3.

ACTUL LINGVISTIC – ACT

DE CREAŢIE
 Actul lingvistic este cel mai important şi cel mai
complex concept al lingvisticii moderne, reprezentând
unica realitate concretă a limbajului, este actul de
întrebuinţare, în comunicare, a unuia sau mai multor
semne ale limbajului articulat; actele lingvistice nu sunt,
niciodată identice, ele diferă de la un vorbitor la altul,
diferenţiindu-se, chiar, şi la acelaşi individ vorbitor.
 Actul lingvistic este un act de creaţie, prin natura sa,
este, eminamente, individual, însă, determinat social prin
însăşi finalitatea sa, care este aceea de „a spune cuiva ceva
despre ceva”.
 Actul lingvistic, ca act de relaţie, are loc între, cel puţin,
doi indivizi, el nu aparţine, exclusiv, unui singur individ,
cum afirma Saussure, este, simultan, şi fapt individual şi
fapt social; are un caracter creator, este un interpret complex
şi profund al personalităţii vorbitorului.


3. 1. Limbă şi limbaj

 În comunicarea cotidiană comună, orală sau scrisă,

termenii limbă şi limbaj se confundă. Limba este o
abstractizare, ea include sistemul lexical şi cel gramatical, este
un produs social al facultăţii limbajului, este un sistem de
semne.
 Limba este un sistem de izoglose într-o comunitate de
vorbitori, un sistem care nu există doar în mod concret, ca
sistem de acte lingvistice comune, ci şi virtual, în
conştiinţa vorbitorilor care aparţin unei comunităţi. „…
Conceptul general de limbă este acela de sistem de
izoglose verificate într-o activitate lingvistică complexă,
care permite vorbirea şi înţelegerea mai multor indivizi,
conform unei tradiţii comune de-a lungul istoriei.”(Eugen
Coşeriu)
 Limbajul, ca mijloc fundamental şi universal de
comunicare, este un fenomen social complex, care include
toate aspectele funcţionării sistemelor de comunicare în
societatea umană.
 Limbajul este o activitate umană care se realizează de către
fiecare vorbitor în mod individual, este forma unui conţinut
cognitiv, este o funcţie socială, poate exista numai într-o
societate şi este obligatoriu ca el să fie inteligibil.

 Limbajul este un produs al societăţii umane, este un atribut,

eminamente, omenesc. Sunetele limbajului nu sunt produse
involuntar şi inconştient, ci pentru a transmite un mesaj gândit,
rezultat al gândirii, prin limbaj, realitatea continuă este
segmentată şi analizată în secvenţe.
 Cu privire la cele două noţiuni, limbă şi limbaj, Tatiana Slama-
Cazacu menţiona că sunt „două aspecte diferite, dar nicidecum
opuse ale aceluiaşi fenomen al comunicării… limba este
creaţia… fundamentul limbajului, care nu ar putea funcţiona fără
ea, este instrumentul şi rezultatul activităţii de comunicare;
limbajul… se bazează pe utilizarea şi învăţarea limbii şi atinge
culmile dezvoltării numai prin ea; …limba presupune limbajul,
dar şi acesta are nevoie de limbă…”

 Aşadar, limba este instrumentul cu care comunicăm o

varietate de idei, gânduri, sentimente, iar limbajul
reprezintă procesul de exprimare a ideilor şi
sentimentelor, cu ajutorul limbii.
 3. 2 Limbă şi vorbire

 W. von Humboldt este primul lingvist care face această distincţie, între
limbă şi vorbire, iar F. de Saussure este cel care o consacră, atunci când
vorbeşte despre aspectele esenţiale ale limbajului: limbă (langue) şi
vorbire (parole); langue este norma, sistemul lingvistic care se realizează
în vorbire şi aparţine societăţii, parole este activitatea de vorbire şi aparţine
individului.
 Vorbirea este aspectul cel mai important al limbajului, este forma
concretă în care se manifestă limba, în opoziţie cu limba este actul de
folosire individuală şi concretă a limbii, în cadrul procesului complex al
limbajului.
 Vorbirea are caracter concret, limba are caracter de esenţă, vorbirea este un
act de voinţă ce presupune o activitate de selecţie, limba este un produs pe
care individul vorbitor îl înregistrează pasiv.
 Limba şi vorbirea au fost raportate la categoriile de general şi
particular, vorbirea aparţine prezentului, în opoziţie cu limba care
aparţine trecutului.
 Limba este independentă de indivizi, ca parte socială a limbajului,
constituită istoric şi considerată ca obiect de cercetare, care poate fi
studiat separat.
 Limba nu poate exista fără folosirea ei de către indivizi, dacă fiecare
ar folosi, în vorbire, un idiom propriu, comunicarea nu ar mai fi
posibilă. În enunţurile dintr-o limbă se regăsesc aceleaşi unităţi şi
aceleaşi moduri de organizare a lor (ca număr), fapt care ne ajută să
separăm enunţurile concrete, realizate efectiv, de repertoriul de
mijloace, folosite de vorbitori, pentru a produce şi a înţelege aceste
enunţuri.
 Vorbirea poate fi definită, fie ca un enunţ, fie ca un ansamblu
de enunţuri, ea este un repertoriu cu caracter individual; prin
vorbire mai înţelegem şi demersurile strict individuale ce au în
vedere producerea şi interpretarea enunţurilor.
 Atât limba cât şi vorbirea au caracter social, cu menţiunea că,
în procesul comunicării, vorbirea primeşte o formă individuală,
cunoaşterea unei limbi începe cu vorbirea.
 Limba se opune vorbirii ca elementul general celui particular,
izolat, sau ca elementul constant celui variabil, limba presupune
vorbirea, şi invers.
 Limba depinde de vorbire, precum abstractul de concret, ele
trebuie cercetate de specialişti ca două laturi ale aceluiaşi
fenomen.
 Lingvistica acordă mai multă atenţie, în general, studierii
aspectului limbă (langue), aspect supraindividual, social, prin
care limbajul poate să funcţioneze ca mijloc de comunicare.
 F. de Saussure îşi îndreaptă atenţia asupra actelor
individuale de comunicare, constatând că aceste acte de
comunicare au două componente: una psihică şi alta psiho-
fiziologică.
 Faza psihică constă în faptul că, pentru a vorbi, orice persoană
îşi alege mental, din formele lingvistice memorate, pe acelea
care corespund intenţiilor de comunicare, din momentul
respectiv, iar faza psiho-fiziologică este reprezentată de
comenzile date de centrii nervoşi organelor articulatorii.
 Vorbirea este, potrivit concepţiei saussuriene, aspectul
psiho-fiziologic şi, implicit, individual al limbajului.
 Saussure şi-a dat seama că orice vorbire este un act de
comunicare, numai pentru că se sprijină pe o altă realitate.
 3.3 Conceptul de limbă

 Limba este un fenomen individual, ea este pe acelaşi plan

cu vorbirea, dar Saussure nu este de acord cu această afirmaţie.
Limba nu este o realitate „suspendată deasupra vorbitorilor”,
independentă de aceştia, ea este prezentă în toată masa
vorbitorilor, fiecare vorbitor este posesorul unei părţi din
limbă, în acest sens limba are o realitate psihică.
 Limba este o realitate concretă, şi nu una abstractă, este
latura socială a limbajului, este o convenţie adoptată într-o
comunitate umană, este o instituţie socială.
 Pentru Saussure, limba este, simultan, o realitate psihică şi
socială, este un întreg în sine, este o formă şi nu o substanţă,
este un sistem de semne.
 3. 4 Limba ca sistem de semne

 Ferdinand de Saussure considera, greşit, că limba este o

listă („un nomenclator”), alcătuită din cuvinte, cărora le
corespunde un concept sau un lucru.
 Limbajele, în sens larg, şi limba sunt sisteme de semne
care servesc ca mijloc de comunicare; de exemplu, artele
plastice codul rutier, semnalele marinăreşti, cântecul
păsărilor… sunt limbaje, în sens larg, întrucât folosesc
diferite semne, semnale pentru a comunica, ele, însă, nu au
caracteristicile limbilor naturale şi nu reprezintă obiect de
studiu pentru lingvistică.
 Limba este considerată un sistem de semne, pentru că la fiecare
dintre nivelele ei de organizare (fonetică, morfologie, sintaxă, lexic)
există unităţi specifice, care se leagă într-un ansamblu de relaţii
specifice, iar dacă una dintre aceste unităţi este schimbată, atunci
este afectată unitatea întregului sistem.
 Limba este un aspect abstract, general, este o sumă de deprinderi şi
principii de organizare, este sistemul care guvernează orice act
concret de comunicare.
 Din recunoaşterea funcţiei comunicative a limbii şi a unităţii ei cu
gândirea, rezultă ideea că limba este un sistem de semne, ca atare,
lingvistica „studiază limba ca sistem de semne, folosit drept
principal mijloc de comunicare interumană şi de exteriorizare a
gândirii”.(Ariton Vraciu)
 În timp, însă, limba trece de la un sistem deschis
la unul închis, dar ea nu ajunge niciodată un sistem
propriu-zis închis, pentru că orice valoare
lingvistică rezultă dintr-o raportare, directă sau
indirectă, la realitatea extralingvistică.
 Ca sistem deschis, limba se poate adapta
necesităţilor infinite ale comunicării, dacă ar
ajunge un sistem închis, atunci limba nu ar mai
putea face faţă comunicării şi nu ar mai fi posibilă
înţelegerea între oameni.