[apărut în Bărăganul ortodox nr. 25, iunie 2005, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
Din nou despre arătarea celor nearătate
preot dr. Doru Costache

Am discutat şi altă dată despre faptul că motive istorice mai mult sau mai puţin limpezi au
determinat ascunderea treptată a cuvintelor şi actelor fundamentale ale liturghiei. Rezultatul
cel mai dramatic al acestui proces a fost şi continuă să fie ignoranţa poporului lui Dumnezeu
în privinţa sensului eclesial autentic al liturghiei. Practic, cei mai mulţi credincioşi şi o parte
dintre preoţi, împiedicaţi fiind în hăţişul indicaţiilor tipiconale şi deopotrivă de lipsa unei
iniţieri adecvate în taina liturghiei, nu pot răspunde convingător, în manieră apostolică, la
întrebarea privind natura şi sensul ritualului. Camuflată îndărătul cortinelor reprezentate de
pereţi, mişcări şi cântece, masa euharistică – în care se revelează şi se împlineşte scopul
eclesial, comunitar al liturghiei – nu mai pare a constitui ultimul aspect al întregului ritual.
Necesitatea atenţionării insistente în această privinţă este argumentată de faptul că, fără
conştientizarea sensului ritualului, devine tot mai dificilă evitarea acelor interpretări
„simbolice” lipsite de aderenţă cu euharistia (şi ştim că nu putem crede decât ceea ce este în
acord cu euharistia) şi a mentalităţilor de tip magic. Or, natura liturghiei eclesiale şi sensul
acesteia sunt scoase la lumină numai de textul rugăciunilor, citite astăzi „în taină” sau deloc…
Excesele ascunderii celor sfinte de ochii „lipsiţi de evlavie” (!?) ai membrilor poporului lui
Dumnezeu – pentru care Hristos a demolat catapeteasma dintre văzut şi nevăzut, dintre cer şi
pământ, dintre cele de aici şi cele de dincolo, dintre cele de acum şi cele viitoare – se întorc
împotriva noastră. Liturghia a devenit spectacol vechitestamentar, în înţelesul că apropierea
de cele sfinte nu se mai face prin mâncarea euharistică, ci prin contemplarea norilor ce
învăluiau odinioară Sinaiul… Poporul lui Dumnezeu nu mai mănâncă la masa Domnului său,
rezumându-se la privirea unei mişcări ce nu-i spune nimic consistent sub aspect existenţial,
chiar dacă oarecari virtuţi estetice mai pot fi discernute în aceasta. Şi nu-i spune nu pentru că
el, poporul lui Dumnezeu de acum, are alte aşteptări decât aveau generaţiile anterioare. Nu!
Este vorba în schimb despre faptul că întreagă această mişcare nu mai reproduce aproape
nimic din intenţiile şi esenţa liturghiei originare, a Cincizecimii…
În locul bucuriei comuniunii, manifestată în frângerea pâinii, în consumarea împreună a
darurilor care finalmente pentru cei sfinţi (numele liturgic al creştinilor) sunt aduse, ne
delectăm acum cu imagini evlavioase, mişcări intens hieratice, gesturi rafinat simbolice,
cântece şi predici. Nu ar fi rele nici acestea, dacă şi-ar ocupa cuminte poziţia reală – de
instrumente pentru pregătirea banchetului euharistic. Dar nu, ele reprezintă centrul şi scopul
liturghiei de azi! Dumnezeul nevăzut al Sinaiului s-a întors în bisericile Dumnezeului care s-a
arătat în trup (1 Timotei 3,16), contrazicând axioma ireversibilităţii timpului şi readucând în
inima culturii (post)moderne mesajul dezincarnaţionist al neoplatonismului…
Tradiţia noastră deja conţine reperele bunei situări şi înţelegeri, fie şi în referire indirectă.
De notat faptul că, asemenea Scripturii, tradiţia Bisericii prezintă o caracteristică covârşitor de
importantă: unitatea, coerenţa interioară. Orice precizare asumată tradiţional de către Biserică
consună cu ansamblul tradiţiei şi reflectă ceea ce în esenţă constituie întregul. Prin urmare, ne
aşteptăm ca o decizie sinodală de la sfârşitul secolului al şaptelea să fie în acord cu tradiţia şi
să exprime sensul/spiritul întregii tradiţii. În aceste condiţii, canonul 82 al sinodului Quinisext
(Constantinopol, 692), exprimând voinţa Bisericii de a trece, în plan iconografic, de la
simboluri la realităţi, de la VT la NT, trebuie să fie relevant şi pentru discuţia noastră.
Iată textul: „În unele reprezentări ale vrednicelor de cinstire icoane, Înaintemergătorul este
înfăţişat indicând un miel cu degetul. Această reprezentare a fost acceptată ca un simbol al
harului, dar a fost numai o anticipare tainică, în acord cu Legea [Veche], a mielului adevărat
care este Hristos, Dumnezeul nostru. Primind însă aceste prefigurări şi umbre vechi ca
simboluri ale adevărului, transmise Bisericii, astăzi preferăm însuşi adevărul, ca împlinire a
acestei Legi. Prin urmare, şi spre a expune privirii tuturor – chiar şi cu ajutorul picturii – ceea
ce este desăvârşit, decidem ca de acum înainte Hristos, Dumnezeul nostru, să fie reprezentat
în forma lui umană, în locul vechiului [simbol al] miel[ului]”.
Canonul vorbeşte despre renunţarea la simbolurile VT în favoarea reprezentării lui Hristos
în acord cu chipul său zugrăvit de NT. Prin extrapolare, în virtutea coerenţei interne a
tradiţiei, lucrurile trebuie să funcţioneze similar în liturghie: trebuie să lăsăm vălurile şi norii
Sinaiului şi să ne întoarcem la slava celui ce s-a arătat în trup. Mai precis, suntem obligaţi de
propria noastră tradiţie să organizăm liturghia în acord cu taina Dumnezeului întrupat, aşadar
să le dezvăluim pe cele ascunse şi să readucem poporul lui Dumnezeu la masa euharistică a
Dumnezeului care s-a arătat în trup.
În fond, asta aştepta chiar VT: „mi le-ai arătat pe cele ascunse şi nearătate” (Psalmul 50,6).