Sunteți pe pagina 1din 2

[publicat în Bărăganul ortodox nr. 41, octombrie 2006, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
Literalismul sfinţilor
Interpretări patristice la Facere: (1) Sfântul Vasile cel Mare

preot dr. Doru Costache


St Andrew’s Greek Orthodox Theological College

Cititorul modern e neîncetat pândit de tentaţia anacronismului. Uitând că trăieşte în alte vremuri
– moderne, non-tradiţionale, anti-tradiţionale – şi că în urmă cu peste o mie de ani oamenii
experimentau ritmurile unei culturi tradiţionale, el, cititorul modern riscă să suprapună propriile
sale obişnuinţe peste straturile mai vechi, acum aproape ininteligibile, ale trecutului. El pierde
simţul măsurii timpurilor noastre, extinzând autoritatea lor, ca o plagă, spre toate timpurile şi
locurile. Intoxicat de propriile obişnuinţe, şi prea puţin dispus pentru gesturi de renunţare, evident
că bietul cititor modern nu mai are şanse să înţeleagă mare lucru din textele antice pe care, curios,
le vizitează. Aşa că transformă totul, sub bagheta magică a propriei ignoranţe.
Spre exemplu, el, bietul cititor modern, crede că în trecut, pentru părinţii Bisericii din primul
mileniu, de exemplu, cuvintele însemnau ceea ce înseamnă acum. Ştim foarte bine ce sunt
cuvintele pentru el: mijloace de comunicare sau, după caz, de necomunicare, a ideilor. El înşiră
cuvinte goale, sfâşiate de sufletul său şi al lumii, lipsite de dimensiune ontologică. Vorbe-n vânt.
Şi crede că tot aşa erau cuvintele şi pentru părinţi. Or, pentru părinţi cuvintele nu erau niciodată
goale; aveau miez, fiinţă, viaţă… Aşa se întâmplă cu termeni precum literă şi literal, citiţi azi,
după Luther şi în acord cu el, ca semnificând nimic altceva decât coaja pietrificată, insensibilă şi
inflexibilă, obiectivă a textului: unum, simplicem, solidum et constantem sensum. Şi când bietul
creieraş modern citeşte literă şi literal la părinţi, crede că şi ei erau tot atât de găunoşi în discurs
şi vocabular precum el, învârtitori de cuvinte univoce, uscate, serbede, sterpe, ucigaşe în
exactitatea lor lipsită de sevă…
Pentru sfântul Vasile, exactul, aşa cum îl vedem în paginile de gramatică biblică şi liturgică din
despre Duhul Sfânt, cuvintele literă şi literal nu erau ce sunt pentru omul modern. Nu se poate
juca în felul în care el a făcut aceasta, nu se poate bucura de cuvinte precum sfântul Vasile cineva
care nu crede în ceea ce este dincolo de ele. Chiar şi atunci când afirma, în Omiliile la
Hexaemeron, că el înţelege prin iarbă, iarbă, nimic nu era atât de simplu pe cât îi place să creadă
cititorului modern. Dacă interpretarea sa la zilele facerii era literală, de ce a fost sfântul Vasile
criticat – de riguroşii vremii, al căror nume a fost de mult uitat – pentru netradiţionalitatea
comentariului său care făcea, apologetic, apel la ştiinţa profană a timpului? Şi făcând apel la
ştiinţa profană, cât de literal să fi fost comentariul rezultat? La fel de literal ca al sfântului Ioan
Hrisostom, care tot literal dar cumplit de diferit este, contrazicând interpretarea vasiliană într-o
indefinită serie de puncte?
Însă realitatea este că interpretarea vasiliană era literală într-un sens nebănuit pentru searbăda
minte modernă. Litera cercetată de el mustea de sensuri, iar el se delecta în culegerea nectarului
lor. Ce rost ar fi avut altfel să scrie o introducere ca aceea, în care vorbeşte despre necesitatea unei
prealabile purificări a cititorului Facerii? La ce-i trebuie unui cititor purificare, dacă este vorba
numai de a citi un text în limitele gramaticii şi ale istoriei critice, ori pentru a discerne niscaiva
învăţături dogmatico-morale? Şi cum poate fi vorba despre o interpretare literală, în condiţiile în
care sfântul însuşi avertizează în privinţa faptului că există „atâta sens în (doar) câteva cuvinte”?
Ieşind din carapacea sufletului său reducţionist, monoton şi univoc, omul modern – citind
introducerea la Hexaemeron – ar putea deschide gura mare, într-un aaaah al surprizei pentru
uluitoarea bogăţie a unui text multistratificat, citit de a o minte capabilă să soarbă, însetată, mana
divină a cinei Fiului de împărat, Cuvântul întrupat, cu toată plinătatea dumnezeirii, în Scriptura şi
Tradiţia Bisericii.