[apărut în Bărăganul ortodox nr. 17, 2004, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
CINE SE TEME DE DIALOGUL TEOLOGIEI CU ŞTIINŢA C ONTEMPORANĂ?

preot dr. Doru Costache

Vorbind despre o direcţie ad extra a misiunii eclesiale, în realitate punem în discuţie unul dintre
cele două aspecte esenţiale ale experienţei Bisericii: transmiterea moştenirii Mântuitorului către
„toate neamurile” (Mt 28,19). Latură complementară şi la fel de definitorie pentru tradiţie ca şi
aprofundarea lăuntrică a acestei moşteniri în viaţa „poporului lui Dumnezeu” (1 Ptr 2,9).
Sigur că Biserica nu este din lumea aceasta, în privinţa manierei sale de a fi, dar asta nu
înseamnă că ea este mai puţin în lume, sub aspectul localizării sale istorice. Diferită tropic,
existenţial, ea coincide topic, spaţial, cu lumea aceasta. Este raţiunea pentru care, faţă de soluţii
facile cum sunt antagonismul (evadarea din lume, salvarea de lume) şi concordismul (simfonia,
ideea conaturalităţii şi a destinului comun), tradiţia eclesială a utilizat un criteriu comprehensiv
mai nuanţat, căutând – şi uneori reuşind – să aplice un model operativ în stare să îndreptăţească
ambele aspecte (i.e. a fi în, dar nu din lume).
Nici fuga de lume, nici scufundarea în ritmurile acesteia nu reprezintă soluţii de inspiraţie
apostolică, chiar dacă şi acestea s-au dovedit necesare, în diverse conjuncturi istorice. Părintele
Georges Florovsky observa cu pătrundere faptul că adevărata manieră eclesială de lucru porneşte
de la premisa distincţiei radicale dintre Biserică şi lumea aceasta, dar nu pentru evitarea întâlnirii
cu lumea, ci spre asumarea lumii într-o formă specifică evangheliei. În eseul său, „Faith and
Culture” (în vol. Christianity and Culture, Nordland Publishing Company, 1974), Florovsky
descria dificultăţile inerente acestei opţiuni tradiţionale – ale acestei propensiuni pentru acrobaţii
la limita abisului (living to the edge) –, afirmând că finalitatea tensiunii dintre Biserică şi lume
este mântuirea lumii, scop imposibil de realizat fără metanoia, fără schimbarea minţii lumii. În
demersul său (cf. „Revelation and Interpretation”, în vol. Bible, Church, Tradition: An Eastern
Orthodox View, Nordland Publishing Company, 1987), marele teolog şi gânditor observa că
menirea teologiei tradiţionale, înţeleasă ca funcţie a Bisericii, este tocmai aceea de a facilita
întâlnirea conştiinţei eclesiale cu tendinţele care animă cultura seculară la un moment dat. Fără
îndoială că, nerealizând acest mandat, teologia îşi ratează propria vocaţie.
În aceste condiţii, pare greu de crezut că teologia în special şi conştiinţa eclesială în ansamblu
pot susţine astăzi, chiar în spaţiul ortodoxiei, ideea antagonistă. Or, este o evidenţă faptul că, în
zonele periferice teologiei şi în anumite cercuri monahale, destinul tradiţiei eclesiale este perceput
acum în sensul muzeal despre care am mai vorbit în câteva rânduri, înţelegere care stă la baza
unei atitudini de teamă faţă de contemporaneitate şi de refuz faţă de dialogul cu această lume. În
numele aşteptărilor eshatologice, până la un punct legitime – adică în măsura în care aceste
aşteptări se dovedesc a constitui fermentul necesar unei tensiuni creatoare, întru proiectul de a
întreprinde astăzi potrivit criteriilor lumii viitoare –, aceste cercuri încearcă dizgraţioase salturi
peste lumea şi timpul de acum... Lumea este rea, ştiinţa este păcătoasă, tehnologia este
periculoasă; prin urmare, trebuie să fugim, să lăsăm şi această Atlantidă să piară sub povara
înfăptuirilor sale orgolioase.
De fapt, nimeni dintre noi nu poate ignora faptul că asemenea idei păstrează oarece consistenţă
cu starea de fapt a timpului nostru. Dar nimeni nu ar trebui să fie surprins, în Biserica lui Hristos,
de revelarea imperfecţiunilor lumii. Credeţi că societăţile dinainte nu au cunoscut probleme de
acest fel, dincolo de diferenţa mijloacelor, care permit lumii noastre mai mult decât era posibil în
trecut?... Tocmai claritatea cu care conştientizăm existenţa acestor probleme – perenitatea lor,
dacă vreţi, dincolo de morfologiile diverse – poate inspira astăzi acţiunea creştină spre întâlnirea
cu lumea aflată în suferinţă. Este vorba despre compasiune creştină („nu are nimeni iubire mai
mare decât aceasta, de a-şi pune sufletul pentru prietenii săi”), dar şi despre un interes comun. În
fond, şi noi trăim în această lume tot mai otrăvită, tot mai pervertită, a cărei viaţă se subţiază
înfricoşător – chiar şi din cauza complicităţii noastre cu situaţia curentă. Aşa cum, dacă ne lăsăm
purtaţi de ritmurile acestei lumi, este pentru noi totuna cu a muri, la fel şi pentru lume
inactivitatea noastră este moarte, sau mai precis ucidere – fie şi fără voie.
În chiar momentul în care ne-am obişnuit să arătăm cu degetul spre comunitatea oamenilor de
ştiinţă, culpabilizând-o pentru prăbuşirea valorilor şi subminarea vieţii, atunci trebuie să realizăm
– spontan – că lumea nu mai poate ieşi din fundătură fără noi. Nu spunea autorul Epistolei către
Diognet că noi suntem sufletul lumii? Dacă stăm deoparte, nu va muri trupul acestei lumi? Şi nu
trupul ei este destinat pieirii, ci forma de acum, chipul căzut al lumii... Şi lumea are nevoie de noi,
chiar dacă nu ştie, şi noi avem nevoie de lume, pentru cât locuim aici. Împreună putem construi
realmente, înfăptuind lucrarea Domnului: καιρος του ποιησαι τω Κυριω!
Dar pentru a fi şi a lucra împreună, este necesar un prealabil efort de a ne (re)cunoaşte unii pe
ceilalţi, teologi şi oameni de ştiinţă. Dialogul nostru, fără să reprezinte în sine o soluţie, este însă
cadrul necesar în care – după ce vom înţelege fiecare competenţele fiecăruia – se pot naşte soluţii.
Nu de dialog trebuie să ne temem, ci de monştrii care ne pândesc conştiinţa. Dacă ştim cine
suntem şi în ce constă credinţa noastră, ce putere mai are boldul morţii?