Partea a I-a

Dezvoltare Durabilă -
CONCEPTE
 CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ
Expresia “dezvoltare durabilă” (Sustainable Development) a
fost folosită în anul 1987 în Raportul Comisiei Mondiale cu privire la
Mediu şi Dezvoltare, cunoscut sub denumirea de Raport Brundtland.
Raportul definea dezvoltarea durabilă ca fiind dezvoltarea ce
asigură nevoile prezentului fără a compromite capabilitatea
viitoarelor generaţii de a-şi asigura propriile nevoi.
Această definiţie a beneficiat de o largă acceptare, ca fiind
cea mai puţin controversată definiţie, dar reprezintă mai mult un
obiectiv strategic decât un ghid practic de pus în aplicare. Mulţi autori
au prezentat diferite definiţii în încercarea de a stabili şi elemente
cantitative care să aducă conceptului valenţe pentru orientări de
natură politică.
Pezzey în 1992, Morita Zhawashima în 1993, au găsit 61, respectiv 41
de diferite definiţii pentru “dezvoltare durabilă”.
 Subiectele abordate în diferite definiţii se referă la protejarea
biodiversităţii şi a resurselor naturale, la o balanţă echilibrată între
activitatea economică şi mediu, la egalitatea între generaţii, între regiuni,
calitatea vieţii, la valori sociale şi culturale. Elementele comune acestor
definiţii funcţie de ceea ce este durabil, pot fi sintetizate în următoarele trei
aspecte principale:
- aspectul durabilităţii beneficiului economic al resurselor
naturale. Raţiunea este aceea că beneficiul economic al resurselor naturale
trebuie menţinut în siguranţă pentru a putea fi împărţit între generaţiile prezentate
şi cele viitoare. În acest sens, El Sarafi, 1989, argumentează că nu toate veniturile
din vânzarea resurselor naturale ar trebui tratate ca venit curent disponibil pentru
consum.
- aspectul durabilităţii proprietăţilor fizice ale mediului
ambiant, acordându-se valoare absolută păstrării în condiţii de siguranţă şi de
continuitate a funcţiei ecologice a mediului ambiant.
- aspectul durabilităţii utilităţii, în sensul că nu trebuie să se piardă
funcţia de utilitate pentru “calitatea vieţii” cât şi pentru “bunurile făcute de om” fapt
ce determină includerea, în definiţia dezvoltării durabile a echităţii inter-regionale, a
reducerii sărăciei, a capitalului uman sau a monumentelor istorice.
 Conceptul de dezvoltare a contribuit mai mult ca oricare altul

la apropierea disciplinelor din domeniul ştiinţelor sociale. Ambiguitatea

acestui concept a dus la utilizarea sa în multe domenii şi teorii. Apărut

în domeniul ştiinţelor economice, conceptul depăşeşte acest cadru şi

pătrunde în câmpul altor discipline din domeniul ştiinţelor sociale. Din

această ambiguitate decurge o întreagă problematică care i-a condus

pe economişti să facă distincţie între „dezvoltare” şi „creştere”, atribuind

celei dintâi o amploare ce o transformă într-o temă interdisciplinară.

Spre deosebire de creşterea economică, dezvoltarea are alături de

dimensiunea economică dimensiuni sociale, culturale, umanitare,

constituind un proces de transformare a condiţiilor vieţii materiale şi

spirituale.
Dezvoltare durabilă – DD – este conceptul de dezvoltare economico-
socială (fig.1.1. şi fig.1.2.) recomandat tuturor ţărilor de către ONU, prin
care se caută armonizarea a trei componente fundamentale.

Fig. 1.1. Definirea conceptului dezvoltării durabile - DD

Fig. 1.2. Conceptul dezvoltării durabile
 Scopul DD

Asigurarea, eventual îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă

pentru populaţie în perspectiva creşterii stabilităţii dinamice a
întregului sistem.

Obiectivul generaţiilor prezente

Dobândirea capacităţii cerute de îndeplinire a propriilor nevoi şi

aspiraţii prin maximizarea eficacităţii şi eficienţei economiei (prin
utilizarea resurselor de bază) fără împiedicarea oportunităţiilor
pentru ca generaţiile viitoare să dobândească capacitatea
echivalentă de îndeplinire a propriilor nevoi şi a propriilor aspiraţii.
 Până în prezent, încercările de definire a dezvoltării durabile în
termeni cantitativi se diferenţiază prin aceea că unele concepte utilizează
abordări multicriteriale, cu mai multe obiective, în timp ce altele
consideră că un singur criteriu este reprezentativ, respectiv un singur
obiectiv. În studiile de dezvoltare durabilă este esenţial să fie stabilite
criterii cantitative deoarece acestea permit ca în final să se poată face
distincţie între scenariile „durabile” şi scenariile „nedurabile”.
Într-o abordare multicriterială, de exemplu, toate scenariile care
satisfac următoarele patru criterii, sunt considerate scenarii de dezvoltare
durabilă:
- dezvoltarea economică – PIB/cap de locuitor se menţine pe întreg orizontul
de timp de analiză de exemplu secolul 21.
- inechitatea socio-economică între regiuni este redusă semnificativ pe întreg
orizontul de timp de analiză (secolul 21), în sensul că până în 2050, rapoartele
veniturile pe cap de locuitor între toate regiunile sunt aduse la un nivel de echitate
inter-regională.
- rapoartele rezerve/producţie ale purtătorilor de energie primară care se
consideră în pericol de epuizare – nu scad substanţial sub valorile actuale
(echitate între generaţii).
- probleme de mediu pe termen lung sunt atenuate cu succes, de exemplu
emisiile de carbon la sfârşitul secolului 21 să fie sub nivelul emisiilor de azi.
În anul 1996, un grup internaţional de cercetători s-au reunit la Centrul de

Studii şi Conferinţe a Fundaţiei Rockfeller din Bellagio, Italia pentru a sintetiza

eforturile pentru dezvoltarea durabilă şi de a elabora în mod sintetic un set de

principii.

Setul de principii, cunoscut sub numele de „principiile Bellagio” reprezintă un

ghid pentru evaluarea progresului spre o dezvoltare durabilă:

•viziune şi obiective bine definite

•perspectivă holistică

•scop adecvat adoptării unui orizont de timp suficient de lung

•comunicare şi largă participare

•evaluarea continuă

•capacitate instituţională etc.

Cadrul organizatoric pentru dezvoltare durabilă s-a instituit în

ultimul deceniu al secolului 20 prin înfiinţarea de comisii pentru

dezvoltare durabilă la nivelul guvernelor, organizaţiilor

neguvernamentale, Băncii Mondiale, Organizaţiei Naţiunilor Unite,

Consiliului şi Parlamentului Europei, Consiliului Mondial al

Energiei, Instituţii naţionale şi internaţionale de analiză, studii şi

cercetări au elaborat studii şi scenarii pentru dezvoltare şi

respectiv dezvoltare durabilă pe întreg orizontul de timp al

secolului 21.
Concluzii

Durabilitatea privită ca strategie pentru

suportabilitate reprezintă acea asigurare de bunuri
şi servicii economice, sociale şi de mediu adresată
colectivităţii umane, făcută astfel încât să nu reducă
în timp cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor pe
care sistemele economice, sociale şi de mediu ale
“Pământului” sunt capabile să le furnizeze.
 În noua viziune a interdependenţelor dintre
problemele mediului înconjurător, bunăstării generale
şi procesului creşterii economice, Dezvoltarea
durabilă este dezvoltarea care răspunde necesităţilor
prezentului fără a compromite capacitatea de a
satisface necesităţile generaţiilor viitoare.
 Partea a II-a

Energia electrică
 Inceputurile sistemului energetic din
România
• Dezvoltarea instalaţiilor de transport şi distribuţie a energiei electrice în ţara
noastră a urmat îndeaproape dezvoltarea aceloraşi domenii pe plan mondial.
Astfel, în anul 1882, în acelaşi an cu construirea primei centrale electrice
publice din lume de către Edison, la New York, se realizează în Bucureşti
primele instalaţii demonstrative de iluminat electric, alimentate de la o uzină
electrică special construită în acest scop.
• În 1884 Timişoara devine primul oraş din Europa cu iluminat electric
stradal extins (60 km de străzi cu 731 corpuri de iluminat). Reţeaua de iluminat
era alimentată de la o uzină electrică cu patru grupuri de câte 30 kW.
• Prima centrală şi reţea de distribuţie în curent alternativ monofazat din ţara
noastră s-a construit la Caransebeş în 1888-1889, având frecvenţa de 42 Hz şi
tensiunea de 2kV.
• În 1897 s-a pus în funcţiune la Doftana prima instalaţie pentru alimentarea
cu energie electrică a schelelor petroliere cu curent alternativ trifazat de 500 V,
de la uzina hidroelectrică din Sinaia, printr-o linie de 10 kV şi un post de
transformare de 10/0,5 kV.
• Prima linie de 25 kV s-a pus în funcţiune în anul 1900, pe traseul
Câmpina-Sinaia. Ea avea o lungime de 31,5 km, fiind realizată din
conductoare de cupru de 35 mm2, pe stâlpi metalici. Până în anul 1900 s-
au construit centrale electrice cu reţelele de distribuţie respective şi în
oraşele Galaţi (1892), Craiova şi Sibiu (1896), Brăila, Iaşi şi Arad (1897),
Sinaia şi Alba Iulia (1890), Piatra Neamţ (1895), Bacău (1900). În
perioada 1906-1908 s-a realizat reţeaua de 5 kV în cablu a oraşului
Bucureşti.
• În 1915 a fost pusă în funcţiune linia trifazată de 55 kV Reşiţa-Anina, cu o
lungime de 25 km, iar în 1924 s-a construit prima linie trifazată la
tensiunea de 60 kV, între Ploieşti şi Bucureşti.
• Prima linie de 110 kV între
hidrocentrala Dobreşti şi staţia
Grozăveşti (Bucureşti) a intrat în
exploatare în 1930.
 Definiţii
Deoarece energia electrică solicitată de consumatori nu
poate fi stocată, ea trebuie utilizată chiar în momentul
producerii sale. Această condiţie este îndeplinită întrucât
producerea, transportul, distribuţia şi utilizarea energiei
electrice sunt legate una de alta şi decurg în cadrul unui
ansamblu de instalaţii ce alcătuiesc sistemul energetic (SE),
prezentat schematic în figura 1.

Prin sistem electroenergetic (SEE) sau sistem electric se

înţelege partea electrică a sistemului energetic, începând cu
generatoarele electrice până la receptoarele electrice inclusiv.
În cadrul SEE, instalaţiile de producere, transport distribuţie şi
utilizare a energiei electrice sunt interconectate
într-un anumit mod şi au un regim comun şi continuu de
producere şi consum a energiei electrice.
• Sistemul electroenergetic = ansamblu de instalaţii energetice care asigură
procesul de producere (generatoarele, fără turbinele de antrenare), de
transport
(liniile şi staţiile electrice) şi consum de energie (receptoarele electrice).
• Sistemul energetic este ansamblul instalaţiilor rezultat din adăugarea la
sistemul electroenergetic, pe partea de centrale şi a turbinelor, cazanelor,
depozitelor de combustibil (pentru centrale termoelectrice) respectiv pentru
centralele hidroelectrice a turbinelor, barajelor şi lacurilor de acumulare, iar pe
partea consumatorilor alături de receptoarele de energie se consideră şi
mecanismele antrenate.
• Receptor de energie electrică: un element de circuit care consumă energia
electrică în scop util sau un aparat care transformă energia electrică în alte
forme de energie(luminoasă, mecanică, termică).
• Consumatorul de energie electrică: ansamblul instalaţiilor electrice pentru
alimentarea receptoarelor dintr-o înteprindere, construcţii etc.
• Instalaţiile electrice dintr-un sistem electroenergetic se pot grupa:
– Producere a energiei electrice (generatoarele).
– Transport a energiei electrice (linii electrice aeriene şi subterane, staţii
transformatoare).
– Distribuţie (linii electrice aeriene şi subterane, posturi de transformare,
tablouri de distribuţie).
EP-energie primară;
RE
IP-instalaţie primară;
ITr-instalaţie de transport; ITr
LT
EP IP MP ~ CMT
MP-maşină primară;
GS SEV SD
GS-generator sincron; CJT

CE PT
CE-centrală electrică;
LD
SEE
SEV-staţie de evacuare;
LT-linie de transport;
Fig. 1
SD-staţie de distribuţie;
LD-linie de distribuţie;
PT-post de transformare;
CMT-consumator de medie tensiune;
CMJ- consumator de joasă tensiune.
 CERINŢELE IMPUSE INSTALAŢIILOR DE TRANSPORT ŞI
DISTRIBUŢIE
Dintre aceste cerinţe, unele trebuie să fie satisfăcute de SEE în totalitatea lui,
deci şi de reţelele electrice ca parte componentă a sistemului, iar altele se
referă numai la reţelele electrice, în măsura în care acestea constituie
elemente mai mult sau mai puţin independente de restul elementelor
componente ale sistemului. Principalele cerinţe impuse reţelelor electrice sunt:
- continuitatea alimentării cu energie electrică a consumatorilor;
- siguranţa în funcţionare;
- calitatea energiei electrice furnizate consumatorilor;
- dezvoltarea ulterioară a reţelei;
- eficienţa economică a investiţiilor;
- cerinţe suplimentare impuse de impactul cu mediul înconjurător.
 CLASIFICAREA REŢELELOR ELECTRICE
Reţele de foarte joasă tensiune
Reţele de joasă tensiune
1.tensiune
Reţele de medie tensiune
Reţele de înaltă tensiune
Reţele de foarte înaltă tensiune

• Reţele de joasă tensiune Un < 1 kV

- În România este folosită tensiunea de 400/230V
• Reţele de medie tensiune 1≤Un <110kV
– Un=10kV;20kV pentru distribuţia urbană (LES/LEC)
– Un=20kV pentru distribuţie rurală (LEA)
– Un=6kV;10kV pentru distribuţie industrială
(LEC/LES)
• Reţele de înaltă tensiune Un =110 kV
- Rol de repartiţie zonală sau de distribuţie în cadrul marilor
oraşe
• Reţele de foarte înaltă tensiune 220 kV,400 kV,750 kV
 CLASIFICAREA REŢELELOR ELECTRICE

Reţele de utilizare
2.funcţia lor Reţele de distribuţie

Reţele de transport
Reţele de interconexiune

3. După destinaţie:
– Reţele electrice de transport (ÎT, FÎT)
– Reţele electrice de repartiţie (ÎT)
– Reţele electrice de distribuţie (MT/JT)

4. După extinderea geografică:

– Reţele naţionale
– Reţele zonale
– Reţele locale
Legătura dintre sursele de energie electrică (generatoare) şi consumatori
este asigurată de instalaţiile de transport şi distribuţie a energiei electrice, adică
de reţeaua electrică (RE).
Reţeaua electrică este alcătuită din următoarele elemente principale:
- linii electrice aeriene (LEA) şi în linii electrice în cabluri (LEC),
- staţii şi posturi de transformare, la care se adaugă:
- baterii de compensare a puterii reactive, bobine
de reactanţă, rezistoare de limitare etc.
Componentele liniilor electrice aeriene sunt:
• conductoarele;
• stâlpii;
• izolatoare;
• dispozitivele de prindere şi fixare:
• suporturi pentru izolatoare;
- armături;
- cleme de legătură;
- console.

Componentele liniilor electrice subterane sunt:

• cabluri electrice
• manşoane de înnădire
• cutii terminale
 Conductoarele liniilor aeriene sunt firele sau funiile metalice
neizolate întinse liber între suporţii liniei (stâlpi) şi fixaţi de aceştia
prin intermediul izolatoarelor

• Conductoarele electrice pot fi construite dintr-un singur metal sau

din două metale diferite. Materialele cele mai folosite sunt: cuprul,
aluminiul şi aliajele lor
• Conductoarele neizolate pentru liniile electrice aeriene se execută
pe două principii constructive: conductoare unifilare şi conductoare
multifilare.

Active care asigură circulaţia energiei electrice

Conductoarele
pot fi:
De protecţie care au rolul de a proteja linia
împotriva descărcărilor atmosferice
Stâlpii sunt elemente care susţin conductoarele active şi de protecţie, la distanţe
prescrise atât între ele, cât şi deasupra solului ori de alte construcţii sau
obstacole de pe traseu.
CLASIFICARE
• după destinaţie :
- sâlpi de susţinere
– stâlpi de întindere
– stâlpi de colţ
– stâlpi terminali sau de capăt
– stâlpi de traversare
– stâlpi de derivaţie
– stâlpi de rotire a fazelor
• după materialul din care sunt făcuţi :
– stâlpi de lemn;
– stâlpi de beton armat;
– stâlpi metalici.
Principalele elemente componente
ale stâlpilor sunt:
– Partea subterană
– Corpul stâlpului
– Coronamentul stâlpului
 Prezenţa în SEE a instalaţiilor de transport şi distribuţie a
energiei electrice este necesară din următoarele considerente:

 asigură transportul energiei la distanţe mari, din zonele de

producere spre centrele de consum, transportul sub formă de
energie electrică fiind soluţia economică;
 diferenţa dintre tensiunea nominală a generatoarelor şi cea a
consumatorilor;
 diferenţa dintre tensiunea nominală a liniilor de transport şi cea
a consumatorilor;
 diferenţa dintre puterea transportată şi cea solicitată individual
de către receptoare;
 funcţionarea interconectată a centralelor din SEE sau
funcţionarea interconectată a SEE aparţinând unor zone
teritoriale diferite impun existenţa unei reţele de legătură etc.
Impactul asupra mediului
 Impactul producerii şi consumului de energie asupra mediului
înconjurător se tratează global, regional, local şi pe termen lung.

Dezvoltarea rapidă a industriei şi urbanizarea arată ca probleme ce în

trecutul istoric apăreau şi se tratau pe rând, acum apar şi se tratează simultan.
Sunt trei mari implicaţii asupra mediului care numai printr-o abordare holistică
şi integrată pot fi rezolvate:
- poluarea aerului de interior şi aerului în marile aglomerări urbane;
- încălzirea globală – efectul de seră, urmare a emisiilor de gaze (CO2);
-acidificarea terenului în plan local şi regional, urmare a emisiilor de sulf şi
azot.

Implicaţiile în plan local şi regional au şi specificaţii cum ar fi:

- poluarea „din sărăcie” - lipsa apei potabile, lipsa educaţiei, lipsuri sanitare,
lipsa maşinilor de gătit, arderea lemnelor şi poluarea cu particule nearse;
- poluarea „modernă” - trafic modernizat intens, concentraţii ridicate de
plumb, ozon şi componente organice volatile.
 Odată cu construcţia liniilor şi staţiilor electrice de înaltă tensiune
creşte influenţa lor asupra mediului înconjurător. Din aceste considerente, în
ţările cu sisteme energetice dezvoltate s-au elaborat norme şi standarde
specifice de reglementare privind impactul reţelelor electrice asupra
mediului.
După anul 1990, România a aderat la o serie de convenţii
internaţionale privind protecţia mediului înconjurător dintre care, o parte, au
implicaţii şi asupra sistemului energetic.
Dintre diferitele influenţe ale reţelelor electrice asupra mediului
înconjurător prezintă interes, în special, următoarele:
 influenţa câmpului electric şi a câmpului magnetic asupra organismelor vii;
 tensiuni induse în structuri situate în apropierea unei linii electrice aeriene de
înaltă tensiune;
 perturbaţii de înaltă frecvenţă produse de reţelele electrice;
 zgomotul acustic;
 producere de ozon;
 impact agricol;
 impact vizual;
Perturbarea electromagneticã a mediului ambiant este specifică societăţii

industriale moderne şi poate afecta negativ organismele vii. Pentru a menţine

nivelul perturbaţiilor sub nivelul de compatibilitate este necesară cunoaşterea

acestor perturbaţii, monitorizarea lor şi adoptarea de măsuri eficiente pentru a

le limita la valori admise prin normativele internaţionale.

Efectele interacţiunii dintre câmpul electromagnetic şi organismele vii

(pătrunderea în mediile biologice şi efectele electrice ale expunerii: tensiuni
induse, repartiţii de curent, acţiunea asupra orientării particulelor încărcate cu
sarcină electrică din corp, afectarea fenomenelor electrofiziologice) sunt
foarte diferite, în funcţie de:
 domeniul de frecvenţă al câmpurilor electromagnetice;
 parametrii caracteristici ai câmpului;
 energia transmisă corpului.
Pătrunderea în organism a unui câmp electromagnetic determină

următoarele fenomene:

 deplasare de sarcini electrice în câmpul electric şi deci apariţia unor

curenţi electrici în corp;

 apariţie de tensiuni electromotoare datorită variaţiei în timp a fluxului

magnetic, rezultând curenţi electrici induşi în corp;

 încălzire, care în funcţie de adâncimea de pătrundere, poate afecta

numai pielea (pentru frecvenţe foarte înalte) sau diverse organe (la

frecvenţe joase);

 procese la nivel celular.

Studii epidemiologice, cu prelucrări statistice ale datelor, evidenţiază o legătură

directă între expunerea la câmpurile electrice şi magnetice şi starea de sănă­ta­

te a oamenilor.

Recepţionarea unui stimul electromagnetic de către organismul uman se face,

în general, fără sesizarea de către simţuri şi fără conştientizarea procesului –

excepţia o reprezintă undele electromagnetice cu lungimea de undă a luminii

vizibile şi curenţii electrici de joasă şi medie frecvenţă, a căror intensitate

depăşeşte un anumit prag  spre deosebire de perceperea unui câmp termic,

acustic sau a unui câmp de forţe.

 Expunerea la câmp electric

Un prim parametru pentru a caracteriza efectele biologice ale expunerii asupra

organismului uman este intensitatea câmpului electric, E, [kV/m], în punctul

unde se află corpul studiat.

Intensitatea câmpului electric produs de liniile aeriene de transport al energiei

electrice, pentru o anumită configuraţie, depinde direct proporţional de

tensiunea nominală a liniei, şi de factori geometrici, cum sunt: poziţia relativă a

conductoarelor şi înălţimea lor deasupra solului.

În prezent, se dispune de metode foarte exacte de calcul şi de măsurare a

câmpului, care permit determinarea intensităţii câmpului electric în jurul liniei,

cu incertitudini de ordinul a 3%.

Corelarea distanţelor de izolaţie cu valorile nominale ale tensiunilor face ca
cele mai ridicate intensităţi ale câmpului electric întâlnite în mediu să fie sub
nivelul de 10 kV/m, chiar şi în cazul liniilor de transport cu tensiunea nominală
de peste 700 kV.
Densitatea curentului indus J, [mA/m2], este cel de al doilea parametru
caracteristic pentru expunerea organismului uman la câmp electric.

La nivel celular, stimularea celulelor excitabile – cele nervoase şi cele

musculare – se produce, în primul rând, prin perturbarea potenţialului
transmembranal al unei celule. Se consideră că, sub acţiunea unui câmp
electric, există modificări ale transportului ionului de calciu şi al altor elemente
chimice, care traversează membrana, precum şi ale hormonilor sau ale
factorilor de creştere, ce recunosc receptori specifici şi declanşează o activitate
de biosinteză cu proliferare celulară. Mărimea fundamentală, care trebuie luată
în consideraţie pentru caracterizarea stimulării celulelor, în condiţiile expunerii
organismului viu la câmp electric, este intensitatea câmpului electric indus în
ţesut. În practică, se preferă însă utilizarea unui alt parametru, şi anume,
densitatea de curent indus.
 Norme referitoare la expunerea organismului uman la câmpuri
electrice de frecvenţă industrială

Prescripţiile a şase standarde:

 IRPA – International Radiation Protection Association;
 CENELEC – Comité Européen de Normalisation Electrotechnique;
 NRPB – National Radiological Protection Board (Anglia);
 BFE  Berufsgenossenschaft der Feinmechanik und Electrotechnik
(Germania);
 ACGIH – American Conference of Governmental Industrial Hygienist
(SUA);
ICNIRP – International Commision on Non – Ionizing Radiation Protection.
În prezent, există standarde naţionale (CSI, Cehia şi Slovacia, Polonia,
Japonia) care se referă la valori limită (intensitate, durată de expunere sau
combinaţie a acestora) ale parametrilor caracteristici pentru expunerea
organismului uman la acţiunea câmpului electric produs la nivelul solului de
instalaţiile electrice de înaltă tensiune
 Expunerea la câmp magnetic
Un prim parametru pentru a caracteriza efectele biologice asupra
organismului uman expus este inducţia câmpului magnetic, B, în mT sau μT,
în punctul unde se află corpul studiat.
Pentru determinarea acestui parametru, se poate face apel la estimarea
prin calcul a inducţiei B a câmpului magnetic produs în vecinătatea unei
înfăşurări parcurse de curent electric (aceasta fiind sursa tipică de câmp
magnetic artificial şi anume în reţelele de transport şi distribuţie a energiei
electrice, transformatoare, bobine, echipamente electrotehnice industriale şi de
laborator, aparatură electrocasnică şi de birou etc.), reducând sursa şi
domeniul de repartiţie a câmpului la modele simplificate:
a) modelul liniei filiforme monofilare de lungime infinită;
b) modelul liniei filiforme bifilare de lungime infinită;
c) modelul conductorului masiv de secţiune dreptunghiulară;
d) modelul buclei de curent elementare.
Asimilând corpul omului cu un cilindru, presupus omogen, izolat electric de
vecinătatea lui (de exemplu, prin aer uscat), densitate de flux magnetic este

 şi uniformă
orientată axial  spaţial, B , va induce, în conformitate cu legea lui
Faraday Ei  (dB / dt )  ( r / 2) , un câmp electric , unde r 
este distanţa
radială din centrul cilindrului până în punctul în care se evaluează E i
 
Vectorul Ei este poziţionat într-un plan perpendicular B
pe şi este
orientat tangenţial la cercurile de rază r.
Curenţii induşi de câmpul electric nu au numai o intensitate
de valoare mai mare, dar sunt localizaţi diferit faţă de curenţii
induşi de câmpul magnetic.

În concluzie, în cazul liniilor aeriene de transport al energiei, fenomenul de

inducţie magnetică în apropierea solului pare a fi de mai mică însemnătate,
comparativ cu fenomenul de inducţie electrică, din următoarele considerente:
 densităţile curenţilor induşi în corpul uman prin expunerea la câmp
magnetic sunt mai mici decât 1/10 din valorile produse de câmpul electric;
 densitatea de curent indus prin expunere la câmp magnetic este mai
mare la peri­feria corpului, unde s-ar părea că circulaţia curentului electric are o
mai mică însemnătate;
 câmpurile magnetice nu produc curenţi de regim tranzitoriu cu valori
de vârf mari şi densităţi de curent asemănătoare celor cauzate de descărcările
elec-trice produse de câmpul electric.
 În cazul expunerilor cu efecte biologice acute, prezintă o importanţă
deosebită densitatea curenţilor induşi în corp şi doza de câmp magnetic. Acest
tip de expunere se manifestă în medii profesionale electrice, la personalul de
întreţinere a liniilor electrice şi staţiilor electrice, pentru care se stabileşte doza
anuală de câmp magnetic.
De fapt, în cazul personalului care efectuează lucrări la instalaţiile sub
tensiune apar ambele tipuri de efecte biologice, din cauza:
 acumulării de doze de câmp magnetic mai mari decât cele în cazul
omului „obişnuit”, prin expuneri de scurtă durată, dar repetate, la câmpuri
magnetice de intensitate mare, în mediul profesional;
 expunerii de durată relativ redusă, la câmpuri magnetice apropiate ca
valoare de limita admisă, pentru evitarea efectelor biologice acute sau care
depăşesc această limită.
 Măsuri pentru reducerea efectelor câmpului electric şi
magnetic

Măsurile de protecţie contra efectelor câmpului electric şi magnetic asupra

organismului uman, sunt prevăzute, atât în România, cât şi pe plan
internaţional în normative şi standarde specifice. În general, limitele admise
se stabilesc pe baza densităţii admise a curentului electric indus în
organismul uman, atât în câmp electric precum şi în câmp magnetic
Limita admisă de 1 mA/m2 permite stabilirea pentru fiecare configuraţie a
valorilor limită ale câmpului electric (respectiv magnetic). Din punct de
vedere practic, stabilirea pe cale analitică a valorilor admise ale câmpului
electric sau magnetic nu este operativă, astfel încât se stabilesc valori
limită şi condiţii specifice pentru protecţia oamenilor, în funcţie de aspecte
concrete ale locului de muncă.
 Un muncitor care lucrează sub tensiune este supus la solicitări
determinate de următorii factori:
 câmp electric;
 curentul electric de deplasare care traversează corpul uman;
 curentul electric de impuls, în cazul apariţiei unei descărcări
electrice care poate să apară între conductor şi personalul de lucru sau
între acesta şi o piesă de lucru.
Cel mai bun mijloc de protecţie constă în utilizarea de îmbrăcăminte de
ecranare. Rolul de bază al acesteia constă în reducerea, până la valori
admisibile, a va­lo­rii curentului electric de deplasare care trece prin
corpul uman.
Se consideră că valoarea maxim admisibilă pe care un om o poate
suporta un timp infinit lung fără sa aibă efecte sesizabile este 5 kV/m.
Rezultă că este necesar ca unei persoane, care lucrează sub tensiune şi
care utilizează un costum de ecranare, să i se asigure condiţii astfel
încât intensitatea câmpului electric, presupus uniform, să nu
depăşească 5 kV/m.
COEXISTENŢA LEA PROIECTATĂ CU OBIECTIVELE DIN
VECINĂTATE
Pe parcursul culoarului LEA dintre 2 staţii, se regăsesc elemente ce
necesită o analiză de coexistenţă cu LEA, fiind necesară respectarea
prevederilor normativelor în vigoare privind traversările şi apropierile
(distanţe, gabarite, protecţie şi siguranţă mărită), luându-se în considerare
condiţiile de funcţionare, exploatare şi întreţinere a instalaţiilor electrice.
Se vor analiza elementele de posibil impact ale construirii unei LEA în
zona descrisă climateric şi geologic. Analiza de coexistenţă este realizată
urmărind prevederile NTE 003/04/00 şi este structurată în funcţie de tipul
elementelor de interes întâlnite pe traseul liniei (căi ferate, linii electrice
aeriene şi subterane, conducte, cursuri de apă, construcţii, etc.).
În toate cazurile se va ţine cont de măsurile de siguranţă şi protecţie
recomandate prin normativ.
 Traversări şi apropieri faţă de căi ferate

LEA proiectată

respectă deci

toate distanţele

minime impuse

prin NTE

003/04/00
Traversări şi apropieri faţă de drumuri
Încrucişări şi apropieri faţă de linii electrice aeriene
Traversări şi apropieri faţă de clădiri

Traversări, treceri şi apropieri faţă de poduri, baraje, diguri

Traversări şi apropieri faţă de ape şi cursuri de apă
Traversări şi apropieri faţă de conducte supraterane
Traversări şi apropieri faţă de conducte subterane
 Zgomotul acustic al LEA
Liniile electrice aeriene, de înaltă tensiune, determină influenţe în

mediul înconjurător şi în domeniul frecvenţelor audio (zgomot acustic).

În apropierea liniilor electrice aeriene pot fi auzite zgomote specifice:

pocnituri, fâşâit continuu. Aceste zgomote se amplifică odată cu

înrăutăţirea condiţiilor meteorologice sau apariţia ceţii, având în vedere

faptul că picăturile de ploaie au un rol important în producerea

zgomotului. La trecerea pe lângă faza sub tensiune, la desprindere de

conductor sau în poziţia de suspendat de conductor, picăturile de apă

determină diferite forme ale descărcărilor electrice, însoţite de vibraţia

mecanică a particu­lelor de apă. Măsurarea nivelului de zgomot poate fi

realizată prin evaluarea presiunii aerului din jurul liniei.

 Caracterizarea cantitativă şi calitativă a zgomotului acustic.
Categorii de zgomote
Experienţa arată că sensibilitatea urechii umane la intensitatea semnalelor

acustice este proporţională cu logaritmul acestei intensităţi.

Intensi­tatea acustică Ia a unui sunet este proporţională cu pătratul presiunii

p determinată de particulele de aer, iar nivelul de intensitate acustică NZA sau

nivelul de zgomot se determină din relaţii de forma

Ia
NZA  10  log [dB]
I a0
Urechea umană poate detecta presiuni acustice variind între 20 Pa şi 100 Pa.

În general, zgomotul acustic al liniei, în condiţiile unui zgomot de fond

nul, nu depăşeşte 30 dB(A).
Zgomotul determinat de descărcarea corona pe liniile electrice aeriene

prezintă o variaţie neregulată în timp. Din punct de vedere practic

semnalul corespunzător poate fi descompus într-o serie de oscilaţii

sinusoidale, caracterizate de un spectru de frecvenţe. Caracterizarea

semnalului sonor se face pe baza unor ferestre centrate pe o anumită

frecvenţă f0
Spectrul zgomotului determinat de liniile electrice aeriene cuprinde în
general două componente distincte:
 frecvenţa de 100 Hz (în cazul liniilor care funcţionează la
frecvenţa de 50 Hz) şi multipli ai acesteia (tonul pur);
 bandă largă de frecvenţe, cu componente de la sute de Hz până
în domeniul ultrasunetelor.
Tonul pur, auzit în special pe timp de ploaie este dat de forţele
electrodinamice care apar între elementele liniei şi de procese de
descărcare corona care au loc în semiperioada negativă a tensiunii.