[publicat în Bărăganul ortodox nr. 20, ianuarie 2005, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
Cred / Credem

preot dr. Doru Costache

Observam, în eseul trecut („Catapetesme şi perdele”), că Biserica a cunoscut, începând din

epoca împăratului Constantin, un proces de alienare faţă de structurile sale iniţiale, drum la
capătul căruia se poate constata cu amărăciune îndepărtarea poporului lui Dumnezeu de
înţelesul originar al liturghiei. Sunt, desigur, multe aspecte care trebuie scoase în relief, pentru
exemplificarea acestei situaţii. De această dată, mă voi referi la ceea ce mi se pare cea mai
gravă consecinţă dintre toate, anume la dispariţia sensului comunitar al liturghiei, şi la unul
dintre semnele cele mai limpezi ale acestui fenomen – mărturisirea individuală a credinţei. Şi
este vorba despre cea mai gravă consecinţă, dacă ne gândim că, etimologic, liturghie
înseamnă act comunitar, slujire comună, serviciu public…
Dacă pentru cineva nu e destul de limpede ce vrea să zică expresia „sensul comunitar al
liturghiei”, trebuie spus că liturghia, ca acţiune a Bisericii, implică lucrarea întregului popor al
lui Dumnezeu. Preotul nu poate sluji fără popor, iar acesta din urmă nu poate sluji fără preot.
Liturghia îi implică pe toţi, pune în lucrare şi valoare energiile şi vocaţiile tuturor, ca în Ef
4,7-13 (lectură apostolică citită în duminica de după Botezul Domnului). Preoţia în Biserică
operează spre renaşterea continuă şi consolidarea Bisericii, a poporului lui Dumnezeu, până
ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a înţelegerii, la vârsta maturităţii lui Hristos. De
asemenea, operează spre intensificarea comuniunii dintre membrii Bisericii, până ce toţi vom
ajunge „un trup”, în care fiecare se sprijină pe fiecare, în care bucuria şi tristeţea sunt
împărtăşite de toţi…
Îndepărtarea noastră de acest model şi scop este vizibilă în fel şi chip. Spre exemplu, în
dispariţia conştiinţei că liturghia este opera noastră, a tuturor celor prezenţi în liturghie; în
lipsa sensibilităţii faţă de ceilalţi, preocupaţi fiind de „trăiri interioare” care nici pe noi nu ne
fac mai buni, nici pe alţii mai umani; în absenţa agapei care însoţea odinioară orice liturghie.
Formal şi informal, individualizarea manierei în care este abordată astăzi liturghia se
manifestă divers. Unul dintre cele mai evidente semne ale alienării este înlocuirea Crezului
comunitar, obişnuit în liturghie, preluat de la sinoadele 1 şi 2 ecumenice, cu Crezul individual,
recitat la taina botezului. Este diferenţa dintre noi şi eu, dintre credem şi cred.
Biserica a moştenit de la primele două sinoade ecumenice o formulă a credinţei pe care cei
ce ne-au transmis-o, şi multe generaţii după ei, au rostit-o împreună, firesc: „Credem într-unul
Dumnezeu”… Exprima crezul comun şi dintotdeauna al Bisericii, în maniera cea mai
eclesială cu putinţă: noi, poporul lui Dumnezeu, credem şi mărturisim. Nici nu se putea
afirma în liturghie ceva ce nu privea întreaga obşte adunată în slujire, aşa cum toate
rugăciunile liturghiei – cu excepţia celor mai noi, ale devoţiunii personale a preotului – erau şi
sunt încă formulate la plural, pentru subiectul rugător comunitar care suntem. În schimb, când
era vorba despre actul final al creştinării cuiva prin sfintele taine ale iniţierii, mărturisirea
credinţei – ca o garanţie a opţiunii sale de cuget şi viaţă – avea, cum era şi firesc, un puternic
caracter personal. Astfel, candidatul pentru primirea sfântului botez recita Crezul la singular:
cred.
În timp, practica baptismală a rostirii Crezului la singular („cred”) s-a extins şi asupra
liturghiei. Aşa se face că astăzi rostim împreună un crez al fiecăruia, ca şi când contează mai
puţin faptul că rostim împreună, că mărturisim împreună ceea ce ne caracterizează ca popor al
lui Dumnezeu. Şi bănuiesc că nu a fost posibilă această înlocuire decât pentru că percepţia
eclesială se schimbase deja, în sensul slăbirii conştiinţei comunitare/ecleiale şi corelativ al
apariţiei devoţiunii subiective, interioriste, individuale. A fost vorba despre un proces foarte
asemănător celui care a dus la înlocuirea terminologiei nou-testamentare privind preoţia
(presbyteros a devenit hiereus iar episkopos a devenit archiereus), din motive similare.
În acest timp al recuperării conştiinţei creştine (în fond, Biserica a devenit tema favorită a
meditaţiei teologice în secolul XX), o retrospectivă asupra multiplelor intervenţii, în epoca
bizantină târzie, asupra liturghiei şi asupra formelor de mărturisire a credinţei, constituie o
provocare şi deopotrivă o datorie a întregului corp eclesial. Şi nu este deloc lipsit de
importanţă dacă este vorba de credem sau de cred.