor grevează şi cunoştinţele privitoare la proprietăţile
metabolice ale acestora, informaţiile fiind minime. Se ştie că treponemele preferă condiţii
de anaerobioză.

5. CARACTERE ANTIGENICE

Haptena lipoidică ubiquitară
Este un antigen comun pentru Treponema pallidum şi pentru alte specii microbiene
(enterobacterii, mycobacterii), prezent şi în diverse ţesuturi vegetale (graminee,
leguminoase) şi animale (ficat, cord uman sau bovin). Este de natură lipoidică. Cel mai
imortant din punct de vedere practic este cardiolipina, un extract alcoolic de cord bovin.
Ca structură este alcătuit din difosfatidil-glicerol (trei molecule de glicerol legate prin
legături fosfodiesferice; cele două molecule terminale de glicerol sunt esterificate fiecare cu
câte o moleculă de acid gras cu moleculă lungă). Antigenul cardiolipinic se foloseşte pentru
determinarea reaginelor în sifilis (reacţii de floculare; RFC Bordet).
Antigenul proteic de grup
Este comun genului Treponema. Conţine cel puţin patru fracţiuni cu greutăţi
moleculare variate, localizate probabil în citoplasmă. Fiecare fracţiune induce anticorpi în
cursul sifilisului.
Reacţiile prin care se detectează aceşti anticorpi sunt: RFC cu antigen treponemic
(reacţia tip Kolmer); imunofluorescenţă; hemaglutinare pasivă; ELISA.
Uneori se folosesc aceste antigene pentru absorbţia serurilor, în vederea îndepărtării
anticorpilor de grup. Se extrage din Treponema Reiter.
Antigene proteice
Induc specificitatea de specie situate probabil în profunzime.

Antigene polizaharidice
Sunt specifice de specie şi tulpină. Se folosesc în testele serologice specifice cu antigene
treponemice: imunofluorescenţă, imobilizare (TIT), hemaglutinare pasivă, ELISA.

6. CARACTERE DE PATOGENITATE

Datorită tendinţei marcate de invazivitate pe care o manifestă bacteria în organism, se
consideră că mecanismul princeps de patogenitate este virulenţa, dar efectul acesteia este
coroborat şi cu toxinogeneza.
7. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ
7.1. Rezistenţă şi sensibilitate
Factori fizici şi chimici. În mediul extern, Treponema pallidum nu supravieţuieşte
decât foarte puţin timp, având o sensibilitate mare la variaţiile mediului. În
sângele conservat, la 40C, poate rezista timp de 24 de ore, apoi moare (indiciu
important pentru eventualitatea transmiterii bolii prin transfuzii). Folosirea unei
practici mai vechi de tratament al sifilisului nervos şi anume: „malarioterapia”
(introducerea în organism a agentului malariei pentru a provoca febră artificială)
se baza pe sensibilitatea mare a Treponemei pallidum la temperatura de
41,5-420C. Această termosensibilitate ar explica şi fixarea selectivă a Treponema
pallidum în ţesutul nervos, care prezintă o temperatură fiziologică mai scăzută.
Treponema pallidum este atacată eficient de preparatele de bismut, mercur şi
arsenic, ca şi chimioterapice (penicilină).
7.2. Variabilitate genetică
Au fost obţinute variante genetice de Treponema pallidum ca de exemplu, tulpina
Nichols, patogenă, rezultată prin infectarea iepurilor pe cale intratesticulară cu
prelevate de la bolnavii de sifilis.
Rezistenţă la agenţi chimici şi fizici
 TP este imobilizată şi distrusă rapid de:
 Oxigen
 Detergenţi
 Soluţii hipotone
 Săpun
 Compuşi mercuriali
 Temperatură peste 41 °C
 TP moare în 24 h în flacoanele cu sânge conservate la 4 °C
 Este sensibilă la penicilină, eritromicină, preparate de
bismut, mercur, arsenic
8. BOALA LA OM
8.1. Habitat
Treponema pallidum nu rezistă mult în mediul extern. Sursa de îmbolnăvire o reprezintă omul
bolnav, cu leziuni (mai ales, primare şi secundare). În sângele conservat rezistă 24 de ore.

8.2. Patogenie
Sifilisul este o infecţie exclusiv umană. Boala a fost reprodusă experimental la iepure sau
maimuţă foarte greu, dar cu alte manifestări. Poarta de intrare pentru infecţia umană o reprezintă
căile genitale (sexuală); mai rar pe alte căi (faringiană).
Treponema pallidum acţionează ca germen patogen prin invazivitate. Nu a fost demonstrată
existenţa vreunei toxine. Leziunile apărute în cursul bolii sunt induse prin acumularea germenilor şi
a metaboliţilor lor în ţesuturile agresionate. Se pare că este necesar un anumit număr de treponeme
(107 germeni) pentru producerea leziunilor.
Latenţa între perioada primară şi cea secundară este explicată prin multiplicarea lentă pentru
realizarea unui anumit număr de bacterii în organism, necesar pentru generarea leziunilor.
În perioada secundară există o scădere a rezistenţei organismului, a cărei cauză nu se cunoaşte
suficient, care permite generalizarea infecţiei cu formare de leziuni şi manifestări multiple interne şi
externe.
Prezenţa concomitentă în faza secundară în organism a treponemelor în mare cantitate şi a
anticorpilor, duce la apariţia de complexe imune care, prin depunerea lor pe pereţii vaselor,
formează manşoane perivasculare cu manifestări clinice de vascularită, iridociclită, sau se depun la
nivelul filtrelor biologice, determinând glomerulonefrite, artrite. Pe măsură ce starea de rezistenţă
a organismului se restabileşte, manifestările de sifilis generalizat dispar şi boala devine din nou
asimptomatică (faza de sifilis latent). Totuşi, chiar şi în faza de latenţă, treponemele nu devin total
inactive.
Manifestările clinice ale sifilisului terţiar sunt o consecinţă a răspunsului imun de tip
celular. Leziunile distructive caracteristice acestei faze sunt manifestări tipice de
hipersensibilitate întârziată.
Goma sifilitică este caracterizată printr-o infiltraţie masivă limfocitară şi epiteloidă
însoţită de necrozarea ţesuturilor; treponemele sunt prezente în gomă, dar în număr mic
şi au o slabă virulenţă.
Prezenţa îndelungată a treponemelor în unele celule parazitare determină demascarea la
nivelul membranei interne a mitocondriilor a unor situsuri antigenice ce pot stimula
formarea de autoanticorpi.
Sifilisul câştigat prezintă următoarele perioade:
Primară: treponemele pătrund prin mucoase sau prin piele; după 10-60 de zile apare
leziunea primară şi anume „şancrul tare”. Din punct de vedere histologic predomină
limfocitele B şi T, plus plasmocite. Această leziune trece de regulă spontan.
Secundară: după 2-10 săptămâni de la dispariţia şancrului are loc diseminarea
treponemelor pe cale circulatorie, cu fixarea lor în diferite teritorii: tegumente,
mucoasa respiratorie, genitală, digestivă, oase, articulaţii, sistem nervos central, meninge,
ochi, ficat, rinichi. Şi această perioadă se „vindecă” spontan, de regulă.
Terţiară: după ani de zile, apar leziuni de tip granulomatos („goma”) în diferite zone:
sistem cardiovascular - aortită (cu evoluţie spre anevrism); leziuni ale valvulelor aortice;
alte arterite; sistem nervos central (SNC) - leziuni ale căilor sensibilităţii profunde
conştiente, leziuni ale trunchiului cerebral, determinând „paralizie generală progresivă”.
Sifilis primar – şancru sifilitic
 Sifilis secundar
rash palmar psoriaziform
Sifilis secundar
rash plantar
Sifilis primar - şancru

În primele 3-4 săptămâni de la contact, în zona de inoculare apare o leziune specifică

numită şancru. Acesta creşte în dimensiuni timp de câteva zile sau săptămâni, evoluând
spre ulceraţie. Apare adenopatia regională. Şancrul evoluează spontan spre vindecare
completă, fără tratament.
Sifilis secundar
După 2-10 săptămâni de la vindecarea şancrului boala evoluează către sifilis
secundar. Apar manifestări eruptive cutanate (rozeole sifilitice), pruriginoase,
asemănătoare cu cele din psoriazis sau din pityriasis rosea, localizate
predominant pe mâini, trunchi, faţă. Leziunile sunt contagioase.

Rozeole cutanate-
sifilis secundar
Sifilisul terţiar-aspecte clinice
Sifilisul terţiar
8.3. Imunitate
a. Imunitatea umorală sistemică
Apar diferite categorii de anticorpi sistemici şi anume:
Reaginele, detectate cu antigene netreponemice - cardiopilină, prin RFC Bordet-
Wassermann şi teste de floculare (VDRL). Aceşti anticorpi aparţin claselor IgM şi IgA şi au o
specificitate mai restrânsă; sunt neprotectori, apar tardiv, au titruri maxime în perioada
secundară şi titruri variabile în perioada terţiară; dau reacţii fals pozitive în malarie, lepră,
rujeolă, mononucleoză infecţioasă, colagenoză.
Anticorpi antiantigene treponemice; pot fi decelaţi prin imunofluorescenţă, precoce, la 10-15
zile de la apariţia şancrului; persistă până în fazele cele mai tardive; test de imobilizare a
treponemelor: sunt specifici, apar ceva mai târziu decât cei imunofluorescenţi, către finele
perioadei secundare şi persistă constant până în fazele cele mai tardive; hemaglutinarea pasivă
şi ELISA - apar destul de precoce, la sfârşitul perioadei primare şi sunt persistenţi în timp şi la
titru mare.

b. Imunitate celulară
În cursul bolii se instalează şi un răspuns de tip celular. S-a notat pozitivitatea testelor de
transformare blastică limfocitară şi de inhibiţie a migrării macrofagelor la antigene treponemice,
de asemenea şi pozitivitatea intradermoreacţiei la luetină. Se pare că imunitatea celulară oferă
o protecţie mai eficientă decât cea asigurată de anticorpi; nu este însă suficientă pentru a
determina vindecarea spontană.
c. Aspecte imunopatologice
Prin tratament intens cu penicilină şi bismut în formele nervoase apare fenomenul Herxheimer
(şoc hemodinamic de hipersensibilitate imediată de tuip I) în urma eliberării masive în circulaţie de
treponeme.

8.4. Aspecte clinice

a. Sifilisul câştigat:
Sifilisul primar. Leziunea se numeşte şancru dur şi apare pe organele genitale, mai rar în alte
regiuni (buză, faringe etc). Mai întâi apare o papulă (umflătură), care se transformă într-un nodul
tare, nedureros, cu adenopatie satelită (mărire de volum a ganglionilor limfatici regionali, care
sunt duri, nedureroşi). Şancrul prezintă apoi tendinţa de ulcerare uşoară. După 10-14 zile, şancrul
dispare.
Sifilisul secundar. După 2-10 săptămâni de la dispariţia şancrului, apar leziuni cutanate şi
mucoase („sifilide”) localizate la nivelul pielii, mucoasei genitale şi mucoasei bucale. Aceste leziuni
sunt reprezentate de macule şi papule multiple („rash”) şi de asemenea de papule moi, umede, palide
(„condiloame”). Alte manifestări posibile sunt reprezentate de meningită, corioretinită, hepatită,
nefrită, periostită. De regulă dispar.
Sifilisul terţiar. Semnele clinice în perioada terţiară depind de localizarea gomelor sifilitice:
- sistemul cardiovascular: apar leziuni ale valvulelor arteriale sau ale pereţilor arterelor mari şi
mijlocii, ceea ce se traduce clinic prin insuficienţă aortică, anevrism de aortă, arterită;
- sistemul nervos central: leziuni în cordoanele posterioare ale măduvei spinării, leziuni în
trunchiul cerebral, leziuni în cortexul cerebral;
- alte localizări: ficat, plămâni, rinichi, splină.
b. Sifilisul congenital. Copiii născuţi din mame sifilitice pot fi
infectaţi pe cale transplacentară, cu invazie masivă a
ţesuturilor („pneumonia albă”), soldată de obicei cu naşterea de
feţi morţi sau cu viabilitate redusă a noului născut. În cazul
unor infecţii transplacentare fruste, supravieţuirea produsului
de concepţie este posibilă, cu apariţia de malformaţii
congenitale: „nas în şa” (piramida nazală turtită),
meningoencefalocel (lipsa formării unei porţiuni de craniu, cu
proiectarea meningelui şi encefalului sub piele), „ficat legat”
(benzi de ţesut fibros interlobular care produc transformarea
ficatului într-o masă neregulată, „polilobală”).

c. Sifilisul prin transfuzie („decapitat”). Rareori, prin
transfuzia de sânge de la un sifilitic din perioada secundară la un
om sănătos, poate apărea boala direct în fază secundară (fără
şancru), în general greu de diagnosticat.

Sifilis congenital
 T. pallidum poate infecta fetusul în dezvoltare şi disemina
în organele acestuia
 Sifilisul congenital apare prin infecţia transplacentară
 Are ca rezultat: avort, moartea perinatală, sechele tardive
fizice sau mentale ca rezultat al progresiei bolii
Sifilis congenital

Infiltraţie difuză şi fisuri

Rinită hemoragică Incisivii Hutchinson
periorale (ragade)

Erupţii cutanate (rash) în special pe palme şi plante


9. DIAGNOSTIC DE LABORATOR: vezi Îndrumar lucrări practice

10. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT
În secolele trecute, când sifilisul a fost adus în Europa de navigatorii care
descopriseră lumea nouă, boala evolua acut. Cu timpul, datorită
adaptării treponemelor şi a organismului, luesul a început să evolueze
cronic, în cazuri sporadice sau endemii. Morbiditatea prin această boală
venerică depinde în mare măsură de condiţiile de promiscuitate, de
raporturile sexuale întâmplătoare, favorizate de afluxul de persoane către
oraşe şi de necunoaşterea surselor pentru sterilizartea lor.
Profilaxia este nespecifică şi constă în măsuri complexe: depistarea
activă, tratarea corectă a cazurilor, ancheta epidemiologică amănunţită
în legătură cu orice caz nou depistat, controlul serologic sistematic al
donatorilor de sânge.
Astăzi se aplică cu succes terapia combinată penicilină + bismut,
după o anumită schemă. Tratamentul precoce şi în doze suficiente
asigură vindecarea completă.
ALTE TREPONEMATOZE UMANE

Sifilisul endemic („bejel”). Este răspândit în Africa şi Orientul Apropiat şi dat de

Treponema pallidum (varianta endemică). Apare la copii cu igienă şi alimentaţie
precare: papule, macule, ulceraţii pe piele, mucoasa bucală, la colţurile gurii; apar apoi
leziuni terţiare, gomatoase la nivelul oaselor, pielii şi nazofaringelui.
Framboesia (Pianul sau „Yaws”). Este dată de Treponema pertenue şi răspândită în
ţările tropicale, la copii: leziune ulcerativă şi papuloasă unică, pe piele (membre).
Deseori urmează leziuni ulcerative cutanate şi osoase. Transmiterea se realizează prin
contact direct. Rareori apar complicaţii nervoase sau viscerale. Apare o imunitate
încrucişată cu bolnavii de sifilis.
Pinta. Este dată de Treponema carateum. Este o boală endemică, pentru toate
vârstele. E răspândită în Mexic, pe ţărmul Pacificului. Afectează aproape numai rasa
neagră. Leziunea primară este papuloasă, neulcerativă şi apare pe ariile de piele expuse la
soare. După mai multe luni apar leziuni multiple (hiperpigmentate), apoi peste ani de
zile evoluează spre hipopigmentare şi hiperkeratoză. Poate determina complicaţii cardio-
vasculare şi nervoase. Transmiterea nu este venerică, ci prin contact direct sau prin
vectori (musca Hiippeletes).
 Genul LEPTOSPIRA
 Încadrare taxonomică clasică:
 Familia LEPTOSPIRACEAE
 Genul LEPTOSPIRA
 Specii - L. INTERROGANS cu 210 serovaruri patogene
Seorgrupuri -l. autumnalis, l.bataviae,l. canicol, l. icterohemorrhagie, l. pomona,l.
hebdomadis,l. australis
-L. BIFLEXA (cu 63 serovaruri nepatogene, saprofite)
 Taxonomia modernă, bazată pe homologia ADN-ADN, a delimitat 7
specii de Leptospira patogene: L. interrogans,
L. borgpetersenii, L. inadai, L. kirschneri, L. noguchii, L. santarosai şi L.
weilli şi
3 saprofite, nepatogene: L. biflexa, L. hollandia, L. wolbachia.
GENUL LEPTOSPIRA – Caractere morfologice
Leptospirele sunt, din punct de vedere morfologic, spirilii cu filamente
subţiri, cu spirale foarte fine, strânse, dese şi flexibile, cu una sau ambele
extremităţi îndoite în formă de cârlig. Dimensiunile sunt: 6-40 microni
lungimne/0,06-0,12 microni grosime. Prezintă mişcări active, rotaţionale.
La examenul microscopic pe fond întunecat apar ca elemente
strălucitoare, pe fond negru al câmpului; uneori apar ca nişte lanţuri de
“coci” mici, deoarece sunt foarte fine. Se colorează prin impregnaţie
argentică (Fontana-Tribondeau), apărând brune pe fond galben.
Microscopia electronică a furnizat informaţii preţioase asupra
morfologiei leptospirelor: corpul microbian conţine un filament axial,
înconjurat de o spirală de material protoplasmatic. În unele zone de pe
lungimea elementului bacterian, filamentul axial este mai strâns ataşat
de spirală, iar în alte zone mai lax ataşat. La exteriorul citoplasmei se află
membrana citoplasmatică, peretele celular şi o membrană de înveliş
(anvelopă) tristratificată.
GENUL LEPTOSPIRA – Caractere morfologice
Prin examinare la microscopul electronic,
leptospirele sunt alcătuite din:
 perete celular
 membrana citoplasmatică tubulară
spiralată, care înconjoară un filament axial
rigid. Citoplasma conţine: ribozomi, ARN
ribozomal, cromozomul circular cu ADN.
Anvelopa la exterior, trilaminată, care
menţine forma cilindrică a corpului
bacterian
Imaginea unei leptospire la Imaginea unei leptospire
microscopul electronic prin coloratia Vago
Aspectul leptospirelor la coloratia Fontana-Tribondeau
3. CARACTERE DE CULTURĂ
Spre deosebire de germenii din genurile Treponema şi Borrelia care nu pot fi
cultivaţi pe medii artificiale, leptospirele cultivă bine pe medii care conţin bulion,
peptonă, plus 10% ser inactivat de iepure (exemplu: mediul Korthof, mediul Fletcher).
Cultivarea reclamă şi condiţii speciale de incubare (28-30 0C) şi întuneric, în
aerobioză sau microaerofilie (concentraţie mică de CO2). Pentru evidenţierea
prezenţei leptospirelor în cultură, sunt necesare câteva săptămâni de incubare
(60 de zile). Pe mediile semisolide, nu determină colonii vizibile sau determină
colonii foarte mici (2-3 mm), vizualizate doar prin testul oxidazelor după 20 de
zile pentru cele patogene. După 24 de ore apare hemoliza la Leptosira pomona, care
devine tip beta prin menţinerea 12 ore la +4 0C (pe medii semisolide cu agar Difco şi
5% hematii). De regulă, atestarea prezenţei leptospirelor în cultură se face prin
identificarea morfologică (examen morfologic pe fond întunecat).

4. CARACTERE METABOLICE

Leptospirele sunt bacterii aerobe, care necesită concentraţii mici de CO2
pentru multiplicarea in vitro. Îşi iau energia prin oxidarea acizilor graşi cu moleculă
lungă. Sărurile de amoniu reprezintă sursa majoră de azot. Secretă oxidaze, catalaze,
hemolizină, hialuronidază. Preferă pentru metabolism un pH uşor alcalin (7,2-7,4).
5. CARACTERE ANTIGENICE
Antigenele leptospirelor se află la nivelul diferitelor structuri. Astfel:
Membrana de înveliş, conţine un antigen de natură proteică, specific de serotip, cu
rol de antigen protector (notat P sau numit antigen de suprafaţă), care fixează
aglutininele specifice dintr-un ser (+), inhibând reacţia deaglutinare.
Peretele celular conţine antigenul glucidolipidopolipeptidic (LPS) specific speciei şi
genului Leptospira. Se numeşte şi antigen somatic sau S şi stimulează producerea
anticorpilor fixatori de complement.
Filamentul axial este antigenic.
Alte antigene: F4 (de natură lipopolizaharidică); antigenul TM (hidrocarbonat specific
de tip); enzimele leptospirelor.

6. CARACTERE DE PATOGENITATE

6.1. Virulenţa
Leptosiprele prezintă o tendinţă marcată de invazie a organismului, proprietate
tradusă astfel prin termenul “viscerotropism”, adică tendinţa deosebită de localizare în
organe şi ţesuturi, departe de poarta de intrare (ficat, splină, rinichi, plămân, meninge,
etc). Învelişul extern al leptospirelor (legat de antigenul de virulenţă sau P) induce
sinteza aglutininelor specifice. Secretă o serie de enzime ca: hialuronidaza,
coagulaza, fibrinolizina, lipaza.
6.2. Toxinogeneza
Nu se cunosc date de detaliu despre toxinele leptospirelor dar contribuţia acestora la
conturarea tabloului clinic de leptospiroză, alături de virulenţă, este foarte probabilă
(aspectul leziunilor, hemoragii, alterări morfologice, tisulare, etc). S-a descris o
endotoxină izolată din peretele celular al leptospirelor cu efect: pirogen,
dermonecrotic, letal.

7. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ

Leptospirele rezistă bine un timp relativ îndelungat în apele stătătoare,
poluate cu fecale sau urină de animal bolnav de leptosiroză. Rezistă mai bine în
apele cu pH alcalin. Sunt sensibile la dezinfectante uzuale.
Sunt sensibile la unele chimioterapice: penicilină, cloramfenicol, tetraciclină,
kanamicină, streptomicină, polimixină.
Au fost obţinute variante genetice, caracterizate prin modificări morfologice,
antigenice sau de virulenţă, comparativ cu tulpina paralelă.

8. BOALA LA OM
8.1. Habitat
Leptospirele se găsesc în animalele bolnave (şobolani, porci, etc), ca şi în apele
stătătoare sau cu curs lent, poluate cu dejecte de animale bolnave.
8.2. Patogenie
Odată pătrunse dincolo de poarta de intrare (conjunctivă, excoriaţii ale pielii,
mucoasele bucală şi nazală), leptospirele ajung rapid în torentul circulator (datorită
proprietăţilor de virulenţă), apoi se fixează în diferite zone ale organismului (ficat,
rinichi, splină, plămâni, meninge).
Tabloul clinic al leptospirelor umane cuprinde 5 sindroame: febril, hepatic, renal,
meningeal şi hemoragic. Specia Leptospira interohemorragiae determină leziuni
hemoragice (piele, mucoase, muşchi striat) şi icter. Celelalte specii pot da manifestări
variate. La animale s-au notat procese de nefropatie cronică, nemortală (evoluţia cronică).

8.3. Imunitate
Imunitatea umorală sistemică este instabilă, prin anticorpi anglutinolitici şi fixatori
de complement (se notează frecvent reinfecţii), precipitine. Anglutininele şi anticorpii
fixatori de complement specifici de serotip apar după 1 săptămână de boală, cu titrul
maxim în a 3-a, a 4-a săptămână de boală, menţinându-se la titruri mici luni, chiar ani de
zile după vindecare. Aceşti anticorpi sunt de tip IgG şi IgM şi asigură protecţie
specifică de serotip. Există şi anticorpi fixatori de complement specifici de gen
evidenţiaţi numai pe durata bolii.
Imunitatea celulară intervine, dar este slab eficientă, îmbrăcând caracterul de
“premuniţie”.
8.4. Aspecte clinice
Incubaţia bolii variază între 8 şi 12 zile. Debutul este de obicei brusc, cu febră mare,
crampe abdominale, uneori semne meningeale (cefalee, vărsături, fotofobie, rigiditatea
cefei).
În perioada acută boala evoluează acut, ca o afecţiune sistemică, cu simptomatologie
multiplă:
semne generale: febră de caracter bifazic, bradicardie, stare generală alterată, inapetenţă,
greaţă, dureri musculare şi articulare, scădere ponderală;
semne specifice: meningeale (cefalee, vărsături, fotofobie, rigiditatea cefei), nevritice
(paralizii tranzitorii), renale (disurie-dureri la micţiune, oligurie), hepatice
(hepatomegalie, icter, hemoragii în piele şi mucoase), cutanate (erupţie uşoară pretibială),
pulmonare (tuse, chiar uşoare hemoptizii), semne de afectare a sistemului
reticulohistiocitar (splenomegalie, limfadenopatie), cardiace (aritmie, suflu sistolic
funcţional), suprarenale (uneori, insuficienţă suprarenală acută, cu evoluţie gravă -
sindromul Watherhouse- Friedrichsen).
Boala durează 1-3 săptămâni şi, de regulă, cu remisiune totală.
În formele grave apare insuficienţă renală, icter sau insuficienţă hepatică, meningită, etc.
Într-o anumită situaţie epidemiologică favorabilă se pot semnala şi cazuri inaparente clinic
(depistare exclusiv prin teste serologice).

9. DIAGNOSTIC DE LABORATOR: vezi Îndrumar lucrări practice

 Leptospira
 A)Boala lui Weill debutează brusc cu febră 400, bifazică, frison, cefalee,
mialgii, artrolgii, curbatură generală, congestie conjunctivală, transpiraţii.
După 4-6 zile apar: icterul, oliguria cu albuminurie, hepatomegalia, echimoze
cutanate şi mucoase, epitaxis, hematemeză, hemoptizie, hematurie.
 Tabloul clinic se manifestă prin cele 5 sindroame clinice:
febril, hepatic, renal, meningeal, hemoragic.
În primele 5-6 zile, leptospirele sunt prezente în torentul circulator
(leptospiremie).
Odată cu apariţia icterului, leptospirele se elimină prin urină (leptospirurie).
În formele grave se produce şocul toxiinfecţios, decesul putând surveni prin
uremie datorită leziunilor renale, prin leziuni hepatice şi cardiovasculare.
Se pot semnala frecvent complicaţii oculare (irite, iridociclite).
 Prognosticul este benign.
Leptospira
 Leptospira
 B) Formele clinice anicterice
 au şi ele debut brusc cu febră mare, cefalee, mialgii, congestie oculară.
 Icterul şi sindromul hemoragic pot lipsi.
 Uneori, pot apărea: splenomegalie, erupţii cutanate, albuminurie. Prognosticul este
benign.
Clinical Progression of Icteric (Weil’s
Disease) and Anicteric Leptospirosis

(pigmented
part of eye)
10. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT
10.1. Epidemiologie
Leptospira este o antropozoonoză. Transmiterea bolii se face
de la animal la animal sau de la animal la om. În cazul
transmiterii de la animal la om, se cunoaşte o cale directă şi o
cale indirectă de transmitere. Calea directă presupune
contactul nemijlocit cu animalul, prin intermediul mâinilor
(câini, vite), sau prin consum de carne de animal infectat (porci,
vite). Calea indirectă se realizează de cele mai multe ori prin
scăldatul în iazuri sau alte ape stătătoare, poluate cu
dejecte de animale bolnave de leptospiroză (şobolani,
iepuri, vulpi, pisici sălbatice, câini), dar şi mai rar, prin
intermediul unor vectori (căpuşe). Calea principală de
pătrundere a leptospirelor este cea cutanată şi conjunctivală,
apoi căile nazale şi digestive. Sunt afectaţi în special adulţii
tineri, mai ales bărbaţii, boala prezentând şi alură sezonieră.
 Leptospira
 Epidemiologie. Profilaxie.
 Rezervorul natural pentru leptospire îl constituie rozătoarele şi
unele specii animale domestice (porcul, vita) şi sălbatice (şobolanul
cenuşiu).
 Infectarea se produce: direct prin contact cu animalul bolnav şi
indirect prin scăldatul în ape poluate, prin consum de apă şi alimente
contaminate.
 Căile de pătrundere sunt: cutanată şi mucoasă conjunctivală,
nazală şi digestivă).
 Profilaxia nespecifică constă în aplicarea măsurilor de deratizare şi
igienă colectivă şi individuală pentru persoanele expuse la infecţie
(veterinari, măcelari, îngrijitori de animale, control veterinar al
produselor animale).
Leptospira-ciclu biologic
BMJ 2005;331:337
10. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT

10.2. Profilaxie
Se efectuează prin măsuri nespecifice. Rezervorul animal fiind greu
de controlat, se impune evitarea scăldatului în bălţi, iazuri etc, unde se
poate ridica suspiciunea poluării cu leptospire prin dejecte de animale.
De asemenea se vor lua măsuri de control veterinar la abatoare, de
depistare, izolare şi tratare a cazurilor.

10.3. Tratament
Tratamentul etiologic cu chimioterapice (penicilină, cloramfenicol,
tetraciclină) nu dă totdeauna rezultate satisfăcătoare, deşi leptospirele
sunt sensibile la aceste antibiotice, in vitro. Explicaţia constă în faptul
că odată “cuibărite” în ţesuturi, leptospirele devin mult mai greu
abordabile de către chimioterapie, în dozele uzuale. Se recomandă
antibiotocoterapia în special cu preparate de penicilină, administrate
cât mai precoce după debutul bolii.
GENUL BORRELIA
Cuprinde spirochete cu spire largi şi neregulate, cu extremităţile drepte sau în
unghi obtuz. În natură se află în organismul rozătoarelor şi artropodelor.
În afară de specia Borrelia vincenti, germen anaerob nesporulat care cauzează,
în asociaţie cu alte bacterii, angina ulceronecrotică Plau-Vincent; genul Borrelia
mai cuprinde specia Borrelia recurrentis, agentul etiologic al febrei recurente.
Morfologic, Bordellia recurrentis prezintă spire mai lungi decât ale
treponemelor, corpul fiind mai flexibil. Se colorează uşor cu Giemsa.
Nu a putut fi cultivată pe medii artificiale.
Boala se caracterizează prin accese febrile periodice.
Diagnosticul de laborator se bazează mai ales pe examenul direct, pentru
depistarea borreliilor în sângele periferic (frotiu de sânge colorat cu Giemsa),
unde apar formaţiuni spiralate între elementele figurate ale sângelui. Boala este
endemică în nordul Africii şi se semnalează cazuri sporadice şi în zonele
temperate.
Tratamentul se face cu preparate de penicilină, la care germenul este foarte
sensibil.
 BORRELIA - Morfologie

Colorație Giemsa Microscopie in

contrast de faza
 BORRELIA - Aspecte clinice
 Boala Lyme mai este supranumită şi "boala cu 1000 de
feţe" din pricina faptului că, afectând întregul organism,
simptomele ei mimează pe cele ale altor boli;
 Reacţia individuală faţă de agentul patogen este foarte
diferită de la om la om, de aici şi multitudinea de
manifestări.
BORRELIA - Aspecte clinice

Erupție cutanată circulară, denumită eritema migrans –

este prezentă în 80% din cazuri
 BORRELIA – Aspecte clinice
 Infecţia este sistemică, afectează întregul organism şi parcurge 3 stadii mai
mult sau mai puţin distincte:
 Stadiul 1 - Eritemul cronic migrator (ECM) – Borelioza Lyme începe de
obicei cu o leziune tegumentară caracteristică, eritem cronic migrator (stadiul
1).
 Stadiul 2 - Infecţie diseminată - Dupa mai multe zile până la săptămani,
spirochetele se pot răspândi prin sânge spre alte organe din corp.
 Stadiul 3 - Infecţie persistentă - Luni până la ani mai târziu pot apărea
semnele unor complicaţii grave.
 Fiecare pacient reacţionează diferit, în funcţie de foarte mulţi parametri:
vechimea bolii, numărul de agenţi patogeni care au provocat infecţia,
caracteristile proprii ale sistemului imunitar al individului, etc.
Diagnosticul bolii Lyme
Symptome
Erythema Migrans
Serologie
Imagistică
 BORRELIA - Tratament
Cu cât boala este tratată mai repede, imediat după muşcătura
de căpuşă, cu atât şansele de vindecare sunt mai mari.
Altminteri se poate ajunge la o Borrelioză diseminată,
cronică, cu afectări articulare, cardiace, oftalmologice şi
neurologice cronice.
În general, după 6 luni de simptome, se poate vorbi despre
Lyme cronic.
Tratamentul alopat se rezumă la antibioterapie :penicilină,
doxiciclină. (cure repetate cu doze mari, antibiotice
combinate, perioade mari de timp/cură - 4-8
săptămâni/cură).
Tratamentul naturist se axează mai mult pe stimularea
imunităţii, aport de antioxidanţi, vitamine şi enzime printr-o
dietă preponderant crudivoră (sau îmbogăţită cu sucuri de
fructe şi legume, precum şi cu salate, frunze verzi), principii