Medicina indiana

Medicina traditionala indiana, numita si medicina Ayurvedica, adica stiinta vietii, se bazeaza pe scrieri vechi la care s-au mai adaugat mai tarziu scrieri si comentarii ale unor vindecatori, cum au fost Charaka, Sushruta si Vagbhata. Boala este considerata initial ca o pedeapsa data de zei pentru pacatele comise. Mai tarziu, o data cu aparitia credintei in reincarnare s-a considerat ca greselile prin natura lor duceau la pedepse. Oamenii renasteau continuu pana cand karma lor, adica totalitatea actiunilor din timpul vietii care determinau destinul in viata urmatoare, le dadea dreptul la nirvana- contopirea cu spiritul cosmic. Agentul biologic cel mai puternic, care constituia motorul vietii, era considerat suflul(prana), asa cum vantul era socotit motorul universului. Fiziologia indiana era asadar pneumatista. Se afirma ca sunt 5 sufluri in organismul uman, care pun in miscare diferite parti ale corpului. Bolile generale sau locale erau deosebite dupa simptomele lor principale: febra, slabiciune, durere etc., fara sa se incerce reunirea lor in sindroame sau afectiuni. In literatura medicala Ayurvedica predomina teoria celor 5 elemente care alcatuiesc universul si deopotriva corpul uman. Ele sunt pamantul, apa, focul, vantul si spatiul, carora le corespund in organism tesuturile solide, umorile, bila, suflul si viscerele cavitare. Trei elemente sunt fundamentale, alcatuind tridhatu: focul, vantul si apa, in univers, carora le corespund bila, pneuma si flegma in organismul uman. Armonia functionala a acestora din urma determina sanatatea, iar tulburarea lor, boala. Exista sapte centri energetici(chakre) situati pe o axa verticala intre regiunea sacrala si vertex. Plecand de jos in sus sunt descrise succesiv: in regiunea perineala muladhara, deasupra organelor genitale svadhisthana, la nivelul ombilicului manipura, in dreptul inimii anahata, in dreptul faringelui visuddha, in regiunea frontala ajna si la extremitatea superioara a regiunii cefalice sahasrara. Cu toate ca majoritatea religiilor indiene puneau accentul pe aspectele spirituale si mai putin pe cele materiale, medicina indiana se baza pe un sistem rational de diagnosticare si tratament. Metodele de diagnosticare cuprindeau o abordare magica, dar si una rationala. Un rol important revenea semnelor. Pacientul era examinat cu atentie, o importanta deosebita acordandu-se sputei, urinei, materiilor fecale si vomismentelor. Diabetul zaharat se depista in urma gustului dulce al urinei bolnavului. Farmacopeea indiana era bogata. Charaka a descris aprox 500 de remedii, iar Sushruta peste 700 de medicamente pe baza de plante. Dintre cele 700 de specii vegetale descrise de Sushruta mentionam: scortisoara, piperul, macul, rodia, ghimberul, trestia de zahar. Rauwolfia serpentina era folosita pentru tratamentul durerilor de cap, anxietatii si muscaturilor de sarpe. Conform invataturilor existente, insuccesele aveau 2 cauze: fie medicul a tratat o parte a organismului care nu trebuia tratata,fie a tratat o boala care era incurabila de la inceput. Se aduce astfel in prim-plan responsabilitatea medicului, punandu-se bazele medicinei rationale. Comportamentul medicilor atat in ceea ce priveste profesia, cat si viata personala trebuia sa fie fara repros. O importanta deosebita se acorda aspectului exterior, imbracamintii, modului de exprimare si manierelor. Intre medic si student exista un simt ridicat al responsabilitatii reciproce. Nu se admiteau mai mult de 4-6 studenti pt fiecare profesor, iar invatamantul dura 7 ani.

Medicina chineza

Medicina chineza, strans legata de Taoism, se ocupa in primul rand de prevenirea bolilor. Huang Ti, parintele medicinei chineze, spunea medicul adevarat ajuta inainte de aparitia primelor semne de boala. Igiena taoista facea apel la cumpatare si simplitate in ceea ce priveste majoritatea lucrurilor. Medicina clasica chineza se baza in principal pe rezultatele muncii a 3 imparati legendari. Cel mai vechi era Fu Hsi(2900 i. H.) care a creat pa kua-un simbol care reprezinta toate combinatiile posibile intre yin si yang. Acest sistem este folosit si astazi in I Chiang- Cartea schimburilor. Shen Nung, Imparatul Rosu(Hung Ti), a creat primul ierbar medical- Pen-tsao in care a prezentat efectele a 365 de medicament, testate toate personal. Faima lui Yu Hsiung, Imparatul Galben(Huang Ti), se datoreaza compendiului medical Nei Ching- Canonul Medicinei. Transmis pe cale orala timp de mai multe secole, el a fost asternut pe hartie in secolul III i. H. In timpul dinastiei Han(206 i.H.-220 d.H.) Tsang Kung a descris numeroase afectiuni, printre care si cancerul de stomac, anevrismul si reumatismul. Chang Chung- Ching, considerat omologul lui Hippocrate, a elaborat in secolul al III-lea d. H. tratatul clasic Febra tifoida si alte febre. In timpul dinastiei Sung a aparut His Yuan Lu care a devenit principala sursa de cunostinte in domeniul medicinei legale. Fiziologia chineza avea la baza un sistem umoral asemanator conceptiilor grecesti din secolul VI i.H. si puncte de vedere asemanatoare celor ale lui Galen din sec II d.H., singura deosebire fiind existenta a 5 umori in loc de 4. Nr 5 avea o semnificatie mistica pentru chinezi si era folosit pentru majoritatea clasificarilor: 5 elemente, 5 anotimpuri, 5 culori, 5 gusturi, 5 calitati, 5 emotii, 5 tratamente etc. Tratatul medical Nei Chingconsidera ca fiecare emotie isi are sediul intr-un anumit organ: fericirea la nivelul inimii, gandirea la nivelul splinei, grijile la nivelul plamanilor, iar ficatul era sediul furiei si al sufletului. Tot in acelasi tratat se mentioneaza unele aspecte legate de circulatia sangelui: tot sangele este sub controlul inimii sangele circula in cerc in mod continuu si nu se opreste niciodata. Cu toate acestea, se considera ca unele vase transporta aerul in organism. Metodele de diagnosticare cuprindeau anamneza, palparea pulsului, observarea vocii si trupului si palparea partilor afectate in unele situatii. Medicii chinezi acordau o mare atentie actiunii mediului inconjurator asupra organismului. Ei doreau sa stie cum a incarcat pacientul principiul Tao si in acest scop luau in considerare rangul, modificari in statutul sau social sau economic, problemele familiale, bunastarea si apetitul pacientului, visele etc. Una din cele mai importante metode pt stabilirea diagnosticului este pulsul. Conform tratatului Nei Ching existau 5 metode de tratament: vindecarea spiritului, hranirea trupului, folosirea medicamentelor, tratarea corpului in intregime si folosirea acupuncturii si moxibustiei. Medicul trebuia sa readuca pacientul pe calea cea buna, conform principiului tao.