[Bărăganul ortodox nr.

54 (noiembrie 2007) 3]

Sfântul Ioan Hrisostom sau Episcopul între militantism profetic şi martiriu

Preot Dr. Doru Costache
St Andrew’s Greek Orthodox Theological College
(Sydney College of Divinity)

În aceste vremuri dominate de sloganuri necreştine, tot mai fără rost – de genul succesului
social, spre exemplu –, probabil că pentru mulţi pare straniu fie şi gândul unei opoziţii faţă de
sistemul care face posibilă ascensiunea socială. De fapt, e mult mai la îndemână să reprimăm
asemenea idei periculoase (care pot cauza, de altfel, succesului nostru social) cum alungăm o
supărătoare muscă, decât să ne exersăm funcţia de fiinţe interogative şi, în urmare, să ne întrebăm
dacă zumzetul muştei are vreun sens… Evident, pe un asemenea fond mental e improbabil să
accedem lesne la capacitatea de a recunoaşte potenţialul creativ, eroismul şi valoarea intrinsecă a
oricărei forme de opoziţie faţă de un sistem oarecare, spre a nu mai vorbi despre construirea unei
asemenea opoziţii, mai ales în condiţiile în care atitudinea respectivă pune în pericol cariera sau
chiar viaţa opozantului…
Dar, atopic prin definiţie, creştinismul nu e o pace a locului, spunea cineva nu demult, în urmă
cu un număr de ani… Creştinismul se construieşte eroic, anti-mundan şi anti-utopic, pe temeiurile
profetice ale unei atitudini critice faţă de orice sistem social, înţelegând că nici o formă de
organizare – cât de convenabilă în plan personal ori comunitar – nu poate asigura echilibrele
necesare unei dezvoltări complexe, holistice a umanităţii. Prin urmare, creştinismul nu e chemat
să canonizeze o formulă socială sau alta, ci să producă în manieră deplin conştientă oportune şi
creative dezechilibre, spre transcenderea oricărei tendinţe de mineralizare sistemică, sfidând orice
perspectivă a complacerii în ritmurile circulare ale stagnării. Nu este aşadar întâmplător că toţi cei
care au luat creştinismul în serios, îndrăgostiţi nebuneşte de umanitate, au asumat povara şi
pericolele inerente atitudinii profetic-critice faţă de sistemele în care au trăit, dinăuntrul şi
dinafara Bisericii. Acesta e şi cazul sfântului Ioan Hrisostom (Gură de Aur), împins de istorie pe
tronul arhiepiscopal al Noii Rome (Constantinopol), în circumstanţe în care creştinismul devenea
treptat o platformă necesară propulsării sociale a veleitarilor – lipsiţi şi în zilele acelea, ca şi azi,
de sensibilitate duhovnicească, de scrupule şi bun simţ. În contextul unei lumi păgâne care căuta
pripit (şi neîndemânatic) să se conformeze comandamentelor spirituale ale unei veşti bune pe
care, organic, nu avea cum să o înţeleagă, de asemenea în contextul unui microcosm eclesial în
care potirele de lemn şi oamenii de aur se transformau peste noapte în potire de aur şi oameni de
lemn, Hrisostom rezista eroic tentaţiei de a se lăsa purtat de val… El era episcopul care ştia că
termenul ce-i desemna funcţia implică o componentă profetică; ştia că nu poate supraveghea
(sensul etimologic al chemării episcopale) ritmurile eclesiale fără ascuţirea discernământului
spiritual şi că nu îşi poate exercita harisma fără asumarea unor costuri personale… Hrisostom era
creştin, aşa încât a îmbrăţişat toate acestea fără rezervă. Şi-a pus palatul la dispoziţia celor
marginalizaţi de societatea celor cu succes, indecenţi – atunci ca şi azi – în succesul lor. S-a
smerit pe sine, trăind în simplitate şi opunându-se pasiv tragediei prefacerii păstorilor Bisericii în
demnitari imperiali. Nu s-a lăsat absorbit de sistem şi nici nu s-a complăcut în compania
vanitoasă a Curţii. S-a străduit, prin cuvânt şi faptă, să reamintească Bisericii şi lumii despre
lucrurile cu adevărat importante: compasiunea şi dreptatea în Hristos…
Pe urmele Domnului pe care l-a iubit, Hrisostom era un episcop straniu atunci, ca şi azi…
Precum Hristos însuşi, el ştia pentru ce a venit în lume şi care erau costurile pe care trebuia să le
plătească pentru a-şi ţine rangul cu demnitate profetică, din dragoste pentru poporul lui
Dumnezeu… Hrisostom era conştient că predicatorul înţelepciunii dumnezeieşti împotriva
noimelor deşarte ale lumii nu putea scăpa singurei perspective posibile pentru cei asemenea lui –
repetarea, iară şi iară, a theodramei Mielului junghiat de la întemeierea lumii… Şi a acceptat,
smerit. Nu l-a rănit suliţa succesului social, ci a călcat, la rândul său, cu moartea pe moarte…
Pentru care, cu nevrednicie, îl cinstim.