[apărut în Bărăganul ortodox nr. 26, iulie 2005, p.

4]

Tradiţia în contemporaneitate

Canoanele, între acribie şi uitare

preot dr. Doru Costache

Am mai discutat despre diversele aspecte ale pseudomorfozei care fatal caracterizează înţelegerea actuală a
tradiţiei eclesiale, în chiar interiorul Bisericii. Şi chiar am atins fugar la un moment dat tema abordării
selective, după gustul celor interesaţi, a tradiţiei canonice a Bisericii. Eseul meu de acum trebuie privit ca o
continuare a acelor observaţii, însă evident şi ca o reflecţie provocată de înspăimântătoarele fapte legate de
exorcizarea – până la moarte – a unei călugăriţe suferind de schizofrenie, într-o mânăstire zisă ortodoxă din
România zisă grădina Maicii Domnului…
Trebuie să mărturisesc faptul că mai înspăimântătoare chiar decât faptele însele mi se par încercările de
disculpare a celor implicaţi în acest caz. Am citit şi auzit despre incalificabile tentative de justificare a acestei
situaţii insolite, venind dinspre cercuri care confundă denunţarea unor aspecte dureroase ale vieţii noastre
bisericeşti cu adevărate atentate la fiinţa Bisericii. În realitate, problema Bisericii nu e constituită vreodată de
ceea ce se spune despre ea. Încă sper că reprezentăm mai mult decât o imagine mediatică, indiferent ce-ar
zice lumea despre noi. Chiar atât de mult contează cum arătăm în presă, în presa unei societăţi tot mai
îndepărtate de idealurile vieţii apostolice? Chiar atât de mult contează cum stăm în sondaje? Problema
Bisericii va fi mereu ea însăşi.
Faptul că victima crimei de la Tanacu jena sau nu viaţa mănăstirii nu justifică moartea ei. Faptul de a şti
dacă victima era sau nu moartă când a ajuns la spital nu îmbunătăţeşte cu nimic situaţia. Nu ne ajută prea
mult nici faptul de a elucida misterul ascuns îndărătul externării din spital a unei bolnave aflată sub tratament
psihiatric, pentru vindecarea promisă de un veleitar care a dat şi anul trecut semne despre pretenţiile sale de
taumaturg. Mai relevantă pentru Biserică ar fi în schimb cunoaşterea raporturilor cu tradiţia eclesială ale
magului cu pricina şi ale aşa-zisei mânăstiri… Are vreo legătură cu Scriptura şi tradiţia Bisericii un ritual de
exorcizare care conduce la moartea unei fiinţe umane? A eliberat vreodată Hristos vreun suflet posedat prin
uciderea fiinţei sale biologice? Cum poate fi justificată o asemenea abominaţie? Ce scuze pot fi aduse şi în
numele cui?
Însă nu despre aceasta vreau să vorbesc aici. Dincolo de cortina evenimentelor se află dureri şi mai adânci,
legate de raporturile noastre cu tradiţia Bisericii. Cazul cu pricina permite sesizarea unor dramatice rupturi cu
litera şi spiritul canoanelor eclesiale. Spre exemplu, mi se pare ciudat că apologeţii crimei de la Tanacu nu se
referă la situaţia de două ori anormală din punct de vedere tradiţional, anume că un tânăr sub treizeci de ani a
fost hirotonit preot şi că, perfect inexplicabil, el a ajuns duhovnicul maicilor… Nu suntem noi Biserica
tradiţională, fidelă canoanelor? Cum se face că apologeţii crimei de la Tanacu ignoră faptul că nu numele
Bisericii a fost călcat în picioare de pretenţiile „făcătorului de minuni” (a se vedea şi Matei 7,21-23), ci
justificarea tradiţională a faptelor noastre?...
Sunt de înţeles entuziasmul şi fervoarea cu care am purces întru recuperarea timpului pierdut în vremurile
plăgilor egiptene prin care am trecut fără a pricepe prea mult… Dar nici la atâţia ani – de când Domnul a luat
jugul de peste noi – nu a sosit vremea recuperării înţelepciunii tradiţiei noastre? Este de aşteptat ca libertatea
să fie întotdeauna însoţită de înţelepciune, de criteriu şi discernământ. Este de aşteptat ca entuziasmul să fie
strunit între limitele apostolice ale canoanelor. Este de aşteptat ca în rândul clericilor să fie recrutaţi oameni
ajunşi la vârsta canonică, oameni care au demonstrat în ani echilibrul spiritual şi ataşamentul faţă de tradiţia
Bisericii… La fel de mult este de aşteptat ca în mânăstiri să fie acceptate persoane fără probleme psihice şi
fără veleităţi peste noapte exprimate, de vindecători şi exorcişti. Inexplicabil, de vreme ce nu am trăit acele
timpuri, am nostalgia monahismului paisian – nepreocupat de imaginea mediatică, modest şi exemplar,
necăutător după slava primită de la oameni…
Într-o eră în care suntem atât de mândri de tradiţionalitatea şi canonicitatea noastră, poate că e timpul să
abandonăm copilăria post-decembristă şi să re-fondăm matur, între limitele tradiţiei noastre, ceea ce am
apucat să clădim cu mai mult ori mai puţin discernământ…