Tubul urinifer

• Tubul proximal
– Pars convoluta
– Pars recta
• Ansa Henle
– Descendentă subţire
– Ascendentă subţire
– Ascendentă groasă
• Tubul distal
• Tubul colector
Noțiunea de interstițiu
 Reabsorbţia tubulară
• Recuperarea Filtratului Glomerular
• Procesul de reabsorbţie implică:
– 1. filtratul – toate fluidele şi solviţii trec în capsulă
– 2. urina – reprezintă filtratul minus substanţele reabsorbite +
substanţele secretate
– 3. calea de reabsorbţie (proces transepitelial )
• Suprafaţa luminală a celulelor tubulare >>
• Membrana bazolaterală a celulelor tubulare >>
• Lichidul interstiţial dintre celulele tubulare şi capilare >>
• Endoteliul capilarelor peritubulare
– 4. cel mai mult se reabsorb (obligator) glucoza şi aminoacizii
– 5. reabsorbţia de apă şi ioni poate fi şi sub control hormonal
(facultativ)
Tubul nefronal este
alcătuit din mai
multe tipuri de
celule

• Tubul proximal
– Margine în perie extinsă la
nivelul membranei apicale
– Membrana bazolaterală este
invaginată şi conţine multe
mitocondrii
Transportul activ secundar
Principalul generator de energie la nivelul celulei tubulare este
ATP-aza Na+/K+
aceasta elimină Na+ pe la polul bazolateral, creind un gradient
negativ de Na+ în celula tubulară, care va oferi apoi energie
tutror proceselor ce au loc la nivelul polului luminal
• Reabsorbţia apei şi a Na+
– Pentru ca apa să treacă din lumen
în interstiţiu, trebuie mărită
presiunea osmotică a acestuia
– Astfel, apa va trece pasiv din
lumen în interstiţiu
– Creşterea p.o. interstiţiale se face
prin eflux masiv de Na, prin
pompe Na-K la nivelul polului
bazolateral al celulei tubulare
– De asemenea, sângele din arteriola Ca urmare, şi ionii de Na
vor fi reabsorbiţi de la
aferentă este mult mai concentrat
nivelul tubului în
decât urina primară din lumenul
interstiţiu, de unde vor fi
tubular, ceea ce ajută la
îndepărtaţi de sângele
reabsorbție
capilar
• glucoză, aminoacizi, lactat, vitamine, ioni
– a. Se mişcă prin suprafaţa luminală prin difuzie
– b. Pot fi transportate activ prin membrana bazolaterală
• Co-transportat cu Na+
– C. Difuzează în capilare prin difuzie
• transport maximal (Tm) atunci când “ proteinele
transportoare" pentru solviţi specifici se saturează şi
nu mai pot transporta substanţa prin membrană
 Membrana bazolaterală
• Reabsorbţia
potasiului şi a
glucozei
• Canalele de K+ sunt
deschise permanent,
permiţând traficul
potasic liber şi evitând
depleţia potasiului din
celula tubulară

Glucoza trece din celulă în interstiţiu şi apoi

în sânge prin transport pasiv, cu proteină
carrier
• Reabsorbţia glucozei este “rată-limitantă” – adică depinde de viteza de pasaj a
glucozei prin tubul renal
- dacă o concentraţie plasmatică a glucozei este foarte mare, atunci reabsorbţia este
incompletă – pierderi urinare – glicozurie
- pragul de reabsorbţie maximală este de 13 mMol/l, sau 180 mg/dL glucoză
plasmatică
- pe acelaşi principiu, dar cu o eficienţă mult mai redusă, sunt reabsorbiţi şi
aminoacizii
- fiecare aminoacid esenţial are propriul său transportor
• Membrana apicală
tubulară prezintă:
– Antiport Na+/H+
– Cotransportor
Na+/glucoză
– Canale de Na+
• Antiportul Na+/H+ este pasiv, introducând
pasiv Na+, în virtutea gradientului de
concentraţie şi eliminând H+
• Este principala modalitate de eliminare a
acidului liber plasmatic
• Glucoza se reabsoarbe pasiv, cu ajutorul unui
co-transportor Na+/glucoză, ce prezintă
“transport maximal” sau capacitate de
saturare
• Na+ din urina primară se reabsoarbe pasiv, tot
în virtutea gradientului de concentraţie
• Calea paracelulară
– Din cauza osmolarităţii interstiţiale crescute, apa este
atrasă în interstiţiu şi printre celulele tubulare
– Împreună cu ea trec şi alţi solviţi, mai ales Cl- şi K+, printr-
un fenomen numit “solvent-drag”
Reabsorbţia tubulară activă
• O serie de
substanţe nu se
reabsorb
• urea, creatinina, acidul
uric
• nu au molecule carrier
• Nu sunt liposolubile
• Sunt prea mari pentru
solvent-drag
Fenomene de concentrare a urinei
- Cantitatea totală de filtrat glomerular se
apropie de 180 l/24 ore
- Cantitatea totală de urină finală nu depăşeşte
1,5 litri/24 ore
- Reabsorbţia trebuie să fie foarte eficientă şi
rapidă
- Urina finală trebuie să fie mult mai
concentrată decât plasma
- Osmolaritatea urinară >> cea plasmatică
 Ansa Henle
• Component remarcabil al
nefronului
• Partea iniţială se numeşte
pars recta şi are aceleaşi
caracteristici histologice cu
tubul contort proximal
• Braţul descendent al ansei
Henle este alcătuit dintr-un
epiteliu unistratificat
pavimentos
– Permeabil pentru apă
– Impermeabil pentru solviţi
• La acest nivel, apa părăsește pasiv lumenul ansei, datorită
osmolarităţii mai mari a interstițiului, în timp ce solviții
rămân în tub
• Osmolaritatea urinei crește de sus în jos
– Osmolaritatea – numărul de particule solvite la 1 litru apă
• independentă de dimensiunea solviților (Na +, glucoză)
• 1 osmol = 6.02 X l023 particule la litru
• milliosmol (mosm) = 0.001 osmol
• Osmolaritatea normală a lichidelor corporale = 300 mosm
• Ansele pot fi
– scurte – medulare
– Lungi – corticale
• Braţul ascendent al
ansei are alte
caracteristici
histologice
– Celule cuboidale
– Impermeabile pentru
apă (acoperite cu un
strat de glicoproteine)
– Permeabile pentru
solviţi (transportor
caracteristic)
• La nivelul marginii în
perie luminale există
un cotransportor
caracteristic:
• - 1 Na+, 1K+, 2Cl-
• Forţa motorie a
cotransportorului
este dată tot de
gradientul de Na+
• Potasiul se
reîntoarce în lumen
prin canale de K+
permanent deschise
La marginea bazolaterală
a celulei ansei Henle
există:
- o multitudine de ATP-
aze Na+/K+, ce produc
eflux de Na+
- efluxul de Na+ este
urmat de eflux de Cl-,
prin gradient
electrostatic
- joncţiunile între celule
sunt strânse, nu permit
pasajul apei
- diferenţa de
osmolaritate între
interstiţiu şi tub este
întotdeauna de 200
mOsm
 Gradientul cortico-medular
• Ca urmare a fenomenelor de
la nivelul ansei, se produc mai
multe efecte:
– Pe măsură ce urcă în braţul
ascendent, urina pierde
electroliţi, astfel devenind mai
diluată
– La orice nivel, osmolaritatea
interstiţiului este cu 200 mOsm
mai mare decât a urinei
– Între regiunile superioare şi
inferioare ale medularei apare
un gradient de concentraţie –
osmolaritatea este mai mare în
medulară
Fenomenul de multiplicare contracurent
 Procesarea finală a filtratului
• 90% din reabsorbţia de apă şi electroliţi are
loc la nivelul tubului proximal şi ansei Henle
• Se numeşte “reabsorbţie obligatorie” şi nu
este supusă fenomenelor de reglare
• Restul de 10% este reabsorbit la nivelul
tubului distal şi tubului colector
• Reabsorbţia este reglată hormonal şi este
variabilă – “facultativă”
– Astfel se variază volumul şi concentraţia urinii
finale
• Celulele tubului distal nu au margine în perie, dar au
prelungiri bazo-laterale
• Există 2 tipuri de celule:
– Celule principale – funcţie de reabsorţie a apei şi electroliţilor
– Celule intercalare – elimină protoni ca aciditate titrabilă
• Celulele principale se ocupă cu reabsorbţia apei, Na+ şi K+, în
prezenţa
– aldosteronului – secretat de corticosuprarenală, creşte reabsorbţia
Na+ şi eliminarea de K+
– Hormonul antidiuretic (vasopresină, secretat de hipotalamus, stocat în
lobul posterior al hipofizei şi eliberat la comanda hipotalamuslui)
• Sub influenţa aldosteronului, creşte reabsorbţia de Na+ şi eliminarea de K+
• Creşte osmolaritatea interstiţiului
• Epiteliul tubular nu este însă permeabil la apă în absenţa hormonului
antidiuretic
• Eliberarea de ADH în circulaţie produce expresia unui număr crescut de
aquaporine în membrana celulelor TCD şi TC
• Ca urmare, creşte cantitatea de apă reabsorbită de tub
• Lipsa de ADH- diabet insipid
 Secreţia Tubulară
• A. Mişcarea substanţelor din capilare la celulele
tubulare. Se secretă:
– K+, creatinină, amoniac, acizi organici, medicamente
• Funcţiile primare ale secreţiei tubulare:
– Transportul medicamentelor în urină
– Transportul de uree şi acid uric suplimentar în urină
– Îndepărtarea excesului de K+ din sânge
– Reglarea pH-ului (îndepărtarea ionilor de H+)
• Defecte
congenitale
ale celulelor
tubulare