Sunteți pe pagina 1din 3

[apărut în Bărăganul ortodox.

Periodic al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor,


nr. 11, 2004, pp. 4-5]

tradiţia în contemporaneitate
ORTODOXIA PATRISTICĂ ŞI ERA SEMIDOCŢILOR
preot dr. Doru Costache

Probabil că unul din cele mai interesante fenomene eclesiale petrecute în secolul trecut este
revirimentul interesului pentru tradiţia sfinţilor părinţi. Zic interesant pentru că şi în acest caz, ca
în multe altele, teologia ortodoxă nu a avut iniţiativa, aceasta aparţinând teologilor occidentali.
Nu este un secret că titani ai credinţei, cum sunt sfinţii Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul
Teolog şi Grigorie Palamas, au fost uitaţi de teologia pravoslavnică, lovită nu numai de tăvălugul
otoman, ci şi de propria înstrăinare faţă de conştiinţa eclesială, evidentă în lipsa de adecvare cu
spiritul ce a animat creativitatea generaţiilor creştine dinainte.
Sunt multe de spus în această privinţă şi avem infinit de recuperat. Însă în acest loc nu pot să
încerc decât concentrarea discuţiei asupra unui aspect ce reprezintă probabil cel mai îngrijorător
fenomen de pseudomorfoză înregistrat la noi în marginea revirimentului patristic. Este vorba
despre faptul că, în legitima lor tentativă de întoarcere către patrimoniul sfinţilor părinţi, numeroşi
teologi şi credincioşi interesaţi au ajuns să interpreteze unilateral această moştenire.
Se porneşte de obicei la drum cu premisa că părinţii se numesc aşa nu numai pentru că au scris,
ci mai ales pentru că s-au dovedit a fi născători în ordine duhovnicească. Premisă corectă, de
altfel. Problema apare în momentul în care, date fiind pregătirea tot mai slabă a celor interesaţi de
studiul părinţilor şi lipsa unui aparat premergător adecvat, apare mereu mai explicită tendinţa de a
reduce demersul patristic la statura spirituală a părinţilor purtători de Dumnezeu, prin confuzie cu
paradigma monastică a părintelui duhovnicesc. Ar putea fi stabilită cu uşurinţă o simetrie între
creştinii din primul secol, care, neînvăţaţi şi neîntăriţi, citeau scrierile sfântului Pavel fără să le
înţeleagă (cf. 2 Ptr 3,16), şi răstălmăcitorii de astăzi ai tradiţiei părinţilor.
Este adevărat că tradiţia consemnează şi teologi imediat luminaţi de către Dumnezeu, dar
semnificaţia eclesială a părinţilor nu se rezumă la acest aspect. Dacă sfântul Siluan Athonitul,
recunoscut de Patriarhia Constantinopolului ca „dascăl apostolic şi profetic” (aşadar ca părinte al
Bisericii), nu avea şcoală, fiind învăţat de către Duhul Sfânt, aceasta nu înseamnă că toţi părinţii
trebuie să fi fost şi să fie neşcoliţi. În realitate, pentru acea epocă faţă de care ne plecăm cu
reverenţă şi pe care o numim „veacul de aur al creştinătăţii”, profilul unui părinte – episcop al
Bisericii – neiniţiat în criteriile apostolice ale credinţei şi lipsit de carte era inacceptabil.
Se ştie că cei mai importanţi teologi ai secolului al patrulea, cum sunt sfinţii Atanasie cel Mare,
Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie al Nyssei, Ambrozie al Milanului şi Ioan Hrisostom,
erau mari cărturari ai timpului lor, rivalizând cu înţelepţii păgâni. Sunt pagini întregi, în
cuvântările sfântului Grigorie Teologul, pe care puţini le pot parcurge cu uşurinţă, dat fiind înaltul
lor nivel speculativ; sunt copleşitor de multe informaţii ştiinţifice – la nivelul acelui timp – în
operele episcopului Nyssei (e.g. Despre alcătuirea omului şi Cuvânt apologetic la hexaemeron),
date puse în slujba unei mai-bune cunoaşteri a creaţiei lui Dumnezeu şi a fiinţei umane, fie şi cu
titlu de ipoteză (deşi nu-mi aduc aminte de părinţi care să fi îndrăznit să identifice construcţiile
lor cu adevărul Bisericii); sunt pagini întregi în tratatul Despre Duhul Sfânt, în care marele Vasile
dovedeşte o perfectă cunoaştere a subtilităţilor gramaticii eline, fără de care exprimarea
consistentă cu adevărul şi coerentă cu logica omenească este imposibilă. Exemplele pot continua
la nesfârşit. Chiar şi în epoca bizantină târzie (sec. X-XI), revolta sfântului Simeon împotriva unei
teologii academice închise în formulări abstracte, lipsită de duh şi de putere, a fost purtată în
numele recuperării autenticităţii apostolice, dar nu în pofida şi nici împotriva ştiinţei puse în
slujba credinţei. În fond, sfântul scria destul de bine în greaca medie, ca şi ucenicul său Nichita
Sthetatul, în fraze perfect articulate, mărturisind erudiţie, ba chiar şi sensibilitate literară.
Şi atunci, mă întreb, de unde pretenţiile unor iubitori ai tradiţiei patristice, cum că părinţii sunt
neduşi pe la şcoală şi că inteligenţa şi educaţia nu contează? Pe ce se întemeiază supoziţia că a fi
intelectual este o calitate opusă vieţii în Hristos şi că instrumentele cunoaşterii profane sunt
irelevante pentru demersul teologic? Nu spunea chiar sfântul Siluan că unii au harisma rugăciunii
iar alţii pe cea a cititului şi a scrisului, dar că şi unii şi alţii au loc şi legitimitate în Biserică? Cât
de tradiţională poate fi ideea că tradiţia este ceva ce aparţine trecutului şi că astăzi nu avem
altceva de făcut decât să ne postăm în poziţia de gardieni ai muzeului? Oare mintea nu este tot un
dar dumnezeiesc? Gramatica, documentarea şi eleganţa stilului, pe care le vedem preţuite de
părinţi ca instrumente pentru propunerea adevărului, nu mai sunt astăzi valori ale Bisericii lui
Hristos? Duhul nu mai are nevoie de forme culturale în care să ia trup? Este atâta incoerenţă la
mijloc, sau poate atâta ipocrizie...
Discursuri de acest fel, probabil menite să placă unui public îndoielnic, dar instituindu-se acum
într-o adevărată vulgată academică, prezentă până şi în teze de doctorat, nu pot avea multe
afinităţi cu tradiţia părinţilor. Părinţii nu au proslăvit vreodată prostia, deşi s-au delimitat de
cunoştinţa îngâmfată; nu au cinstit vreodată ignoranţa, deşi au mărturisit că adevărata învăţătură
este aceea de-Dumnezeu-inspirată; nu au lăudat cele trecătoare ale lumii, dar au folosit ceea ce
era bun în lume pentru a vorbi lumii despre cele sfinte. În sec. al II-lea, autorul eclesiastic anonim
al epistolei către Diognet (cap. V-VI) observă că experienţa creştinilor nu se deosebeşte de cea a
păgânilor în privinţa condiţiilor de viaţă, ci prin maniera în care viaţa este asumată. Cine va citi
îndemnul sfântului Vasile către tineri (cf. Omilia a XXII-a), va găsi acolo că un creştin nu trebuie
să se poarte în lume ca o nălucă abstractă, ferindu-se de oameni, de înţelepciune şi de ştiinţă, de
provocările timpului; nu va găsi în cuvintele sfântului că erudiţia este păcat strigător la cer şi că a
gândi este urâciune înaintea Domnului; va găsi în schimb atenţionări cum că omul lui Dumnezeu
trebuie să culeagă din cultura profană, înţelept, potrivit criteriilor credinţei, ceea ce îl poate
îmbogăţi spiritual.
Dacă profilul părinţilor bisericeşti s-ar reduce la dimensiunea duhovnicească proprie tuturor
categoriilor de sfinţi, nu i-am mai aminti pe rând, în „cete”, aşa cum facem în sfânta liturghie
(proscomidia) şi în marea rugăciune a sfinţirii apei (sfeştania). Nu ar avea nici un rost să
distingem părinţii de cuvioşi, de mucenici etc., dacă nu ar fi decât un singur criteriu pentru care îi
recunoaştem ca sfinţi. Dacă îi menţionăm însă aparte, înseamnă că fiecare categorie se distinge
prin ceva. În cazul părinţilor, acest ceva pare a fi puterea de a pune în slujba credinţei cunoaşterea
lumească de care dispun. Părinţii sunt intelectualii Bisericii, pe care îi recunoaştem ca ai noştri
pentru că au metamorfozat cunoaşterea profană în lumina credinţei şi a experienţei în Hristos,
utilizând-o ca instrument pentru predicarea eclesială. Îi recunoaşte în egală măsură lumea, ca
fiind contributori însemnaţi la patrimoniul culturii universale.
Fără efortul tensionat al părinţilor, predicarea evanghelică în diverse conjuncturi culturale ar fi
fost dramatic împiedicată, lumea nevorbind nici arameica pescarilor galileeni şi nici, de la o
vreme, dialectul comun al imperiului clădit de Alexandru Macedoneanul. Părinţii sunt eroi ai
intervalului, plasaţi periculos între conştiinţa eclesială forjată pe structura tare a kerygmei
apostolice şi cultura în schimbare a diverselor contexte istorice; interfaţa Bisericii cu lumea.
Profund ancoraţi în cele dinăuntru ale Bisericii, experiindu-le şi intensificându-le, părinţii
reprezintă în egală măsură întâlnirea Bisericii cu lumea, cultura şi problemele ei. Semnificaţia lor
eclesială nu poate fi redusă la viaţa lor lăuntrică, aceasta reprezentând trăsătura comună tuturor
sfinţilor.
A înţelege şi a urma părinţii implică respectarea acestui eroism şi încercarea situării pe
coordonate asemănătoare. În duhul părinţilor, da!, însă aceasta nu înseamnă fără înţelegerea
sensului întreprinderii lor. Un creştinism lipsit de carnaţie culturală nu aduce nici pe departe cu
ortodoxia patristică, constituindu-se mai degrabă într-o apariţie spectrală – ameninţătoare ca
moartea – a pământului netocmit şi gol dinaintea plăsmuirii făpturii. Am mai observat undeva,
dar nu mi se pare deloc de prisos să repet aici, importanţa unui cuvânt al Părintelui Patriarh
Teoctist care prefaţează a treia ediţie a Teologiei dogmatice ortodoxe a părintelui Dumitru
Stăniloae (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003). Într-o
succintă dar limpede şi cuprinzătoare caracterizare, Părintele Patriarh afirmă că o teologie
tradiţională, în duh patristic, nu se poate complace în exerciţiul repetitiv al citării unor formule
doctrinare şi nici cu „neputinţa de a mărturisi Adevărul în forme potrivite fiecărei epoci istorice
pe care o străbate Biserica”. Înrădăcinată în revelaţia biblică, în mărturia părinţilor şi în
experienţa liturgică a Bisericii, teologia tradiţională nu poate „încuraja retragerea din lume,
mulţumirea de sine în izolare [...], nu poate fi cu adevărat tradiţională arătându-se nedemnă de
pilda marilor Dascăli ai Bisericii”.
Să iubim părinţii înseamnă a lua seama la bogata moştenire lăsată de ei: moştenirea unei viziuni
asupra lucrurilor şi a unei maniere de lucru care să ne permită situarea creativă în spiritul aceleiaşi
tradiţii.