[apărut în Bărăganul ortodox nr. 19, 2004, pp.

4-5]
tradiţia în contemporaneitate

Catapetesme şi perdele
despre cum le-am uitat pe cele ce ne-au fost ascunse

preot dr. Doru Costache

Pentru majoritatea creştinilor ortodocşi de acum, şi de multe veacuri încoace, liturghia se

reduce la o succesiune de cântece, cuvinte şi gesturi ale căror înţelesuri scapă. Desigur, toată
lumea ştie că este bine să mergi la liturghie, deşi nu întotdeauna este limpede pentru ce. Aşa că
unii se mulţumesc să contemple jocul de ocultări şi epifanii ale sacerdotului care se situează când
dincoace, când dincolo de catapeteasmă; alţii se lasă purtaţi de vraja imnurilor sfinte, trăind
estetic „dumnezeirea” vreunei compoziţii; alţii caută să profite de evenimentul sacru pentru a se
umple de „energii” sau pentru a-şi lecui neputinţele trupeşti ori sufleteşti. În mintea fiecăruia,
chiar şi a sacerdotului, liturghia înseamnă ceva – de bună seamă, mereu altceva…
Această situaţie, şi trebuie spus de la bun început, de anormalitate, este rezultatul unui lung
proces istoric, început în era constantiniană, epoca unei glorii discutabile pentru Biserica lui
Hristos. Nu mă voi referi aici la capcana secularizării, întinsă ecclesiei cu mare abilitate de către o
politică imperială tenace şi bine orchestrată, care a acceptat, pentru obţinerea rezultatelor dorite,
preţul adoptării unei figuri mistico-sacrale care a înşelat multă vreme conştiinţa creştină. Mă refer
în schimb la modificarea treptată a atitudinii, remarcabilă în sânul comunităţii eclesiale.
Procesul ce a debutat în era constantiniană reprezintă o direcţie potrivnică drumului iniţial al
Bisericii, drum caracterizat de metanoia, de tensiunea înlocuirii mentalităţii mundane („toată grija
cea lumească”) cu „gândul care era în Hristos” (Flp 2,5). Pentru că de acum, din secolul al
patrulea, începea o altă cale decât a metamorfozării lumii în experienţa poporului lui Dumnezeu:
de acum se desfăşura procesul invers, de întoarcere şi dizolvare a acestui popor în oceanul lumii.
Semnificativă în această privinţă s-a dovedit a fi apariţia unor biserici tot mai mari, mai
monumentale, în care se adunau mulţimi mereu mai numeroase, în care oamenii ajungeau să nu
se mai cunoască, să nu se mai simtă ca aparţinând unii altora pentru a fi împreună ai lui Hristos,
biserici în care îndemnul „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră” era declasat la
condiţia de piesă a recitativului liturgic („înşirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”)… În
biserici mereu mai mari, pierduţi în mijlocul unor mulţimi anonime, membrii trupului lui Hristos
au fost obligaţi să se raporteze mai curând individual decât comunional la Hristos – împotriva
exhortaţiei apostolice din Col 3,12-15 –, ori, pentru a zice mai pe şleau, la drama liturgică oferită
de taxisul ritualului, rămânând doar cu intonarea „cântărilor duhovniceşti” (din Col 3,16).
Au contribuit aici, pe rând, la configurarea acestei situaţii, mai întâi ideea „liturghiei/jertfei
înfricoşătoare”, săvârşită în prezenţa îngerilor (mai degrabă ai judecăţii decât ai proniei), idee ce a
stimulat o psihoză a temerii în care nu mai este loc pentru celebrarea iubirii lui Dumnezeu; o
inversare cumplită a cuvintelor Domnului, care vrea milă, nu jertfă. Sentimentele întreţinute cu
precădere de această nouă mentalitate erau al nevredniciei, al distanţei, al lipsei de familiaritate cu
Dumnezeu. Semnul cel mai teribil al acestei inovaţii în percepţia eclesială rămâne până astăzi
practica necanonică a îngenuncherii în timpul liturghiei duminicale, metaforă a pierderii
conştiinţei demnităţii de fii şi prieteni ai Tatălui, în faţă căruia suntem chemaţi – în Hristos Iisus –
să stăm drepţi, în picioare şi în jurul mesei. Mai mult, practica îngenuncherii dinaintea unui perete
care a ajuns sa mascheze definitiv sensul originar al liturghiei.
Apoi, este vorba despre apariţia unei tot mai însemnate distanţe între clerici şi laici, primii
văzuţi de acum înainte şi tot mai mult ca profesionişti ai sacrului, ca în religiile păgâne, cei din
urmă fiind percepuţi ca asistenţă pasivă, spectatori şi beneficiari ai performanţelor celor dintâi.
Nu e deloc întâmplător faptul că între clerici şi laici au apărut – după veacul al şaselea –
catapeteasma şi perdeaua, împreună-manifestări ale îndepărtării, ale lipsei de relevanţă reciprocă
a celor două cinuri eclesiale, sub aspectul experienţei. Dincolo de simbolizările ulterioare, care o
concep ca membrană ori fereastră deschisă către eshaton, catapeteasma rămâne exact ceea ce
vede poporul lui Dumnezeu şi acum: un zid îndărătul căruia se petrec lucruri despre care nimeni
nu mai are habar. Peretele dintre Biserică şi lume, care mai înainte semnaliza deopotrivă diferenţa
dintre ele şi preoţia Bisericii în lume, s-a mutat acum înăuntrul poporului lui Dumnezeu,
condamnând laicatul ortodox la ignoranţă. Adică la o condiţie incompatibilă cu ortodoxia.
S-a adăugat acestei situaţii obiceiul clericilor de a citi rugăciunile liturghiei „în taină”,
mergând chiar până la a nu le mai citi. Această practică este legată tot de dimensiunile mari ale
bisericilor din era constantiniană. Episcopii şi preoţii se vedeau puşi în faţa alternativei de a
„ţipa” rugăciunile, în tentativa lipsită de succes de a acoperi sutele de oameni adunaţi în măreţele
bazilici, sau de a le citi mereu mai încet, cu inovaţia suplinirii neauzirii rugăciunilor prin tot felul
de cântece. Exasperat de această situaţie, împăratul Justinian cel Mare a încercat să impună prin
lege, la jumătatea secolului al şaselea, rostirea cu voce tare, ca mai înainte, a rugăciunilor
euharistice. Procesul a continuat însă, laicatul ortodox pierzând treptat amintirea şi, odată cu
aceasta, conştiinţa sensului liturghiei. Văduvit de ceea ce era până acum rugăciunea sa, poporul
lui Dumnezeu s-a scufundat tot mai mult în mareea simbolismelor care îi înfăţişau liturghia ca
altceva decât celebrarea unei mese a bucuriei, delectându-se cu memorialul simbolic al
evenimentelor vieţii Domnului. Fără să citeze şi să expliciteze rugăciunile euharistice, de
asemenea fără să nege simbolica anamnetică a ritualului, Mystagogia sfântului Maxim (sec. VII)
caută să descifreze însă noima eclesială a ritualului, conţinutul existenţial al acestuia, ca
eveniment al întregului popor al lui Dumnezeu.
Nu poate fi de mirare faptul că – privind cu evlavie pereţii şi perdelele, mai mult, lăsând
poporul lui Dumnezeu fără auzirea rugăciunii sale euharistice (formulată, tocmai pentru că este a
lui, la plural) – liturghia a încetat să mai fie o masă. Este prea mult simbol al celor viitoare pentru
a mai fi nevoie să şi mâncăm cu bucurie la masa Domnului, care tocmai pentru aceasta „s-a făcut
trup şi a locuit întru/-e noi” (In 1,14)…
Oricum, liturghia nu este doar ceea ce se vede sau ceea ce-şi mai pot închipui oamenii despre
înţelesul ei. Şi este vremea să cugetăm, odată mai mult, la sensul revelaţiei Cuvântului lui
Dumnezeu, care s-a arătat, nu s-a ascuns.
Nu poţi schimba lumea dacă te ascunzi.