[apărut în Bărăganul ortodox. Periodic al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, nr. 16, 2004, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
AD INTRA ŞI AD EXTRA, SAU TRADIŢIE ŞI M ISIUNE

preot dr. Doru Costache

Discernământul eclesial, harismă fundamentală a Bisericii lui Hristos, este o

condiţie necesară pentru realizarea în stil tradiţional a tuturor aspectelor vieţii şi
lucrării Bisericii. Am spus în numeroase rânduri şi în diverse forme că nu este totuna a
pretinde inerţial apartenenţa la Biserică şi a fi realmente în Biserică. A fi în Biserică
implică situarea în tradiţia sau în memoria vie a acesteia, memorie care conţine
deopotrivă vestigiile trecutului şi criteriile care fac inteligibil sensul acestui tezaur.
Dacă în mod obişnuit prin a fi tradiţional se înţelege astăzi a păstra cu cât mai mare
fidelitate moştenirea trecutului, am adus în eseurile trecute diverse argumente în
favoarea unei percepţii autentic eclesiale asupra tradiţiei. Este vorba despre
tradiţionalism ca exersare apostolică a unor criterii de natură să permită pe de o parte
selectarea elementelor interesante pentru conştiinţa şi viaţa Bisericii, iar pe de alta
discernerea sensului pe care Biserica îl conferă acestor aspecte.
Unul dintre cele mai importante obiective-ţintă ale discernământului eclesial este,
în opinia mea, maniera în care discursul creştin se modelează în funcţie de auditor. Nu
este deloc un secret faptul că, necesarul reviriment patristic – sesizabil şi pe la noi –
nu rămâne lipsit de riscurile unor derapaje, fie şi bine-intenţionat motivate. Un
asemenea risc este constituit de tendinţa de a promova cu orice preţ ideea unităţii
monolitice a tradiţiei, prin sacrificarea evidentei diversităţi a acesteia, fenomen asupra
căruia am insistat în eseul „Din nou despre cele două niveluri ale tradiţiei. 2. Unitate
şi pluralitate” (cf. Bărăganul ortodox nr. 9, 2004). Nu este cazul să mai revin asupra
acelei analize. Ceea ce doresc să observ de această dată este faptul că un asemenea
derapaj este cauzat de lipsa obişnuinţei lecturii critice, înăuntrul unei teologii care se
complace în poziţia de transmiţător mecanic al unor învăţături care coboară
„nealterate şi neîndoielnice” din cea mai adâncă istorie bisericească şi până la noi...
În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa: împăratul cel orgolios, înveşmântat în
splendoarea hainelor sale invizibile, rămâne dezbrăcat. Sunt la fel de limpezi faptul că
rostul teologiei nu este acela de paznic al grădinii raiului (oricum, paradisul nu era
lipsit de tensiuni) şi faptul că nu există un voit şi explicit consens literal al părinţilor
Bisericii. Coerenţa părinţilor reiese abia în urma unor cercetări de profunzime, mai
curând la nivelul criteriologiei eclesiale pe care o împărtăşesc decât în plan textual, în
întreprinderile lor punctuale.
Personal, mi-am pus adesea problema uluitoarei diversităţi a răspunsurilor
părinţilor – chiar şi atunci când, încă sub bagheta profesorilor mei fiind, îmi lipsea
aproape total echipamentul necesar unui atare demers –, întrebându-mă care să fie
raţiunea fenomenului. Experienţa cu textele (spre exemplu cu apoftegmele Patericului,
cu scrierile sfântului Maxim sau cu exegeţii primelor capitole ale Cărţii Facerii) m-a
îndrumat spre înţelegerea faptului că debordanta polifonie a tradiţiei are legătură cu
intenţiile autorilor, cu mesajul pe care aceştia intenţionează să-l comunice unui anumit
gen de cititor. Veţi spune că am redescoperit mersul pe jos! Într-adevăr, însă mai
dureros pentru mine a fost că a trebuit – după ani îndelungi de pregătire teologică
instituţionalizată, la toate nivelurile – să realizez acest lucru fără îndrumarea
profesorilor mei... Dovadă tragică pentru carenţele educaţiei din şcolile româneşti de
teologie stă deruta evidentă a unor colegi profesori, a multor studenţi şi teologi
amatori, care ar trimite spre rug pe oricine nu susţine univocitatea literală a tradiţiei
părinţilor. Discursurile dumnealor, evlavioase desigur, sunt configurate după chipul şi
asemănarea plăcilor de gramofon, ale căror posibilităţi de redare corectă a sunetului
sunt mereu mai reduse...
Pe scurt, multitudinea răspunsurilor sfinţilor părinţi este manifestarea unei Biserici
vii, reale, active, în care există un discurs ad intra, de iniţiere diferenţiată, de la
pedagogie la mystagogie, în tradiţia eclesială a celor deja încorporaţi în trupul lui
Hristos, şi un discurs ad extra, de mediere culturală a mesajului apostolic către cei ce
nu fac parte din commonwealth-ul eclesial. Chiar dacă vulgata academică de pe la noi
s-a obişnuit să repete că nu există decât un nivel al învăţăturii în Biserică, este
limpede că părinţii – neexperimentând manifestul egalitar al comunismului – nu
cunosc o asemenea nivelare, permiţându-şi să se adreseze cu mijloace diverse către
nivelurile diferite ale percepţiei eclesiale.
Şi dacă am dori să fim cu adevărat în Biserica lui Hristos, ar trebui să investigăm
posibilităţile specifice ambelor căi: tradiţiei şi misiunii aşadar. Nu se poate împărtăşi
orice, oricui, oricând, oricum, în orice condiţii, despre cuvântul lui Dumnezeu, spunea
sfântul Grigorie Teologul în prima din cele cinci cuvântări care l-au făcut celebru.