[publicat în Bărăganul ortodox nr. 15, 2004, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
DISCERNĂMÂNT, EPISCOPAT ŞI EXPERIENŢĂ COMUNITARĂ
preot dr. Doru Costache

Sugeram în eseul din numărul trecut că o Biserică a Cincizecimii trebuie să fie o Biserică a
harismelor vii, active. Este vorba despre un sens al apostolicităţii eclesiale pe care manualele nu îl
mai iau în consideraţie, pierdute în verva lor inutilă de a demonstra continuitatea Bisericii, a
preoţiei şi a harului. Nu este evident că toate acestea continuă? Dar apostolicitatea implică ceva
mai mult. Apostolicitatea presupune tocmai reiterarea de către Biserica zilelor noastre a spiritului
care a animat stilul de viaţă practicat de primele generaţii creştine. Apostolicitatea este mai
înainte de orice o formă de viaţă pe care o recunoaştem în descrierile lapidare ale cărţii Faptele
sfinţilor apostoli şi în epistolele pauline, din care înţelegem faptul că nu există viaţă în Hristos
fără a fi constituită divinouman. Iar pentru a se constitui şi manifesta plenar viaţa divinoumană a
Bisericii, harismele se impun ca o condiţie necesară, tocmai la nivelul lor realizându-se acea
întâlnire – definitorie pentru experienţa eclesială – dintre lumina de sus şi aportul comunităţii
celor renăscuţi în Hristos. Harisma eclesială a discernământului, sau a profetismului, în limbajul
sfântului Pavel, este prima dintre ele, permiţând Bisericii să fie şi să se ştie mereu a fi Biserica lui
Hristos. Concură, aşadar, la reconstituirea permanentă a ortodoxiei ca dreaptă viziune asupra
lucrurilor.
Încercarea de acum urmăreşte să realizeze un pas mai departe în direcţia identificării factorilor
angajaţi în exercitarea discernământului eclesial. Este vorba despre episcopat şi despre
comunitatea eclesială.
Astăzi, membrii laici ai Bisericii şi lumea extraeclesială cunosc noţiunea episcopatului mai cu
seamă în latura şi în semnificaţia sa liturgică. Episcopii se numesc aici, în dumnezeiasca liturghie,
arhierei, termen preluat din neoplatonismul târziu şi intrat în vocabularul eclesial prin sfântul
Dionisie (sec. V-VI), termen care pune în relief dimensiunea sacerdotală a slujirii lor. Aici, în
exerciţiul liturgic al arhieriei, se manifestă plenar condiţia episcopului în Biserică – înţelegând
prin aceasta din urmă comunitatea vie a celor ce cred, adunaţi în jurul părintelui lor duhovnicesc
–, pentru că în liturghie însăşi Biserica este realmente constituită şi activă. Episcopul săvârşeşte în
această ambianţă cele sfinte ca prim slujitor/sfinţitor (este sensul concret al termenului arhiereu),
prin intermediul cărora îşi manifestă deodată prezenţa părintească şi autoritatea. Rândurile de faţă
propunându-şi să discute conţinutul harismei episcopale, latura liturgică şi cea pastorală ale
arhieriei vor fi lăsate pentru altă dată. Este de ajuns acum să notăm faptul că episcopatul şi
arhieria sunt două noţiuni complementare dar nu identice ale slujirii ierarhice în Biserică. Faptul
este evident chiar în textul oficial al liturghiei, care pe de o parte prescrie nominalizarea ierarhului
liturghisitor ca arhiereu („arhieria voastră să o pomenească Domnul Dumnezeu”), iar pe de alta
atenţionează în privinţa conţinutului ultim al slujirii acestuia prin apelativul episcop („pomeneşte,
Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi care drept învaţă cuvântul adevărului”).
Sigur că alăturarea istorică a celor doi termeni, venind din experienţa eclesială în diverse
contexte, nu a făcut decât să nuanţeze aspectele unei situaţii deja existente, însă trebuie remarcat
faptul că lexicul nou-testamentar făcea apel exclusiv – şi de aceea prioritar – la termenul
episcopie. Termenul, preluat din Septuaginta, desemna în primele zile ale Bisericii „slujirea”
(cum şi este tradus în româneşte; cf. FA 1,20) apostolică, pentru ca mai apoi să se refere la
dimensiunea „veghetoare” a presbiteratului/preoţiei (ca în FA 20,17 şi 28). Exact în acest din
urmă caz se descoperă conţinutul harismei episcopale.
Discernământul eclesial este un dar şi o vocaţie a întregului trup al lui Hristos, de vreme ce
Biserica rămâne „stâlpul şi temelia adevărului” (cf. 1 Tim 3,15), dar niciodată nu a fost ignorat
faptul că episcopul este în comunitate garantul criteriilor apostolice şi mărturia vie a tradiţiei. El,
părintele prin excelenţă – dincolo de sarcinile sale liturgice şi administrative –, este centrul
atracţiei gravitaţionale într-o comunitate vie. Nu spunea sfântul Pavel că nu am fi crezut dacă nu
ni s-ar fi predicat, şi că avem mulţi învăţători, dar nu şi mulţi părinţi? Fără episcop, părintele unei
familii, comunitatea nu s-ar fi constituit niciodată. Şi poate că din cauza numărului infim de
episcopi (raportat la cuantumul credincioşilor declaraţi în România, dar mai ales la numărul foarte
mare de preoţi) ne lipsesc atât de mult familiile, comunităţile care întârzie mereu să se constituie,
dincolo de reperele lor teritoriale.
În interiorul comunităţii se manifestă plenar episcopul ca părinte, pentru că aici el împlineşte
slujirea sa dintâi, anume discernerea între cele proprii şi benefice poporului lui Dumnezeu şi cele
ce sunt împotriva aşezământului Domnului. La nivelul comunităţii, discernământul exersat
episcopal, aşadar ca slujire a vegherii, primeşte însă şi confirmarea eclesială, fără de care
subiectivismul opiniei personale nu poate fi depăşit. Se descoperă existenţa unui minunat joc al
interdependenţei: episcopul dând seamă de şi în acelaşi timp verificând experienţa comunităţii
sale, pentru ca propria lui mărturie să fie întărită de experienţa acestei comunităţi. Nu întâmplător,
în sfânta liturghie sunt pomeniţi doar „episcopii ortodocşi care drept învaţă cuvântul adevărului”
(ultima ediţie a Liturghierului, 2000, aşează o ilicită virgulă între ortodocşi şi care învaţă,
deturnând sensul sintagmei spre ideea că toţi episcopii, în virtutea apartenenţei formale la
Ortodoxie, învaţă cuvântul adevărului), însăşi comunitatea mijlocind prin preot pentru ca
arhipăstorul ei să fie dăruit bisericilor/parohiilor „drept învăţând cuvântul adevărului”.
Exact în acest joc al verificării reciproce se exprimă plenar mecanismele apostolice care permit
exercitarea harismei eclesiale a discernământului. Recuperarea tradiţiei în contemporaneitate
presupune de aceea ca prioritate redescoperirea acestei interdependenţe dintre episcopul-părinte şi
comunitatea sa vie, bine alcătuită în Hristos.