COMPONENTELE PROCESULUI

DE ÎNVĂȚĂMÂNT
• Conţinutul învăţământului:
• cultura generală
• cultura de specialitate, (informaţii,
abilităţi şi deprinderi care au diferite
grade de complexitate)
• Didactica studiază procesul de
învăţământ ca relaţie de interacţiune
dintre predare, învăţare şi evaluare.
• Componentele principale ale didacticii
sunt: procesul de învăţământ,
curriculum, proiectare în învăţământ,
strategii şi metode, mijloace, evaluarea
în învăţământ, comunicarea didactică,
managementul clasei
• În kinetoterapie ca şi în educaţie fizică, „se
poate vorbi despre necesitatea abordării
următoarelor componente:
• cunoştinţe teoretice şi de specialitate;
• indici morfologici şi funcţionali;
• calităţi motrice;
• deprinderi motrice şi priceperi motrice;
• elementele de psihomotricitate;
• obişnuinţe;
• atitudini consecutive practicării exerciţiilor fizice
1. Cunoştinţele teoretice şi de
specialitate
• argumente privind procesul de recuperare kinetic şi
importanţa participarea elevilor la acesta;
• denumirile principalelor segmente ale corpului,
grupelor musculare, a articulaţiilor;
• denumirea planurilor de mişcare;
• bazele fizice şi anatomo-funcţionale ale mişcării;
• noţiuni referitoare la noţiunea de efort fizic,
deficienţă fizică la modul general, caracterizarea
fiecărei deficienţe în mod particular;
• reguli de igienă, de nutriţie, etc.
• Cunoştinţele trebuie adaptate
particularităţilor elevilor, vârstei
acestora, tipului şi gradului deficienţei
• 2. Indicii Morfologici și funcționali
Nivelul dezvoltării
motrice și funcționale,
DEFICIENȚA particularități de
creștere și dezvoltare

Indici somato-
funcționali

Efort, dozare

Mijloace, metode
 3. Calităţile motrice

• Calităţile motrice reprezintă „însuşiri ale

organismului, concretizate în
capacitatea de efectuare a acţiunilor de
mişcare cu anumiţi indici de forţă,
viteză, îndemânare şi rezistenţă”
 Viteza
• Exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei se planifică la
începutul lecţiei, când organismul şi sistemul nervos
central este odihnit, dar pe fondul unui nivel optim de
încălzire.
• Nu se recomandă abordarea calităţii motrice viteza şi a
capacităţilor coordinative în aceeaşi lecţie.
• Durata exerciţiilor poate fi cuprinsă între 5 şi 45
secunde, cu o pauză suficient de lungă pentru a
permite revenirea funcţiilor vegetative, dar nu şi
reducerea stării de excitabilitate optimă de la nivelul
scoarţei cerebrale.
• În funcţie de elev, de deficienţa acestuia şi de
posibilităţile restante, se pot dezvolta toate formele de
manifestare a vitezei.
• Pentru executarea exerciţiilor destinate dezvoltării
acestei calităţi motrice, structura exerciţiilor trebuie să
fie foarte bine însuşită de către elevi.
• 5-7 ani – VR
• 7-10 ani VR și VE
• 10-15 ani VR, VD V(F)
 Procedee metodice

• efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri

maximale, utilizând condiţii obişnuite;
• efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri
submaximale, utilizând condiţii îngreunate;
• efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri
supramaximale, utilizând condiţii uşurate;
• efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri
alternative maximale şi submaximale
 Capacităţile coordinative
• Exerciţiile folosite pentru dezvoltarea
capacităţilor coordinative se realizează în
lecţie la începutul acesteia, ca primă temă, pe
fondul de odihnă şi de pregătire optimă a
organismului.
• Nu se recomandă abordarea capacităţilor
coordinative în aceeaşi lecţie cu viteza.
• Pauzele între repetări sau între serii trebuie să
fie suficient de lungi astfel încât să se asigure
revenirea marilor funcţiuni ale organismului.
• Se vizează dezvoltarea întregii capacităţi
coordinative (coordonare, echilibru, precizie,
orientare spaţio-temporală, ritm).
• 3-6 a – nr mare de DM
• 6-10 a – Coo, O s-temp
• 10-14 a – diferențiere temporală
• 14-18 a – scade coo, ca urmare a
modificării proporțiilor dintre
segmentele corpului
• Adolescență - NU
Metode şi procedee metodice
de dezvoltare

• exersarea secvenţei motrice pe faze;

• variaţia ritmului, a condiţiilor externe de
mediu, a timpului de exersare.
 Forţa

• În procesul de dezvoltare a acestei calităţi se vor avea

în vedere particularităţile elevilor, tipul şi gradul
deficienţei, vârsta acestora, sexul şi nu trebuie să
suprasolicite sistemul osos.
• Abordarea forţei se va face în partea a doua a lecţiei,
la fel ca şi rezistenţa.
• Trebuie să respectăm următoarele cerinţe:
• la vârsta preşcolară se vor evita exerciţiile de forţă
pură;
• între 6-10 ani de va dezvolta forţa dinamică;
• între 10 şi 14 ani se foloseşte greutatea propriului corp
sau încărcături de maxim 1-2 kilograme.
 Procedee metodice
• 1. Procedee de dezvoltare a forţei maxime:
• procedeul cu încărcături (greutăţile se raportează la posibilităţile maxime
ale subiectului):

• 2. Procedee metodice de dezvoltare a forţei explozive:

• 2.1. procedeul eforturilor intense şi rapide - amplitudine şi viteză maximă
(genuflexiuni cu desprindere, exerciţii cu mingi medicinale);
• 2.2. procedeul eforturilor mijlocii – încărcături de 30-80% din posibilităţile
maxime dar realizate cu viteză maximă.
• 3. Procedee metodice de dezvoltare a forţei în regim de rezistenţă:
• 3.1. procedeul eforturilor executate până la refuz – încărcături de
60%;
• 3.2. procedeul în circuit – utilizat des în lecţia de kinetoterapie (I
50-60%, p 60 sec, P refacere circuit 2- 4min, alternarea grupelor
musculare,)
 Rezistenţa
• În general se vizează dezvoltarea capacităţii de efort
aerob.
• Abordarea temelor de lecţie din această calitate se
vor face la sfârşitul lecţiei.
• Se poate interveni asupra acestei calităţi motrice în
primul stadiu al pubertăţii , ca urmare a existenţei
unor proporţii optime între dimensiunea şi greutatea
inimii, precum şi cea a plămânilor
• Se recomandă folosirea metodei eforturilor continue.
• Prin dezvoltarea acestei calităţi se urmăreşte
ameliorarea stării generale de sănătate a
organismului, indiferent de vârstă
• 7-14 a – R Generală aerobă, Vmare și T
u
• Metoda eforturilor continue, NU metoda
eforturilor variate (faza anaerobă)
 Procedee metodice
1. Procedee metodice bazate pe variaţia
volumului de efort:
• pr ef uniforme V crește și I constantă:
• pr ef repetate V repetat și I constantă.
2. Procedee metodice bazate pe variaţia
intensităţii efortului;
• pr ef variabile I crește sau descrește/repetare
• pr ef progresive I crește.
3.Procedee metodice bazate pe variaţia
volumului de efort şi a intensităţii –
procedeul cu intervale.
• V variază de la o lecție la alta si I variază de
la o repetare la alta. Intervalul = pauza dintre
repetări cu revenirea FC
 Supleţea
• S. Macovei (1998), A. Dragnea în (2006), susţin
că această calitate reprezintă „capacitatea de a
mobiliza una sau mai multe articulaţii prin
intervenţia unor forţe externe”
• A. Bota în 1997 îl citează pe Frey care consideră
ca supleţea include mobilitatea articulară şi
capacitatea de întindere (elasticitatea
musculară).
• Supleţea se poate aborda în lecţia de
kinetoterapie preponderent în prima parte a
acesteia, la veriga de influenţare selectivă sau
ca primă temă de lecţie.
• 6-10 ani se recomandă folosirea unui număr
mare de exerciţii de dezvoltare a mobilităţii
articulare atât la fete cât şi la băieţi, în
articulaţiile coxo-femurale şi scapulo-
humerale.
• După vârsta de 14 ani se recomandă să se
intervină asupra mobilităţii generale.
• Elevii cu sindrom Down au un grad mai mare
de mobilitate articulară.
 Procedee metodice

• procedee folosite pentru îmbunătăţirea

mobilităţii articulaţiei: exerciţii statice şi
dinamice;
• procedee folosite pentru îmbunătăţirea
elasticităţii ligamentare şi musculare;
• procedee de facilitare neuro-musculară
proprioceptivă, bazate pe alternanţa stărilor
de contracţie-relaxare-întindere musculară.
 4. Deprinderile motrice
• Deprinderile motrice fie ele grosiere, fine
sau intermediare; închise sau deschise,
discrete seriale sau continue, elementare sau
complexe, reprezintă un comportament
orientat către atingerea unui anume
scop prin cheltuieli energetice minime şi
se poate dobândi în urma exersării.
• Astfel, deprinderile motrice pot fi abordate
singular sau mai multe în aceeaşi lecţie, fie ca
temă de lecţie, fie în celelalte verigi.
• DM
 5. Priceperile motrice
• P+D= rezultate ale învăţării motrice.
• Priceperile motrice se împart în:
• priceperi elementare („modalităţi de acţiune, în
cadrul cărora se organizează un răspuns motric pe baza
cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile
iniţiale ale învăţării”);
• priceperi superioare („caracterizate printr-o mare
complexitate structural-funcţională. Înglobând
cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi
diferite, toate putând fi actualizate şi mobilizate pentru
rezolvarea unei situaţii complexe şi schimbătoare”).
• Specific priceperilor motrice este conştientizarea situaţiei
şi alegerea celor mai adecvate mijloace, adaptate
situaţiei.
 6. Psihomotricitatea

• Abordarea psihomotricităţii umane

presupune abordarea fiinţei umane din
punct de vedere fizic, motric şi spiritual.
• schema corporală;
• lateralitatea;
• coordonarea dinamică (a întregului corp şi a
segmentelor sale);
• coordonarea statică (echilibrarea);
• coordonarea perceptiv-motrică (percepţia
spaţiului, ritmului şi mişcărilor proprii);
• rapiditatea mişcărilor;
• ideomotricitatea – ca sinteză dinamică a
schemei corporale şi a coordonării perceptiv
motrice cu sarcina motrică.
• În mod normal, lateralitatea (cunoaşterea
interioară a celor două părţi ale corpului), la 5 ani,
este pe deplin conştientizată, copilul diferenţiind
partea stângă a corpului de partea dreaptă.
• În cazul copiilor cu deficienţe, acest proces poate
fi îngreunat şi se poate instala mult mai târziu.
• „Procesul lateralizării (ce de încheie în jurul vârstei
de 6 ani), se dezvoltă în strânsă interdependenţă
cu evoluţia schemei corporale şi evoluţia cognitivă
(în special în dezvoltarea percepţiei spaţio-
temporale) şi are o importanţă deosebită în
evoluţia psihică a copilului.”
• Lateralitatea bine afirmată contribuie la
formarea schemei corporale.
• Schema corporală este „o sinteză psihică între
conştiinţa corporalităţii şi experienţa subiectivă a
corpului.”
• Aceasta reprezintă un element de bază în
formarea personalităţii copilului. Perturbările
acesteia conduc la perturbarea comunicării cu
mediul extern şi cu sine, din punct de vedere
motric, cognitiv şi al relaţiilor sociale.
• Elementele psihomotricităţii pot constitui teme
de lecţie (în prima parte a lecţiei) sau se pot
folosi mijloace pentru formarea şi dezvoltarea
acestora în toate celelalte verigi ale lecţiei.
 7. Obişnuinţele
• Obişnuinţele sunt componente ale
caracterului care se pot educa în timpul lecţiei
de kinetoterapie.
• Ele sunt formate fie în intenţia de practicare
viitoare, independentă, a exerciţiilor fizice de
către elevi în afara orelor de kinetoterapie, fie
pentru a respecta regulile de igienă
individuală şi colectivă, fie pentru a forma
deprinderi de relaţionare, de comunicare cu
cei din grup.
• Au rezonanţe afective puternice şi sunt
susţinute de convingeri.
 8. Atitudinile

• Atitudinea este poziţia internă adoptată de o

persoana faţă de situaţia socială în care este
pusă.
• Prin lecţia de kinetoterapie putem acţiona
asupra sistemului atitudinal al elevului în sensul
formării atitudinilor faţă de semeni, faţă de
societate, faţă de proprie persoană,
atitudinilor sociale, cognitive, estetice.
• Atitudinea apare ca veriga de legătura între
starea psihologica internă dominantă a
persoanei şi mulţimea situaţiilor la care se
raportează în contextul vieţii sale sociale.
 Sistemul metodelor de învăţământ
specifice lecţiei de kinetoterapie

• metode verbale – explicaţia, expunerea,

povestirea, convorbirea,
problematizarea, algoritmizarea;
• metode nonverbale – exersarea,
demonstraţia, observarea execuţiei.
 Metode de instruire DM
• Metoda globală – se utilizează în cazul învăţării sau
reînvăţării deprinderilor simple care pot fi abordate integral
(alegare, prindere, săritură). Metodă utilă pentru subiecţii
care au un nivel scăzut de atenţie şi concentrare sau care
învaţă prin imitaţie.
• Metoda analitică – în cazul deprinderilor care pot fi
fragmentate pe părţi în procesul învăţării. De exemplu
învăţarea unui procedeu la înot. Fiecare parte constitutivă a
deprinderii în sine poate fi temă de lecţia sau obiectiv de
sine stătător. Nu poate fi folosită în cazul elevilor care
prezintă dificultăţi în integrarea părţilor componente într-un
ansamblu.
• Metoda progresivă – folosită în cazul deprinderilor care se
pot împărţi pe faze (alergarea de viteză sau săritura în
lungime – deprinderi din atletism). Se învaţă prima dată faza
fundamentală a deprinderii. Exemplu – se învaţă prima dată
pasul alergător şi apoi startul.
•