CONTINUT CAPITOLE INTRODUCERE I. DIVIZIUNEA SUBIECTULUI II. PERSONALITATEA, SAU CEEA CE ESTE UN OM III.

PROPRIETATEA, SAU CEEA CE ARE UN OM IV. POZITIA, SAU APRECIEREA DE CARE SE BUCURA UN OM Sectiunea. 1. Reputatia " 2. Mandria " 3. Rangul " 4. Onoarea " 5. Faima INTRODUCERE In aceste pagini voi vorbi despre Experienta de Viata in intelesul comun pe care-l poarta acest nume, anume ca o arta ce ne permite sa organizam viata astfel incit sa putem atinge cele mai inalte trepte ale succesului si sa ne bucuram de cele mai mari dintre placerile vietii; o arta care in teorie poate fi numita Eudemonologie. Pentru ca ea este cea care ne ghideaza astfel drumul, incit sa putem descoperi fericirea existentei. Privind dintr-un punct de vedere pur obiectiv, ori mai degraba dupa o obiectiva si matura chibzuinta deoarece chestiunea in discutie implica in mod inevitabil numeroase considerente de ordin subiectiv - un asemenea tip de fiintare poate fi definita cel mai probabil drept una care ar fi infinit de preferat non-existentei; presupunind ca ne agatam de ea de dragul sau si nu doar minati fiind de teama de moarte; mai mult decit atit, nu vom dori niciodata sa atingem un posibil sfirsit. Acum, la intrebarea daca viata umana corespunde, sau este posibil sa corespunda, acestei conceptii asupra existentei, asa cum este bine cunoscut, sistemul meu filozofic ofera un raspuns negativ. In varianta ipotezei lansate de eudemonologie, raspunsul la aceasta intrebare va trebui sa fie unul afirmativ; si am aratat in volumul al doilea din principala mea opera (cap. 49), ca aceasta ipoteza este bazata pe o gresala fundamentala. Prin urmare in elaborarea schemei unei existente fericite, am recurs la renuntarea completa asupra celor mai inalte puncte de vedere ale metafizicii si eticii, catre care au condus teoria mea; si tot ceea ce voi rosti aici va purta la bazele sale, intr-o anume masura, un compromis; in aceeasi masura, vom tine cont de judecatile de fiecare zi si ne vom ocupa de studierea erorilor ce se afla la baza lor. De aceea, observatiile mele vor avea o valoare limitata, tot asa cum cuvintul eudemonologie constituie in realitate un eufemism. Dincolo de aceasta limita nu voi ridica pretentia

de-a ajunge la o epuizare asupra subiectului; partial, pentru ca tema abordata este una fara sfirsit, iar in parte, pentru ca daca as proceda la o continuare a lui, ar trebui sa rostesc ceea ce a mai fost spus de nenumarate alte ori de catre altii. Singura carte ce are ca scop sa readuca la viata aceasta colectie de aforisme, din cite imi aduc aminte, este De utilitate ex adversis capienda, a lui Cardian, ce contine in sine un mare cistig pentru cititor si poate fi folosita pentru a suplini ceea ce lucrarea de fata nu a reusit sa duca la bun sfirsit. Este adevarat ca Aristotel a rostit citeva cuvinte asupra eudemonologiei in capitolul cinci din prima carte a Retoricii; insa ceea ce a spus el nu constituie prea mult. Si asa cum compilatia nu este una din ocupatiile mele, nici nu voi apela la memorie pentru a intrebuinta operele predecesorilor mei; in mod special, pentru ca in procesul de compilatie, punctul de vedere individual este pierdut, iar tocmai acesta constituie esenta unei munci de acest fel. E adevarat ca in general inteleptii fiecarei epoci, au rostit totdeauna acelasi lucru asupra unui subiect, in vreme ce nataraii, cei care formeaza intotdeauna imensa majoritate, au un comportament foarte asemanator in felul lor, prin a sustine tocmai contrariul; si lucrurile continua sa fie aidoma pina in zilele noastre. Pentru ca se petrece intocmai asa cum Voltaire a spus: cind vom parasi aceasta lume, ea va ramine la fel de smintita si nelegiuita cum era atunci cind am sosit pentru prima oara in mijlocul ei.

CAPITOLUL I IMPARTIREA SUBIECTULUI Aristotel imparte binecuvintarile vietii in trei clase cele care tin de infatisarea exterioara, cele ale sufletului si cele ce privesc corpul nostru. Fara a pastra nimic altceva din aceasta diviziune in afara de numarul claselor, am facut observatia ca diferentele fundamentale existente in destinul omului, pot fi reduse la trei clase distincte: [Nota de subsol: Etica Nicomahica, cap.I, c. a 8-a.] 1. Ceea ce reprezinta un om: cum am spune. personalitatea sa, in cel mai larg sens al acestui cuvint; in care este inclusa starea de sanatate, forta de care se bucura, frumusetea, temperamentul, caracterul moral, inteligenta si educatia. 2. Ceea ce poseda un om: si aici intra proprietatea si posesiunile de orice fel. 3. Locul pe care il detine un om in aprecierea celorlalti: prin care se poate intelege, asa cum toata lumea cunoaste, asa cum apare un om in ochii celorlalti semeni ai sai, sau mult mai strict, lumina in care ei il privesc. Acest lucru este manifestat prin functiile de onoare pe care le detine, prin rangul si reputatia de care se bucura.

Diferentele ce constituie prima dintre clase, sint cele pe care Natura insasi le-a asezat intre oameni, diferentiind un om de un altul; si plecind de la acest singur fapt, putem deduce asupra a ceea ce influenteaza fericirea ori nefericirea omenirii, intr-un mod atit de vital si radical, mult mai pregnant decit considerentele ce sint incluse in urmatoarele doua categorii, care reprezinda doar efectul unor conventii ce au fost stabilite intre oameni. Comparate cu superioritatea personala autentica, reprezentata de o inteligenta sclipitoare, ori o inima brava si generoasa, toate celelalte privilegii ilustrate de rang sau nastere, pina chiar si o origine regala, este asemeni superioritatii detinute de regii de pe scena, ce sint pusi in fata privilegiilor de care se bucura regii din lumea reala. Acelasi lucru a fost rostit cu foarte multa vreme in urma de Metrodorus, cel dintai discipol al lui Epicur, care a dat acest titlu unuia dintre capitolele cartii sale, Fericirea ce o simtim prin noi insine este mult mai mare decit cea pe care o obtinem de la tot ce ne inconjoara [1]. Iar acesta este un fapt evident, ce nici macar nu poate fi pus in discutie, acela ca principalul element in fericirea unui om ca fiinta, ce constituie intr-adevar cea mai importanta sursa a binelui din existenta sa, este urzeala din care este tesut, constitutia sa launtrica. Pentru ca ea este sursa imediata a multumirii sau insatisfactiei interioare, ce rezulta ca o suma totala a sentimentelor, dorintelor si judecatilor sale; in vreme ce toate cite se afla in jurul sau exercita pe de alta parte, doar o influenta intermediara sau indirecta asupra lui. Din acest motiv se intimpla ca un acelasi eveniment exterior sa afecteze doua persoane intr-un mod total diferit; chiar aflindu-se in situatii perfect identice, fiecare om prezent in omenire traieste in propria-i lume. Pentru ca un om poate avea intelegere imediata doar asupra propriilor idei, simtaminte si dorinte; toate celelalte cite exista in mijlocul lumii exterioare, pot sa-l influenteze doar in masura in care el intelege sa le aduca la viata. Lumea in care traieste un om isi afla in cea mai mare parte forma de la modul in care omul intelege sa priveasca asupra ei, si asa se dovedesc diferentele ce exista intre oameni, ce-i fac sa fie atit de diferiti; astfel se intimpla ca viata sa-i apara unuia searbada, plictisitoare si lipsita de sens; iar altuia incarcata de valori, plina de interes si semnificatii. In momentul in care aud povestite experientele interesante ce-au avut loc in cursul trairii unui om, multi isi vor dori ca lucruri asemanatoare sa se petreaca si in propria viata, uitind cu desavirsire ca ar trebui sa-si doreasca mai degraba o traire spirituala determinata de o astfel de capacitate intelectuala, ce-a imprumutat acestor evenimente semnificatiile ce le poarta, prin modul in care sint descrise; ce fac ca la un om de geniu sa capete forma unor aventuri uluitoare; in vreme ce pentru perceptia marginita a unui om obisnuit vor fi doar intimplari banale, ce se repeta de nenumarate ori, aproape zi de zi. Acest lucru isi gaseste in cel mai inalt grad ilustrarea in cazul poemelor lui Goethe si Byron, care au la baza fapte reale; unde un neghiob este predispus la a-l pizmui pe poet, pentru ca are parte de atitea lucruri pline de miracol, ce produc o asemenea incintare spiritului, in loc sa-l invidieze pentru acea forta magnifica a fanteziei, ce se arata capabila sa ridice un lucru obisnuit petrecut in experienta comuna, pe o asemenea treapta a maretiei si frumusetii.

[Nota: Cf. Clemens Alex. Strom. II, 21.] In acelasi fel, un om cu un temperament melancolic va juca o scena plina de tragedie, intr-o piesa pe care un om cu un temperament sangvin va privi-o doar in lumina unui conflict interesant, iar pentru un suflet flegmatic va parea de-a dreptul lipsita de inteles; toate aceste opinii se bazeaza pe faptul ca fiecare eveniment, in ordinea succesiuni in care este implinit si apreciat, necesita cooperarea a doi factori si anume, a subiectului si a obiectului, desi acestia sint la fel de indeaproape si necesar legati, asa cum se afla hidrogenul si oxigenul in molecula de apa. Pe cind ceea ce e obiectiv, sau factorul extern din cadrul unei experiente, este de fapt acelasi, iar subiectivitatea, sau aprecierea personala este cea care difera, evenimentul apare la fel de diferit in ochii unor persoane diferite, ca si cum factorii obiectivi nu ar semana deloc; pentru o inteligenta limitata, pina si obiectivele cele mai marete si pline de vraje din intreaga lume, nu reprezinta decit o realitate searbada, si prin aceasta sint apreciate la fel de limitat, asemeni unui peisaj feeric, care este admirat pe o vreme ploioasa si posomorita, sau in lumina reflectiilor deformate produse de catre o camera obscura, construita in mod gresit. In limbaj deschis, orice om are numeroase limite care actioneaza asupra constiintei si nu poate trece dincolo de aceste limite mai mult decit poate iesi din propria-i piele; tot asa, sprijinul oferit din exterior nu are o utilitate atit de mare pentru el. Pe scena unui teatru unul se infatiseaza sub chipul unui print, altul sub al unui ministru, un al treilea este servitor, soldat, ori general, si asa mai departe simple diferente exterioare; realitatea interioara, esenta tuturor acestor aparente, este aceeasi un biet actor, dominat de intreaga suita de nelinisti ce fac parte din rolul sau. Si in viata reala se intimpla la fel. Deosebirile ce sint date unui om de rang, pozitie, bogatie, ii ofera fiecaruia rolul ce-l are de jucat in piesa vietii, dar acesta nu implica in niciun fel existenta unor diferente de fericire sau placere interioara; pretutindeni se regaseste aceeasi fiinta, ce este prezenta in toti un biet muritor, ce se zbate sub imensa cohorta a nelinistilor, greutatilor si grijilor sale. Gindind asupra toate acestea, poti intr-adevar proceda la a descoperi in fiecare caz cauze distincte, desi ele sint prin natura lor esentiala mult mai asemanatoare in toate formele lor, cu grade de intensitate ce variaza, fara nicio urma de indoiala, care nu au corespondent cunoscut pentru prezenta sau absenta rangului, pozitiei sau bogatiei, specifice fiecaruia dintre ei, pentru partea ce-i revine din rolul sau. Si deoarece tot ce urmeaza sa se intimple sau sa intre in existenta pentru un om, exista doar in constiinta sa si doar pentru el se petrece, rezulta ca lucrul cel mai important pentru om il reprezinta constiinta, care in cele mai multe dintre cazuri joaca de departe un rol mult mai importanta decit circumstantele exterioare ce contribuie la formarea substantei sale. Toate motivele de mandrie si intreaga placere a lumii, oglindita in constiinta unui natarau, se arata a fi de-a dreptul lipsite de orice luciu, doar daca sint puse alaturi de fantezia stralucitoare a lui Miguel Cervantes, ce scrie opera Don Quijote, cufundat in mizeria si intunericul temnitei. Partea obiectiva, ce reprezinta jumatate din viata si realitatile ei, se afla in mainile Sortii si in functie de jocul schimbator al acesteia, imbraca forme diferite in diferite ocazii; jumatatea subiectiva a vietii, se afla in mana noastra si in tot ce este esential ramane totdeauna la fel.

Prin urmare, viata fiecaruia dintre oameni este marcata de aceeasi caracteristica de la un capat la celalalt, cu toate ca multe din circumstantele exterioare pot cunoaste importante modificari de-a lungul trecerii timpului; lucrurile se petrec intocmai existentei unei serii de variatiuni, dezvoltate pe baza unei singure teme. Nimeni nu poate pasi dincolo de propria-i individualitate. Un animal, indiferent de circumstantele in care se afla, va ramine in interiorul acestor limite inguste, in care Natura insasi este cea care l-a plasat; astfel si stradania de-a face fericite animalele noastre trebuie mentinuta in interiorul limitelor fixate de natura lor; si sa fie restrinse doar la lucrurile pe care ele le pot simti. Acesta este si cazul omului; masura fericirii pe care o poate atinge, este dinainte determinata de individualitatea sa. Astfel se petrec in special lucrurile si cu puterile intelectuale, care isi fixeaza obiectivul o data pentru totdeauna, spre obtinerea celui mai inalt gen de placeri. Daca limitele acestor puteri sint reduse, niciun efort nu va reusi sa razbata in exterior, nu va obtine nimic din tot ceea ce semenii sai ori norocul poate infaptui in sprijinul sau, va fi suficient sa-l ridice deasupra gradului obisnuit al placerii si fericirii umane, pe jumatate om, pe jumatate animal, cum se poate gindi; nazuintele sale sint hranite de apetitul senzual, in cea mai mare parte o viata tihnita si confortabila, in sinul familiei o companie restrinsa, intovarasita de un tip de amuzament vulgar; chiar si educatia il poate ajuta foarte putin, daca poate face totusi ceva pentru a contribui la largirea orizontului sau. Pentru cei ce se bucura de cele mai inalte puteri intelectuale cele mai variate si durabile dintre placeri sint oferite de jocul mintii, indiferent cit va incerca tineretea sa ne amageasca in aceasta privinta; iar placerile oferite de intelect determina in principal o sporire a puterii mintii. Este clar de aceea ca fericirea noastra depinde intrun inalt grad de ceea ce sintem, de individualitatea noastra, in vreme ce locul sau destinul, este in general dat doar de ceea ce avem, sau de reputatia noastra. Locul pe care il detinem in lume poate fi imbunatatit; dar nu va trebui sa ne facem prea multe griji in aceasta privinta, daca sintem bogati in interior; pe de alta parte, nataraul, ramine pina la sfirsit natarau, un netot marginit pina in ultima lui ora a existentei, chiar daca ar fi sa fie inconjurat de splendorile intregului Paradis. Acesta este motivul pentru care Goethe rosteste in West-stliclien Divan ca fiecare om, indiferent daca a avut un statut de inferioritate in viata, sau s-a numarat printre invingatori, recunoaste in personalitate factorul cel mai important pentru atingerea fericirii; Volk und Knecht und Uberwinder Sie gestehen, zu jeder Zeit, Hchtes Glck der Erdenkinder Sei nur die Persnlichkeit. Totul confirma ca de fapt elementele subiective din viata sint incomparabil mai importante pentru atingerea fericirii, decit elementele obiective, de unde se spune ca foamea este cel mai bun bucatar si Tineretea si Batrinetea nu fac casa buna, plecind de la viata pe care au cunoscut-o toate Geniile si mergind pina la cea a Sfintilor. Sanatatea cintareste mai mult decit toate celelalte binecuvintari, intr-atit, incit cineva poate rosti ca viata unui cersetor sanatos este mai fericita decit cea a unui rege suferind. Un temperament vesel si tacut, ce se simte fericit in mijlocul acestei lumi

fizice, o inteligenta clara, vie si patrunzatoare, ce reuseste sa vada lucrurile asa cum sint, o vointa moderata si blinda si tocmai prin aceasta o constiinta curata si pura, acestea sint privilegiile pe care nu le poate schimba sau inlocui niciunul dintre rangurile sau bogatiile lumii. Pentru ca tot ceea ce este un om in sine, acea parte ce-l insoteste atunci cind este singur, nu-i poate fi daruita sau luata de nimeni, si in mod evident valoreaza mai mult decit tot ceea ce omul poate avea in posesia sa, mai mult chiar decit modul in care el apare in ochii intregii lumi. Un om intelectual aflat intr-o singuratate completa, gaseste o desfatare deplina in propriile ginduri si fantezii, in vreme ce nu exista pe lume o asemenea cantitate de diversitate sau placeri sociale, teatre, excursii, parcuri de distractii, in stare sa-l fereasca de plictiseala pe un netot. Un temperament linistit, blind si tolerant, poate fi fericit in cele mai vitrege circumstante, in vreme ce un om invidios, vesnic nemultumit si razbunator, chiar dear fi cel mai bogat din intreaga lume, se va simti pretutindeni la fel de mizerabil. Ba chiar mai mult, pentru unul ce simte o incintare continua din partea unei individualitati aparte, ce se bucura de un inalt grad al intelectului, cele mai multe dintre placerile dupa care alearga restul omenirii nu constituie nimic altceva decit simple lucruri lipsite de orice folos; sint privite inca asemeni unor nelinisti si corvezi ce doar contribuie la a spori gradul de nefericire. Astfel rostea catre sine Horatiu, ca oricit de privati ar fi oamenii de toate aceste capricii ale vietii, ramine aici cel putin unul care poate trai in lipsa lor: Gemmas, marmor, ebur, Tyrrhena sigilla, tabellas, Argentum, vestes, Gaetulo murice tinctas Sunt qui non habeant, est qui non curat habere; iar atunci cind Socrate a vazut marea varietate a articolelor de lux ce erau expuse spre vinzare in Agora, a exclamat plin de surprindere: Cite lucruri de care nu am nevoie exista in lume! Astfel, primul dintre toate, cel care constituie elemetul esential pentru fericirea noastra in viata, este ceea ce sintem, personalitatea noastra, chiar si daca n-ar exista niciun alt rationament decit acesta, el este un factor permanent, ce isi face intrarea in scena in absolut toate circumstantele; pe linga asta, spre deosebire de binecuvintarile ce sint cuprinse in celelalte doua categorii, ele nu sint rezultatul jocului sortii si nu pot fi rapite din posesia noastra de aceleasi capricii ale sortii; mai departe, ele sint inzestrate cu o valoare absoluta, in contrast cu valoarea total relativa a celorlalte doua. Consecinta acestui fapt e aceea ca este mult mai dificil decit presupun oamenii obisnuiti sa faci ca un om sa se retina de la a-si dori obtinerea lor. Dar aici intra in scena Timpul, acest agent atot-stapinitor, pentru a-si revendica drepturile si sub influenta sa toate aceste avantajele fizice si intelectuale se risipesc in mod gradual. Singur caracterul moral este cel care ramine inaccesibil actiunii lui. Privind la imaginea distructiva pe care Timpul o produce, sub efectul sau pare intr-adevar, ca si cum binecuvintarile continute de celelalte doua categorii de care Timpul nu ne poate priva in mod direct, ar fi superioare acestora. Ele pot pretinde si alte avantaje, si

anume acelea care prin natura lor sint cu totul obiective si ce tin de exterior, ce mai pot fi cu toate acestea atinse si orice om are cel putin posibilitatea sa intre in posesia lor; in vreme ce tot ceea ce este subiectiv, nu este deschis pentru a putea fi dobindit, ci isi fac intrarea asemeni unor drepturi divine, pentru a ramine imuabile si inalienabile pentru intreaga viata, ca un inexorabil destin. Permiteti-mi sa citez aceste versuri in care Goethe descrie cum fiecarui om ii este atribuit in clipa nasterii sale un destin implacabil, astfel incit el nu poate fi extins decit in acele limite ce-au fost fixate prin conjunctia stelelor; si cum insasi Sybilele si profetii marturisesc, singur, omul, nu poate vreodata scapa, nu sta nici in puterile lui, nici nu dispune de timpul necesar pentru a schimba drumul pe care astrele l-au trasat pentru aceasta existenta: Wie an dem Tag, der dich der Welt verliehen, De Sonne stand zum Grusse der Planeten, Bist alsobald und fort und fort gediehen, Nach dem Gesetz, wonach du angetreten. So musst du sein, dir kannst du nicht entfliehen, So tagten schon Sybillen und Propheten; Und keine Zeit, und keine Macht zerstckelt Geprgte Form, die lebend sich entwickelt Tot ceea ce ne ramane este sa ne folosim cit mai bine de acele calitati personale ce ne-au fost daruite si sa ne straduim sa urmam un curs fericit al vietii, bucurindu-ne de binefacerile ce le putem obtine, prin permanenta lor perfectionare si evitarea pe cit de mult posibil a celorlalte neplaceri ale vietii; pentru a alege pozitia, ocupatiile si modul de viata ce se arata favorabile unei extinderi a lor. Imaginati-va un om inzestrat cu o forta herculiana, ce este obligat de conditiile vietii sa duca o existenta sedentara, caruia de exemplu, ii sint oferite citeva clipe rare in care sa se poata bucura de munca bratelor sale, pentru ca restul timpului sa fie angajat la implinirea unor sarcini intelectuale, pus sa efectueze studii laborioase, in care sint cerute cu totul alte calitati decit cele de care el dispune, ce vor ramine cu totul nefolosite captive, cum s-ar putea spune; un om pus intr-o astfel de conditie a vietii se va simti pururea nefericit. Chiar mai nefericita va fi pozitia detinuta de un om daruit cu o inteligenta sclipitoare, ce va fi condamnat sa urmeze o chemare in care nu se poate folosi de puterile de care dispune pentru a le dezvolta mai departe, care este fortat sa se ocupe de o munca in care cel mai probabil sint cerute calitatile fizice, in care forta de care el dispune se dovedeste insuficienta. In cazuri de acest gen ar trebui sa fim mult mai precauti, in mod special in zilele tineretei noastre, pentru a evita pe cit de mult posibilitatea sa cadem in eroarea de-a ne atribui existenta unor puteri exagerate, ce nu exista in noi la aceasta data. De vreme ce binecuvintarile descrise in prima categorie cintaresc indiscutabil mai greu decit cele continute in celelalte doua categorii, cea mai inteleapta cale este in mod evident, aceea de-a nazui pe cit de mult posibil spre mentinerea unei stari de sanatate a organismului si cultivarea acelor facultati pe care Natura le-a fixat in noi,

decit sa incercam acumularea unor mari bogatii; insa asta nu inseamna ca trebuie sa intelegem gresit si sa neglijam sa ne asiguram in viata toate necesare pentru a duce o viata cumpatata si lipsita de griji. In sens strict, bogatia inseamna un mare excedent, ce joaca un rol neinsemnat in asigurarea conditiei fericirii; si multi oameni ce se bucura de o mare bogatie se simt nefericiti doar pentru ca vor fi lipsiti de cultura si orice cunostinte in domeniu si in consecinta de posibilitatea de-a avea un interes obiectiv care sa-i califice pentru ocupatiile intelectuale. Pentru ca dincolo de satisfacerea unor necesitati reale si naturale, tot ceea ce ne poate oferi bogatia are o influenta foarte redusa asupra fericirii noastre, in sensul propriu al acestui cuvint; mai mult, bogatia poate duce chiar la o tulburare a ei, deoarece prezervarea proprietatii implica numeroase motive de neliniste ce sint cu neputinta de evitat. Dar cu toate acestea oamenii sint de-o mie de ori mai tentati sa-si sporeasca bogatia, decit sa cistige un mic adaos intelectual, desi este cit se poate de cert, ca tot ceea ce este un om contribuie mai mult la fericirea sa decit ceea ce el poseda. Astfel veti putea sa vedeti de nenumarate ori cum un om, la fel de vrednic si entuziast ca o furnica, va roboti neobosit din zori si pina-n seara, straduindu-se sa-si sporeasca gramada de aur. Fara sa poata intrezari nimic, in afara marginilor inguste ale acestui univers strimt, la care este constrins; dincolo de care mintea sa este un imens pustiu, cu totul insensibila la orice alta influenta. Cele mai inalte dintre placeri, cele oferite de intelect, pentru el sint inaccesibile si va incerca in van sa le inlocuiasca, lasindu-se purtat de aceste iluzii trecatoare ale simturilor, care-i ofera o placere asa de scurta, ce va trebui platita cu un pret atit de infricosetor. Iar daca va fi norocos, eforturile sale vor fi rasplatite prin obtinerea unui adevarat munte de aur, pe care-l va lasa mostenitorilor sai, fie pentru a continua sa-l inalte, fie pentru a-l cheltui in cel mai extravagant mod. O viata asemeni acesteia, desi isi aroga sensul unei anumite seriozitati si isi doreste sa poarte un aer de importanta, este la fel de absurda ca si simbolul ce-l reprezinta pentru un cap sec o tichie de margaritar. Ceea ce reprezinta un om in sine, constituie elementul fundamental in fericirea lui. Pentru ca de regula acesta este atit de redus, incit cei mai multi dintre oamenii care nu cunosc ce inseamna lupta cu saracia, se simt in cele din urma la fel de nefericiti, ca si cei angajati permanent in aceasta lupta. Mintea lor este in permanenta odihnita, sint lipsiti de orice fel de imaginatie si la ei spiritul constituie ceva foarte greu de descoperit, fapt ce ii determina sa urmeze compania celor asemenea lor, pentru ca _ similis simili gaudet _ unde ei urmeaza petrecerea timpului si distractii comune, in cea mai mare parte constind in placeri senzuale si alte amuzamente de orice fel, iar in final, excese de tot soiul si libertinism. Un tinar ce provine dintr-o familie bogata isi va incepe viata posedind o mare avere si adesea o va irosi intr-un spatiu de timp incredibil de scurt, intr-o vicioasa extravaganta; si de ce se intimpla asta? foarte simplu, pentru ca mintea lui este goala, pustie, iar omul este plictisit de existenta. El a fost trimis in lume pe dinafara bogat, dar pe din launtru pustiit; si se va stradui in van sa compenseze saracia launtrica cu bogatia exterioara, incercind sa obtina totul din exterior, tot asa cum va cauta sa-si regaseasca forta pierduta un batrin, asa cum a procedat regele David, ori Maresalul de Rex. Astfel ca la sfirsit, un om sarac in interior va deveni si in exterior la fel de saracit.

Nu este nevoie sa insist asupra importantei celorlalte doua categorii de binecuvintari ce contribuie la fericirea in viata a unui om; in zilele noastre este prea bine cunoscuta valoarea ce-o reprezinta proprietatea, ca sa mai fie necesar sa-i facem publicitate. Comparata cu ce-a de-a doua clasa, a treia pare sa poarte intr-adevar, un caracter cumva eteric, tot asa cum el consta doar in parerea ce si-o formeaza despre noi ceilalti oameni. Si cu toate acestea, fiecare om se straduieste sa cistige reputatie, sa capete cum am spune, un bun renume. Rangul pe de alta parte, ar trebui ravnit doar de cei ce se afla in serviciul Statului, iar faima cu atit mai mult, doar de foarte putini. In orice caz, reputatia este privita asemeni unei nepretuite comori, iar faima drept cea mai inalta si valoroasa dintre toate binecuvintarile pe care omul le poate obtine, Cordonul Lanii de Aur, cum am putea spune, ce este oferit doar celor alesi; in timp ce doar nataraii vor prefera rangul, in locul proprietatii. Cea de-a doua si a treia clasa constituie pe linga acestea cauza si efect; pina acolo incit maxima lui Petronius habes habeberis, se dovedeste adevarata; si in mod contrar, favorurile celorlati, indiferent de forma sub care sint oferite, ne pun adesea in pozitia de-a obtine ceea ce ne dorim. CAPITOLUL II PERSONALITATEA SAU CEEA CE REPREZINTA IN SINE UN OM Asa cum am vazut in general, ceea ce este un om contribuie mai mult la fericirea sa decit ceea ce poseda el; sau modul cum este privit de ceilalti. Ceea ce este un om si ceea ce detine in interiorul sau, constituie totdeauna principalul lucru ce trebuie avut in seama; pentru ca individualitatea sa il insoteste intotdeauna si pretutindeni, ea este cea care da culoare tuturor experientelor sale. In fiecare placere, de exemplu, cantitatea de bucurie pe care omul o resimte depinde in principal de insasi personalitatea lui. Toata lumea este de acord in aceasta privinta asupra placerilor fizice, si cit de adevarat se arata a fi asta si in cazul placerilor intelectuale. Atunci cind utilizam expresia englezeasca to enjoy one's self, folosim un sens surprinzator de potrivit; pentru ca asa cum se poate observa, nimeni nu spune: he enjoys Paris, ci he enjoys himself in Paris. Pentru un om ce poseda o individualitate moracanoasa, toate placerile vietii sint degustate asemeni unui vin delicat, care isi pierde intreaga valoare datorita gustului amar pe care il simte permanet in gura ca urmare a unei secretii excedentare cauzata de fiere. De aceea in tot ceea ce constau binecuvintarile vietii, ca si relele ei, depind mai putin de modul in care au loc decit de felul in care le simtim, de gradul si tipul sensibilitatii noastre generale. Ceea ce poseda in sine un om, intr-un singur cuvint, personalitatea, este un factor direct si imediat in fericirea unui om. Toate celelate sint intermediare si indirecte si actiunea lor poate fi dejucata si neutralizata; insa niciodata nu se intimpa asta in cazul influentei personalitatii. Din acest motiv invidia determinata de calitatile personale este cea care se va manifesta intr-un mod atit de fatal dintre toate tipurile de invidie, tot asa cum ea este disimulata si cu cea mai mare grije.

Mai departe, modul in care este constituita constiinta noastra este intotdeauna prezent in fiecare element, in tot ceea ce facem sau suferim; individualitatea noastra este activa in mod permanent in fiecare moment al vietii; orice alta influenta este doar temporara, accidentala, pasagera, si subiect al fiecarei sanse si schimbari. De aceea Aristotel a spus: nu bogatia, ci caracterul este cel ce dainuie. [1] hae gar phusis bebion ou ta chraemata. [Nota 1: Eth. Eud., vii. 2. 37:] Si din acelasi motiv putem suporta mai usor o nenorocire ce ne loveste ce-si are obirsia in exterior, decit una ce-si are cauzele in interior; pentru ca norocul totdeauna este schimbator; nu insa si caracterul. Prin urmare binecuvintarile subiective, o natura nobila, o inteligenta creatoare, un temperament vesel, un spirit luminos, o constitutie fericita, un fizic robust, intr-un cuvint, mens sana in corpore sano, reprezinta primul si cel mai important element in calea fericirii; astfel incit este de preferat sa actionam in directia obtinerii si prezervarii acestor calitati certe, decit pentru cistigarea unor bogatii sau onoruri iluzorii. Si din toate acestea, cel care reuseste sa ne faca imediat fericiti, este acel curs placut al vietii, ce este oferit de un spirit optimist; aceasta calitate extraordinara ne ofera o rasplata neintirziata. Acel om ce este in permanenta voios si bine dispus, va avea intotdeauna un motiv sa fie asa, acela simplu, ca insasi firea sa este astfel constituita. Nu exista nimic asemanator acestei calitati, cea care singura poate suplini complet pierderea tuturor celorlalte binecuvintari. Daca cunoasteti un om ce se bucura de avantajele tineretii, ce este fericitul posesor al unui chip frumos si unui corp desavirsit, ce detine in proprietatea sa o mare avere si se bucura de respectul semenilor sai, si daca doriti mai departe sa stiti daca el este fericit, intrebati doar daca este vesel si jovial, si daca da, ce mai conteaza daca e tinar sau batrin, un tip atletic ori cocosat, daca este bogat sau sarac? el este un om fericit! In zilele de inceput, s-a intimplat sa deschid o carte peste paginile careia se asezase colbul vremurilor si sa intilnesc urmatoarele cuvinte: daca rizi este un lucru minunat, inseamna ca esti fericit; daca plingi este la fel de minunat, inseamna ca esti trist; --o remarca foarte simpla, e adevarat; insa doar pentru ca este atit de simpla nu am putut sa o uit niciodata, chiar daca in ultimul rind aici este vorba de un truism. Astfel daca ne vom trezi ca intr-o buna zi va bate la usa noastra voiosia, va trebui sa-i deschidem larg portile, pentru ca ea nu este niciodata un oaspete inoportun; in loc de-a proceda asa, cel mai adesea ne facem nenumarate reprosuri ca am lasat-o sa intre. Ne dorim sa fim foarte siguri ca avem suficiente motive de multumire; pentru ca apoi sa ne inspaimintam doar la gindul ca aceasta voiosie a spiritului va avea posibilitatea sa interactioneze cu acele reflectii serioase, sau cu imensa povara a grijilor vietii. Voiosia, spiritul senin si vesel, este un cistig imediat-- o moneda reala a fericirii, diferita de toate celelalte, simple cecuri de hartie, cu o acoperire ipotetica in banca; pentru ca ea singura este cea care ne face imediat fericiti in acest moment al prezentului si aceasta este cea mai inalta binecuvintare de care se poate bucura o

fiinta asemanatoare cu a noastra, a carei existenta este compusa din momente infinite ca numar, ce se desfasoara intr-o nesfirsita succesiune intre doua eternitati. Prezervarea si promovarea sentimentului de voiosie ar trebui sa fie telul suprem al nazuintelor noastre, situat imediat dupa acela al fericirii. Acum, este sigur ca nimic nu contribuie atit de putin la voiosia spiritului ca bogatia, sau atit de mult pe cit poate sa o faca sanatatea. Nu se intimpla oare sa intilnim atit de adesea printre cei din rindul claselor de jos, deseori numite clasele de lucratori, in special cei care traiesc la tara, ce pot fi vazuti plini de veselie, afisind in permanenta o mina plina de multumire si incintare? Si nu se petrece ca adesea sa vedem printre cei bogati, clasele de sus, majoritatea purtind o tenta morocanoasa si un spirit innourat? Tocmai de aceea ar trebui sa incercam pe cit de mult posibil sa ne bucuram de o stare de sanatate cit mai buna; pentru ca buna dispozitie poate inflori cu adevarat doar daca are asigurat acest suport. De-abia daca este nevoie sa mentionez ce este necesar pentru a fi sanatos sa fie evitat orice tip de exces, intreaga sfera a emotiilor neplacute si violente, orice tip de efort intelectual exagerat, sa fie facute exercitii zilnice in aer liber, bai reci si respectarea stricta a masurilor de igena. Pentru ca fara un anumit numar de exercitii fizice, nimeni nu-si poate mentine un corp sanatos; toate procesele vietii presupun efectuarea unor exercitii pentru a imbunatati performantele functionarii lor, exercitii care trebuie sa se preocupe nu doar de o parte anume a corpului, ci de intregul corp. Pentru ca asa cum spunea Aristotel: viata este miscare; si ea constituie adevarata esenta a vietii. In fiecare parte a organismului nostru are loc o miscare permanenta ce se desfasoara cu rapiditate. Inima, cu ale sale complicate sistole si diastole, bate plina de forta intr-un ritm neintrerupt; cu cele douazeci si opt de batai ale sale, ea trebuie sa conduca prin artere, vene si vasele capilare, intreaga cantitate de singe din organism; plaminii pompeaza aerul asemeni unei locomotive, fara nicio oprire; intestinele sint intr-o miscare peristaltica continua; toate glandele sint intr-o permanenta actiune de absorbtie si secretie; chiar si creierul, isi are propria dubla miscare, ce insoteste fiecare inspiratie si expiratie pe care o facem. Cind oamenii nu mai pot efectua niciun fel de exercitii, asa cum se petrece in nenumarate cazuri cu cei condamnati la o viata sedentara, atunci apare o vizibila si fatala disproportie intre inactivitatea exterioara si tumultul interior. Pentru ca aceasta neincetata miscare interna impune existenta unei miscari complementare si aceasta nevoie determina efecte asemanatoare celor produse atunci cind incercam sa ne reprimam emotiile. Chiar si copacii cei mai inalti sint nevoiti sa se indoaie sub bataia vintului pentru a nu se fringe. Regula a carei aplicatie am descoperit-o aici este mult mai bine exprimata in latina: omnis motus, quo celerior, eo magis motus. Cit anume din fericirea noastra depinde de spirit si cit anume de starea de sanatate, poate fi descoperit prin comparatia influentei pe care aceleasi situatii sau evenimente o exercita asupra noastra, atunci cind sintem puternici si sanatosi, cu efectele ce sint produse, de asta data, atunci cind sintem deprimati si avem sanatatea subrezita. Importanta lor nu consta in ceea ce este obiectiv pentru lucrul in sine, ci in ceea ce

semnifica pentru noi, in modul in care noi le privim, ce face sa fim fericiti sau nefericiti. Asa cum spunea Epitect, Omul nu este influentat de lucruri, ci de ideile pe care si le face asupra lucrurilor. Si in general noua zecimi din fericire depinde doar de starea de sanate. Un om sanatos va descoperi in toate o sursa a fericirii; iar daca este lipsit de ea, nimic altceva nu poate compensa aceasta pierdere fatala care il va umple de nefericire; chiar si celelalte daruri o inteligenta superioara, un temperament placut se degradeaza si disipa in lipsa ei. Acesta este motivul pentru care atunci cind se intilnesc doi oameni, primul lucru despre care ei se intreaba este legat de starea de sanatate a celuilalt, dar si al expresiei comune prin care este nutrita speranta ca toti apropiatii sai sint sanatosi; pentru ca starea de sanatate constituie de departe cel mai important element in fericirea omului. Din toate acestea rezulta ca nesabuinta cea mai mare din viata unui om este sacrificarea sanatatii de dragul obtinerii oricarui alt element al fericirii lumesti, pentru a cistiga invatatura, faima ori succes, ca sa nu mai vorbim de bucuriile efemere oferite de pasiunile omenesti. Toate celelalte ar trebui aminate de dragul ei. Dar indiferent cit de mult contribuie starea de sanatate la aceasta curgere placuta a unui spirit calm si bine dispus, ce este esentiala pentru fericirea noastra, el nu depinde in intregime de sanatate; pentru ca un om poate avea o stare fizica perfecta, dar cu toate acestea se poate intimpla sa posede un temperament melancolic, care va determina un sentiment general de tristete in constiinta sa. Cauza ultima a acestei manifestari se regaseste fara indoiala innascuta in fiinta sa, si de aceea este inalterabila, parte a constitutiei fizice, ce-si afla originea in relatiile, mai mult sau mai putin inegale, dintre sensibilitatea musculara si energia vitala. Existenta unor raporturi inegale intre aceste doua forme ale sensibilitatii umane, duc la crearea unei inegalitati la nivelul principiului vital, in care melancolia devine o stare ce predomina asupra spiritului, cu izbucniri spontane de entuziasm exuberant. Un geniu este un spirit inzestrat cu un extraordinar surplus al sensibilitatii sau al energiilor emotionale; asa cum bine a observat Aristotel[1], Oamenii distinsi din filozofie, politica, poezie si arta, par a fi cu totii de un temperament melancolic. Acesta este fara indoiala pasajul pe care Cicero il avea in minte atunci cind a spus si a repetat atit de adesea: Aristoteles ait omnes ingeniosos melancholicos ess. [2] Shakespeare s-a exprimat intr-o forma deosebit de frumoasa asupra acestei diversitati radicale si innascute a temperamentului, in aceste versuri din Negutatorul din Venetia: Lumea este imaginea vie a celor mai stranii caractere a vremii lor; Unii ce nu se vor sfii sa arunce intotdeauna o cautatura pe furis Pentru a ride asemeni papagalilor la aparitia unui cimpoier; Altii cu un aspect atit de acru si otetit incit nu vor putea afisa Nicicind pe chip pina nici zimbetul cel mai strimb chiar daca Insusi Nestor ar jura ca-i gluma cea mai savuroasa dintre toate. [Nota 1: Prob., xxx., ep. 1.] [Nota 2: Tusc. I., 33.]

Aceasta este diferenta pe care a trasat-o Platon intre eukolos si dyskolos, omul cu dispozitie simpla si cel cu dispozitie complicata, in functie de gradul diferit de sensibilitate prin intermediul carora oamenii percep si sint influentati de impresia lasata de suferintele sau placerile vietii; astfel un om va ride daca va fi pus in aceeasi situatie care pe un altul il va duce pe culmile disperarii. De regula, cu cit mai mare este gradul de sensibilitate fata de suferinta, cu atit mai redusa este influenta exercitata de impresiile placute si vice-versa. Daca exista un acelasi grad de probabilitate ca un eveniment sa ia o turnura favorabila sau una potrivnica, dyskolos se va simti suparat sau mahnit la o intorsatura neplacuta a evenimentelor si nu se va bucura chiar daca ar trebui sa fie fericit. Pe de alta parte, eukolos nu va fi nici ingrijorat, nici nelinistit in cazul unei desfasurari defavorabile a evenimentelor, dar se va bucura daca ele vor cunoaste un final fericit. Daca cineva va reusi sa duca la bun sfirsit noua din zece actiuni intreprinse, el nu va fi multumit, ci mai degraba suparat pentru ca una dintre ele a fost sortita esecului, in timp ce in cazul celalalt, daca a cunoscut reusita doar intr-una din actiuni, el va cauta sa gaseasca consolare in acesta si isi va pastra buna dispozitie. Dar asta este o alta ilustrare a adevarului, ca rareori se intimpla sa soseasca un rau care sa nu fie insotit de o compensatie; pentru ca nefericirile si suferintele au sa vina intotdeauna pentru auskoloy oamenii vesnic nemultumiti si tristi sub o forma mult mai imaginara si prin aceasta vor fi simtite mai putin real, decit cele care ii lovesc pe oamenii bine dispusi si exuberanti; un om care zugraveste totul in negru, ce aseaza in mod constant raul inaintea sa si isi asigura masuri de prevedere in fata lui, nu va fi dezamagit mult prea adesea in aceasta lume, asa cum se intimpla unuia ce priveste lucrurile in cea mai placuta lumina. Si atunci cind o nenorocire, determinata de o afectiune a sistemului nervos, ori a celui digestiv, se va abate asupra acestui om inclinat spre a lua o perspectiva sumbra asupra vietii, aceasta tendinta innascuta va atinge o asemenea culme, incit el va simti un permanent disconfort general ce-i va crea un dezgust in fata vietii. Astfel se va naste in el o inclinatie spre suicid, al carei mecanism va putea fi declansat pina si de cele mai banale dintre neplacerile vietii; ba chiar atunci cind aceasta tendinta va atinge paroxismul, pretextul dezlantuirii lui poate sa nu fie cauzat de niciun eveniment special, ci un om va alege sa-si puna capat existentei din simplul motiv ca este nefericit, pentru ca apoi, cu fermitate si calm, sa treaca la implinirea hotaririi; asa cum poate fi observat in modul in care persoanele suferinde, ce in mod normal sint plasate sub supraveghere, cauta sa foloseasca de primul moment de neatentie, pentru ca fara nici cel mai mic fior, fara sa manifeste orice fel de lupta interioara, sau dorinta de a da inapoi, se vor folosi acum in mod firesc de prilejul oferit, pentru a pune in practica eliberarea lor. [1] Pina si oamenii ce se bucura de o stare perfecta de sanatate, poate cei mai fericiti dintre muritori, pot lua hotarirea de-a recurge la moarte in anumite circumstante; cind de exemplu, suferintele lor, sau teama in fata unor nenorociri inevitabile, ajung sa atinga un asemenea grad, incit depasesc teroarea resimtita in fata mortii. Singura diferenta consta in gradul diferit de suferinta ce este necesar pentru a-i determina sa recurga la alternativa mortii, un grad ce necesita a fi unul foarte inalt in cazul unui temperament vesel si mult mai redus in cazul unui temperament melancolic. Cu cit mai accentuata va fi melancolia, cu atit mai redus va

fi resimtit gradul suferintelor; pentru ca la limita sa poata fi chiar apropiat de zero. Dar daca omul este insotit de o buna dispozitie si acest spirit se bucura de o stare fericita de sanatate, atunci este nevoie sa fie atins un inalt grad al suferintei pentru asi curma singur viata. Exista nenumarate trepte ce sint dispuse pe scara situata intre cele doua extreme ale suicidului, suicidul determinat de o intensificare morbida a acestei tristeti innascute, si suicidul unui om vesel si sanatos, ce este definitiv hotarit sa puna capat existentei. [Nota 1: Pentru o descriere detaliata a acestei conditii a spiritului Cf. Jan Etienne Esquirol, Des maladies mentales.] Frumusetea tine partial de starea de sanatate. Ea poate fi recunoscuta drept un avantaj personal, desi propriu-zis nu este, care contribuie direct la fericirea noastra. Acest lucru se produce indirect, prin intermediul impresiilor pe care si le formeaza ceilalti semeni; si nu este un avantaj resimtit a avea mai putina importanta chiar in om insusi. Frumusetea este o scrisoare deschisa de recomandare, ce predispune inima persoanelor carora le este prezentata la acordarea de favoruri. Asa cum este exprimat atit de frumos in aceste versuri ale lui Homer, darul frumusetii nu trebuie gindit cu atita usurinta, pina acolo incit sa fie socotit de lepadat, pentru ca frumusetea este o onoare harazita a fi acordata numai prin mana zeilor -utoi hapoblaet erti theon erikuoea dora, ossa ken autoi dosin, ekon douk an tis eloito.[1] [Nota 1: Iliada, 3, 65.] O sumara trecere in revista ne arata ca primii doi inamici ai fericirii omenesti sint durerea si plictiseala. Putem merge inca si mai departe si spune, ca acelasi grad in care avem norocul sa ne indepartam de unul dintre ei, ne aproie de celalalt. Viata constituie de fapt o oscilatie continua, mai mult sau mai putin violenta, intre acesti doi poli. Motivul pentru care se intimpla asta este acela ca fiecare dintre acesti poli se gaseste intr-un dublu antagonism fata de celalalt, extern sau obiectiv, si intern sau subiectiv. Nevoia il impovareaza pe om iar saracia ii produce durere; in vreme ce daca un om se bucura de o prea mare bogatie, este sortit plictiselii. In deplin acord cu asta, in timp ce clasele de jos se afla intr-o lupta neincetata cu nevoile, cu alte cuvinte cu suferinta, clasele de sus poata o batalie constanta, adesea disperata, cu plictiseala. [1] Antagonismul interior sau subiectiv, se ridica de la aceea ca sensibilitatea fata de durere variaza in individual invers proportional cu sensibilitatea fata de plictiseala, pentru ca gradul de sensibilitate este direct proportional cu forta emotionala. Sa explicam asta. Un spirit marginit este de regula intovarasit de o sensibilitate la fel de marginita, de nervi pe care nu-i pot excita niciun fel de stimuli, pe scurt, un temperament ce nu poate simti prea mult durerea si nelinistea, oricit de apasatoare si teribile ar putea fi. Acum, aceasta marginire intelectuala, acest vacuum al sufletului ce se poate citi pe atit de numeroase chipuri, constituie o stare a mintii ce se tradeaza ea insasi printr-o vie si constanta atentie, acordata fata de toate situatiile triviale

prezente in lumea exterioara. Aceasta este adevarata sursa a plictiselii un tablou ce continua a fi pictat dupa ce emotiile au incetat sa se manifeste, intr-o incercare disperata de-a oferi mintii si spiritului iluzia unei ocupatii. Tipul de activitati pe care oamenii le aleg in acest scop, dezvaluie ca ele nu sint deloc speciale, asa cum stau marturie spectacolele searbede la care recurg si ideile lipsite de continut din conversatiile si distractiile de societate; sau din nou, multimea celor ce clevetesc in dosul usii si a celor ce se zgaiesc in permanenta la fereastra. Se datoreaza in principal acestei vacuitati a spiritului, ce-i indeamna pe oameni sa se arunce in bratele societatii, distractiilor, amuzamentelor si placerilor de orice fel, ce ii conduc catre extravaganta si suferinta. Nimic nu ofera o protectie atit de trainica in fata tuturor acestor suferinte, ca bogatia interioara, bogatia mintii, pentru ca pe masura ce ea va creste, va lasa tot mai putine camere care sa-i poata fi oferite plictiselii. Activitatea neobosita a spiritului! Descoperind de fiecare data un material nou ce poate fi aplicat fenomenelor variate ale sinelui si naturii, pregatita si capabila sa formeze noi combinatii aici se regaseste totdeauna ceva capabil sa revigoreze spiritul, lasind la o parte momentele de relaxare, sa-i fixeze obiective ce-l vor tine departe de-a se confrunta cu nefericirea produsa de plictiseala. [Nota 1: Iar extremele se intilnesc intotdeauna; pentru ca o stare de societate primitiva, o viata nomada, sau ratacitoare, isi gaseste contrapartida pina si in cea mai inalta forma de civilizatie, unde fiecare individ este citeodata calator. Primul stadiu a fost dictat de necesitate; ultimul este un remediu folosit impotriva plictiselii.] Dar pe de alta parte, acest nivel inalt al inteligentei isi afla radacinile in gradul inalt al sensibilitatii, in superioritatea fortei de care este animata vointa, in elanul viu al pasiunilor; si din complexitatea oferita de aceste calitati deriva o capacitate sporita a emotiilor, o sensibilitate crescuta fata de toate suferintele mentale si trupesti, o intensificare a intolerantei in fata obstacolelor si o imensa revolta la ivirea oricarui moment de ragaz; toate aceste tendinte sint amplificate de puterea imaginatiei, acest stralucit caracter ce insiruie intregul lant al gindurilor, incluzind si tot ce este neplacut. El se aplica in diferite grade fiecarui pas efectuat in evolutia capacitatii mentale, intr-o ierarhie al carei punct de plecare il constituie un natang desavirsit si mergind pina la cel mai mare geniu ce a trait vreodata. De aceea cu cit mai apropiat este cineva, fie de un punct de vedere subiectiv, fie de unul obiectiv, cu privire la sursa suferintelor din viata omeneasca, cu atit mai departat se va situa de celalalt. Astfel aptitudinile naturale il vor conduce pe un om sa-si construiasca lumea obiectiva pe cit de mult posibil conform conditiei sale subiective; ca si cum am spune, el isi va lua cele mai mari masuri de precautie impotriva acestor forme ale suferintei la care este cel mai expus. Un om intelept, mai presus de toate va nazui catre eliberarea sa de sub imperiul durerii si suferintei, cautind liniste si tihna, urmind cursul domol al unei vieti pline de modestie, asa cum rar se intimpla sa cunoasca cineva; astfel dupa dramul de experienta acumulat de o fiinta umana, ea va alege sa duca o viata retrasa, sau daca este un om de un mare intelect, va prefera solitudinea. Pentru ca in aceeasi masura in care un om este mai bogat in sine, cu atit mai putin isi va dori ceva din partea semenilor sai si intr-adevar, cu atit mai putin pot fi ceilalti

asemeni lui. Din acest motiv un inalt grad al intelectului are tendinta sa-l faca pe un om mai putin sociabil. Este adevarat, daca aceasta calitate intelectuala va fi construita avind la bazele sale cantitatea, ea va fi cu atit mai valoroasa, cita vreme omul va trai in mijlocul acestei lumi; insa din nefericire nu este valabil si contrariul, o suta de neghiobi luati impreuna nu vor valora niciodata cit un intelept. Dar individualul aflat la celalalt capat al acestei scale nu este mai curind eliberat de lovitura necrutatoare a acestor suferinte de care incearca sa scape cu orice pret prin intermediul distractiilor si societatii, legind prietenie cu primul individ pe care-l intilneste, neevitind nimic atit de hotarit pe cit se evita pe sine. Pentru ca in solitudine, unde fiecare este abandonat propriilor resurse interioare, iese in lumina ceea ce un om reprezinta in sine; nataraul, invesmintat in haine croite cu eleganta, tinjeste dupa povara personalitatii sale mizerabile, o sarcina pe care niciodata n-o va parasi, in vreme ce la oamenii de talent sint insufletite pina si cele mai vaste spatii doar de forta pe care o poarta gindurile lor. Seneca declara ca pentru un om prostia este propria-i povara omnis stultitia laborat fastidio sui o expresie foarte adevarata, ce poate fi comparata cu cea a lui Isus, fiul lui Sirach viata unui netot este mai rea decit moartea --[1]. Si de regula se va descoperi ca un om este sociabil doar in masura in care este sarac intelectual, avind in general un caracter vulgar. Pentru ca alegerea nu este atit de indepartata de solitudine, pe de o parte si de vulgaritate, pe de cealta parte. [Nota 1: Eclesiastul, XXII, 11.] Creierul poate fi privit ca un fel de parazit al organismului, asa cum ar putea apare pentru cei ce traiesc doar pentru placerile trupului; si cit de tihnit este acel ragaz pe care-l avem pentru a ne bucura liberi in constiinta sau individualitatea noastra, este fructul sau produsul pentru tot restul existentei, care in general este marcata doar de munca si un neincetat efort. Dar ce le produce celor mai multi dintre oameni acest ragaz? o imensa plictiseala si o tristete fara egal; desigur, cu exceptia momentelor cind se afla ocupati cu placerile senzuale, sau cu celelalte absurditati. Cit de putin valoreaza acest ragaz, poate fi vazut plecind de la modul in care el este cheltuit; si asa cum face observatia Aristotel, cit de mizerabile sint orele de ragaz pentru omul ignorant! ozio lungo d'uomini ignoranti . Oamenii obisnuiti se gindesc in general doar cum sa-si petreaca timpul; un om de oarecare talent va incerca sa se foloseasca de el. Din acest motiv oamenii cu un intelect limitat se vor plictisi imediat ce mintea lor nu are absolut nimic de facut, cu exceptia motivatiilor ce determina forta motrica a vointei sa intre in scena; si ori de cite ori nu este nimic special pentru a pune in miscare vointa, ea isi ia un repaos, iar intelectul se odihneste, pentru ca asemeni vointei, este nevoie de un stimul exterior pentru a-l pune in miscare. Rezultatul este o stagnare ingrozitoare a fortelor de care dispune un om intr-un cuvint, plictiseala. Pentru a scapa de acest sentiment mizerabil, un om va alerga dupa tot soiul de trivialitati care ii vor produce pentru o clipa placere, in speranta ca in acest fel va reusi sa angajeze vointa in actiune pentru a pune intelectul in miscare; deoarece el este ultimul care ar putea sa motiveze vointa. Comparate cu motivele reale si

naturale, acestea se arata aidoma banilor de hartie ce sint pusi fata in fata cu moneda reala; valoarea lor e una arbitrara asemeni jocului de carti si celorlalte distractii asemanatoare, ce au fost inventate doar in acest scop. Si daca nu este nimic altceva de facut, un om isi va incrucisa palmele si va roti degetele mari, sau va bate darabana; ori poate o tigare va oferi un excelent substitut pentru exersarea creierului. De vreme ce in toate statele ocupatia de baza in cadrul societatii este jocul de carti, un semn de valoare ce indica faptul ca acea societate este decadenta. Pentru ca daca oamenii nu mai au idei pentru a le schimba, schimba acum cartile de joc si incearca sa-si cistige banii unii altora. Imbecilii! Insa nu doresc sa fiu nedrept; asa ca va rog sa-mi permiteti sa pun in lumina ceea ce poate fi spus cu certitudine in favoarea jocului de carti, faptul ca el constituie un proces de pregatire pentru viata si problematicile ei, deoarece una din lectiile predate la masa de joc este cum sa te folosesti cu inteligenta de jocul incidental al unor circumstante invariabile (cartile in acest caz) si sa obtii din asta pe cit de mult poate cineva obtine; iar pentru a reusi asta, un om trebuie sa invete putina disimulare si cum sa isi ia o infatisare cit mai placuta tocmai atunci cind lucrurile cunosc cea mai nefericita desfasurare. Dar pe de alta parte, acestui lucru se datoreaza exact faptul ca jocul de carti are un efect atit de demoralizator, de vreme ce obiectivul sau este acela de-a te folosi de toate tretipurile si masinatiunile pentru a cistiga ceea ce apartine altcuiva. Iar odata cistigat un obicei de acest gen la masa de joc el va fi utilizat in viata reala; iar in chestiunile de zi cu zi, omul va putea veni in raport cu meum si tuum, intr-un mod mult mai asemanator jocului de carti si va ajunge sa considere ca se poate folosi de avantajele de care dispune, atita vreme cit acestea il situeaza inca sub bratul protector al legii. Exemple de acest fel se petrec zilnic in mijlocul acestei lumi mercantile. De vreme ce timpul liber este floarea, sau mai degraba fructul existentei, asa cum il aseaza pe om in pozitia de-a se bucura de ceea ce poseda in sine, iar cei mai fericiti muritori sint cei care poseda ceva real in interior. Dar ce obtin cei mai multi dintre oameni de la clipele de ragaz ale vietii? doar o viata lipsita de oricare dintre sensurile ei, teribil de plictisitoare, o adevarata povara. Tocmai de aceea sa ne bucuram dragii mei frati, pentru ca nu ne-am nascut fii ai unui sclav, ci oameni liberi. Mai departe, asa cum nu este niciun tarim mai bine cladit decit cel care are nevoie de cele mai reduse importuri, sau chiar de nimic de acest gen, tot asa se intimpla ca oamenii cei mai fericiti sa fie cei care poseda suficienta bogatie in interiorul lor si nu necesita nimic, sau doar foarte putin din afara, pentru mentinerea ei; pentru ca importurile sint un lucru periculos, ele releva dependenta, ascund pericole, ofera ocazie tulburarilor si chiar si atunci cind toate au fost rostite, sau implinite, sint doar un substitut saracacios pentru un produs domestic. Niciun om nu se poate astepta in general la prea mult din partea semenilor sai, sau de la lumea exterioara. Ceea ce poate reprezenta o fiinta umana pentru o alta fiinta nu constituie in sine prea mare lucru; intr-un sfirsit fiecare fiinta se va regasi singura in aceasta lume, iar cel mai important lucru este cine este acela ce este singur. Aici este o alta aplicatie a adevarului general pe care Goethe il recunoaste in Dichtung und Wahrheit (Cart. a III-a), acela ca in tot ce este un om, in ultima instanta face apel la sine; sau asa cum a rostit Goldsmith in The Traveller:

In orice loc n-am putea duce si oriunde am incerca a o cauta In cele din urma, doar in noi se poate descoperi fericirea. Sinele este sursa a tot ce este mai bun si a tot ce poseda si poate deveni in cele din urma un om. Cu cit mai mult se va regasi aici -- cu cit mai mult omul va descoperi in sine o sursa a fericirii cu atit mai fericit va fi. De aceea este un mare adevar ce a fost rostit de Aristotel: A fi fericit inseamna sa-ti fii suficient tie insuti. Pentru ca toate celelalte surse ale fericirii sint prin natura lor foarte nesigure, precare, trecatoare, un joc al sansei; si chiar si in cele mai favorabile circumstante, ele se pot destul de repede epuiza; ba chiar acest lucru este inevitabil, pentru ca ele nu sint intotdeauna dispuse din belsug si aflate la indemina pentru a fi asa de usor de obtinut, Iar la o virsta inaintata, acest izvor al fericirii in mod necesar va secatui; dragostea ne va parasi atunci, tot asa si puterea ratiunii, dorinta de-a calatori, desfatarea ce-o simtim la admiratia echipajelor ecvestre, aplecarea catre relatiile sociale; prietenii si cunostintele noastre sint rapiti de moarte de linga noi. Acum mai mult decit oricind vom depinde de ceea ce omul poarta in sine; pentru ca asta va starui in interiorul nostru cel mai mult; si in oricare perioada a vietii, se va arata a fi la fel de proaspat, de nou, de pur, si o sursa ultima a fericirii umane. Nu inseamna prea mult, oriunde teai gasi in mijlocul lumii. Pentru ca lumea este in intregime plina de mizerie si suferinta; iar daca un om va scapa de sub influenta lor, plictiseala este prezenta aici si-l asteapta ascunsa dupa umbra fiecarui colt. Ba chiar mai mult, este in general bine cunoscut, ca raul are intotdeauna bratul lung, iar prostia da nastere la cea mai mare galagie. Soarta este cruda, iar omenirea este vrednica de plins. Intr-o astfel de lume ca aceasta, un om bogat in sine este asemeni unei camere calduroase si invesmantate in lumina, din ajunul Craciunului, in mijlocul noptii inghetate si reci a lui Decembrie. De aceea cel mai mare noroc lumesc il constituie fara nicio urma de indoiala, sa fii daruit cu o insusire deosebita, ori cu o individualitate bogata si in mod special, sa te bucuri de un intelect inzestrat; acesta este cel mai fericit destin, desi pina la urma se poate dovedi in definitiv a nu fi si unul stralucit. [Nota 1: Eth. Eud. VII, 2.] Exista aici o mare intelepciune in remarca facuta de Regina Cristina a Suediei, la virsta de nouazeci de ani, cu privire la Descartes, cel care a trait vreme de douazeci de ani in cea mai adinca solitudine, in Olanda, care din cite reiese ii era cunoscut prin intermediul unui singur eseu: M. Descartes, spunea ea, este cel mai fericit dintre oameni, iar conditia sa pare de-a dreptul de invidiat. [1] Desigur, asa cum a fost cazul cu Rene Descartes, circumstantele exterioare s-au dovedit destul de favorabile pentru a-i permite unui om sa fie stapin pe viata si fericirea sa; sau asa cum putem citi in Ecclesiast: [2] Intelepciunea este favorizata de o anumita mostenire si se dovedeste profitabila acelora ce dincolo de razele sale stralucitoare, mai pot cu toate acestea zari soarele. Acel om caruia natura si destinul i-au harazit binecuvintarea intelepciunii, va fi si cel mai preocupat sa mentina deschisa aceasta fantina a fericirii pe care o poarta in sine; iar pentru asta este necesara independenta si timp liber.

Pentru a le obtine, el va trebui sa-si modereze dorintele si sa-si dramuiasca resursele, cu atit mai mult pentru ca el nu este asemeni celorlalti, placerile sale nefiind restrictionate doar la lumea exterioara. In acest fel nu va putea fi indus in eroare de dorinta de-a obtine functii, sau alte bogatii trecatoare, ori stima si aplauzele semenilor sai, pentru a ajunge sa se predea singur unor dorinte usuratice si gusturi vulgare; cu siguranta intr-un astfel de caz, va urma sfatul pe care il ofera Horatiu, in epistola catre Mecena. [3] Nec somnum plebis laudo, satur altilium, nec Otia divitiis Arabum liberrima muto. [Nota 1: Vie de Descartes, par Baillet. Liv. vii., ch. 10.] [Nota 2: vii. 12.] [Nota 3: Lib. 1., ep. 7.] Este una dintre cele mai mari absurditati ale lumii, sa sacrifici omul interior in favoarea celui exterior, sa oferi intreaga, sau cea mai mare parte a linistii si pacii interioare, a independentei, pentru avantajele oferite de ranguri, pompa, splendoare, titluri si onoruri. Se arata intocmai asa cum a rostit Goethe. Insasi norocul meu este cel care ma tiraste in directia contrara. Adevarul asupra caruia am insistat aici, si anume adevarul ca sursa principala a fericirii umane este interioara, este confirmat de observatia facuta cu deosebita acuratete de Aristotel in Etica Nicomahica, precum fiecare placere presupune un anumit tip de activitate, intrarea in actiune a uni anumit tip de energie, fara de care nu poate exista. Doctrina lui Aristotel, conform careia fericirea omului consta in exercitarea libera a celor mai inalte facultati, este enuntata deasemenea de Stobaeus, in expunerea filosofiei sale peripatetice [2] fericirea, spune el, inseamna o activitate sustinuta si plina de vigoare in toate intreprinderile noastre; si face observatia ca prin vigoare (greaca: aretae) intelege perfectiunea in orice lucru, indiferent ce ar putea fi. Acum, scopul original al acestor forte cu care natura l-a inzestrat pe om, este de a-l face capabil sa lupte impotriva dificultatilor ce sint presarate pretutindeni in jurul sau. Dar daca aceasta lupta ajunge la capat, fortele neirosite inca, devin o povara pentru el; si va trebui sa le puna in actiune, sa se joace cu ele vreau sa spun, sa le cheltuiasca fara niciun folos, spre a trece acum la evitarea celeilalte surse a nefericirii umane, plictiseala, la care este de aceasta data expus. Este tocmai situatia claselor de sus, a oamenilor ce se bucura de-o buna situatie, cei care sint predispusi a fi victime ale plictiselii. Cu multa vreme in urma, Lucretiu a descris starea lor mizerabila si adevarul cuprins in cuvintele sale poate fi recunoscut pina azi in viata fiecarei mari capitale, -- unde oamenii instariti arareori pot fi gasiti in mijlocul somptuoaselor lor palate, pentru ca se simt atit de plictisiti, dar cu toate acestea plictiseala ii va impinge tocmai aici, deoarece nu se vor simti cu nimic mai fericiti nici in afara; sau la fel se petrec lucrurile cind isi fac plecarea grabita, de parca s-ar gasi pe jeratic, pentru a

ajunge cit mai repede in casele de la tara, unde de-abia sositi, se vor simti la fel de plictisiti si vor cauta sa uite totul in somn, sau se vor grabi de indata sa faca cale intoarsa, indreptindu-se catre oras. [Nota 1: i. 7 and vii. 13, 14.] [Not 2: Ecl. eth. ii., ch 7.] Exit saepe foras magnis ex aedibus ille, Esse domi quem pertaesum est, subitoque reventat, Quippe foris nihilo melius qui sentiat esse. Currit, agens mannos, ad villam precipitanter, Auxilium tectis quasi ferre ardentibus instans: Oscitat extemplo, tetigit quum limina villae; Aut abit in somnum gravis, atque oblivia quaerit; Aut etiam properans urbem petit atque revisit.[1] [Nota 1: III 1073.] In tineretea lor, astfel de oameni au un surplus de energie musculara si vitala, energie ce, diferita de cea a mintii, nu-si poate mentine pe deplin gradul de vigoare pentru un timp prea indelungat; in anii de mai tarziu se va intimpla, fie ca ei sa nu mai posede deloc acest tip de energie mentala, fie nu o vor mai putea dezvolta pentru nevoile impuse de activitatile ce le vor pune in scena; astfel se vor gasi in cea mai nenorocita conditie. Vointa este tot ceea ce mai poseda inca, pentru ca ea constituie singura energie inepuizabila; si vor incerca sa stimuleze vointa prin intermediul emotiilor pasionale, asemeni unui joc al sanselor ce se desfasoara la cea mai ridicata cota de risc posibil neindoielnic, cea mai degradanta forma a viciului. Si cineva poate spune in general, ca daca un om va fi pus in situatia de-a nu avea nimic de facut, este sigur ca el va alege acel tip de distractii care sint cele mai potrivite tipului de energie in care exceleaza bowlingul, sau poate sahul; vanatoarea, sau pictura; cursele de cai, sau muzica; jocul de carti, sau poezia; heraldica, astronomia, filosofia, sau oricare alta pasiune diletanta. Putem clasifica metodic aceste pasiuni, reducindule la expresia celor trei tipuri fundamentale de energie, ca factori ce participa la formarea constitutiei psihologice a unui om; iar mai departe, luind in consideratie aceste energii prin ceea ce ele reprezinta, diferit de scopurile definite pe care le servesc, ci doar ca simple mijloace ce ofera cele trei surse posibile de placere dintre cele pe care un om le alege considerindu-le potrivite pentru el in functie de excelenta sa intr-un domeniu sau altul. Prima dintre ele vine placerea energiei vitale, determinate de hrana, bautura, digestie, odihna si somn; si aici este acea parte a lumii in care se poate spune ca toate formeaza caracteristici si placeri nationale. In locul secund se gasesc placerile determinate de energia musculara, mersul, alergatul, luptele libere, dansul, calaritul, inotul si alte preocupari atletice, care uneori imbraca forma unor sporturi, iar alteori a unei vieti militare si a unor conditii de lupta reala. In al treilea rind, sint situate placerile

determinate de sensibilitate, ca observatia, imaginatia, simturile, sau gustul pentru poezie si cultura, muzica, invatatura, lectura, meditatie, inventica, filosofia si altele asemanatoare. In ceea ce priveste valoarea relativa, importanta si durata fiecareia dintre aceste tipuri de placeri, pot fi rostite o multime de lucruri pe care le voi lasa insa in sarcina cititorului. Dar fiecare va putea observa, ca pe cit mai nobila va fi energia care intra in scena, cu atit mai mare va fi si placerea pe care o va oferi; pentru ca placerea, intotdeauna implica utilizarea energiilor proprii, iar fericirea consta intr-o repetare frecventa a placerii. Nimeni nu va putea nega in acest sens, ca placerile oferite de sensibilitatea umana ocupa un loc mult mai inalt decit celelate doua tipuri fundamentale ale placerii; care exista in grad egal, ba chiar intr-un grad mai inalt, in bruta; aceasta cantitate preponderenta a sensibilitatii este cea care il distinge pe om de celelalte animale. Acum, puterea mintii este una dintre formele sensibilitatii si de aceea o anumita cantitate precumpanitoare ne ofera acel tip al placerii ce este simtit de spirit, asa-numita placere intelectuala; si cu cit mai dominant va fi acest tip de sensibilitate, cu atit mai mare va fi si aceasta placere. [1] [Nota 1: Natura manifesta un progres continuu, plecind de la activitatea mecanica si chimica a lumii anorganice, trecind la lumea vegetala cu acea desfatare marginita a sinelui, la cea a lumii animale, unde inteligenta si constiinta incep penrtu prima oara intr-o forma foarte slaba si doar dupa multe stadii intermediare ating ultimul grad al dezvoltarii in om, al carui intelect constituie momentul culminant de evolutie al Naturii, obiectiv final al intregului sau efort. Chiar si in interiorul intelectului uman, poate fi observata existenta unor diferente si se intimpla destul de rar ca intelectul sa atinga punctul final al dezvoltarii, asa numita inteligenta in sensul propriu-zis al acestui cuvint, care in sensul restrins si strict al acestei lumi este produsul desavirsit al Naturii si cel mai rar si pretios lucru prin care lumea se poate mandri. Cel mai inalt produs al Naturii il constituie cel mai clar grad al constiintei in care se reflecta lumea insasi intr-o forma mult mai clara si completa decit in oricare alta parte. Un om daruit cu o asemenea inteligenta se gaseste in posesia a tot ce poate fi mai nobil si mai bun in aceasta lume; si in acord cu asta, el este posesorul unei astfel de surse a fericirii, fata de care toate celelalte se dovedesc palide si fade. Intr-o asemenea ambianta el nu e nevoit sa se mai intereseze de nimic altceva, decit de existenta timpului liber, cel care ii este absolut necesar pentru a se putea bucura nestingherit de ceea ce a reusit sa cistige, cum s-ar putea spune, timpul ce-i este necesar pentru a slefui diamantul. Toate celelalte placeri care nu tin de intelect sint de un grad inferior; pentru ca ele sint, una si toate, actiuni ale vointei dorinte, sperante, temeri si ambitii, indiferent de directia spre care sint indreptate; ele sint satisfacute totdeauna platind un pret ce este reprezentat de suferinta, iar in cazul ambitiilor, ele sint insotite in general de o cantitate mai mare sau mai mica de iluzii. Cu placerile intelectuale pe de alta parte, adevarul devine mai clar, tot mai clar. Pe tarimul inteligentei durerea nu are nicio putere. Cunoasterea formeaza totul. Mai departe, placerile intelectuale sint intru-totul accesibile doar prin intermediul inteligentei si prin aceasta sint limitate de capacitatea sa. Pentru ca tot spiritul lumii nu-i este cu nimic folositor celui care nu poseda nimic din el. Cu toate astea, acest avantaj imens este insotit de un dezavantaj semnificativ; pentru ca asa cum intreaga Natura o arata, cresterea gradului de inteligenta este

acompaniat de sporirea sensibilitatii fata de durere si doar in cazul inteligentelor superioare suferinta isi atinge punctul ei suprem.] In mod normal, omul obisnuit pastreaza interesul viu doar in tot ceea ce ii excita intro anumita masura vointa, doar ea este cea care formeaza chestiunile de adevarat interes personal pentru el. Dar o excitare constanta a vointei nu constituie niciodata un bine pur si asta doar pentru a rosti raul cel mai mic; cu alte cuvinte, acest lucru implica suferinta. Jocul de carti, aceasta ocupatie universala a bunei societati de pretutindeni, este un mecanism destinat a declansa acest tip de excitatie si deasemenea, urmareste interesul de-a produce o suferinta usoara si pasagera, in locul uneia reale si permanente. Jocul de carti constituie de fapt o simpla stimulare a vointei. [1] [Nota 1: Vulgaritatea este la baza sa un tip al constiintei in care vointa predomina complet asupra intelectului, unde ultimului nu-i ramine nimic altceva, decit sa serveasca interesul stapinului sau, vointa. De aceea cind vointa nu inainteaza nicio cerere, nu furnizeaza niciun stimul, slab ori puternic, intelectul isi pierde in intregime forta, iar rezultatul este o stare de odihna completa a mintii. Acum, vointa lipsita de intelect este cel mai vulgar si comun lucru in lume, posedat de toate capetele seci, care, drept multumire aratata in fata pasiunilor de care se lasa stapiniti, indica materia din care sint alcatuiti. Aceasta constituie acea conditie a mintii numita vulgaritate, in care singurele elemente active sint organele de simt si o cantitate infima de intelect, doar atit cit este necesara pentru a recepta datele transmise de simturi. In acord cu asta, omul vulgar este permanent deschis la tot soiul de impresii si va percepe imediat pina si cele mai mici excitatii care sint produse in apropierea sa; cea mai usoara soapta, cea mai triviala circumstanta, sint suficiente pentru a-i capta interesul; el se arata a fi asemeni unui animal. Conditia mentala a unui astfel de om isi dezvaluie singura adevarata fata prin tot ceea ce el arata in exterior; si de aici decurge acea aparenta vulgara, respingatoare, care este cu atit mai neplacuta, daca asa cum se petrece in mod normal, vointa lui singurul factor prezent in constiinta este in esenta sa egoista si total imorala.] Pe de alta parte, un om de forta intelectuala este capabil sa manifeste un interes viu doar in simpla cunoastere, fara niciun amestec de vointa; ba chiar un asemenea interes constituie pentru el o necesitate. Acest fapt il plaseaza intr-o sfera in care suferinta este straina, un tarim profetic, ce le este sortit doar Zeilor. phusis bebion ou ta chraematatheoi reia xoontes.[1] [Nota 1: Odiseea IV., 805.] Privind la aceste doua tablouri viata celor mai multi dintre oameni, una de lunga durata, anosta, rezultat al unor nesfirsite lupte si unui efort imens pe de-a-ntregul devotat interesului marunt al prosperitatii personale, unei mizerii ce imbraca toate formele ei, o viata coplesita de o intolerabila plictiseala, doar curind ce aceste dorinte

au fost satisfacute, iar omul este aruncat inapoi catre sine, de unde este tras din nou inapoi de un anumit tip de miscare stirnita de focul salbatic al pasiunilor sale. Pe de alta parte, puteam vedea imaginea unui om inzestrat cu cea mai stralucita forta mentala, condus spre o existenta bogata in reflectii si idei, catre o viata plina de semnificatii, preocupat de atingerea unor obiective pline de valoare si interes, doar curind ce-a fost eliberat pentru a se darui operei sale, ce poarta in sine o sursa a celor mai nobile dorinte. Ele constituie acele conditionari externe ce vin din partea Naturii si din contemplarea actiunilor omenesti, de la cele mai marete realizari ale tuturor timpurilor, ce sint cu adevarat apreciate doar de catre un om de acest fel, singurul care le poate simti si intelege exact. Si doar pentru el exista in realitate toate aceste personalitati marete ce au trait cindva; doar ei sint cei care vor face apel la memoria lor; restul sint ascultatori intimplatori, ce i-au inteles doar pe jumatate, pe ei si cei care le-au urmat. Desigur, acesta caracteristica a omului intelectual implica mai multe necesitati decit sint cerute la ceilalti, nevoia de lectura, observatie, studiu, meditatie, practica, intr-un singur cuvint, nevoia unui timp care sa nu fie in niciul fel tulburat. Pentru ca asa cum foarte corect a rostit Voltaire, nu exista placeri reale fara nevoi reale; si aceste nevoi sint cele care determina la un astfel de om atingerea unor placeri ce le sint interzise celorlalti, aceste frumuseti fara seaman, atit de divers prezente in natura, literatura si arta. A stringe astfel de dorinte in jurul unor oameni ce nu si le doresc si nu le pot aprecia, este ca si cum te-ai astepta de la un batrin sa fie lovit de sageata lui Cupidon. Un om ce este privilegiat in acest sens, traieste doua vieti, o viata personala si una intelectuala; iar ultima se dezvaluie in mod gradual, pentru a ajunge in cele din urma a privi la ea ca la una reala, iar catre prima, doar ca pe o cale de acces catre ea. Ceilalti oameni fac din aceasta existenta desarta, atit de lipsita de adincime si plina de tulburari, un scop in sine. Un astfel de om va prefera o viata intelectuala oricarei alta, chiar daca ar fi pus sa aleaga dintre toate celelalte ocupatii omenesti; printr-o crestere constanta a valorii interioare si a cunostintelor, aceasta viata intelectuala, la fel ca si deprinderea greoaie cu oricare din formele de arta, va cistiga consistenta, o permanenta intensitate, o unitate ce va deveni din ce in ce mai completa; comparata cu aceasta, o viata devotata atingerii confortului personal, o viata ce se poate intr-adevar permanent largi, fara insa a putea sa ajunga niciodata la o anumita profunzime, se arata intocmai unui palid spectacol; si cu toate acestea, asa cum am spus, oamenii isi fac din aceasta jalnica si umila existenta un scop in sine. Viata banala de zi cu zi, atit de departe cit nu este marcata de zbuciumul pasiunilor, este anosta si insipida; iar daca acestea vor intra in actiune, curind ea va deveni dureroasa. Acesti oameni sint singurii fericiti, cei pe care natura i-a favorizat cu un excedent de inteligenta, ceva mai mult decit este necesar doar pentru a implini poruncile vointei; pentru ca asta la fel de bine le permite sa se indrepte catre o viata intelectuala, lipsita de suferinta si plina de un viu interes. Doar timpul liber, ragazul rapit servitutii vointei, este ocupat cu activitatile intelectuale si devotat interesului spiritului; pentru ca asa cum a spus Seneca, otium sine litteris mors est et vivi hominis sepultura

 timpul liber, acele ore linistite de ragaz ce sint lipsit de invatatura, constituie o forma de moarte, un mormant in care este cufundat un om inca viu. In mod diferit, in functie de cantitatea existenta in exces, vor fi dezvoltate aici un numar infinit de activitati, in aceasta viata secunda, viata spiritului; ele pot fi simple colectii si cataloage de insecte, pasari, minerale, monezi, sau cele mai inalte realizari artistice ale poeziei si filosofiei. Viata intelectuala nu constituie doar o forma de protectie impotriva plictiselii; ea evita si efectele suparatoare care sint datorate ei; ne tine departe de o tovarasie periculoasa, ne fereste de multe pericole, nefericiri, pierderi si excentricitati, pe care in mod cert le are de infruntat un om ce-si fixeaza drept principal obiectiv al existentei atingerea fericirii. Spre exemplu, filosofia mea nu mi-a adus niciodata nici macar sase piese de un penny; dar m-a salvat de la o mare cheltuiala. Omul obisnuit plaseaza fericirea in viata in lucrurile exterioare lui, in proprietate, rang, sotie si copii, prieteni, societate si altele asemanatoare, astfel atunci cind se va intimpla sa le piarda sau sa fie dezamagit de ele, fundatiile fericirii vor fi distruse. Cu alte cuvinte, centrul sau de gravitatie nu se regaseste in sine; el isi schimba locul in mod constant cu fiecare dorinta ce-i este inaintata vointei. Daca va fi o persoana ce dispune de mijloace, intr-o zi se va afla la casa de la tara, intr-alta va cumpara cai, sau se va distra impreuna cu prietenii, ori va calatori, pe scurt, o viata petrecuta in general in desfatare, din cauza ca el isi va cauta fericirea in lucruri aflate in exteriorul sau. Asemeni cuiva care si-a pierdut sanatatea si fortele, el incearca sa le recistige prin intermediul medicamentelor, energizantelor si suplimentelor nutritive, in loc de sa-si dezvolte liber energia vitala, sursa reala a ceea ce a pierdut. Inainte de-a trece la tipul contrar, haideti sa-l comparam cu acest tip comun de oameni, ce se situeaza la mijloc intre cele doua tipologii, care nu pot fi inzestrati in mod exact cu o forta mentala extraordinara, care insa poseda ceva mai mult decit o cantitate obisnuita de inteligenta. Ei vor acorda un interes diletant artei sau isi vor indrepta atentia spre unele din bransele stiintei botanica spre exemplu, sau fizica, astronomie, istorie, si vor descoperi o mare cantitate de placere in astfel de studii si vor continua sa simta o buna dispozitie, chiar si atunci cind fortele exterioare ale fericirii vor fi secatuit, sau au incetat sa-i mai satisfaca in vreun fel. Despre un om de acest fel se poate spune ca isi afla partial centrul de greutate in el insusi. Dar un interes diletant aratat fata de arta este un lucru foarte diferit de activitatea creatoare; iar o preocupare la nivel de amatorism urmata in stiinta, poate fi suspectata de superficialitate si este incapabila de-a patrunde pina in miezul problematicii. Un om nu se poate identifica in intregime cu un astfel de parcurs, ori sa-si umple cu asta intraga existenta, sau ca ea sa fie permanent strabatuta de astfel de actiuni la cei care si-au pierdut tot interesul pentru orice altceva. Doar cele mai marete inteligente, cele pe care le numim genii, ating acest grad de intensitate, daruindu-si intregul timp unui subiect si sint cei care cauta in mod permanent sa exprime o conceptie originala asupra lumii, indiferent daca contemplatia lor asupra vietii este subiect al poeziei sau al filosofiei. De aceea, o preocupare profunda si netulburata asupra sinelui, adincirea in ideile, in opera si in reflectiile sale, constituie o chestiune de necesitate urgenta pentru un astfel de om;

solitudinea este binevenita, tihna este cea mai mare binecuvintare, tot altceva fiind de prisos, ba chiar mai mult, fiind privit ca o adevarata povara. Acesta este singurul tip uman despre care poate fi spus ca isi afla centrul de gravitatie in sine; ce explica de ce oamenii de acest fel si ei sint destul de rari indiferent cit de extraordinar poate fi caracterul lor, nu arata aceeasi caldura si interes nelimitat fata de prietenii lor, familie si comunitate in general, de care ceilalti se arata atit de adesea capabili; pentru ca daca ei se au doar pe sine, nu vor ramine nemingaiati la pierderea tuturor celorlalte binecuvintari omenesti. Aceasta duce la o izolare a caracterului lor, care devine cu atit mai efectiva, cu atit mai mult cit ceilalti semeni nu-i pot multumi deplin niciodata in realitate, fiind de o natura cu totul diferita de a lor; mai mult inca, din acest moment aceste diferente ii forteaza in mod constant sa ia nota si sa obisnuiasca sa se miste in mijlocul omenirii ca niste fiinte straine, iar gindindu-se la umanitate in general, sa rosteasca ei, in loc de noi. In concluzie, se poate spune ca oamenii daruiti de natura cu un intelect bogat sint fericiti; tot atit este de adevarat ca subiectivul ne preocupa mai mult decit obiectivul; astfel, indiferent de ceea ce se va petrece in final, el poate actiona doar indirect, in al doilea rind si prin mijlocirea primului un adevar expus intr-o forma de-o deosebita finete artistica de Lucian: Aeloutos ho taes psychaes ploutus monos estin alaethaes Talla dechei ataen pleiona ton kteanon. [1] [Nota 1: Epigrammata, 12.] bogatia sufletului este singura bogatie adevarata, pentru ca toate celelalte avutii aduc urgii chiar mai mari decit ele. Un om de-o bogatie interioara nu isi doreste nimic din afara, cu exceptia darului negativ al unui rastimp netulburat, pentru a-si dezvolta si duce catre maturitate facultatile intelectuale, cum am spune, de-a se bucura de bogatia lor; pe scurt isi doresc sa obtina permisiune de-a fi ei insisi de-a lungul intregii vieti, in fiecare zi si in fiecare ora. Daca el este destinat sa-si lase amprenta caracterului inteligentii sale asupra intregii rase, dispune doar de-o singura masura asupra fericirii sau nefericirii determinata de reusita sau esecul rezultat in perfectionarea fortelor si implinirea operei sale. Toate celelalte poarta consecinte lipsite de importanta. In deplin acord cu asta, cele mai stralucite spirite din toate timpurile au acordat cea mai inalta valoare timpului liber, ce pretuieste exact la fel de mult ca si omul insusi. Fericirea pare sa consiste in clipele de ragaz, spunea Aristotel; [1] iar Diogene Laertius relateaza ca Socrate pretuieste timpul liber drept cea mai frumoasa dintre toate posesiunile omenesti. La fel conchide Aristotel in Etica Nicomahica, ca o viata devotata filosofiei reprezinta cea mai fericita forma a ei; sau asa cum spune in Politica [2], liberul exercitiu al oricaror forte, indiferent ce inseamna asta, constituie

fericirea; Asta corespunde iarasi cu ceea ce rosteste Goethe in Wilhem Meister: Acel om care a fost nascut cu un talent de care intentioneaza sa se foloseasca, va gasi fericirea deplina in utilizarea lui. [Nota 1: Aristotel, Etica Nicomahica, x, 7.] [Nota 2: iv, 11.] Dar a fi in posesia unui timp lipsit de orice fel de tulburari, este departe de-a constitui o soarta comuna, ba chiar este ceva strain naturii umane, pentru ca destinul omului obisnuit este sa-si petreaca viata in procurarea celor necesare subsistentei pentru sine si familia lui; el este fiul razboiului si al nevoii si nu o inteligenta libera. Astfel ca de regula, oamenii vor obosi imediat de atita ragaz netulburat de nimic si se vor simti impovarati peste masura, daca aici nu vor fi inchipuite nazuinte la implinirea carora sa fie fortati, jocuri, distractii si hobby-uri de orice fel. Din simplul motiv ca tihna este plina de pericole nebanuite, ce sint presarate la tot pasul si difficilis in otio quies, asa cum spune un mare adevar, este dificil sa-ti pastrezi linistea daca nu ai nimic de facut. Pe de alta parte, un intelect ce depaseste cu mult unul obisnuit, este la fel de neobisnuit, tot asa cum este si impotriva naturii. Dar daca exista, iar omul inzestrat cu el este menit sa fie fericit, isi va dori cu siguranta acest timp de liniste pe care ceilalti il vor gasi a fi o povara si cu adevarat vatamator; pentru ca in lipsa lui este asemeni unui Pegas impiedicat in harnasamente si in consecinta, nefericit. Daca aceste doua circumstante nefiresti, externe si interne, un timp netulburat de necesitate si vointa si un intelect stralucit, se intimpla sa coincida in una si aceeasi persoana, este un mare noroc; iar daca soarta este tot atit de ingaduitoare pe mai departe, omul poate atinge cea mai inalta forma de viata, o viata protejata de cele doua surse contrare de suferinta umana, durerea si plictiseala, ce izvorasc, una din lupta acerba pentru existenta, iar cealalta din incapacitatea de-a suporta tihna (care este insasi libera existenta), rele ce pot fi depasite doar printr-o neutralizare mutuala. Insa mai exista aici ceva ce trebuie rostit in opozitie cu aceasta viziune. Daruirea unui intelectualitati de exceptie, presupune o activitate preeminent nervoasa in caracterul ei si in consecinta un foarte inalt grad de susceptibilitate la durere, sub oricare din formele ei. Mai departe, un asemenea dar implica un temperament intens, cu o larga viziune si un orizont vast al ideilor, care asa cum este inseparabil acompaniat de o mare forta intelectuala, supune pe posesorul sau la un grad corespunzator al intensitatii emotiilor, facind ca acestea sa se declanseze intr-un mod mult mai violent si cu o forta incomparabil mai mare, decit cele la care este osindit un om obisnuit. Acum, exista in lume mai multe lucruri care produc suferinta decit cele ce produc placere. Din nou, o exceptionala capacitate intelectuala, tinde sa-l instraineze pe cel care o poarta de ceilalti oameni si preocuparile lor; pentru ca pe cit mai mult poarta in sine un om, cu atit va fi mai putin capabil sa descopere aceste lucruri prezente in ceilalti; si sutele de lucruri in fata carora ei vor manifesta incantare, el le va gasi insipide si lipsite de sens. Probabil ca acesta este un alt exemplu asupra a ceea ce legile compensatiei fac sa fie resimtit pretutindeni. Cit de adesea s-a spus si s-a tot spus, cu o anume plauzibilitate, ca acei cu mintea ingusta se afla la baza fericirii,

chiar daca soarta lor nu este deloc una de invidiat. Si nu ar trebui sa fac niciun fel de incercare pentru a dejuca judecata cititorului asupra acestui punct; tot asa cum in mod special Sofocle a dat glas la doua opinii diametral opuse: Pollo to phronein eudaimonias proton uparchei. [1] el spune intelepciunea formeaza cea mai mare parte a fericirii; iar intr-un alt pasaj declara ca viata lipsita de ganduri este cea mai placuta dintre toate-En ta phronein gar maeden aedistos bios. [2] Filozofii Vechiului Testament se descopera singuri intr-o contradictie asemanatoare: viata omului prost este mai rea decit moartea. si -unde este intelepciune multa este si multa suferinta; pe masura ce sporeste cunoasterea, sporeste si tristetea. [4] [Nota 1: Antigona, 1347-8.] [Nota 2: Ajax, 554.] [Nota 3: Ecclesiastul, xxii. 11.] [Nota 4: Ecclesiastul, i. 18.] Oricum, pot remarca aici ca un om ce nu are nevoi intelectuale, pentru ca intelectul sau este limitat si de o capacitate obisnuita, reprezinta in sensul stict al cuvintului ceea ce este numit un filistin, o expresie atit de specifica limbii Germane, un termen care intr-o forma mai putin politicoasa ar desemna un Universitar, cuvint ce in definitiv este utilizat prin analogie in cel mai inalt sens, cu toate ca in intelesul sau original indica pe cineva care nu este Fiu al Muzelor. El este si ramane un filistin. [Greaca: amousos anaer]. As prefera sa preiau cel mai inalt punct de vedere si sa aplic termenul de filistin acelor oameni ce sint permanent preocupati cu acele realitati care nu sint realitati; dar acest tip de definitie ar putea fi una transcedentala si de aceea mai putin inteligibila si cu greu ar putea fi plasata in tratatele din prezent, care au obiectiv declarat de-a se adresa publicului larg. Cealalta definitie poate fi mult mai usor elucidata, indicand, ceea ce si reuseste destul de satisfacator, natura esentiala a tuturor acestor calitati ce il disting pe un filistin. El este definit _un om fara nevoi spirituale_. De la aceasta urmeaza in primul rand _in relatie cu sine_ aceea ca _el nu are placeri intelectuale_; pentru ca asa cum a fost remarcat mai inainte, nu exista nicaieri aici placeri reale, fara nevoi reale. Viata unui filistin nu este animata de nicio

dorinta de-a castiga cunostinte si intelegere doar de dragul lor, ori de-a experimenta acele placeri estetice adevarate, care sint atit de apropiat inrudite cu ele. Daca el considera ca placerile de acest gen sint distinse si filistinul isi impune singur constringeri pentru a le acorda atentie, el se va forta singur sa faca asta, dar va obtine tot atit de putin cistig de aici, pe cit este si posibil. Singurele sale placeri reale sint de tip senzual si gindeste ca ele il vor putea compensa pentru pierderea celorlalte. Pentru el stridiile si champania reprezinta cea mai inalta forma a existentei; scopul vietii sale este sa isi procure tot ce va putea contribui la bunastarea sa trupeasca si el se gaseste cu adevarat pe cel mai fericit drum, chiar daca acestea ii cauzeaza unele necazuri. Daca tot luxul si confortul vietii se ingramadeste asupra lui, el se va simti in mod inevitabil coplesit si va utiliza impotriva plictiselii pina si cele mai bizare remedii, jocuri, carti, femei, cai, bautura, calatorii, petreceri, si asa mai departe; toate de genul celor care nu-l pot feri pe un om de plictiseala, pentru ca acolo unde nu sint nevoi intelectuale, nu sint posibile placeri intelectuale. Caracteristicile specifice filistinului sint reprezentate de obtuzitate si un soi de gravitate seaca, inrudita cu cea a animalelor. In realitate nimic nu-l incanta, sensibilizeaza sau intereseaza, este secatuit imediat de placerile senzuale, iar societatea celorlalti filistini devine foarte repede insuportabila, poate doar sa mai incerce putin sa participe la un joc de carti. Pentru ca intr-adevar, placerile vanitatii sint acum pierdute pentru el, acele placeri de care se bucura in propriul sau mod, fie ca se simtea el insusi superior din punct de vedere al averii, sau rangului, ori influentei si puterii detinute fata de ceilalti oameni, care tocmai de aceea ii acordau si onoruri; ori, in orice caz, doar prin faptul ca se alatura celor care poseda un surplus din aceste binecuvintari, stralucind el insusi in reflectia splendorii lor ceea ce Englezii numesc un snob. Plecind de la aceasta natura esentiala a filistinului, urmeaza cea de-a doua, in raporturile cu ceilalti, asa cum el nu se afla in posesia unor nevoi intelectuale, ci doar fizice, va cauta societatea celor care pot sa le satisfaca pe ultimile, insa nu si pe primele. Ultimul lucru la care el se asteapta de la prietenii sai este ca ei sa posede orice fel de capacitati intelectuale; ba chiar daca are sansa sa se intilneasca cu acestea, in el se va naste un sentiment de antipatie si chiar unul de ura; si asta foarte simplu, pentru ca la sentimentul neplacut de inferioritate, el se va vedea obligat sa adauge acum in plus aceea ca trebuie sa experimenteze in inima sa un sentiment searbad de invidie, fata de care va trebui sa aiba grije sa-l ascunda cu mare atentie, pina chiar si de el insusi. Mai departe, acesta va creste in secret uneori, transformindu-se intr-un simtamint de ranchiuna. Dar cu toate acestea, el nu isi va face niciodata o ideie proprie despre meritul si valoarea conforme standardului detinut de aceste calitati; va continua sa ofere preferintele sale rangului sau averii, puterii si influentei, care in ochii sai par a fi singurele avantaje autentice in intreaga lume; si dorinta lui va fi de-a se depasi pe sine in acumularea lor. Toate acestea sint consecinta faptului ca este un om fara nevoi intelectuale. Cea mai mare urgie pentru toti filistinii este aceea ca ei nu sint interesati de idei si cauta sa scape in mod permanent de plictiseala, recurgind la o nevoie constanta de realitati. Dar realitatile sint, fie nesatisfacatoare, fie periculoase; atunci cind isi pierd interesul, devin istoviti. In vreme ce lumea din afara ramine nemarginita si calma,

cumva diferita de sfera tristetii noastre. NOTA -- In aceasta remarca asupra calitatilor personale ce sint in masura sa aduca fericirea, el va fi in principal concentrat asupra naturii fizice si intelectuale a omului. Pentru ca in contul influentei directe si imediate a moralitatii asupra fericiri, permiteti-mi sa fac referire la eseul meu intitulat Fundatiile Moralei [Sec. 22.] CAPITOLUL III PROPRIETATEA ORI CEEA CE POSEDA UN OM Epicur divide nevoile omenirii in trei clase si impartirea pe care o face acest mare profesor al fericirii este una reala si extrem de corecta. Primele sint nevoi naturale si necesare, care daca nu sint satisfacute vor produce multa suferinta hrana si haine, victus et amictus, care pot fi implinite destul de usor. In al doilea rind sint situate acele nevoi, care desi naturale, nu sint absolut necesare, asa cum ar fi satisfacerea anumitor simturi. Pot adauga ca in expunerea facuta de Diogene Laertiu cu privire la Epicur, acesta nu mentioneaza la care simturi face referire; astfel ca la acest punct referirea mea asupra doctrinei lui Epicur este cumva mai clara si exacta decit cea originala. Acestea sint nevoi ce nu sint cu mult mai greu de satisfacut. Cea de-a treia clasa consta in nevoi care nu sint nici naturale si nici necesare, determinate de dorinta de abundenta si excentricitati, spectacol si splendoare, care niciodata nu isi gasesc o finalitate si sint foarte greu de satisfacut. [1] [Nota1: Cf. Diogene Laertius, c. X-a, cap. XXVII, p. 124 si 149; deasemenea, Cicero De finibus, I, 13.] Este foarte dificil de definit, daca nu aproape imposibil, limitele pe care ratiunea ar trebui sa le impuna cu privire la dorinta de bogatie; pentru ca nu exista aici ca etalon o cantitate definita sau absoluta de bogatie, care sa-l poata satisface pe un om. Aceasta cantitate este totdeauna relativa, si doar atita timp cit vointa mentine o proportie intre ceea ce omul isi doreste si ceea ce primeste in definitiv, iara nu in functie de ceea ce se asteapta sa primeasca, ceea ce este in sine tot atit de absurd ca si cum am incerca sa exprimam o fractie la care vom avea un numerator, dar pentru care nu avem un numitor comun. Un om nu va simti niciodata pierderea suferita cu privire la acele lucruri de care nu s-a intimplat niciodata sa se intereseze in vreun fel; el va fi la fel de fericit si in lipsa lor; in vreme ce un altul, ce se poate bucura de-o bogatie de o suta de ori mai mare, se va simti mizerabil, doar daca nu va reusi sa obtina un singur lucru pe care si l-a dorit. De fapt, lucrurile se petrec si aici la fel, fiecare om are un orizont propriu al asteptarilor si el se va astepta tot la atit, pe cit si gindeste ca este posibil sa obtina. Daca un obiect plasat in interiorul limitelor orizontului sau de

asteptare, va apare ca si cum este pe deplin convins ca-l va putea obtine, el va fi fericit; dar daca in calea obtinerii lui vor aparea o serie de dificultati ce il vor impiedica sa-l dobindeasca, se va simti mizerabil. Ceea ce se afla dincolo de acest orizont nu exercita asupra lui niciun fel de influenta. Asa se intimpla ca vastele posesiuni ale celor bogati sa nu-i deranjeze absolut deloc pe oamenii saraci si invers, ca un om bogat nu-si poate gasi consolare in toata bogatia de care se bucura, indiferent cit de vasta va putea fi aceasta. Bogatiile, asa cum spunea cineva, sint asemeni apelor marii; cu cit mai mult vei sorbi, cu atit mai insetat te vei simti; si nu vei reusi sa-ti potolesti niciodata aceasta sete; iar acest lucru este adevarat si in legatura cu faima. Pierderea prosperitatii si averii unui om il va lasa, doar curind ce sa sfirsit si prima impunsatura a mihnirii ce-o va resimti in inima sa, intr-o dispozitie de liniste sufleteasca, in care se afla in mod obisnuit si inainte; si motivatia este aceea, ca imediat ce soarta a diminuat dimensiunea posesiunilor sale, isi va reduce la fel de imediat el insusi cantitatea pretentiilor pe care le avea. Insa acel moment, cind nenorocirea se abate asupra noastra pentru a reduce cantitatea revendicarilor, constituie pentru un om trairea a tot ce poate fi mai dureros; dar odata ce acest lucru a fost realizat, suferinta va fi simtita din ce in ce mai putin, pentru a dispare cu totul; la fel cum se intimpla in cazul unei rani mai vechi care a fost intre timp vindecata. In mod contrar, atunci cind asupra noastra se revarsa o mare de bogatie, oferita de norocul trecator, pretentiile ce le vom avea de la viata, vor urca treapta cu treapta, tot asa cum nu exista nimic aici care sa le poata zagazui; iar placerea generata se gaseste ascunsa in sentimentul generat de continua expansiune. Dar aceasta nu va dura mai mult decit procesul in sine si atunci cind expansiunea va fi completa, incintarea se va sfirsi; am devenit obisnuiti sa sporim pretentiile in mod continuu si in consecinta sintem absolut indiferenti fata de cantitatea de bogatie ce le satisface. Exista un pasaj in Odiseea, ce ilustreaza acest adevar, din care voi cita ultimile doua versuri: Toios gar noos estin epichthonion anthropon Oion eth aemar agei pataer andron te theou te. gindurile oamenilor traitori pe pamint sint ca si zilele ce le-au fost harazite de tatal Zeilor si-al oamenilor. Nemultumirea izvoraste din stradania continua de-a spori cantitatea revendicarilor noastre, atunci cind sintem cu totul neputinciosi sa le ridicam la acea dimensiune, ce le-ar putea satisface. [Nota 1: Homer, Odiseea, xviii, 130-7.] Atunci cind ne gindim cit de plina de nevoi este rasa umana, cum aceasta intreaga existenta se bazeaza pe ele, nu constituie deloc o chestiune surprinzatoare, ca bogatia este situata pe cea mai onorabila pozitie fata de toate celelalte cite exista in lume; nu ar trebui deloc sa ne minunam, daca cistigul este considerat singurul bun al vietii si tot ceea ce nu conduce catre el este impins la o parte, sau inlaturat cu totul din drum cum se intimpla adesea cu filosofia de exemplu, chiar de catre cei care o profeseaza. Adesea li se reproseaza oamenilor ca aseaza castigurile banesti deasupra tuturor celorlalte lucruri si ca iubesc banul mai mult decit orice altceva; dar este natural si

chiar inevitabil, ca oamenii sa iubeasca pe cel care asemeni neobositului Proteus, este totdeauna gata sa se preschimbe singur in orice obiect poate fi invocat de dorintele lor atit de schimbatoare, sau in ceea ce este cerut de nesfirsitul sir al nevoii. Orice altceva poate satisface doar o dorinta, o necesitate; hrana este buna doar atunci cind esti flamind; vinul, atunci cind te poti bucura de dulceata lui; medicamentele doar atunci cind esti bolnav; blanurile sint dorite doar in miezul iernii; dragostea poate fi gustata doar de cei tineri, s.a.m.d. Toate acestea reprezinta doar un bine relativ [agatha pros ti.]. Banii singuri sint un bine absolut, pentru ca ei nu reprezinta satisfactia concreta a unei nevoi particulare; ei reprezinta o satisfacere abstracta a tuturor. Daca un om are norocul unei situatii materiale prospere, ar trebui sa-l priveasca asemeni unui bastion ce-l va apara de multe nenorociri si de o mare parte din raul ce-l va intilni in aceasta lume; nu ar trebui deloc sa priveasca intocmai ca si cum aceasta situatie ii ofera posibilitatea de-a obtine toate placerile pe care le poate afla in lume, ori ca si cum ar putea trimite asupra lui un potop de binecuvintari pentru a le trai asa cum isi doreste. Acei oameni care nu s-au nascut inzestrati cu noroc, dar care au reusit sa-si faca singuri unul chiar mai mare decit cel de care se bucura ceilalti prin intermediul exercitiului acelor insusiri speciale pe care le-au mostenit, aproape intotdeauna vor fi tentati sa creada ca aceste insusiri speciale ce sint innascute, reprezinta capitalul lor, iar ca banii pe care i-au cistigat sint doar dobinda ce o primesc in contul sau; nu se ingrijesc deloc sa puna de-o parte cistigurile pentru a forma un capital permanent, si prefera sa-si cheltuie banii la fel de usor si de repede cum i-au si castigat. Prin urmare adesea vor cadea in ruina; cistigurile lor descresc, sau ajung cu totul la sfirsit, fie pentru ca talentul lor a devenit unul demodat-- asa cum adesea se intimpla de pilda in cazul artelor frumoase, fie ca s-a dovedit valabil doar in cadrul unei conjuncturi speciale si al unor circumstante care au trecut si acum s-au sfirsit. Nu exista nimic care sa-i poata impiedica pe cei care traiesc din munca bratelor sa-si cheltuie castigurile asa cum isi doresc; pentru ca acest tip de abilitate este aproape sigur ca nu va disparea, sau daca se va intimpla asta, ea poate fi foarte usor inlocuita de ceilalti indivizi din aceeasi breasla; mai mult decit atit, acest tip de servicii se afla in continua cautare; astfel ca acel proverb rosteste adevarul: o munca folositoare este o mina de aur. Insa cu artistii si profesionistii de orice fel, situatia se prezinta cu totul diferit si acesta este motivul pentru care ei sint si bine platiti. Ei ar trebui ca din tot acest cistig sa-si incropeasca un capital; dar privesc in mod nesabuit asupra lui, considerindu-l doar un simplu profit si sfirsesc prin a se ruina. Pe de alta parte, oamenii care si-au mostenit banii, stiu cel putin sa distinga intre capital si profit si cei mai multi dintre ei cauta sa-si asigure capitalul, fara sa-i aduca nicio atingere; ba chiar, daca isi permit, ii vor adauga cel putin o optime din dobinzi, pentru a fi in masura sa intampine situatiile neprevazute din viitor. Astfel, cei mai multi dintre ei isi vor mentine pozitia detinuta. Aceste citeva remarci cu privire la capital si profit nu sint aplicabile lumii comerciale, pentru ca in general negustorii privesc banii ca un mijloc prin intermediul caruia vor realiza noi cistiguri in viitor, intocmai asa cum un muncitor priveste asupra uneltelor muncii lui; incit chiar daca intregul capital este rezultatul eforturilor proprii, ei vor incerca sa-l pastreze nealterat si sa realizeze si alte cistiguri prin intermediul lui. Si datorita acestui fapt, bogatia nu se regaseste nicaieri

mai acasa, decit asa cum poate fi privita in rindul clasei reprezentate de comercianti. Se va descoperi ca in general cei care cunosc ce inseamna o viata plina de nevoi si saracie, sint si cei care se arata a fi si cel mai putin inspaimantati de ea si in consecinta sint mult mai inclinati catre extravaganta, decit cei care cunosc ce inseamna mizeria numai din auzite. Oamenii care s-au nascut intr-o conditie buna si au crescut fara sa cunoasca inseamnatatea lipsurilor, sint in general mult mai prevazatori in fata viitorului, mult mai economi de fapt, decit aceia care dintr-o simpla lovitura a norocului, au trecut ca prin minune de la o viata de mizerie, la o situatie de bogatie. Acestia arata ca si cum saracia nu ar fi deloc o stare atit de nefericita si apasatoare, asa cum apare privita de la distanta. Oricum, motivul real este de fapt acela, ca un om care s-a nascut intr-o conditie de bogatie, ajunge sa priveasca intocmai ca si cum daca ar fi lipsit de ea n-ar mai putea sa traiasca, tot asa cum nu ar putea s-o mai faca daca ar fi lipsit de aer; el va incepe s-o strajuie ca si cum tocmai ea ar fi cea care reprezinta insasi viata reala; va fi in general un mare iubitor de ordine, un om prudent si econom. Insa omul ce s-a nascut intr-o conditie nenorocita, priveste asupra ei ca la o stare naturala si daca printr-o sansa norocoasa ajunge intr-o pozitie de avere, va privi-o ca pe ceva de prisos, de care trebuie sa te bucuri sau s-o risipesti, pentru ca daca va ajunge la capat, va fi la fel cum a fost la inceput, ba chiar fiind lipsit de o grije ce-ar trebui s-o poarte in plus; sau asa cum spune Shakespeare in Henric al VI-lea: [1] . proverbul musai trebuie sa aiba si-o verificare Asadar cersetorii isi calaresc catirii pina la ultima suflare. [Nota 1: Part. III-a, Act. 1, Sc. 4-a.] Dar va trebui spus ca oamenii de acest fel au o riposta ferma si exagerata, partial indreptata impotriva destinului, partial impotriva acelei conditii dominate de nevoie si saracie o riposta ce vine nu numai din partea ratiunii, ci si a inimii; astfel ei nu vor privi saracia asemeni celor nascuti bogati ca pe o cadere intr-un abis, ci se vor consola cu gindul ca odata ce-au atins cindva aceste limite, isi mai pot relua zborul de aici inca o data. Este acea trasatura din caracterul uman care explica de fapt ca acea femeie care era saraca inainte de casatorie va avea cel mai adesea pretentii exagerate si extravagante, ce le vor depasi cu mult pe cele care le poate avea o femeie care s-a maritat avind o zestre insemnata; pentru ca de regula, fetele instarite aduc cu ele nu doar o avere, cit mai ales dorinta inflacarata, ba chiar mai mult, un instinct mostenit de-a o pastra, care lipseste celor maritate fara niciun fel de avere. Daca cineva se indoieste de acest adevar si gindeste ca lucrurile se afla tocmai intr-o situatie contrara, va putea descoperi veridicitatea acestui punct de vedere in prima dintre Satire apartinindu-i lui Ludovico Ariosto (1517-1535); iar dr. Johnson este in acord cu parerea mea: O femeie cu avere, fiind obisnuita sa lucreze cu banii, ii va cheltui in mod judicios; dar o femeie care a ajuns sa dispuna de sume de bani importante abia dupa casatorie, a dobindit odata cu ei si un asemenea elan nestavilit in cheltuirea lor, incit ii va imprastia permanent in cea mai mare risipa. [1] In orice caz, permiteti-

mi sa-i sfatuiesc pe cei care se vor casatori cu o femeie fara avere sa nu lase niciodata pe mana ei capitalul, ci doar o mica parte din profit si sa manifeste o atentie deosebita fata de faptul ca ea nu este inzestrata cu acel talent in arta administrarii, de care se bucura copiii nascuti cu avere. [Nota 1: James Boswell Viata lui Samuel Johnson, in anul 1776, cind Johnson avea virsta de 67 ani.] Si nu ar trebui in niciun chip gindit ca m-am aplecat asupra unui subiect care nu merita prea mare atentie atunci cind am facut recomandarea sa fie acordata o mare grije pentru a fi pastrata bogatia pe care oamenii au reusit s-o castige sau au mostenito. Pentru ca a pasi in viata cu atit cit sa iti poti permite sa duci o viata independenta, ce inseamna sa poti trai o viata confortabila fara sa fii obligat sa muncesti zi de zi, incoltit de nevoie si pindit la tot pasul de mizeriile vietii chiar daca cineva are indeajuns doar cit sa traiasca singur, ca sa nu mai vorbim de familia lui este un avantaj ce nu trebuie deloc subestimat; pentru ca asta inseamna imunitatea si eliberarea de sub apasarea atit de covarsitoare pe care o lasa intocmai ca o plaga in viata omului suferinta cronica dictata de avalansa lipsurilor; inseamna eliberarea de aceasta munca fortata care este impusa ca o sarcina naturala fiecarui muritor. Doar sub o astfel de zodie norocoasa ca aceasta omul poate spune ca s-a nascut liber, pentru a fi, in sensul propriu al cuvantului, sui juris, stapan pe timpul si fortele sale si sa-si poata spune in fiecare dimineata: Aceasta zi imi apartine numai mie. Si tocmai din acest motiv, diferenta ce exista intre un om ce are un venit de o suta de mii pe an si unul cu un venit de o mie pe an, este infinit mai mica decit diferenta dintre primul si un om care nu are absolut nimic. Dar bogatia mostenita isi atinge complet valoarea reala atunci cind omul este inzestrat cu o inteligenta de exceptie, dar care este hotarit sa urmeze cursul unei vieti in care sa nu-si faca un scop din realizarea de cistiguri materiale; pentru ca el este de doua ori rasplatit de sansa atunci cind traieste pentru geniul sau; si isi va plati insutit datoria fata de umanitate prin realizarea a ceea ce nimeni atcineva nu poate face, prin implinirea unei sarcini care va contribui la binele general si isi va rasfringe binefacerile asupra omenirii in general. Iar un altul se va putea sluji de bogatia sa pentru a schita in viitor un plan filantropic prin care sa deserveasca in cel mai fericit mod interesele semenilor sai. Dar un om ce nu isi propune nimic de acest fel, care nu incearca niciodata sa invete pina si acele notiuni elementare prezente in oricare bransa a cunostintelor, pentru a contribui macar la promovarea lor, un asemenea om se afla in mijlocul bogatiilor intocmai unui pierde-vara, unui hot de timp, unui individ vrednic de dispretuit. El nici macar nu va fi fericit, pentru ca in cazul sau eliberarea de sub apasarea necesitatii il va livra celeilalte extreme a suferintei umane, plictiseala, care il va tortura fara ragaz, astfel ca desi el a scapat de saracie, i s-a dat altceva de facut. Si asa cum este plictisit, este si predispus la extravaganta si pregatit sa piarda astfel acel avantaj care acum ii apare a fi cu totul lipsit de valoare. Un numar fara sfirsit dintre oameni se gasesc in nevoie, din simplul motiv ca atunci cind au bani ii cheltuie doar pentru a primi un ajutor de moment, impotriva plictiselii care ii chinuie neincetat.

Este o chestiune total diferita daca obiectivul vietii il constituie succesul in viata politica, unde cel mai important lucru il reprezinta favorurile, prietenii si relatiile, care il pot ajuta sa inainteze pas cu pas pe scara ierarhiei si sa atinga treapta cea mai de sus. In acest tip de viata este cu mult mai bine sa fii azvirlit in lume fara o letcaie; iar daca unul dintre aspiranti nu este de familie nobila, ci este un om talentat, acest avantaj se va intoarce impotriva lui, pentru a face din el un adevarat calic. Pentru ca oricine isi doreste cele mai mari avantaje din contactele obisnuite cu semenii sai ,va trebui sa dovedeasca el insusi ca le este inferior; si cu atit mai mult acesta este cazul in politica. Acum, denota o completa si profunda inferioritate, ce se dovedeste pozitiva din orice punct de vedere, aceasta lipsa totala de valoare si insignifianta, astfel incit el va putea sa-si ocupe neobservat pozitia in interiorul masinatiunii politice. [1] El este asemeni unui jucator ce isi poate mentine pozitia in clasamentul general fara sa doboare niciuna din popicele de pe masa de bowling, chiar daca le poate inlatura oricind acest lucru s-ar impune; el este singurul ce poate cunoaste o crestere din orice si poate sa rida linistit in fata ei; este singurul care cunoaste intreaga lipsa de pretuire acordata meritelor; este singurul care isi permite sa foloseasca un ton ridicat si impunator fata de cei situati pe o pozitie de avantaj fata de el, sau detin un functie de influenta; si daca ei sint neinteligibili in discurs, el este gata sa-i aplaude si aprecieze, ca si cum ar fi martor la nasterea unei capodopere. El singur intelege ce inseamna sa cersesti si chiar a practicat uneori asta, inca de atunci cind se afla in copilarie; el devine un inalt prelat al acelor mistere pe care Goethe le punea in lumina: Uber's Niedertrchtige Niemand sich beklage: Denn es ist das Machtige Was man dir auch sage nu are niciun rost sa te plingi de teluri marunte; pentru ca indiferent ce ar spune oamenii, ele sint cele care guverneaza lumea. [Nota 1 Translator: Probabil acesta este unul dintre cele mai virulente atacuri ale lui Schopenhauer impotriva lui Hegel; in acest caz indreptat spre ceea ce el gindeste ca ar reprezenta umilitoarea servilitate a filozofului in fata guvernantilor zilei. Desi sistemul lui Hegel constituie un teren fertil pentru multe din ideile liberale, nu exista nici cea mai mica indoiala ca in timpul vietii sale Hegel a fost adeptul si sprijinitorul sistemului politic birocratic Prusac.] Dintr-un alt punct de vedere, acel om care s-a nascut cu suficient cit sa-si duca existenta, este intr-un anume fel independent in modul cum gindeste; el este obisnuit sa-si tina capul sus; el nu a trebuit sa invete toate siretlicurile cersetoriei; poate ca el chiar se increde un pic in insusirile deosebite pe care le are, care asa cum ar trebui sa cunoasca, nu pot niciodata sa concureze cu servilitatea mediocritatii; de-a lungul timpului, ajunge sa recunoasca inferioritatea celor care sint plasati deasupra lui si atunci cind acestia incearca sa-i adreseze insulte, el va deveni refractar si ironic. Nu

aceasta este calea de reusita in aceasta lume. Ba chiar un asemenea om va fi determinat sa aprobe opinia exprimata liber de Voltaire: Noi oamenii, avem doar vreo citeva zile de trait in aceasta lume; nu merita prin urmare sa ni le petrecem in lingusirea unor ticalosi vrednici de dispret. Dar vai! Permiteti-mi sa fac observatia, ca ticalosi vrednic de dispret este un atribut care poate fi atribuit unui numar infiorator de oameni. Ceea ce spunea Juvenal este greu sa te ridici daca saracia ta este mai mare decit insusirile alese de care dispui Haud facile emergunt quorum virtutibus obstat Res angusta domi. este mult mai aplicabil unei cariere in arta sau literatura, decit ambitiilor unei ascensiuni in viata sociala si politica. Nu am recunoscut sotia si copiii printre posesiunile omenesti. Ar fi mult mai usor de inclus prietenii in aceasta categorie; dar prietenii ii apartin unui om tot atit de mult pe cit apartine si el prietenilor sai. CAPITOLUL IV POZITIA SAU LOCUL OCUPAT DE OM IN APRECIERA CELORLALTI Sectiunea 1-a Reputatia Dintr-o slabiciune specifica naturii umane, oamenii se gindesc in general prea mult la opinia pe care si-o formeaza ceilalti asupra lor; desi pina si cea mai slaba reflectie va arata ca aceasta opinie nu este deloc importanta pentru fericirea omului. De aceea este atit de greu de inteles de ce toata lumea se simte foarte incintata cind vede ca toti ceilalti au o parere foarte buna despre ei, sau daca se intimpla sa rosteasca orice le-ar putea flata vanitatea. Daca vei mangaia o pisica, ea va incepe sa toarca; si la fel de inevitabil, daca il vei lauda pe un om, pe fata lui va aparea o expresie de incintare; si chiar daca acea lauda este o minciuna evidenta, ea va fi primita cu placere, daca chestiunea in cauza este una cu care se lauda el insusi. Daca toti ceilalti oameni il vor intimpina doar cu bucurie, un om se va consola singur in fata nenorocirilor deschise ale vietii, sau pentru acea parte cu totul neinsemnata ce o primeste de la cele doua surse ale fericirii umane; si in mod contrar, este uimitor cit de afectat va fi un om si cita suparare ii poate provoca, in unele cazuri o durere profunda, orice atingere adresata sentimentului de importanta, indiferent care ar fi natura, gradul, sau circumstantele acestei ofense, sau de orice subestimare, dispret, ori fie si simpla indiferenta ce-i este aratata. Daca sentimentul onoarei se bazeaza pe aceasta particularitate a naturii umane, el poate avea un efect foarte folositor asupra bunastarii unui mare numar dintre oameni, ca un substitut al moralei; dar efectele sale mai degraba sint distructive si

perturbatoare asupra starii de prosperitate a omului, in mod special a acelei stari de independenta si pace a spiritului, care este atit de necesara fericirii. De aceea este preferabil, din punctul nostru de vedere, sa fie fixate limite stricte asupra acestei slabiciuni si sa fie estimata din vreme si corect, valoarea relativa a avantajelor, incit sa poata fi temperata pe cit de mult posibil aceasta sensibilitate exagerata fata de parerea pe care o au despre noi ceilalti oameni, indiferent daca aceste opinii sint unele ce ne vor maguli vanitatea, sau ne vor produce durere; pentru ca in fiecare din aceste cazuri este vorba de unul si acelasi sentiment ce este atins. Altminteri omul este sclavul dispozitiei celorlalti oameni; si cit de putin este necesar pentru a tulbura sau a mangaia gindurile unui om ce se lasa orbit de ambitie: Sic leve, sic parvum est, animum quod laudis avarum Subruit ac reficit. [1] [Nota 1: Horatiu, Epistole, II, 1, 180.] De aceea va contribui foarte mult la fericirea noastra daca vom compara corect valoarea a ceea ce reprezinta un om in sine, cu ceea ce valoreaza in ochii celorlalti. Dupa primul natarau, asta consta in tot ceea ce umple spatiul existentei noastre si o face ceea ce este; pe scurt, toate avantajele deja luate in calcul si insumate in cele doua categorii, reprezentate de personalitate si proprietate; iar sfera in care au loc toate acestea este constiinta proprie a unui om. Pe de alta parte, sfera in care noi existam pentru ceilalti oameni, este constiinta lor si nu a noastra; este forma pe care o luam atunci cind sintem priviti prin ochii lor, impreuna cu gindurile pe care aceasta imagine le desteapta; [1] Dar este un lucru care nu are o existenta directa si imediata pentru noi, si ne poate afecta doar prin mijlocirea unui intermediar si in mod indirect, atita vreme cit comportamentul celorlalti fata de noi este mediat; si chiar si atunci ar trebui sa ne afecteze in aceeasi masura in care ne poate determina sa modificam ceea ce sintem in sine si reprezentam pentru noi insine. Diferit de asta, ceea ce are loc in constiinta celorlalti oameni, reprezinta tot pe atit o chestiune lipsita de importanta pentru noi; si de vreme ce sintem absolut indiferenti fata de ea, vom ajunge sa vedem cit de superficiali si naivi sint in gindire cei mai multi dintre oameni, cit de limitati sint in ideile lor, cit de nesigure le sint sentimentele, cit de corupte sint opiniile si cit este de mare eroarea in care se afla cei mai multi dintre ei; cind invatam din experienta, cu cita desconsiderare va vorbi un om despre semenii sai atunci cind nu este obligat sa se teama de ei, sau gindeste ca tot ce spune nu va ajunge la urechile lor. Si daca avem vreodata sansa sa vedem cum cei mai mareti dintre oameni nu sint intimpinati cu nimic altceva, decit cu dispretul unor capete seci, vom intelege ca a acorda o mare valoare asupra a ceea ce spun sau gindesc ceilalti oameni, inseamna sa le acordam o onoare mult prea mare. [Nota 1: Permiteti-mi sa fac observatia ca oamenii situati in cea mai inalta pozitie, cu intreaga lor stralucire, pompa, maretie, prezenta si spectacol general, pot foarte bine sa-si spuna: Fericirea noastra este in intregul ei in afara noastra; pentru ca ea exista doar in mintea celorlalti oameni.]

n orice caz, un om care nu gsete nici o surs de fericire n primele dou clase de binecuvntri, dar trebuie s o caute n a treia, cu alte cuvinte, nu n ceea ce este n sine, ci n modul cum este reflectata imaginea sa n convingerea altora, se afla pe o cale gresita. Pentru ca in definitiv, fundamentul intregii noastre naturi si de aceea si al fericirii noastre, este psihicul, iar cel mai important factor in fericire, este starea de sanatate si dupa aceasta urmeaza abilitatea de-a ne mentine intr-o stare de independenta si eliberare de sub apasarea grijilor vietii. De aceea nu poate exista o competitie sau compensatie intre acesti factori esentiali, pe de o parte, si onoare, pompa, rang si reputatie, pe de alta parte, oricit de mare ar fi valoarea ce poate fi atribuita ultimei. Niciun om n-ar trebui sa aiba pina si cea mai slaba ezitare sa le sacrifice pe ultimile pentru primele, daca acest lucru ar fi necesar. Ar trebui sa adaugam foarte mult la fericirea noastra, prin recunoastera inca din timpul de inceput a adevarului simplu, ca fundamentele existentei si tot ce este real se afla chiar in pielea noastra si nu in parerea celorlalti oameni; si in consecinta, conditiile reale sub care se desfasoare viata noastra personala, -- sanatate, temperament, inzestrare, venituri, sotie, copii, prieteni, camin, sint de-o suta de ori mai importante pentru fericirea noastra, decit capriciile sub influenta carora sint dispusi sa ne priveasca toti ceilalti oameni prezenti in omenire; pentru ca daca vom proceda altfel ne vom simti mizerabil. Si daca oamenii insista ca onoarea este mai valoroasa decit viata insasi, acest lucru inseamna ca existenta si bunastarea unui om nu inseamna nimic in comparatie cu parerea pe care si-o fac despre el toti ceilalti oameni. Desigur, acesta poate fi doar o exagerare a adevarului prozaic ca reputatia, parerea pe care ceilalti o au despre noi, este indispensabila, daca ne dorim sa realizam orice progres in lume; dar va trebui sa ma intorc asupra acestui subiect imediat. Atunci cind asistam la un asemenea tablou, in care aproape toata omenirea isi dedica in intregime viata, fara a se cruta deloc de-a depune orice eforturi si fara sa incerce sa evite sutele de greutati si pericole ce se ridica la fiecare pas, pentru a obtine la sfirsit nimic altceva decit sa se ridice in ochii celorlalti; cind putem sa vedem, cum nu doar functiile, titlurile, distinctiile, dar si sanatatea dealtfel, pina chiar si cunostintele [1] si priceperea unui om, sint puse in lupta, doar pentru a obtine, ca un ultim scop al tuturor eforturilor, un mare respect din partea semenilor sai, -- nu sint oare acestea o proba jalnica a dimensiunilor pe care le poate atinge prostia omeneasca? Acordarea unei valori exagerate opiniei oamenilor este o eroare comuna ce este intilnita pretutindeni; o eroare ale carei radacini se pot gasi in insasi natura umana sau poate fi doar rezultatul aranjamentelor generale ale societatii si civilizatiei; dar indiferent care ar fi sursa ei, ea exercita o influenta exagerata asupra a tot ceea ce facem si se dovedeste daunatoare fericirii noastre. O putem urmari dupa respectul plin de teama si slugarnicie care este acordat in fata a ceea ce urmeaza sa spuna ceilalti despre noi, ce ajunge sa creasca pina ajunge sa devina acel sentiment ce-l determina pe Virginius [2] sa implante pumnalul in inima ficei, sau care ii impinge pe cei mai multi dintre oameni sa-si sacrifice linistea, averea, sanatatea si chiar viata insasi, pentru o glorie postuma! Fara nicio urma de indoiala, acest sentiment constituie un instrument foarte

convenabil in mainile celor care au controlul, sau directioneaza destinul dragilor lor concetateni; si in deplina concordanta cu asta vom descoperi ca in fiecare schema asupra evolutiei societatii, in modelul general care traseaza modul in care ar trebui sa functioneze umanitatea, una din preocuparile permanente, de prima importanta, vizeaza mentinerea si intarirea sentimentului de onoare. Insa rolul sau in fericirea omului este o chestiune cu totul diferita, ce formeaza obiectul nostru de interes; si va trebui mai degraba sa acordam o mare prudenta in a-i sfatui pe oameni sa-si bazeze prea mult increderea pe ceea ce gindesc despre ei ceilalti semeni. Pentru ca experienta zilnica ne arata ca oamenii persista in a face tocmai aceasta gresala; cei mai multi dintre ei isi fixeaza drept valoare suprema intocmai ceea ce gindesc ceilalti despre ei, si sint mult mai preocupati de asta decit de ce se petrece in propria lor constiinta, ceea ce constituie lucrul cel mai direct si real pentru ei. Ei inverseaza ordinea naturala, -- privind parerea celorlalti drept existenta reala, iar propria constiinta ca pe o fantasma; facind din tot ce este derivat si secundar principalul si considerind de-o mai mare importanta imaginea pe care o au in lume decit imaginea pe care o au in propria constiinta. Incercind astfel sa obtina un rezultat direct si real din ceea ce de fapt nu-si are o existenta directa si reala; ei sint cuprinsi de un soi de nebunie care este numita in mod comun vanitate un termen ce nu indica in niciun chip o anumita valoare, solida si intrinseca. Asemeni unui avar ei uita ca scopul final pentru care este acumulata bogatia este acela de-a furniza tot ce este necesar pentru a duce o viata confortabila si lipsita de griji. [Nota 1: _Scire tuum nihil est nisi te scire hoc sciat alter_, (Persins i, 27) cunostintele sint lipsite de folos daca toti ceilalti nu cunosc ca le detii.] [Nota 2: Aulus Virginius, provenea din rindul plebei (va ajunge mai tirziu tribun si isi va razbuna fica) era insa cunoscut pentru virtutea si severitatea lui ce va deveni un simbol al libertatii Romane, el este tatal Virginiei, o tinara care il cucereste prin frumusete pe unul dintre decemviri, Apius Claudius, (unul dintre cei zece magistrati ai Romei care intre 451- 450 BC, au alcatuit codul de legi intitulat cele 12 legi), Nereusind sa cucereasca inima tinarei fecioare, el pune la cale un complot prin care planuia sa-i rapeasca virginitatea. La indemnul sau Virginia este reclamata drept sclava fugara de unul dintre apropiatii sai, Marcus Claudius, iar prin hotarirea unui judecator corupt acesta reuseste sa obtina dreptul de proprietate asupra tinerei. Insa planul marsav nu se implineste. Reintors in graba, Aulus Virginius, desi nici macar nu este ascultat in cadrul procesului, reuseste sa-si intilneasca fica chiar pe treptele Templului Zeitei Venus si pentru a-i salva nepatata onoarea ii infige in inima un pumnal strigind: Iubita mea fica, asa cum eu pot iti restitui libertatea! Dupa Famous Women, tradusa de Virginia Brown, pag. 121 si urmatoarele. ] Adevarul este, ca valoarea pe care o acordam parerii celorlalti si eforturile noastre constante indreptate in aceasta directie, sint in afara proportiilor oricarui rezultat ce ar putea apare cit de cit rezonabil, incit sa ne permitem sa speram ca vom reusi vreodata sa-l obtinem; astfel, aceasta atentie acordata asupra parerii ce sint dispusi s-o aiba despre noi ceilalti oameni, poate fi privit drept o manie universala, pe care o

mosteneste fiecare dintre noi. In tot ceea ce facem, aproape primul lucru pe care il gindim este: oare ce vor spune ceilalti despre el? si aproape jumatate din grijile si framintarile vietii pot fi puse in contul acestei cauze; este acea preocupare care sta la baza sentimentului importantei de sine, care atit de adesea se simte intr-un mod bolnavicios, doar pentru ca el este un sentiment foarte morbid; este acea preocupare fata de ce vor spune ceilalti, pe care se bazeaza toata vanitatea si ambitia, da, si deasemenea toata incintarea si mandria noastra. In lipsa lui nu ar exista aici nici macar a zecea parte din toata splendoarea ce ne inconjoara. Mandria in orice forma, point d'honneur si punctilio, oricit de mult ar varia sfera ei, nu este la baza nimic altceva decit nelinistea reismtita fata de ce vor spune sau gindi ceilalti si cite sacrificii ne costa! Este un sentiment ce poate fi descoperit si intr-un copil; si desi el exista in fiecare din etapele vietii, se manifesta cu cea mai mare forta abia la o virsta avansata; pentru ca abia atunci cind a incetat capacitatea de-a simti placerile senzuale, mandria si vanitatea isi dezvaluie adevarata cupiditate si ajung sa-si manifeste dominatia. Francezii probabil ca ofera cel mai bun exemplu al acestui simtamint si in mijlocul lor se declanseaza cu regularitate o adevarata epidemie, dind nastere uneori la cele mai absurde ambitii, ridicind pretentii ce vin in contradictie cu cea mai elementara logica, dind nastere unui tip ridicol de vanitate nationala ce este intovarasita de spectacolul unei fanfaronade tantose si caraghioase. Cu toate ca ei nu reusesc in acest fel nimic altceva, decit sa piarda orice valoare pe care si-au castigat-o in ochii celorlalti, oamenii se distreaza pe seama lor si-i numesc la grande nation. Pentru a ilustra in mod special acest respect pervers si exuberant acordat fata de parerea pe care o au ceilalti oameni, permiteti-mi sa redau un pasaj din ziarul Times, editia din 31 Martie 1846, ce furnizeaza o relatare detaliata asupra executiei lui Thomas Wix, un ucenic care si-a ucis stapinul din razbunare. Aici vom intilni situatii neobisnuite de un caracter extraordinar, ce se dovedesc foarte potrivite scopului nostru; iar toate acestea se combina, pentru a oferi o imagine izbitoare a acestei nebunii care se dovedeste a fi atit de adinc inradacinata in natura umana, permitindune sa ne formam o notiune exacta asupra dimensiunilor pe care le poate atinge. In dimineata executiei, relateaza raportul, reverendul obisnuit in aceste ocazii s-a aflat inca din vreme in imediata sa apropiere, insa Wix, dincolo de un comportament linistit, nu a tradat niciun interes fata de intregul ceremonial religios, parind sa simta ingrijorare numai fata de sarcina de-a se achita curajos in fata spectatorilor de sfirsitul sau dezonorant... In timpul procesiunii Wix a coborit cu agerime pe locul sau si indata ce a intrat in curtea Capelei a facut urmatoarea remarca cu o voce destul de tare pentru a fi auzita de citeva persoane asezate alaturi de el: Acum, asa cum a spus Dr. Dodd, voi cunoaste in curind marele secret. In momentul in care a ajuns la esafod, o schela darapanata ce statea parca gata sa se prabuseasca, a urcat treptele fara sa aiba nevoie de asistenta si cind a ajuns in mijlocul ei s-a inclinat de doua ori catre spectatori, fapt ce a atras un ropot de aclamatii din partea acelei multimi depravate ce se gasea la picioarele lui. Acesta este un admirabil exemplu al modului in care un om ce se afla in fata uneia dintre cele mai ingrozitoare forme ale mortii, avind intreaga eternitate deschisa in

fata, nu se ingrijeste de nimic altceva, decit de impresia pe care o va face in fata unei multimi de gura-casca si parerii pe are o va lasa in urma, in amintirea lor. Acelasi lucru se va intimpla si in cazul lui Lecompte, care va fi executat la Frankfurt in 1846 pentru un atentat la viata regelui. In timpul procesului, a fost deosebit de afectat de faptul ca nu a fost lasat sa apara intr-o tinuta decenta in fata Curtii Supreme; iar in ziua executiei, a fost extraordinar de suparat pentru ca nu i s-a permis sa se barbiereasca. Iar acest comportament nu este cunoscut doar in timpurile recente. Mateo Aleman ne relateaza in introducerea celebrului sau roman Juzman de Alfarache, cum multi criminali notorii, in loc sa-si dedice ultimile ore asa cum ar fi trebuit, spre a obtine pacea sufleteasca, pentru a se impaca cu tragismul sortii lor, au neglijat cu totul aceasta sarcina, folosind timpul ramas in scopul de-a pregati si memora un discurs, pe care sa-l rosteasca de pe esafod in fata multimii de gura-casca. Am utilizat aceste cazuri extreme pentru a ilustra cel mai bine ceea ce doream; pentru ca ele ne ofera o reflectie magnifica asupra propriei noastre naturi; zbuciumul launtric permanent al fiecaruia dintre noi, nelinistile, grijile, tulburarile, indoielile, iritarile, necazurile, framintarile, apasarea continua si efortul extenuant ce este declansat probabil in marea majoritate a situatiilor, de gindul asupra a ceea ce vor spune ceilalti despre noi; si ne dovedim la fel de nesabuiti in aceasta privinta, ca si acesti nefericiti criminali; mania si ura pot fi urmarite adesea avindu-si aceeasi sursa. Acum este evident ca fericirea, cea care consta in cea mai mare parte in pacea spiritului si in cistigarea unui sentiment de multumire, nu va fi servita cu nimic pe atit de mult, pe cit o poate face reducerea in limite rezonabile a acestui impuls al naturii umane care cel mai probabil o poate reduce la jumatate din tot ce reprezinta acum. Dar pentru a realiza acest lucru, ar trebui sa extragem acest ghimpe infipt adinc in carnea noastra, ce ne va produce intotdeauna durere. Este insa o sarcina deosebit de dificila, deoarece acest impuls este o perversitate naturala si innascuta a naturii umane. Tacitus spune: Setea de faima este ultima nebunie de care poate scapa un om. [1] Singura cale pentru a pune capat acestei nesabuinte universale este de-a o privi drept ceea ce este, o nebunie de care omul se lasa amagit; si acest lucru poate fi realizat prin recunoasterea faptului ca pina si cele mai multe dintre ideile nascute in mintea oamenilor, sint predispuse la a fi false, perverse, eronate si absurde, astfel sint lipsite de valoare si nu merita sa le acordam nicio atentie; mai departe, ca parerea celorlalti poate avea in mod real foarte putina atentie si influenta pozitiva asupra noastra in oricare din conditiile si situatiile vietii. Din nou, ca aceasta parere este in general de un caracter atit de defavorabil, incit ar trebui sa-l ingrijoreze de moarte pe un om daca ar avea posibilitatea sa asculte tot ceea ce se spune despre el, sau daca ar putea sa vada intreaga paleta de culori in care este descris. Si in final, printre altele, trebuie sa fim clar convinsi, ca onoarea nu are o valoare directa, ci doar una indirecta. Daca oamenii sint convertiti de la aceasta nesabuinta universala, rezultatul va fi un asemenea adaus la cantitatea de liniste launtrica si la buna dispozite generala, incit prezentul ar parea de-a dreptul de neconceput; oamenii vor privi mult mai increzatori si hotariti spre viitor si vor actiona cu mai putina stingacie si cu mai multa cumpatare. Se poate observa ca un mod retras de existenta, exercita un excedent de influenta

benefica asupra starii noastre de pace a mintii si asta in principal pentru ca in acest fel scapam de povara trairii unei vieti in permanenta desfasurata in vazul celorlalti, ce ne determina sa platim un respect supra-dimensionat parerii celorlalti; intr-un cuvint, sintem capabili sa ne reintoarcem, pentru a ne darui noua insine. In acelasi timp, poate fi evitat un noian de nefericiri reale, care nu vor mai punea fi atrase asupra noastra de urmarirea unei naluci, sau pentru a ne exprima mai corect, de ingaduinta care ii este aratata unei nebunii vatamatoare; si in consecinta, vom putea acorda mai multa atentie realitatii solide si sa ne bucuram de mai putine tulburari decit in prezent. Dar (chalepa ga kala) ceea ce este merituos este greu de realizat. [Nota 1: Ist., iv., 6.] Sectiunea 2-a. Mandria Nesabuinta naturii noastre a fixat pe mai departe inca trei tinte, ambitia, vanitatea si mandria. Diferenta dintre ultimile doua este aceea ca, mandria constituie stabilirea unei conventii asupra meritului maxim ce-i este atribuit cuiva, printr-o consideratie speciala. In vreme ce vanitatea, este dorinta stirnita de o convingere ce exista in altii si este in general acompaniata de speranta secreta ca in cele din urma va deveni o convingere in sine. Mandria functioneaza din interior; ea constituie aprecierea directa a sinelui. Vanitatea este insotita de dorinta de-a ajunge la aceeasi apreciere intr-un mod indirect, din afara. Vom descoperi astfel ca oamenii vanitosi sint comunicativi, mandri si incapatinati. Dar ei ar trebui sa tina seama de faptul ca buna parere a celorlalti despre ei, pe care se straduiesc s-o obtina, poate fi castigata mult mai usor si sigur printr-o tacere persistenta decit prin discursuri, chiar si atunci cind au lucruri foarte potrivite de rostit. De aceea, oricine isi doreste sa afiseze trufie este un om mandru; dar cit de curind va trebui sa renunte la ea, ca la orice alt caracter asumat. Este convingerea hotarita, de nezdruncinat, al unor merite stralucite si al unei valori cu totul speciale, cele care il pot face pe un om mandru in adevaratul sens al acestui cuvant care cu siguranta nu pot fi bazate pe o gresala, sau pe un avantaj de un caracter incidental si conventional; cu toate acestea, mandria nu este mai putin lipsita de infumurare, chiar daca este fundamentata pe merite reale. Si deoarece mandria este astfel inradacinata in convingere, ea se aseamana cu oricare alta cunostinta care nu exista in propria noastra judecata. Unul dintre cei mai periculosi inamici ai mandriei vreau sa spun, unul dintre cele mai mari obstacole din calea ei, este vanitatea, cea care curteaza obtinerea aplauzelor lumii, pentru a cistiga fundatiile necesare construirii unei pareri proprii asupra superioritati si valori detinute in sine, in vreme ce mandria este bazata pe o convingere deja pre-existenta aici. Este cit se poate de adevarat, ca mandria este gasita in general a fi un defect ce trebuie inlaturat; dar imi imaginez, ca in viziunea imprudenta si nesabuita a celor mai multi oameni, aceia care in mod obisnuit nu au nimic cu care sa se poata mandri ei insisi, ei vor sta in parmanenta cu ochii atintiti asupra oricarui om ce poseda un tip de

superioritate sau merit, ca si cum si-ar dori sa nu fie intru-totul uitati; daca un om este constituit dintr-o astfel de natura, ce se dovedeste suficienta pentru a permite ignorarea privilegiilor de care se bucura si este capabil sa se dovedeasca familiar cu majoritatea celorlalti oameni, ca si cum ar fi situati la acelasi nivel, cu siguranta ei il vor trata cu aceeasi franchete si prietenie, ca pe unul de-al lor. Acesta este un sfat pe care doresc sa-l ofer acelora ce se bucura de-o superioritate ce atinge cel mai inalt nivel o superioritate reala, vreau sa spun, de-o natura pur personala ce nu invoca de fiecare data ochii si urechile celorlalti, asa cum se intimpla cu celelalte, de genul ordinelor si titlurilor; asa cum dealtfel vom descoperi, ca familiaritatea da nastere la dispret, sau asa cum obisnuiau sa spuna Romanii, sus Minervam. Este un excelent proverb arab: Doar ce-ai glumit cu un sclav si curind acesta ti-a si aratat calciiele; nu ar trebui deloc sa dispretuim ceea ce a spus Horatiu, Sume superbiam Quaesitam meritis. uzurpa faima de care te-ai slujit. Fara dubii, atunci cind modestia este ridicata la rangul de virtute, asta se dovedeste un lucru foarte avantajos pentru natarai; pentru ca toata lumea se asteapta sa se vorbeasca despre sine ca si cum ar fi unul dintre ei. Iar asta este intr-adevar un lucru degradant; pentru ca el ne conduce catre o imagine ce arata ca si cum n-ar exista in lume decit neghiobi. Cel mai ieftin soi de mandrie este mandria nationala; pentru ca daca un om este mandru de propria sa natiune, el demonstreaza in acest fel ca nu detine nicio calitate de care sa se poata el insusi mandri; altfel n-ar face recurs la acele calitati pe care le impartasesc atitea milioane dintre semenii sai. Omul inzestrat cu insusiri personale de exceptie va fi in masura sa observe in mod evident defectele natiunii sale, de vreme ce acestea se afla in mod constant inaintea ochilor sai. Dar cel din urma natarau, care nu detine nimic de care sa se poata mandri, adopta ca ultima sursa mandria in natiunea de care apartine; el este pregatit si bucuros sa apere cu dintii si cu unghiile toate erorile si nebuniile ei, ce se reflecta asupra propriei inferioritati. De exemplu, daca vei vorbi despre stupida si intoleranta umilitoare specifica natiunii Engleze, impreuna cu dispretul ce o insoteste, cu greu vei descoperi un Englez din altii cincizeci, care sa fie de acord cu tine; insa daca poate fi descoperit aici unul, se va intimpla in general ca el sa fie un om inteligent. Germanii nu au o mandrie nationala, ceea ce arata cit de onesti sint ei, asa cum fiecare cunoaste! Si cit de rea credinta sint cei care prada unui comportament ridicol, pretind ca sint mandri de tara lor Deutche Bruder si demagogii ce incerca sa maguleasca multimea si s-o insele astfel. Am auzit spunindu-se ca praful de pusca a fost inventat de un German. Ma indoiesc. Lichtenberg se intreaba, De ce oare acest om care nu este German nu-i pasa daca se pretinde ca este unul; iar daca ridica orice pretentie in definitiv, este de-a fi Englez, sau Francez? [1] [Nota 1: Ar trebui sa ne amintim ca aceste remarci au fost facute devreme, in prima

parte a acestui secol (secolul al 19-lea) si un filozof German care ar mai putea totusi gindi lucrurile atit de amar ca Schopenhauer, cu greu si-ar permite sa le astearna pe hartie intr-o asemenea forma.] Indiferent de ceea ce poate fi, individualitatea este un lucru mai important decit nationalitatea si in fiecare om dat, va da nastere la o suta de alte consideratii. Si de vreme ce nu se poate vorbi de un caracter national fara a face referire la o larga masa de oameni, este imposibil sa dai glas cu voce tare la aceste laude si sa fii in acelasi timp si om onest. Caracterul national este un alt nume folosit pentru perversitatea, marsavia si josnicia omenirii, care este ascunsa sub aceasta forma in fiecare tara. Daca sintem dezgustati de un lucru, ne vom fali cu un altul, pina ce vom sfirsi prin a fi dezamagiti si de el. Fiecare natiune va ride pe socoteala celorlalte si lucrurile vor fi in regula. Continutul acestui capitol ce trateaza modul in care ne prezentam in mijlocul lumii, sau cum sintem priviti prin ochii celorlalti, poate fi impartit in trei sub-capitole: onoarea, rangul si faima. Sectiunea 3. Rangul Sa ne ocupam prima oara de rang, asa cum poate fi exprimat in citeva cuvinte, desi el joaca o parte importanta in ochii maselor si filistinilor, si este o rotita extrem de importanta in mecanismul Statului. El imbraca o valoare pur conventionala. In sens strict, el este un fals; metoda lui este aceea de-a extrage un respect artificial si ca o chestiune de facto, in intregul sau este o simpla farsa. Se poate spune ca ordinele sint bonuri de schimb acoperite de consideratia oferita de opinia publica. Si masurate prin valoarea creditului ce-l acopera. Desigur, ca un substitut pentru moneda de plata, ele salveaza Statul de la cheltuirea unei mari sume de bani; si pe linga asta, ele servesc unui scop foarte util, daca sint distribuite cu judecata si distinctie. Pentru ca intr-adevar, oamenii au in general ochi si urechi; dar nimic mai mult in plus, foarte putina judecata, intr-adevar si chiar foarte putina memorie. Exista numeroase servicii care sint facute Statului, ce depasesc raza lor de intelegere; altii sint apreciati si redusi pentru mult timp la tacere, apoi cit de curind sint uitati; de aceea mi se pare cit se poate de nimerit, ca o cruce sau o stea, ce ar trebui sa-i fie acordate cuiva pentru meritele sale, sa proclame in rindul multimii de oriunde si de oricind: Acest om nu este asemeni voua; el a realizat ceva. Dar ordinile isi pierd valoarea atunci cind sint distribuite in mod injust, sau fara o selectie atenta, ori intr-un numar prea mare; un print ar trebui sa fie tot atit de atent la semnarea lor, pe cit este si un om de afaceri la semnarea bonurilor de plata. Este un pleonasm sa inscrii pe fiecare ordin pentru meritele prin care se distinge; pentru ca fiecare ordin ar trebui sa fie acordat pentru servicii distinse. Este un lucru ce se subintelege de la

sine. Sectiunea 4. Onoarea Onoarea este o chestiune mult mai larg discutata decit rangul si mult mai dificil de explicat. Sa incepem prin a o defini. Daca as spune: Onoarea este constiinta exterioara iar constiinta este onoarea interioara, fara indoiala ca asta va fi in acord cu parerea exprimata de-o parte insemnata dintre oameni; dar aici va fi mai mult spectacol decit realitate si cu greu se poate ajunge la radacinile chestiunii in cauza. Prefer sa spun: Onoarea consta in partea ei obiectiva, in opinia asupra a cit valoram noi, asa cum se oglindeste in parerea celorlalti oameni; in partea sa subiectiva, este respectul pe care il platim acestei opinii. Plecind de la ultimul punct de vedere, a fi un om de onoare este un exercitiu ce adesea se dovedeste foarte util, dar nu manifesta in niciun caz o pura influenta morala. Sentimentul de onoare si rusine exista in fiecare om care nu este complet depravat, iar onoarea este recunoscuta peste tot drept ceva valabil in mod particular. Ratiunea este urmatoarea. Un om poate fi desavirsit in sine foarte putin; el este asemeni unui Robinson Crusoe naufragiat pe o insula pustie in mijlocul Oceanului nemarginit. Doar in cadrul societatii puterile unui om pot intra cu adevarat in actiune. El va descoperi asta, atunci cind constiinta sa va incepe sa se dezvolte si va ridica in sine dorinta de-a privi asupra sa, ca la un membru util al societatii, ca unul ce este capabil sa joace ca om, partea sa din rolul pe care-l are in mijlocul omenirii pro parte virili si in acest fel isi asuma dreptul de-a fi un beneficiar al vietii sociale. Acum, ca sa fii un membru util al societatii, trebuie sa implinesti mai intai doua lucruri: primo, ceea ce se asteapta sa faca fiecare dintre noi indiferent de locul in care se gaseste; si secundo, ceea ce trebuie sa faca in mod particular fiecare om, in functie de pozitia in care se afla, ce asteapta de la el restul omenirii. Dar cit de curind, un om va descoperi ca prin tot ce depinde de fiinta sa, nu este util in opinia sa, ci in opinia celorlalti; si in acest fel el va incerca sa faca tot ce-i sta in putinta, pentru a face o impresie favorabila in imaginea lumii, fata de care se atasaza ca de o una dintre cele mai inalte valori. De aici aceasta caracteristica primitiva si innascuta a naturii umane, care este numita, sentimentul onoarei, sau intr-o alta forma, sentimentul de rusine verecundia. Este acel lucru ce face sa-i roseasca obrajii la gindul ca se va prabusi in stima celorlalti, chiar daca stie ca este inocent, chiar daca neglijeaza obtinerea oricaror alte obligatii, ci doar pe acelea pe care le-a luat asupra sa din propria sa vointa. In schimb, nimic nu-i asigura in viata unui om un asemenea curaj, decit cel oferit de convingerea ca toti ceilalti oameni il privesc favorabil; pentru ca asta insemna ca fiecare om ii va acorda ajutor si protectie, ce constituie un bastion infinit mai puternic impotriva relelor vietii, decit orice altceva ar putea face el singur.

Diversitatea relatiilor in care se poate afla un om cu ceilalti, astfel incit sa-i permita sa obtina increderea lor, care este prin urmare in masura sa-i determine sa-si formeze despre el o parare buna, ofera un avans asupra unei distinctii acordate prin cele citeva tipuri de onoruri ce se bazeaza in principal pe diferentele pe care meum le poate lua pentru tuum; sau din nou, in realizarea diferitelor promisiuni; sau in final, in relatiile dintre sexe. De vreme ce sint trei tipuri principale de onoruri, fiecare dintre ele ia variate forme, onoare civica, onoare oficiala, onoare senzuala. Onoarea civica cuprinde cea mai larga sfera dintre toate. Ea consta in ipoteza ca trebuie sa platim un respect neconditionat drepturilor celorlalti si de aceea sa nu ne folosim niciodata de mijloace ilegale sau injuste pentru a obtine ceea ce ne dorim. Este conditia pentru existenta tuturor relatiilor pasnice dintre un om si ceilalti semeni; si ea este distrusa de orice militeaza in mod deschis impotriva acestor relaltii si de orice impune pedepsirea prin mana legii, presupunind ca aceasta pedeapsa este intotdeauna una justa. Ultima fundatie a onoarei este convingerea precum caracterul moral este inalterabil; o singura actiune gresita presupune ca orice actiune viitoare de acelasi fel, desfasurata in conditii similare, va fi deasemenea gresita. Acest lucru este foarte bine exprimat in utilizarea in limba engleza a cuvintului caracter, cu intelesul de credit, reputatie, onoare. De vreme ce onoarea, odata pierduta, nu mai poate fi niciodata recistigata; cu exceptia cazului in care pierderea ei este la baza o gresala, asa cum se intimpla atunci cind un om este calomniat, sau actiunile sale sint puse intr-o lumina gresita. Astfel legea asigura remedii impotriva calomniei, defaimarii si insultei; pentru ca desi insulta nu constituie altceva decit un simplu abuz, este un fel de calomnie sumara, in care sint insa ascunse motivele. Ceea ce poate fi foarte bine pus in urmatoarea fraza Greceasca nu este citat de la niciun autor [Greaca: estin hae loidoria diabolae]. Este adevarat ca daca un om va abuza in fata unui alt om, acest fapt arata ca nu exista cauze reale sau adevarate sa se plinga impotriva lui; asa cum altfel le-ar putea inainta pe acestea ca premise si se va baza pe ascultatori ca vor putea trage singuri concluziile; in loc de-a face asta, el ofera direct concluziile, din care extrage premizele, inchipuindu-si ca oamenii vor presupune ca a procedat asa, doar pentru a fi concis. Onoarea civica isi trage numele si existenta din rindul claselor de mijloc; dar ea se aplica in mod egal tuturor, fara ca pina si cele mai inalte clase sa fie exceptate de la regula ei. Niciun om nu o poate neglija si este un lucru foarte serios, de care fiecare ar trebui sa fie foarte sigur pentru a nu lasa sa iasa in lumina. Un om care nu va pastra secretul unei confidente, nu se va mai bucura niciodata de increderea nimanui, indiferent de ceea ce va face, sau indiferent de cine ar putea fi; iar consecinta amara a pierderii increderii nu va putea fi inlaturata niciodata. Exista un sens in care poate fi spus ca onoarea are un caracter negativ in opozitie cu caracterul pozitiv al faimei. Pentru ca onoarea nu este parerea pe care o au oamenii

despre o calitate particulara ce se poate intimpla ca acel om s-o posede in mod exclusiv; ea este mai degraba parerea despre o calitate ce se asteapta ca un om s-o manifeste, ce ar trebui sa se dovedeasca adevarata. De aceea onoarea nu sustine ca un om ar fi exceptional; faima sustine ca el este. Faima este ceva ce trebuie castigat; onoarea doar ceva ce nu trebuie pierdut. Absenta faimei inseamna obscuritate, cea care imbraca doar un caracter negativ; dar pierderea onoarei este rusinea, care constituie o calitate pozitiva. Acest caracter negativ al onoarei nu trebuie confundat cu nimic din tot ce este pasiv; pentru ca onoarea este deasupra tuturor lucrurilor activa in actiunea sa. Este singura calitate ce proceda direct de la omul ce-o manifesta; este in intregime concentrata asupra a ceea ce face si ce lasa neimplinit si nu are nimic de-a face cu actiunea celorlalti sau cu obstacolele pe care ei le plaseaza in drumul sau. Este ceva ce sta in intregime in puterea noastra [ton ephaemon]. Aceasta distinctie, intocmai cum se prezinta, demarca adevarata onoare, de onoarea simulata si cavalerism. Calomnia este singura arma cu care onoarea poate fi atacata din afara; si singurul mod de a respinge atacul este de-a confrunta netemeinicia calomniei cu o cantitate corespunzatoare de reclama si a-i demasca pe cei care o rostesc. Motivul pentru care este platit respect virstei este acela ca oamenii in etate au aratat in mod inevitabil in decursul vietii ca sint capabili sa-si mentina nepatata onoarea; in timp ce pe seama celor tineri nu poate fi adusa o dovada in acest sens, desi sint creditati cu faptul ca o poseda. Nici numarul anilor egalati asa cum se dovedeste si chiar depasiti in cazul animalelor mici, nici cel al experientei, care este doar o cunoastere mai apropiata asupra cailor lumii, nu poate constitui un motiv suficient pentru respectul pe care tinerii trebuie sa-l plateasca pretutindeni celor batrini; pentru ca daca ar fi doar o chestiune ce s-ar numara numai in ani, slabiciunea ce se arata la atingerea unei virste ar impune mai degraba un comportament legat de menajament, decit de respect. Este oricum un fapt remarcabil, ca parul alb determina veneratie o veneratie intr-adevar instinctiva si innascuta. Ridurile un semn sigur al virstei inaintate, nu determina niciun fel de veneratie; nu veti auzi niciodata pe cineva vorbind despre un zbarcit venerabil; dar un par alb venerabil, este o expresie comuna. Onoarea are doar o valoare indirecta. Pentru ca asa cum am explicat la inceputul acestui capitol, daca ne va afecta in vreun fel ceea ce cred ceilalti despre noi, acest lucru se va petrece doar in ceea ce priveste comportamentul lor fata de noi si doar atita timp si in aceeasi masura, in care traim alaturi de ei, sau pastram o legatura cu ei. Dar societatea singura este cea careia ii datoram aceasta stare de siguranta, pentru noi si posesiunile noastre, de care ne bucuram in starea de civilizatie; in tot ceea ce intreprindem avem nevoie de ajutorul celorlalti, iar ei la rindul lor, trebuie sa aiba incredere in noi chiar inainte de-a avea orice fel de legatura cu noi. In directa legatura cu asta, parerea lor despre noi este o chestiune de cea mai mare importanta; desi nu pot vedea cum ar avea o valoare directa si imediata. Aceasta parere este sustinuta si de Cicero. Sint perfect de acord, scria el, cu ceea ce Chrysippus si Diogene obisnuiau

a spune adesea, ca o buna reputatie nu merita nici macar efortul de-a ridica un singur deget pentru a o obtine, daca se dovedeste ca nu este de niciun folos. [1] Asupra acestui adevar a insistat intr-o mare masura Helvetius, in principala sa opera De l'Espirit, [2] concluzia la care el a ajuns este ca iubim stima nu de dragul ei, ci numai pentru avantajele pe care le aduce. Ceea ce inseamna ca n-o pretuim nicicind mai mult decit la sfirsit, atunci cind sint implinite cele mai multe dintre ele. Declaratia: Onoarea este mai scumpa decit viata insasi, este asa cum am remarcat extrem de exagerata. In aceeasi masura se petrec lucrurile si cu onoarea civica. [Nota 1: _De finilus_ iii., 17.] [Nota 2: _Disc_: iii. 17.] Onoarea oficiala este in general parerea celorlalti oameni cu privire la un om care ocupa o anumita functie in aparatul de stat si care poseda in realitate acele calitati necesare pentru implinirea cu succes a datoriilor ce cad in seama sa. De cea mai mare importanta sint datoriile pe care un om le are fata de Stat, si cu cit este mai inalta si importanta influenta functiei pe care o ocupa, cu atit mai puternica trebuie sa fie parerea pe care ceilalti o au in calitatile morale si intelectuale ce-l recomanda a fi potrivit pentru acest post. De aceea cu cit mai inalta va fi aceasta pozitie, cu atit mai mare va fi gradul de onoare platit fata de el, ce este exprimat prin titluri, ordine, si comportamentul de supunere generala din partea celorlalti. Ca o regula, rangul oficial detinut de o persoana, impune un grad particular de onoare ce trebuie sa-i fie platita, indiferent de cit de mult poate fi modificat acest grad de capacitatea maselor de a-si forma o notiune asupra importantei pe care o are. Cu toate astea, ca o chestiune de fapt, cele mai mari onoruri sint aratate oamenilor ce implinesc datorii speciale, decit cetatenilor de rind a caror principala chestiune legata de onoare este de-a se mentine cit mai departe de dezonoare. Mai departe, onoarea oficiala presupune ca omul care ocupa o functie, trebuie sa mentina respectul fata de ea, atit de dragul sau si al colegilor sai, dar mai ales pentru cei care vor veni dupa ei. Acest respect un oficial si-l poate mentine prin implinirea datoriilor sale si prin respingerea oricarui atac ce este indreptat asupra functiei insasi, sau a ocupantului ei; el nu va trebui de exemplu, sa paseasca dincolo de raza datoriilor sale, sa faca orice declaratie ce nu este potrivita pentru sarcinile ce le implica acea functie, sau prin care functia insasi nu ar conduce spre bunastarea publica. El trebuie sa dovedesca natura nejustificata a celor ce conduc atacul, obligindu-i la penalitatile pe care legea le prevede in cazul lor. Subordonata onoarei personajelor oficiale, se gaseste onoarea celor care servesc Statul in celelalte oficii, ca doctori, avocati, profesori, pe scurt, oricine altcineva care prin abordarea unui subiect, sau prin orice alte declaratii publice, sustin ca poseda calificarea pentru a implini anumite activitati specifice, inaintind cererea de-a le practica; intr-un cuvint, onoarea tuturor acelora care pledeaza public in favoarea a ceva. In aceasta categorie intra onoarea militara, in adevaratul cuvint, parerea ca acei

oameni care apara tara, poseda in realitate calitatile ce sint cerute pentru a fi capabili s-o faca, in special, curaj, bravura personala si putere si ca ei sint gata sa apere tara pina la moarte si sa nu predea niciodata si in nicio situatie, steagul in fata caruia au jurat credinta. Aici este situata onoarea oficiala, intr-un sens mai larg decit cel care este folosit, si anume respectului datorat de cetateni fata de functia insasi. In tratarea onoarei senzuale si a principiilor pe care ea se bazeaza este necesara ceva mai multa analiza si atentie; si ceea ce voi avea de spus ,va fi in sprijinul convingerii ca intreaga onoare se bazeaza pe utilitate. Exista aici doua diviziuni naturale asupra subiectului in cauza onoarea femeilor si onoarea barbatilor, care apar in fiecare dintre cazuri in bine-cunoscutul espirit de corps. Primul este de departe mult mai important din cele doua, pentru ca modul esential in care se manifesta in viata femeii, se afla in relatia pe care o poarta cu barbatul. Onoarea femeiasca in raport cu o fata este in opinia generala aceea ca ea este pura, iar in raport cu o femeie, ca aceasta este credincioasa. Importanta acestei pareri se bazeaza pe urmatoarele consideratii. Femeia depinde de barbat in toate relatiile de viata; omul depinde de femeie intr-unul singur. Astfel este realizat un acord mutual de interdependenta-- barbatul isi asuma responsabilitatea pentru toate nevoile femeii si deasemenea si pentru copiii care se vor ivi din uniunea lor aranjament pe care este bazata bunastarea intregii rase femeiesti. Pentru a pune in aplicare acest plan, femeile urmeaza a se uni impreuna spre a prezenta spectacolul espirit de corps, strins unite pe frontul comun indreptat impotriva singurului lor inamic, barbatul, cel care detine toate lucrurile bune de pe pamint, in virtutea superioritatii sale fizice si a puterilor intelectuale, cu ordinul de-a lansa asediul si de a-l cuceri si pune stapinire asupra lui pentru a imparti cu el toate aceste lucruri bune. La sfirsit, onoarea tuturor femeilor depinde de respectarea regulii conform careia femeia nu trebuie sa se daruiasca barbatului decit cu ocazia casatoriei, in fata careia fiecare barbat sa fie obligat, cum s-ar spune, el va trebui ca in cele din urma sa se predea si sa se alieze cu o femeie; prin acest aranjament sint asigurate toate cele necesare pentru intreaga rasa femeiasca, Acesta este un rezultat ce poate fi obtinut doar printr-o stricta respectare a regulei; si in conformitate cu ea, femeile isi arata oriunde espirit de corps cu foarte multa grije, insistind asupra mentinerii lui. Orice fecioara ce produce o incalcare a regulei tradeaza intreaga rasa femeiasca pentru ca daca fiecare femeie ar proceda in acelasi chip, bunastarea intregii rase ar fi pusa in pericol; astfel ea va fi indepartata cu rusine ca una ce si-a pierdut onoarea; nicio femeie nu-si va dori sa mai aiba vreo legatura cu ea; va fi evitata intocmai unei plagi. Aceeasi sentinta este pronuntata si in cazul unei femei care rupe legaturile casatoriei; pentru ca procedind asa ea se dovedeste falsa in termenii in care barbatul a capitulat; si comportamentul sau va inspaimanta alti barbati pentru a se mai preda in conditiile obisnuite, punind in primejdie bunastarea tuturor surorilor ei. Ba chiar mai mult, aceasta viclenie si incalcare a increderii este o crima ce poate fi pedepsita nu doar prin pierderea onoarei personale, dar deasemenea si a onoarei civice. Acesta este motivul pentru care minimizam rusinea unei fete, dar nu si pe cea a unei sotii; pentru ca in primul caz mariajul poate restitui onoarea pierduta, in vreme ce in ultimul caz nu exista nicio

compensatie pentru rusinea pricinuita prin ruperrea contractului. O data ce acest espirit de corps este recunoscut ca fundatie a onoarei femeii si se arata a fi pe de-a intregul un aranjament evident, ce are la baza o chestiune de prudenta si interes, va fi recunoscuta si importanta extrema ce-o are in fericirea femeii. Dar ea nu poseda nimic altceva decit o valoare relativa. Nu este un scop absolut pe care sa se intemeieze toate celelalte nazuinte ale existentei si sa fie pretuit ca viata insasi. Privind din acest punct de vedere, nu pare a fi nimic de aplaudat in forta si conduita extravaganta a lui Verginius sau a Lucretiei, conduita ce poate foarte usor degenera intr-o farsa tragica si produce un sentiment profund de repulsie. Concluziile ce vor fi trase dupa privirea spectacolului Emili Galotti de exemplu, sint in masura sa-l faca pe cineva sa paraseasca teatrul complet bolnav, aflat intr-o puternica suferinta; iar pe de alta parte, toate regulile privitoare la onoarea femeii, nu vor putea impiedica un sentiment de anumita simpatie cu Clara din piesa Egmont. A duce prea departe aceste principii de onoare ale femeii, inseamna a uita in definitiv sa gindesti asupra mijloacelor si acesta este un lucru pe care oamenii sint tentati sa-l faca mult mai adesea; pentru ca o asemenea exagerare sugereaza ca onoarea senzuala este absoluta; in vreme ce adevarul este ca ea constituie un lucru mult mai relativ decit oricare altul de acest fel. Cineva poate merge atit de departe incit sa spuna ca valoarea sa este pur conventionala, cind va vedea cum de la Thomasius incoace, in toate tarile si epocile, pina in timpul Reformei, lipsa de uniformitate este permisa si recunoscuta prin lege, fara nicio derogare de la onoarea femeii ca sa nu mai vorbim de templul Mylittei din Babilon. [1] [Nota 1: Heroditus, I. 199.] Exista desigur aici in viata civila anumite situatii ce vor determina ca forma casatoriei sa fie imposibila, in special in tarile Catolice, unde nu sint ingaduite actiuni de genul divortului. Regulile princiare de pretutindeni vor fi in opinia mea mult mai bune din punctul de vedere al moralei, prin dispensele ce sint oferite in toate formele, in opozitie cu contractul unei casatorii morganatice, descendentii putind ridica pretentii la tron in cazul in care urmasul legitim se intimpla sa moara; astfel ca aici exista o posibilitate, desi una indepartata, ca o casatorie morganatica sa produca un razboi civil. Si pe linga asta, un asemenea mariaj ce sfirseste prin sfidarea infatisarii ceremoniei este o concesie facuta preotilor si femeii doua clase de persoane fata de care cineva trebuie sa fie foarte precaut, prin a le acorda tot atit de putina libertate pe cit este si posibil. Este mai departe de remarcat ca orice om din tara se poate casatori cu femeia pe care o alege, cu exceptia unui individ sarman, printul. Mana sa apartine tarii si poate fi oferita doar pentru o casatorie realizata in interesul Statului, pentru binele supusilor sai. Cu toate acestea, el este un om; si ca oricare alt om isi doreste sa dea glas chemarii inimii. Este un lucru injust, ingrat si infatuat sa interzici sau sa doresti sa-i interzici unui print sa-si urmeze chemarea in aceasta chestiune; desigur, atita vreme cit doamnele nu vor avea o influenta asupra Guvernului acelui stat. Din punctul lor de vedere, ele ocupa o pozitie de exceptie si nu vor trebui sa se incline regulilor comune ale onoarei senzuale; pentru ca ea a fost daruita unui om care o

iubeste si pe care la rindu-i si ea il iubeste, dar nu se poate casatori cu el. Si in general faptul ca principiile onoarei femeii nu isi au originea in natura, fapt ce este ilustrat de numeroasele sacrificii singeroase ce i-au fost oferite uciderea fiilor, urmata de sinuciderea mamei. Fara dubii ca o tinara ce contravine codului comite o brese in incredere impotriva intregului sex; insa aceasta incredere este una care este luata in secret de la cel care o acorda si nu un juramint. Si de vreme ce in cele mai multe dintre cazuri, propria perspectiva sufera modificarile cele mai imediate, nebunia ei este infinit mai mare decit crima ce-o poarta. Virtutea corespunzatoare in barbat este una despre care am discutat deja aici. Este acel espirit de corps care reclama ca odata ce un barbat s-a predat acceptind casatoria, cea care constituie un avantaj la cuceririle lui, el isi va lua masurile de prevedere pentru ca termenii contractului sa fie respectati; pentru a fi in masura ca aranjamentul sa nu-si piarda din forta prin permiterea aparitiei oricaror slabiciuni in mentinerea lui, cit si astfel ca acei oameni care au oferit totul sa poata cel putin sa fie asigurati de valabilitatea tirgului lor, si anume de posesiunea exclusiva. In concordanta cu asta face parte din onoarea unui barbat sa se simta jignit de orice incalcare a contractului de casatorie din partea sotiei si sa lase aceasta ofensa fara a fi pedepsita, cel putin prin separarea de ea. Daca va ierta jignirea, semenii sai il vor coplesi cu rusinea aruncata pe seama lui; dar aceasta rusine nu va fi in cazul sau atit de respingatoare precum se dovedeste cea a sotiei ce si-a pierdut onoarea; pata lasata de aceasta ocara nu este atit de puternic colorata levioris notae macula; deoarece relatia unui barbat cu sotia sa este subordonata multor altor relatii, cu mult mai importante din viata. Doi mari poeti dramatici din epoca moderna au folosit ca tema onoarea sotului in opera lor; Shakespeare in Othello si Poveste de iarna si Calderon in El medico de su honra (Medicul onoarei sale) si A secreto agravio secreta venganza (Razbunarea pentru insulta secreta). Poate fi spus ca onoarea reclama pedepsirea doar a femeii; sa pedepsesti si amantul ei se dovedeste pina la urma un exces de zel. Acest lucru confirma punctul de vedere pe care le-am infatisat, ca onoarea unui barbat rezida in espirit de corps. Tipurile de onoare de care am facut vorbire exista intotdeauna in forme si principii variate printre toate natiunile, in toate timpurile; desi istoria onoarei femeiesti arata ca principiile sale au suferit cu siguranta modificari locale in diferite perioade de timp. Dar exista aici o alta forma de onoare care difera in intregime de celelalte, o specie de onoare despre care Grecii si Romanii nu au avut cunostinta si care pina in zilele noastre este necunoscuta printre Chinezi, Hindusi si Mahomedani. Este un tip de onoare ce se ridica abia in Evul Mediu si este cunoscut doar in Europa Crestina, si chiar pentru o patura redusa din rindul populatiei, cele mai inalte clase ale societatii si cele care le maimutaresc. Este vorba de onoarea cavalereasca, sau point d'honor. Principiile sale sint cit se poate de diferite de cele apartinind tipului de onoare de care am vorbit pina acum si intr-un anume sens sint chiar in opozitie cu acestea. Tipul la care am facut referire este cel ce da nastere la cavaler; in vreme ce celelalte tipuri creaza omul de onoare. Astfel stind lucrurile pot precede la a da o explicatie asupra principiilor sale, un fel de cod sau oglinda a curtoaziei cavaleresti.

(1.) A incepe cu onoarea de acest tip nu consta in opinia altor oameni asupra a ceea ce este meritos, ci daca exprima sau nu aceasta valoare, indiferent daca in realitate ei au sau nu in definitiv o opinie, ca sa nu mai vorbim daca cunosc acele motive ce stau la baza pentru a-si putea forma una. Alti oameni pot intretine cea mai proasta parere despre noi si in consecinta asupra a ceea ce facem, si ne pot dispretui pe cit de mult le poate face placere acest lucru; atita vreme cit niciunul dintre ei nu indrazneste sa dea expresie acestei pareri, onoarea noastra ramine neatinsa. Astfel daca actiunile si calitatile noastre impun cel mai inalt respect din partea celorlati, ei nu au alta optiune decit sa ne acorde acest respect, pina curind ce unul dintre ei, indiferent cit de ticalos si nesabuit poate fi, va rosti ceva defaimator la adresa noastra si implicit o ofensa indreptata impotriva onoarei, ce va fi pierduta pentru totdeauna, doar daca nu vom actiona imediat pentru a o restabili. O dovada excedentara asupra a ceea ce am spus, si anume ca aceasta onoare cavalereasca nu depinde de ceea ce gindesc oamenii, cit de ceea ce spun, este furnizata de faptul ca insultele pot fi retractate, sau daca este cazul, ele pot forma obiectul unei adevarate apologii, ce vor face sa para ca si cum nu ar fi fost rostite niciodata. Constituie o chestiune cu totul lipsita de importanta daca opinia pe care se bazeaza aceste expresii a fost rectificata, sau daca ar fi trebuit sa fie utilizate vreodata aceste expresii; atita vreme cit declaratiile sint retractate, totul este in perfecta regula. Adevarul este ca un comportament de acest tip are ca scop nu cistigarea respectului, cit obtinerea lui prin forta. (2.) Pe locul secund se gaseste acest tip de onoare ce priveste nu la ceea ce face un om cit la ceea ce el sufera, la obstacolele pe care le intilneste; total diferita de onoarea ce provine din orice altceva, ea consista nu in ceea ce spune sau face el insusi, ci in ceea ce spun sau fac ceilalti oameni. Onoarea sa este astfel lasata la mila oricarui individ care poate vorbi in virful limbii; si daca el il va ataca, ea va pieri intr-o singura clipa si pentru totdeauna, doar daca omul atacat nu va intelege sa se lupte pentru a o cistiga inapoi printr-un proces pe care il voi mentiona de indata, un proces ce implica pericolul pierderii propriei bogatii, libertati, proprietati si paci interioare, mergind pina la pierderea bunului cel mai de pret. Un om poate fi pe de-a intregul condus in concordanta cu cele mai oneste si nobile principii, sau poate fi cel mai pur spirit ce-a respirat vreodata pe aceasta planeta, intelectul sau apartinind celei mai inalte ordini; si cu toate acestea onoarea sa va dispare intru-totul doar in momentul in care cineva va simti incintare sa-l insulte, cineva care n-a fost el insusi ofensat conform acestui cod de onoare, ce poate fi omul cel mai lipsit de valoare, cel mai ticalos, animalul cel mai stupid, un trintor, un pierde-vara, un cartofor dator-vindut, pe scurt, omul lipsit de orice fel de responsabilitate. Este obisnuit ca acest tip de indivizi cunosc o placere in a insulta oamenii; pentru ca asa cum pe buna dreptate remarca Seneca [1], ut quisque contemtissimus et ludibrio est, ita solutissime est, cu cit mai vrednic de dispret si ridicol este un om, cu atit mai patrunzatoare se dovedeste limba sa. Insultele sale sint mult mai potrivit a fi directionate impotriva tipului de om pe care tocmai l-am descris, pentru ca oamenii de gusturi diferite nu pot fi niciodata prieteni si vederea unor merite preeminente este capabila sa ridice furia secreta a unui pierde-vara. Ceea ce rostea Goethe in Weststlicher Divan este cit se poate de

adevarat, ca este cu totul lipsit de folos sa te plingi impotriva inamicului tau; pentru ca el nu va deveni niciodata prietenul tau daca te vei mentine intr-o permenenta atitudine de repros fata de el; --

Was klagst du ber Feinde? Sollten Solche je warden Freunde Denen das Wesen, wie du bist, Im stillen ein ewiger Vorwurf ist? [Nota 1: De Constantia, 11.] Este evident ca persoanele ce merita acesta descriere lipsita de valoare au un motiv bun sa fie recunoscatori principiului onoarei, pentru ca el le aseaza in aceeasi pozitie cu oameni ce in oricare alta privinta se afla situati la o mare distanta de ei. Daca unui individ ii face placere sa insulte pe ceilalti, sa le atribuie de exemplu anumite insusiri negative, acest lucru va face sa semene prima facie cu o parere bine intemeiata, adevarata de fapt; ca si cum ar fi un decret ce este imputernicit cu intreaga forta a legii; ba chiar daca nu este de indata spalat cu singe, va ramine pentru totdeauna o hotarire buna si valida. Cu alte cuvinte, omul care este insultat ramane in ochii tuturor celorlalti oameni de onoare, asa cum a simtit placerea sa-l numeasca acela care a rostit insulta chiar daca acesta ar putea fi cel mai mare ticalos de pe pamint; pentru ca el a fost inaltat cu aceasta insulta asa cum cred ca spune termenul tehnic. In acord cu asta, toti ceilalti oameni de onoare nu vor mai avea nimic de-a face cu dinsul si-l vor trata intocmai unui lepros, i se va refuza intrarea in compania oricaruia dintre ei, s.a.m.d. Acest procedeu intelept cred ca poate fi urmarit observind de fapt ca in Evul Mediu, mergind pina in secolul al cinsprezecelea, nu a fost cunoscut un acuzator in cadrul oricarui proces criminal care sa dovedeasca vinovatia acuzatului, ci doar acuzatul care era pus sa-si dovedeasca inocenta. [1] Acest lucru putea fi facut prin depunerea juramintului ca nu era vinovat; iar sustinatorii sai consacramentales aveau sa vina sa depuna juramintul ca in opinia lor el era incapabil de sperjur. Daca nu putea gasi pe cineva dispus sa-l ajute in acest fel, sau acuzatorul declara inacceptabil juramintul sustinatorilor sai, recursul era apelul la procesul judecatii lui Dumnezeu, care in general insemna un duel. Pentru ca acuzatul se afla acum in dizgratie [2] avea sa-si spele el insusi onoarea. Aici se afla originea notiunii de dizgratie si a intregului sistem ce predomina pina azi printre oamenii de onoare si doar juramintul este omis. Aceasta este deasemenea explicatia acelui sentiment adinc de indignare pe care il vor arata oamenii de onoare daca le este imputata minciuna; este o ofensa despre care ei spun ca trebuie sa fie stearsa cu singe. Cu toate acestea rar se intimpla sa ajunga la acest curs, desi minciuna este un fenomen obisnuit; dar in Anglia mai mult decit oriunde, este o superstitie ce a prins radacini adinci. Ca o chestiune de ordine, cineva care a amenintat sa ucida o persoana pentru ca a rostit o minciuna, nu ar trebui

sa incerce niciodata sa spuna una el insusi. Adevarul este ca procesul criminal din Evul Mediu admitea deasemenea o forma prescurtata de proces. In replica la invinuiri, acuzatul raspundea: Aceasta este o minciuna; moment in care hotarirea cauzei procesului era lasata in seama judecatii lui Dumnezeu. De vreme ce codul de onoare cavaleresc prescria asta, atunci cind era spusa o minciuna, un apel la arme urma ca o chestiune de fapt. La fel si in cazul specularii unei insulte. [Nota 1: Vezi, C.G. Von Wahter, Beitrge zur deutschen Geschichte, in special capitolul legii criminale.] [Nota 2: Este adevarat ca acesta expresie are un alt inteles special in terminologia tehnica a lui Chivalry, sau este situata aproape de echivalentul din limba engleza pe care socot ca-l are in limba germana ein Bescholtener.] Dar exista aici ceva chiar mai rau decit insulta, ceva atit de inspaimintator incit trebuie sa cer iertare tuturor oamenilor de onoare pentru modul exagerat in care l-am mentionat in acest cod al onoarei cavaleresti; pentru ca stiu ca se vor cutremura si parul lor se va face maciuca doar la simplul gind la el summum malum, cel mai mare rau de pe pamint, mai rau decit insasi moartea si osinda vesnica. Un om ii poate da altuia horibile dictu! o palma sau un pumn. Un lucru atit de dureros si atit de fatal pentru onoarea lui, incit in vreme ce orice alta specie a insultei poate fi vindecata prin varsarea de singe, aceasta poate fi tamaduita doar de coup-de-grace. (3.) Pe al treilea loc se situeaza acest tip al onoarei care n-are nimic de-a face cu ceea ce omul poate fi in sine si pentru sine; sau din nou, legat de chestiunea daca in cazul caracterului sau moral poate deveni mai bun sau mai rau si toate aceste injurii pedante. Daca se intimpla ca onoarea voastra sa fie atacata sau ca intreaga aparenta sa fie spulberata, poate fi cit de curind restaurata in intregime, doar daca sinteti destul de rapid sa faceti recurs la un remediu universal un duel. Dar daca agresorul nu apartine claselor ce recunosc codul onoarei cavaleresti, ori a comis el insusi o crima impotriva ei, aceasta este cea mai sigura cale de-a preveni un atac impotriva onoarei, indiferent daca el consta in ghionturi sau in simple cuvinte. Daca sinteti inarmat, puteti dobori adversarul pe loc, sau cel mai probabil o ora mai tirziu. Acest lucru va va restitui fara urma de pata intreaga onoare. Dar daca doriti sa evitati un asemenea pas extrem din teama sau din cauza consecintelor neplacute ce se pot ridica de aici, ori din alte considerente incerte ce se ridica plecind de la faptul ca oponentul poate fi subiect al legilor onoarei cavaleresti sau nu, exista aici un alt mijloc pentru a va pune intr-o pozitie favorabila, si anume, Avantajul. Acesta consta in intoarcerea grosolaniei cu o si mai mare grosolanie; iar daca insulta nu are niciun efect, puteti atunci sa incercati un ghiont, cel care formeaza un punct culminant in salvarea onoarei voastre; de exemplu, o lovitura peste ureche poate fi tamaduita de o lovitura cu batul, iar o lovitura cu batul poate fi inlaturata cu o lovitura de cravase; iar ca un remediu recunoscut pentru aceasta ultima ofensa unii oameni recomanda sa va scuipati in fata adversarul. [1] Daca toate aceste remedii se

dovedesc fara folos, nu trebuie sa va retineti de la varsa singe. Iar motivul pentru aceste metode de stergere a unei insulte este acest cod, dupa cum urmeaza: [Nota 1 : Trebuie sa reamintim ca aici Schopenhauer descrie sau probabil caricaturizeaza obiceiurile si manierele aristrocratiei Germane din urma cu o jumatate de secol. Azi desigur, -- nous avons change tout cela!] (4.) Sa primesti o insulta este un lucru dizgratios; sa adresezi una, onorabil. Permiteti-mi sa dau un exemplu. Oponentul meu are adevarul, dreptatea si ratiunea de partea lui. Foarte bine. Ii adresez o insulta. Prin urmare dreptul si onoarea il parasesc si vin de partea mea si deocamdata el le-a pierdut pina ce le va lua inapoi, nu prin exercitiul dreptului sau ratiunii, ci prin palmuirea sau lovirea mea. In conformitate cu asta, grosolania este o calitate care din punctul de vedere al onoarei este un substitut pentru oricare alta din genul onoarei si valoreaza de departe mai mult decit ea. Cel mai grosolan are intotdeauna dreptatea de partea sa. Ce va puteti dori mai mult decit atit? Oricit de stupid, rautacios sau ticalos poate fi un om, daca el se dovedeste grosolan in relatiile lui, toate defectele ii sint iertate si legitimate. Daca un alt om arata in orice discutie sau conversatie mai multe cunostinte decit noi, o mare dragoste fata de adevar, o judecata patrunzatoare si profunda, o mai buna intelegere asupra lumii, sau orice exercitiu prin care demonstreaza calitatile sale intelectuale cu totul superioare ce ne plaseaza intr-un con de umbra, mai putem cu toate acestea anula superioritatea sa si lipsa noastra de profunzime, putind chiar sa-i devenim superiori, doar daca vom trece in ofensiva, apelind la intregul arsenal al insultelor. Pentru ca grosolania este mai buna decit oricare alt argument; ea eclipseaza in intregime intelectul. Daca oponentului nostru nu-i pasa de atacul indreptat impotriva sa si nu va raspunde printr-o grosolanie inca si mai mare, astfel incit sa ne impinga in rivalitatea rusinoasa a Avantajului, sintem victoriosi si onoarea este de partea noastra. Adevar, cunostinte, intelegere, intelect, spirit, trebuie sa bata in retragere si sa lase cimpul de batalie in mana atotputernicei insolente. Oamenii onorabili vor prezenta imediat spectacolul paradei de lupta, inhamindu-si caii la carele de razboi, daca cineva va cuteza doar sa sustina o parere contrara opiniei lor, sau sa se arate mai spirituali decit inteligenta pe care pot intr-un final sa o atinga; si daca in orice controversa vor ramine fara replica, ei vor cauta imediat in arsenalul de grosolanii, ce le va servi la fel de bine si va fi mult mai la indemana; astfel vor detine pozitia dominanta. Acum ar trebui sa fie destul de evident de ce acesti oameni sint pregatiti sa aplaude principiul onoarei ca si cum acesta ar innobila culoarea societatii. Acest principiu izvoraste dintr-un altul, care formeaza inima si sufletul intregului cod. (5.) Al cincilea, codul prevede cele mai inalte curti la care pot face apel in cazul oricaror diferente pe care le au cu altii asupra unui punct de onoare, sint curtile fortei fizice, cum am spune, ale brutalitatii. Fiecare recurgere la o grosolanie inseamna intrun sens strict un apel la brutalitate; pentru ca ea constituie o declaratie ca forta intelectuala si morala interioara sint incapabile sa decida si batalia urmeaza a fi

purtata pe cimpul de lupta al fortei fizice o lupta in care, asa cum Franklin defineste omul ca un animal fauritor de unelte, este decisa de armele specifice speciei; iar decizia este irevocabila. Acesta este bine cunoscutul principiu al dreptului celui puternic o ironie desigur, la fel ca si intelepciunea prostului, o fraza paralela. Onoarea unui cavaler ar trebui numita gloria fortei. (6.) In cele din urma, daca asa cum am putut vedea mai inainte, onoarea civica este extrem de pretentioasa in privinta lui meum si tuum, platind un mare respect fata obligatiile pe care si le asuma si promitind ca odata implinite codul ce se afla aici in discutie va expune pe de alta parte cea mai nobila toleranta. Aici este doar un cuvint ce nu trebuie incalcat, cuvintul de onoare, --care vine imediat dupa pe onoarea mea, cum obisnuiesc in mod firesc oamenii sa spuna prezumptia fiind desigur, ca orice alta forma de promisiune poate fi incalcata. Ba chiar asa cum dupa un mare rau se intimpla sa soseasca tot ce poate fi mai rau, ei pot chiar sa-si incalce cuvintul de onoare si cu toate acestea sa ramina inca onorabili din nou, prin adoptarea aceluiasi remediu universal, duelul si sa lupte cu cei care sustin ca ne-am incalcat cuvintul. Mai departe exista o datorie, doar una singura, ce in nicio circumstanta nu trebuie sa ramina neplatita datoria facuta la masa de joc, care in mod corespunzator a fost numita datorie de onoare. Cit despre celelalte tipuri de datorii, puteti palavragi linistit cite in luna si stele, dindu-va cind Crestin cind Evreu si onoarea voastra de cavaler va ramine fara de pata. Cititorul nepartinitor va observa dintr-o data ca un asemenea cod de onoare, straniu, salbatic si ridicol, nu are nicio fundatie in natura umana si nu ofera nicio garantie pentru un punct de vedere sanatos asupra relatiilor umane. Sfera sa de operare extrem de ingusta serveste doar sa intensifice simtamintele ce se limiteaza exclusiv la Europa epocii Evului Mediu si doar la clasele de sus, magistrati, soldati si la oamenii care ii imita. Nici Grecii si nici Romani nu au avut cunostinta de acest cod al onoarei si de principiile sale; nici cele mai civilizate natiuni ale Asiei din antichitate sau din epoca moderna. In rindul lor nu este recunoscut niciun alt tip al onoarei, decit cel la care am facut referire aici in primul rind, in virtutea caruia un om este intocmai ceea ce se arata a fi in lumina actiunilor sale si nu ceea ce-i face placere gurii lumii sa afirme despre el. Ei gindeau ca tot ceea ce spune sau face un om poate foarte probabil sa-i afecteze propria onoare, insa nu pe cea a unui alt om. Pentru ei o lovitura ramine doar o lovitura, si oricare catir sau magar le poate aplica una inca si mai dureroasa o lovitura care in anumite circumstante hotaritoare poate determina pe un om sa se lase orbit de furie si sa solicite neintirziat razbunare; dar asta nu are nimic de-a face cu onoarea. Nimeni nu tine o socoteala a ghiontilor sau cuvintelor insultatoare, sau a satisfactiei care este solicitata sau omisa a fi solicitata. Si cu toate acestea anticii nu se dovedeau cu nimic mai prejos fata de natiunile Europei Crestine in privinta bravuri personale si sfidarii aratate in fata mortii. Grecii si Romanii erau profund eroici, daca va place asta; insa ei nu cunosteau nimic despre point d'honneur. Daca ei aveau o idee despre duel, ea era in totalitate lipsita de legatura cu viata nobililor; era doar o simpla manifestare a indeminarii unor mercenari gladiatori, sclavi dedicati sa ucida, criminali condamnati, care in alternanta cu fiarele salbatice, erau pusi sa se

macelareasca unii pe altii pentru a oferi un spectacol cu prilejul zilelor de sarbatoare cetatenilor Romei. Atunci cind a fost introdus Crestinismul, spectacolul oferit de gladiatori a disparut odata cu el si locul lor a fost luat in epoca Crestina de duel, care era o cale de-a rezolva disputele prin intermediul judecatii lui Dumnezeu. Daca lupta gladiatorilor era un crud sacrificiu in care se manifesta triumful dorintei fata de grandoarea spectacolelor, duelul este un crud sacrificiu fata de o prejudecata existenta un sacrificiu nu al criminalilor, sclavilor sau prizonierilor de razboi, ci a unor oameni nobili si liberi. Exista numeroase alte trasaturi in caracterul anticilor care ne arata ca ei erau complet eliberati de actiunea unor astfel de prejudecati. De exemplu, atunci cind Marius a fost provocat la duel de una din capeteniile Teutonilor el i-a trimis acest raspuns izbitor, ca daca aceasta capetenie se simte prea obosita de viata, poate sa mearga si sa spinzure singura; in acelasi timp ii oferea un gladiator veteran pentru o runda sau doua de antrenament. Plutarch relateaza in viata lui Themistocles ca Eurybiades, cel care se afla la comanda flotei, a ridicat cu o anumita ocazie bastonul pentru a-l lovi; in aceasta vreme, Themistocles, in loc de a trage spada, a rostit catre el: Loveste dar asculta-ma! Cit de trist va putea fi oare cititorul, daca el este un om onorabil, atunci cind va afla ca nu avem nicio informatie care sa ne survina intre timp, precum ofiterii Atenieni ar fi refuza in masa sa mai serveasca sub comanda lui Themistocles dupa ce el a actionat in acest fel! Exista aici un scriitor modern Francez ce declara ca daca cineva il considera pe Demosthene om de onoare, ignoranta lui ii va smulge un zimbet de compatimire; si ca Cicero deasemenea, nu a fost un om de onoare! [1] Intrun anume pasaj din Legile lui Platon [2] filozoful vorbeste de durata asediului [sau aikia] ilustrind intr-un mod clar faptul ca anticii nu au o notiune pentru sentimentul de onoare in conexiune cu o asemenea chestiune. Discutiile frecvente purtate in agora de Socrate erau urmate adesea de lovituri severe ce erau primite drept rasplata la dojenile adresate cu cea mai mare blindete. Odata de exemplu, cind cineva l-a lovit, calmul cu care a primit aceasta insulta l-a surprins pe unul din prietenii sai. Crezi ca daca m-ar fi lovit un magar cu copita, ar fi trebuit sa ma simt ofensat? i-a raspus Socrate. [3] Cu o alta ocazie cind a fost intrebat, Nu ai fost lovit si insultat de acest individ? raspunsul sau a fost: Nu, ceea ce a spus el nu imi era adresat mie [4] Stobaeus a pastrat un lung pasaj de la Musonius, din care vom putea vedea cum tratau anticii insultele. Ei nu cunosteau alta forma de satisfactie decit cea care era asigurata de lege, iar cei mai intelepti dintre ei le dispretuiau pina si pe acestea. Daca un Grec primea o lovitura in fata el putea cere satisfactie prin intermediul legii; asa cum reiese din dialogul lui Platon, Gorgias, unde poate fi gasita parerea lui Socrate in aceasta privinta. Acelasi lucru poate fi vazut in istorisirea lui Gellius cu privire le Lucius Veratius, care are obraznicia sa-i loveasca in fata pe citiva cetateni Romani ce-i intilneste in drum, fara nicio provocare din partea lor; dar pentru a evita orice alte consecinte ulterioare, el trimite un sclav sa-i aduca un saculet cu monezi mici pentru a plati amenda prevazuta de lege ce era o penalitate cu totul neinsemnata, fata de acei oameni ce au ramas cu totul uluiti de comportamentul sau.

[Nota 1: Litteraires, par C. Durand. Rouen, 1828.] [Nota 2: Bk. IX.]. [Nota 3: Diogenes Laertius, ii., 21.] [Nota 4: Ibid. 36.] Celebrul filozof Cinic, Crates, a primit o asemenea lovitura de la Nicodromus, un muzician, incit fata sa a prins a se colora in negru si vinat; dupa aceasta intimplare el si-a legat o esarfa pe frunte pe care a scris, Nicodromus fecit, fapt ce a dus la caderea in dizgratie a cintaretului la flaut ce a comis un astfel de act de brutalitate asupra unui om pe care toata Atena il onora drept un slujitor al binelui. [1] Iar in scrisoarea catre Melesippus, Diogene din Sinope relateaza ca a incasat o bataie de la fii bauti ai Atenienilor; dar el povesteste ca a fost o chestiune cu totul lipsita de importanta. [2] Iar Seneca dedica ultimile citeva capitole din De Constantia, unei intinse discutii pe tema insultei-- contumelia; pentru a arata ca oamenii intelepti nu-i acorda nicio importanta. In Capitolul al XIV-lea el se intreaba: Ce ar trebui sa faca un om intelept, daca este lovit? Intocmai ceea ce va spune Cato atunci cind cineva l-a lovit peste fata; nu trebuie sa te manii, sau sa incerci sa razbuni insulta, ori chiar sa intorci lovitura, ci simplu, ignor-o. [Nota 1: Diogenes Laertius, vi. 87, and Apul: Flor: p. 126.] [Nota 2: Cf. Notei la Casaubon, Diog. Laert., vi. 33.] -DA, vei spune tu, dar acesti oameni au fost filozofi. - OK. Si tu esti un pacalici? Ce mai zici? Concis. Este clar ca intregul cod al onoarei cavaleresti a fost cu totul necunoscut anticilor; pentru simplul motiv ca ei intotdeauna isi formau o viziune naturala si lipsita de prejudecati asupra problematicilor omenesti si nu se lasau singuri prada pentru a fi influentati de asemenea absurditati condamnabile si vicioase. O lovitura peste fata era pentru ei o lovitura si nimic mai mult, o ofensa fizica obisnuita; in vreme ce modernii fac din ea o adevarata catastrofa, o tema pentru o tragedie; asa cum se regaseste de exemplu in Cid-ul lui Corneille, sau intr-o recenta comedie Germana asupra clasei de mijloc numita Puterea Circumstantelor, care de fapt ar trebui intitulala Puterea Prejudecatilor. Daca un membru al Adunarii Nationale din Paris ar primi o lovitura peste fata, acest lucru ar avea un rasunet dintr-o parte a Europei pina in celalalt capat. Exemplele pe care le-am oferit si modul in care ele s-au petrecut ar putea fi tratate in timpurile moderne ca total nepotrivite ideii acestor oameni onorabili; astfel incit va rog sa-mi permiteti sa le recomand ca pe un fel de antidot povestirea lui Monsieur Desglands din capodopera lui Diderot, Jacques le fataliste. Este un excelent specimen de onoare cavalereasca moderna, pe care fara indoiala o vor gasi deosebit de placuta si edificatoare. [1]

[Nota 1: Povestea la care face referire Schopenhauer se desfasoara pe scurt astfel: Doi gentelmani, dintre care unul este Monsieur Desglandes fac curte aceleiasi Doamne. Si asa cum ei sint asezati fata in fata, cu Doamna in partea opusa, Desglands depune toate eforturile de care este capabil pentru a o fermeca prin intermediul conversatiei; insa ea pretinde ca nu-l poate auzi si isi fixeaza atentia asupra rivalului sau. Lasinduse purtat de disperarea geloziei, Desglandes, asa cum se afla asezat, se intimpla sa tina in mana un ou proaspat; aflat sub impulsul zbuciumului launtric, il stringe in mod involuntar, pina cind il zdrobeste; coaja oului se sparge si continutul se imprastie pe fata oponentului sau; vazind ca acesta ridica mana, Desglands il apuca de ea si ii sopteste: Domnule, voi lua in considerare gestul dumneavoastra asa cum se cuvine. Ziua urmatoare Desglands apare cu o bucata mare de plasture pe obrazul sau drept. In duelul ce a urmat Desglands si-a ranit grav adversarul; dupa aceasta intimplare el a redus dimensiunea plasturelui purtat pe obraz. Dupa ce rivalul sau s-a intremat, a urmat un nou duel; Desglands l-a ranit din nou si din nou a redus dimensiunile plasurelui facindu-l ceva mai mic; aceasta situatie se repeta inca de alte cinci sau sase ori. Dupa fiecare duel plasturele lui Desglandes devine din ce in ce mai mic, pina cind in cele din urma va sfirsi odata cu rivalul sau. C'tait un trs brave homme, mais je ne saurais m'affliger de sa mort... avea sa spuna la sfirsit Monsieur Desglandes, atunci cind plasturele ajunsese la dimensiunile unei muste obisnuite.] Din cele spuse pina acum reiese cit se poate de evident ca principiile onoarei cavaleresti nu isi au originea esential si spontan in natura umana. Este un produs artificial iar sursa ei nu este deloc greu de gasit. Existenta sa dateaza in mod evident din vremea in care oamenii utilizau mai mult pumnii decit capul, cind intrigile clerului au pus in lanturi intelectul uman, in mult preaslavitul Ev Mediu, cu sistemul sau cavaleresc. Aceasta a fost vremea in care oamenii au lasat Atotputernicul nu doar sa aiba grije de ei, dar sa-i si judece; cind cazurile erau declarate dificil de pronuntat , drept o ordalie, se apela la Judecata lui Dumnezeu; care cu citeva putine exceptii insemna un duel, nu doar in chestiunile ce-i priveau pe nobili, ci la fel de bine si in cazul cetatenilor obisnuiti. Exista o frumoasa ilustrare a acestui gen in piesa Henric al VI-lea a lui Shakespeare. [1] Fiecare sentinta judecatoreasca era subiectul unui apel la arme o curte reprezentind cea mai inalta instanta, numita Judecata lui Dumnezeu; iar asta in realitate insemna recurgerea la forta si actiunea fizica, ceea ce inseamna ca natura noastra animalica uzurpa locul ratiunii in fotoliile judecatoresti, decizind in materiile de drept si gresit, nu prin ceea ce un om a infaptuit, ci prin forta care ii este opusa, acelasi sistem de fapt care prevaleaza si azi asupra principiilor onoarei cavaleresti. Daca cineva se indoieste ca aceasta este in realitate originea duelului modern, il lasam atunci sa citeasca o excelenta opera de J.B. Millingen, Istoria Duelului. [2] Ba chiar mai puteti gasi inca printre suporterii acestui sistem dintre aceia care nu se situeaza in mod obisnuit in rindul oamenilor ce-au primi una din cele mai bune educatii pe unii ce privesc in realitate rezultatul unui duel ca pe o judecata divina in chestiunea aflata in disputa; fara urma de indoiala o consecinta a sentimentelor traditionale asupra acestui subiect.

Dar lasind de-o parte chestiunea originii, trebuie sa fie foarte clar pentru noi, ca principala tendinta a acestui principiu este de-a folosi amenintarea fizica in scopul dea smulge o manifestare a respectului despre care se crede in realitate ca este prea dificil sau de prisos de obtinut; un procedeu ce ar putea fi asemanat cu acelasi lucru ce este realizat atunci cind vrei sa dovedesti ca in camera ta este cald si asezi mana pe termometru pentru a obtine ridicarea coloanei de mercur. De fapt sufletul acestei chestiuni este acesta: in vreme ce onoarea civica nazuieste obtinerea unor relatii pasnice si consta in opinia altor oameni ca sintem vrednici de incredere, deoarece platim un respect neconditionat fata de drepturile lor; onoarea cavalereasca pe de alta parte, se bazeaza pe aceea ca sintem de temut, ce determina mentinerea cu orice pret ceea ce ne apartine. Asa cum nu poate fi pusa o prea mare incredere pe integritatea umana, principiul ca este mult mai important sa stirntim teama decit sa determinam incredere, nu ar fi deloc probabil sa se dovedeasca a fi unul fals daca vom trai intr-o stare de natura, unde fiecare om trebuie sa se protejeze singur si sa-si apere in mod direct propriile drepturi. Dar in cadrul vietii civilizate, unde Statul preia protectia pesoanei si proprietatii noastre, acest principiu nu mai este aplicabil; el va ramine asemeni castelelor si turnurilor cu ceas de epoca, simple obiecte de decor, cu totul nefolositoare in mijlocul intregii imagini, inconjurate de campurile cultivate, drumurile de acces si chiar de prezenta unei cai ferate. In acord cu asta, aplicarea onoarei cavaleresti care recunoaste inca acest principiu, este limitata la acele cazuri marunte referitoare la atacurile personale ce le intilnim atit de des, ce se soldeaza cu o mica pedeapsa din partea legii sau chiar nu sint pedepsite deloc, pentru ca ele sint de minimis non, simple greseli lipsite de insemnatate, care sint comise uneori doar in gluma. Consecinta acestei aplicari limitate a principiului este aceea ca el insusi este o fortare de exagerare a respectului acordat fata de valoarea unei persoane un respect ce este total strain fata de natura, constitutia sau destinul omului care a fost transpus intr-un soi de obligatie sacra; deoarece se considera ca Statul a impus o penalitate insuficienta asupra comiterii unor astfel de injurii comune, este preluata asupra sa sarcina de a-i pedepsi, atacindu-l pe agresor. Intrega situatie scoate in evidenta faptul ca se reazema pe un grad excesiv de mandrie plina de aroganta, ce uita complet de ceea ce omul reprezinta in realitate, pretinzind ca el poate fi eliberat in mod absolut de orice atac sau cenzura. Cei care stabilesc sa duca la implinire acest principiu, in principal prin forta si declara ca o regula de actiune ca oricine ma insulta sau ma loveste trebuie sa moara! ar trebui pentru amenintarea lor sa fie surghiuniti din tara.[1] [Nota 1: Onoarea cavalereasca este vlastarul prostiei si trufiei si el este fiul nevoias nu unul plin de mandrie, cea care este o mostenire a rasei umane. Constituie un fapt extraordinar de remarcabil ca aceasta forma extrema de mandrie poate fi descoperita in mod exclusiv printre aderentii unei religii care preda invataturile celei mai adinci umilinte. Insa cu toate acestea, aceasta ingimfare si trufie extrema nu poate fi pusa in contul religiei, ci mai degraba a sistemului feudal care a facut din fiecare nobil un

adevarat suveran ce nu recunoaste nicio judecata umana si este invatat a privi asupra propriei sale persoane ca la o fiinta sacra si inviolabila si orice atac ce este indreptat impotriva sa, orice lovitura sau cuvint insultator, ca pe o ofensa ce trebuie pedepsita cu moartea. Principiul onoarei cavaleresti si al duelului a fost limitat la inceput doar la nobili, iar mai tirziu si asupra ofiterilor din cadrul armatei, care se bucurau de un anumit tip de relatie de inrudire cu clasele de sus si desi nu au fost niciodata incorporati acestora, se dovedeau extrem de nelinistiti sa nu ramina in urma lor. Este adevarat ca duelurile au fost produsul vechilor ordalii; dar mai tirziu acestea nu au mai constituit fundatiile, ci mai degraba consecinta si aplicarea principiului onoarei cavaleresti; acel om care nu recunoaste drept judecator nicio alta fiinta umana apeleaza la divinitate. Oricum, ordaliile nu sint specifice Crestinatatii; ele pot fi descoperite aplicate in rindul Hindusilor, in special in timpul antichitatii; si exista urme ale lor chiar si in ziua de azi.] Ca un paleativ la aceasta aroganta crasa, oamenii sint obisnuiti a ceda in toate. Daca se vor intilni doua pesoane curajoase si niciuna dintre ele nu va ceda, cea mai fericita consecinta va fi urmarea unei ploi de insulte, mult mai degraba decit o avalanse de pumni urmata in final de o lovitura fatala; astfel incit ar putea fi in realitate mult mai de folos sa se treca peste stadiile intermediare si sa fie facut inca de prima data apelul la arme. Recurgerea la arme isi are propriile sale formalitati; si acestea au fost dezvoltate intr-un sistem precis si rigid de legi si regulamente, care impreuna formeaza cea mai solemna farsa un adevarat templu ce este inchinat stupiditatii, un monument nepieritor al prostiei omenesti pe care nici timpul, nici oamenii si nici macar Zeii nu-l pot altera! Pentru ca daca doua persoane curajoase se vor afla in disputa asupra unei chestiuni triviale (cele mai multe situatii sint tratate chiar de lege), una dintre ele, de obicei cea mai inteligenta, va incerca tendinta de-a ceda; si vor sfirsi prin a cadea de acord ca se situeaza pe pozitii diferite. Astfel cum este dovedit faptul ca oamenii obisnuiti, sau mai degraba cele mai numeroase clase ale comunitatii, cele care nu inteleg in niciun chip principiile onoarei cavaleresti, lasa ca orice disputa sa-si urmeze cursul firesc. In rindul acestor clase omucidul este de-o suta de ori mai rar intilnit decit printre cei care ii platesc omagiu -- iar ei valoreaza probabil de-o suta de ori mai mult in toate; nu sint intilnite atit de frecvent pina nici situatiile de lovire a adversarului. Apoi s-a mai sustinut ca manierele si accentul bunei societati a fost bazat in ultima instanta pe acest principiu al onoarei impreuna cu sistemul duelurilor, tocmai pentru a crea un bastion impotriva salbaticiei si brutalitatii. Insa Atena, Corintul si Roma se puteau fali cu siguranta cu o buna, chiar o excelenta societate, cu maniere si un accent apartinind celui mai inalt ordin, fara niciun suport din partea unei asemenea gogorite precum cea a onoarei cavaleresti. Este adevarat ca femeile nu ocupau un loc atit de inalt in cadrul societatii anticilor asa cum se intimpla acum, cind conversatia a luat un asemenea caracter frivol si neinsemnat, impreuna cu excluderea discursurilor extrem de valoroase, tocmai acelea prin care antici se dovedeau a fi cu totul remarcabili. Aceste schimbari au contribuit cu siguranta la promovarea in mare parte a tendintelor

ce sint observabile in rindul bunei societati din zilele noastre, cind se prefera curajul posesiunii oricaror alte calitati. Realitatea dovedeste ca bravura personala este o virtute subordonata o simpla marca distinctiva a unui subaltern, o virtute intradevar, prin care subclasam animalele inferioare; altfel nici nu s-ar putea intimpla sa-i auzim atit de des pe oameni spunind, la fel de viteaz ca un leu. Departe de-a fi stilpul societatii, onoarea cavalereasca asigura cu siguranta un refugiu pentru lipsa de onestitate si rautate, pentru micile impoliteturi si lipsa de consideratie, pentru lipsa de educatie in general. Comportamentul grosolan este adesea trecut sub tacere deoarece nimeni nu doreste sa-si riste capul pentru a-l corecta. Dupa ceea ce am spus pina aici nu va apare deloc straniu daca sistemul duelului este animat de cel mai inalt zel spre varsarea de singe in mod precis tocmai la acele natiuni a caror evolutie politica si economica indica faptul ca nu sint tocmai vrednice de respect. Ce fel de natiune poate fi aceea in care viata privata si domestica este pusa sub semnul intrebarii in ceea ce-i priveste tocmai pe cei care pot fi si cei mai buni din rindul ei, ce detin si cele mai insemnate cunostinte in acest domeniu. Buna cuvinta si cultura sociala au stralucit tocmai prin absenta acestor prejudecati. Nu poate exista adevar intr-un asemenea pretext. El dovedeste necesitatea unei presiuni mult mai energice decit azi asupra justitiei; daca va veti indrepta amenintator catre un caine, acesta drept raspuns va va mirai, iar daca il veti rasfata cu vorbe calde si mangaieri el se va gudura pe linga dumneavoastra; tot asa se afla si in natura omului inscris adinc in genele sale impulsul de-a reactiona cu ostilitate in fata ostilitatii, ce determina o stare de iritare si furie la orice semn al unui tratament ce vadeste desconsiderare si dusmanie; si asa cum spunea Cicero, este ceva atit de patrunzator intr-o sclipire de manie, incit orice om de oarecare valoare si experienta, va resimti o ranire extrem de dureroasa; si nicaieri in lume, poate doar cu exceptia unor secte religioase, o insulta sau ranire nu se intimpla sa fie tratata cu indiferenta. Si cu toate acestea, din punctul de vedere al oricaruia dintre noi, nu cred ca si-ar putea dori cineva decit cel mult o pedeapsa direct proporitionala cu ofensa si niciodata gindul sau n-ar razbate atit de departe, pina a ajunge la dorinta de-a rasplati cu moartea, ca o penalitate potrivita pentru acuzatia de minciuna, absurditate, ori lasitate. Vechea teorie Germana a loviturii platite cu singe este o revoltatoare superstitie a epocii cavaleresti. Si in orice caz, revendicarea unei despagubiri pentru o insulta nu poate fi socotita decit o decizie ce-a fost luata sub impulsul maniei si nu de obligatia dictata de onoare sau o datorie, asa cum incearca sa o plaseze avocatii cavalerismului. Realitatea este ca pe cit de mare va fi buna credinta, pe atit de mare va fi calomnia; si plecind de aici este destul de clar ca pina si cea mai slaba insinuare a unui delict real va constitui o ofensa mult mai grava decit cea mai teribila acuzatie ce ar avea o baza adevarata; astfel, un om ce este sigur ca nu a facut nimic pentru a primi vreun repros il va putea trata cu dispret si va fi sigur ca va proceda asa. Teoria onoarei reclama ca el sa arate o suferinta pe care insa n-o poseda si sa plateasca cu o razbunare de singe pentru o insulta de care nu se simte vinovat. Un om trebuie sa aiba cu toate acestea el insusi o parere extrem de defavorabila asupra propriei valori ca sa se grabeasca sa pedepseasca exprimarea unei opinii nefavorabile prin innegrirea

ochiului adversarului sau. O apreciere corecta asupra valorii proprii este in masura sa-l faca pe un om cu adevarat indiferent fata de insulte; dar daca nu se poate stapini si cu toate acestea nu le poate suporta, putina subtilitate si cultura il vor ajuta sa salveze aparentele si sa-si ascunda supararea. Daca va putea doar sa se elibereze de aceasta prejudecata asupra onoarei vreu sa spun de ideea ei, aceasta suparare va dispare subit atunci cind este insultat si poate sa reintoarca insulta; daca vom reusi sa-i determinam pe oameni sa gindeasca la faptul ca aceasta gresala, brutalitate si insolenta poate fi legalizata doar prin exprimarea consimtamintului de-a cere satisfactie, ceea ce inseamna sa lupti pentru a te apara impotriva ei, vom putea ajunge curind la parerea generala ca insulta si defaimarea sint la fel ca o batalie in care cel care pierde este declarat invingator; iar asta, asa cum spunea Vicenzo Monti, abuzul aduce cu o lunga procesiune religioasa, pentru ca intotdeauna se reintoarce la punctul de la care a pornit. Daca ii puteti determina pe oameni sa priveasca asupra insultei in aceasta lumina, nu este nevoie pe mai departe sa rostim nimic nepoliticos pentru a dovedi ca noi sintem cei care au dreptatea de partea lor. Acum, din nefericire, daca dorim sa ne formam o imagine sincera asupra oricarei chestiuni, mai intai de toate va trebui sa luam in consideratie daca acest lucru nu va constitui intr-o anume masura sau in alta o ofensa indreptata impotriva neghiobilor, care in general isi arata teama si ranchiuna la cel mai simplu semn de inteligenta; si se poate foarte usor intimpla ca acel cap ce contine un punct de vedere inteligent sa fie prea adesea confruntat cu capetele seci, ce desi sint golite de intreaga substanta, se mentin cu toate acestea in limite inguste si sint dominate de imbecilitate. Daca toate acestea sint realizate, atunci superioritatea intelectuala poate prelua locul de conducere in societate, ceea ce constituie pina la urma o datorie a ei loc ce este ocupat astazi de indivizi ce nu le face deloc placere sa ne impartaseasca excelenta inteligentei ce-o poseda, de parca si-ar dori intocmai avarilor s-o pastreze doar pentru o desfatare secreta; iar efectul natural al acestei schimbari poate fi acela ca o buna parte dintre membrii societatii isi vor gasi o motivatie pentru a nu se retrage din cadrul ei. Asta poate pava drumul pentru introducerea unei curtoazii reale si realizarea unei societati veritabile, lipsite de toate artificiile si surogatele fara valoare ce exista azi, asa cum s-a intimplat fara urma de indoiala in Atena, Corint si Roma. Daca cineva isi doreste sa analizeze exemplele demne de urmat la care am facut referire, ii pot sugera sa citeasca Banchetul lui Xenofon. Ultimul argument in apararea onoarei cavaleresti este fara indoiala pentru existenta lui, cuvintul ingrozitor de imaginat! ce se va constitui in apelul la obisnuitul tambalau ce este generat in astfel de ocazii. In fata caruia voi raspunde concis ca nouazeci si noua la suta din populatia care nu recunoaste acest cod a avut adesea prilejul sa le fie oferite injurii si au primit lovituri fara nicio consecinta fatala; in vreme ce printre adeptii codului, o lovitura inseamna in mod obisnuit moartea uneia dintre parti. Permiteti-mi sa analizez acest argument mult mai indeaproape. Adesea am incercat sa descopar unele baze justificabile, ori in orice caz plauzibile,

altele decit cele conventionale unele temeiuri adevarate, pentru opiniile adinc inradacinate pe care o parte a omenirii si le mentine, aceea ca o lovitura este un lucru inspaimintator; insa cautarea mea a fost in van, fie ca am apelat la partea animala sau la cea rationala din interiorul naturii umane. O lovitura este si ramine o lezare fizica obisnuita pe care un om i-o poate produce unui alt om; care nu dovedeste nimic mai mult decit superioritatea sa in abilitatile sau in forta fizica, ori aceea ca adversalul sau a fost surprins cu garda lasata jos. Analiza fenomenului nu ne va putea purta prea departe. Acelasi cavaler care primeste o lovitura din mana unui oponent, ce este simtita drept cel mai mare rau din lume, daca va primi o lovitura de zece ori mai puternica din partea calului sau, si va asigur ca acesta se va retrage cu un schiopatat ce va incerca sa-l ascunda, desi resimte o durere insuportabila pe care o retine, acest fapt nu va avea niciun fel de consecinta. Astfel am ajuns sa gindesc daca mana omeneasca este cea care se afla la capatul acestei vatamari. Si cu toate acestea in cursul unei batalii cavalerul primeste nenumarate astfel de lovituri din aceiasi mana, precum si numeroase alte adresari verbale taioase si nu exista nici urma de indoiala ca ranile sale sint considerate cu totul lipsite de importanta pentru a fi mentionate. Am auzit ca o lovitura data cu latul sabiei nu este atit de necuvincioasa ca o lovitura aplicata cu un bat; iar cu ceva vreme in urma cadetii erau pasibili de-a fi pedepsiti cu una dintre acestea si nu cu cealalta, iar pentru aceia ce se bucurau de cea mai onorabila dintre ele, acest lucru era socotit de fapt o distinctie. Acestea constituie in intregime bazele morale si psihologice pe care le-am putut gasi; astfel ca nu-mi ramine nimic de facut decit sa rostesc ca intreaga chestiune este o superstitie demodata, ce a prins radacini adinci si unul dintre multele alte exemple care ne arata forta traditiilor. Parerea mea primeste o confirmare din partea exemplului urmat in China, unde loviturile aplicate cu bete de bambus constituie o pedeapsa obisnuita pentru oamenii de rind si chiar pentru oficialitatile din rindul celorlalte clase; ce indica faptul ca natura umana, chiar si in statele cele mai civilizate nu urmeaza unul si acelasi fagas aici si in China. Dimpotriva, un punct de vedere lipsit de prejudecati asupra naturii umane ne arata ca este tot la fel de firesc si natural ca un om sa fie batut, la fel cum se intimpla cu animalele salbatice care se musca sau se rup in bucati, sau in cazul animalelor cornute ce se impung sau imping. La fel se poate spune despre om ca este un animal care loveste. Pornind de aici este revoltator pentru buna conditie a simturilor si a sanatatii noastre sa auzim astfel de lucruri asa cum se intimpla uneori, ca un om sa bata pe un altul; pe de alta parte este natural si se intimpla in fiecare zi ca el sa primeasca sau sa ofere ghionti. Este suficient de inteligibil ca asa cum am fost educati, sintem bucurosi sa ne dispensam de ajutorul loviturilor prin recurgerea la un sistem de restrictii reciproce. Dar este o cruzime sa condamni o natiune sau o singura clasa sa priveasca o lovitura ca pe o nenorocire atit de grozava, ce trebuie sa aiba drept consecinta moartea. Exista aici in lume deja mult prea multe rele autentice incit sa ne mai permitem sa ne imaginam nenorociri inchipuite, care la rindul lor vor atrage dupa ele unele, de asta data reale; si toate acestea sint efectul acestei prejudecati, ce dovedeste astfel ea insasi cit poate fi de stupida si maligna.

Nu poate apare pentru mine prea intelept un astfel de guvernamint si sistem legislativ ce promoveaza orice astfel de absurditate prin inlaturarea pedepselor corporale ca forma de sanctiune pentru viata civila si militara. Ideia lor este ca in acest fel actioneaza in interesul umanitatii; dar de fapt ei realizeaza prin asta tocmai contrariul; pentru ca abolirea pedepselor corporale va servi doar sa intareasca aceasta abominabila si inumana prejudecata, care deja a facut un numar atit de mare de victime. Pentru ca dintre toate ofensele, cu exceptia celor mai rele, o bataie este ceva evident si de aceea o sanctiune naturala; iar un om care nu va asculta de ratiune, va fi supus prin bataie. Apare pentru mine foarte normal si potrivit sa fie administrate pedepse corporale unor persoane ce nu poseda nimic si de aceea nu pot fi amendate, sau nu pot fi aruncate in inchisoare pentru ca astfel va fi afectat interesul stapinului si va suferi pierderi prin lipsirea de serviciile lor. In realitate nu exista argumente impotriva ei; poate doar simpla palavrageala despre -- demnitatea umana, vorbarie care continua fara nicio notiune clara asupra subiectului, ci doar plecind de la o prejudecata primejdioasa despre care am vorbit deja. Aceasta superstitie care se regaseste la capatul intregii afaceri este furnizata de un exemplu ridicol. Nu cu mult in urma, in disciplina militara din foarte multe tari pisica cu noua cozi a fost inlocuita de vergea. In fiecare dintre aceste cazuri, obiectul pedepsei era acela de-a produce durere; dar ultima metoda nu implica nimic rusinos si nici daunator onoarei. Prin promovarea acestei prejudecati, Statul se preda in mainile onoarei cavaleresti si prin aceasta al duelului; in vreme ce in acelasi timp incearca, sau cel putin declara ca incearca, sa aboleasca duelul prin legislatia adoptata. Ca o consecinta naturala, vom descoperi ca acest fragment din teoria, cel puternic are intotdeauna dreptate, ce vine pina la noi din acele zile singeroase ale Evului Mediu, isi are si in cursul acestui secol al XIX-lea o buna cantitate de viata ramasa in el cu atit mai rusinos pentru noi! Este timpul ca acest principiu sa fie aruncat in lada cu celelalte bagaje. In zilele noastre nu-i mai este permis nimanui sa mai organizeze o lupta de cocosi sau caini -- in Anglia constituie chiar o pedeapsa penala, dar oamenii sint aruncati intr-o lupta pe viata si pe moarte impotriva vointei lor prin operarea acestui principiu absurd si a acestei prejudecati ridicole ce impune asupra noastra obligatia, asa cum declara acesti avocati si minti marginite, de-a lupta unul impotriva celuilalt la fel ca gladiatorii, pentru o mica bagatela, un simplu moft. Permiteti-mi sa recomand puristilor nostri sa adopte expresia chinuire_ in loc de duel_, care cel mai probabil nu vine de la cuvintul latin duellum, ci de la cel spaniol duelo, avind intelesul de suferinta, neplacere, suparare. [Nota 1: Ritterhetze ] In orice caz, putem ride mult si bine de excesul pedant catre care este purtat acest sistem aiuritor. Este cu adevarat revoltator ca acest principiu, impreuna cu codul sau absurd, poate forma o putere in interiorul Statului imperium in imperio atit de usor de pus in miscare, ce nu recunoaste alt drept decit cel al fortei, instaurind domnia tiraniei asupra claselor situate sub puterea sa, ridicind un soi de Tribunal al

Inchizitiei, in fata caruia oricine ar putea fi adus cu forta pentru cel mai caraghios pretext si sa fie judecat acolo si atunci printr-o disputa pe viata si pe moarte intre el si oponentul sau. Acesta este locul secret in care fiecare ticalos, doar daca apartine claselor in discutie, il poate ameninta si chiar extermina pe cel mai nobil dintre oameni, care desigur constituie un obiect al urii pe care trebuie s-o reverse asupra lui. Sistemul nostru juridic si politienesc face imposibil ca in aceste zile cel mai ticalos om sa ne atace pe strada cu expresia Banii sau viata! Iar la sfirsit trebuie pusa in sarcina ce apasa asupra claselor inalte vreau sa spun povara de-a fi pregatit in orice moment sa-ti expui viata si integritatea corporala milei oricui i-a intrat in cap ca se poate arata nepoliticos, grosolan, vulgar si razbunator. Este o adevarata atrocitate ca doi baieti nechibzuiti si pasionali sa se poata rani, mutila sau chiar ucide dintr-un pretext atit de simplu ca si-au aruncat citeva cuvinte. Forta acestei puteri tiranice in interiorul Statului si forta superstitiilor, poate fi masurata prin faptul ca persoanele care sint retinute sa-si recapete onoarea cavalereasca de superioritatea sau inferioritatea rangului agresorilor sau de orice altceva ce-i aseaza pe o pozitie diferita, adesea ajung la un final tragi-comic, lasinduse purtati de-o disperare absoluta ce-i conduce catre sinucidere. In general puteti cunoaste un lucru ca fiind fals si ridicol descoperind doar ca daca el va conduce catre o concluzie logica va rezulta aici o contradictie; si vom avea prezenta aici deasemenea si cea mai stralucita absurditate. Pentru un ofiter este interzisa participarea la duel; iar daca va fi provocat si va declina participarea va fi pedepsit pe data fiind inlaturat din serviciu. Si cum tot sintem la acest capitol, permiteti-mi sa fiu si mai deschis. Importanta deosebirii asupra careia se insista adesea intre uciderea adversarului intr-o lupta corecta cu arme egale si uciderea lui intr-o ambuscada este corolarul faptului ca puterea in interiorul Statului despre care am vorbit, nu recunoaste un alt drept decit forta, asta insemnind dreptul celui mai puternic si se apeleaza la Judecata lui Dumnezeu ca o baza a intregului cod. Pentru ca a ucide un om intr-o lupta corecta este o dovada de superioritate a fortei sau a indeminarii; si pentru a justifica actiunea -trebuie sa va asumati ca dreptul celui mai puternic constituie in realitate un drept. Dar adevarul este acela ca daca oponentul meu nu este capabil sa se apere singur imi ofera posibilitatea, nu insa si dreptul, sa-l ucid. Dreptul este o justuficare morala ce trebuie sa depinda in totalitate de motivele pe care le am sa-i iau viata. Chiar si presupunind ca am toate motivele sa-i iau viata, nu exista insa niciun temei aici pentru ca moartea lui sa depinda de abilitatea mea de-a ma duela sau de-a trage mai bine decit el. Intr-un asemenea caz este cu totul lipsit de importanta daca-l atac din fata sau din spate. Din punct de vedere moral dreptul celui mai puternic nu este cu nimic mai convingator decit dreptul celui mai indemanatic; si indemanarea este cea implicata aici daca veti ucide in mod perfid un om. Puterea si indemanarea constituie in acest caz deopotriva un drept; intr-un duel de exemplu, sint utilizate amindoua; pentru ca prefacatoria este celalalt nume al perfidiei. Daca consider eu insumi justificat din punct de vedere moral un act prin care iau viata unui om, este o actiune

absurda ca sa incerc mai intai din toate daca se poate duela sau daca trage mai bine ca mine; tot asa cum daca el ar putea face asta, nu inseamna doar ca mi-ar face o nedreptate, ci ca mi-ar lua si viata in schimb. Opinia lui Rousseau este ca modul cel mai potrivit de-a va razbuna pe un om care va va neindreptati este sa-l asasinatio parere pe care o rosteste cu destule precautii doar ca pe o mentiune intr-o nota misterioasa intr-una din cartile cuprinse in Emile. Aceasta arata ca filozoful este atit de puternic aflat sub influenta prejudecatii medievale a onoarei cavaleresti, incit considera ca este justificat sa ucideti un om care v-a acuzat de minciuna; in vreme ce ar trebui sa cunoastem ca orice om, si el insusi in mod special, a meritat sa fie mintit cu prilejul unui numar nesfirsit de ocazii. Prejudecata ce justifica uciderea adversarului vostru, atita vreme cit este realizata intr-un context deschis si cu arme egale, priveste in mod evident puterea ca un drept real, iar duelul ca pe-o interventie a lui Dumnezeu. Acel Italian care intr-un acces de manie se repede asupra adversarului oriunde il intilneste si il casapeste fara nicio ceremonie, actioneaza in orice caz consecvent si natural; poate ca el este inteligent, insa nu este cu nimic mai rau sau mai bun decit cel care recurge la duel. Daca iti spui, Sint perfect justificat sa-l ucid in duel pe adversarul meu pentru ca in acest moment si el face tot ce-i sta in putinta sa ma ucida; pot sa-ti raspund ca provocarea ta este este cea care l-a situat sub necesitatea de-a se apara el insusi; si ca prin plasarea reciproca pe terenul apararii legitime, combatantii cauta doar un pretext plauzibil pentru comiterea unei crime. Mai degraba as cauta justificarea actiunii prin maxima juridica Volenti non fit injuria; pentru ca ambele parti consimt mutual sa-si puna viata in joc pentru a rezolva diferendul existent in aceasta chestiune. Acest argument poate fi oricum combatut, aratind ca aducerea unei injurii nu constituie o ranire volens; pentru ca doar acest principiu tiranic al onoarei cavaleresti cu codul sau absurd este cel care il trage cu forta cel putin pe unul din combatanti inaintea acestei Inchizitii singeroase. Am devenit deja plicticos pe acest subiect al onoarei cavaleresti, insa am un bun temei pentru a face asta, pentru ca grajdurile lui Augean ale enormitatii morale si intelectuale din aceasta lume pot fi curatate doar cu matura filozofiei. Exista aici doua lucruri care mai mult decit orice altceva servesc la a face o comparatie defavorabila pentru aranjamentele sociale ale vietii moderne in raport cu cele ale antichitatii, ce se intrevede atit de proaspata, naturala si asa cum se gasea in acei zori ai vietii, era si complet libera; vreau sa spun lipsita de onoarea si bolile moderne, par nobile fratrum! care s-au combinat pentru a otravi in intregime relatiile vietii publice si private laolalta. Cea de-a doua din acesta pereche nobila isi extinde influenta mult mai departe decit prima, ea pare a fi datorata nu doar unei boli fizice, ci si al uneia morale. Din vremea cind aceasta sageata otravita s-a regasit in tolba lui Cupidon, un element infernal al instrainarii si ostilitatii s-a strecurat in relatiile dintre barbat si femeie ca un fior sinistru de teama si neincredere infiltrat in tesatura si in firele

legaturilor sale; cutremurind intr-un mod indirect temeliile intregului esafodaj al fundatiilor prieteniei omenesti, fara sa afecteze mai putin insasi cursul existentei. Dar urmarirea pe mai departe a acestui subiect depaseste scopul prezent. O influenta similara, desi actioneaza in alte linii, este exercitata de principiul onoarei cavaleresti aceasta farsa solemna necunoscuta lumii anticilor, care face ca societatea moderna sa fie una teapana, obscura si lipsita de incredere, obligindu-ne sa urmarim atent fiecare cuvint care isi ia zborul. Si asta nu constituie inca totul. Acest principiu este un Minotaur universal; iar buna companie a fiilor proveniti din casele nobile este cea care-i plateste in fiecare an tributul, ce soseste nu dintr-o singura tara anume asa cum era in cazul Cretei lui Minos, ci din fiecare tinut al Europei. Acum este vremea cind trebuie indreptat un atac regulat impotriva acestui sistem prostesc; si asta este tocmai ceea ce incerc sa realizez acum. Si cred ca ar trebui ca acesti doi monstri ai lumii moderne sa dispara pina la sfirsitul acestui secol! Sa speram ca medicina va fi capabila sa-l previna pe unul si prin clarificarea idealurilor noastre filosofia sa-i puna capat celuilalt; pentru ca doar printr-o clarificare a ideilor poate fi eradicat acest rau. Guvernele au incercat sa faca asta prin intermediul legislatiei, insa au sfirsit prin a da gres. Cu toate astea ele sint inca concentrate in mod real pentru a pune capat sistemului duelurilor; si daca in efortul lor au atins un succes de mici dimensiuni, asta se datoreaza doar incapacitatii de-a face fata acestui rau, asa cum nici nu am intentia dea propune eu insumi o lege de succes in fata careia as fi pregatit sa-i garantez reusita. Asta nu va implica masuri singeroase si poate fi pusa in actiune fara a recurge, fie la esafodul rezervat criminalilor, fie la condamnarea pe viata. Este o mica pilula homeopatica lipsita de reactii adverse serioase dupa aceea. Daca orice om va inainta sau va accepta o provocare la duel, atunci el sa fie pedepsit chiar la lumina zilei cu doisprezece lovituri de nuiele a la Chinoise; un ofiter inferior sau un particular sa fie pedepsit cu sase lovituri. Daca va avea loc un duel in mod real, atunci urmeaza sa fie instituita procedura criminala obisnuita. O persoana condusa de aceste notiuni cavaleresti ar putea argumenta probabil ca daca va fi pronuntata o condamnare, este foarte posibil ca un om de onoare sa se impuste singur; la asta voi raspunde ca este mai bine pentru un astfel de prost sa se impuste singur, decit sa-i impuste pe altii. Cunosc oricum ca guvernele nu sint inca convinse in mod real sa puna capat duelurilor. Oficialitatile civile si mai mult inca in rindul ofiterilor din cadrul armatei (cu exceptia celor plasati in functiile cele mai inalte) sint platiti destul de inadecvat pentru serviciile pe care le presteaza; iar deficitul este preluat in sarcina onoarei, fiind reprezentat de ordine, titluri si prin sistemul acordarii de ranguri si distinctii. Astfel incit duelul reprezinta o cale folositoare de a oferi o extra-plata pentru persoanele de rang; astfel ei sint instruiti in tainele lui inca din timpul uceniciei. Accident ce se intimpla acelora ce obisnuiesc sa faca varsare de singe pentru deficientele existenta in formele de plata.

Pentru a incheia discutia permiteti-mi sa mentionez subiectul onoarei nationale. Ea reprezinta onoarea unei natiuni privita ca o unitate distincta in conglomeratul natiunilor. Tot asa cum si aici nu exista alta curte de apel decit curtea fortei; si asa cum fiecare natiune trebuie sa fie pregatita sa-si apere propriile interese, onoarea unei natiuni consta in stabilirea opiniei nu doar in aceea ca poate fi de incredere (creditul sau), dar deasemenea, ca este si de temut. Un atac indreptat impotriva drepturilor sale nu trebuie sa treaca niciodata neluat in seama. Ea este o combinatie de onoare cavalereasca si onoare civica. Sectiunea 5. Faima La capitolul estimarii pe care un om si-o poate afla in mijlocul lumii, pe primul loc era asezata Faima; acum vom proceda la analiza ei. Faima si onoarea sint frati gemeni; iar gemenii, la fel ca si in cazul lui Castor si Polux, unul dintre ei este nemuritor, in vreme ce celalalt este supus mortii. Faima este fratele nemuritor al onoarei efemere. Aici vorbesc desigur despre cel mai inalt tip al sau, ce desemneaza faima in sensul adevarat si original al acestei lumi; pentru ca exista mai multe tipuri de faima, intre care ultima este reprezentata de faima zilei. Onoarea este concentrata asupra acelor calitati la care fiecare dintre noi se poate astepta sa se arate in circumstante asemanatoare; faima doar la acelea care nu sint regasite in orice om. Onoarea este o calitate pe care fiecare are dreptul sa si-o atribuie siesi; faima poate fi atribuita doar unora si ei vor trebui sa-i lase pe ceilalti sa le-o acorde. In vreme ce onoarea noastra se extinde atit de departe cit oamenii au cunostinta de existenta noastra; faima se acorda in avans si ne face cunoscuti doar daca vom reusi sa descoperim caile ei. Fiecare poate ridica pretentii asupra onoarei; foarte putini insa pot aspira la obtinerea faimei, tot asa cum ea poate fi castigata doar in virtutea unor realizari de exceptie. Aceste realizari pot fi de doua feluri, fie actiuni, fie opere; si tot asa pentru faima sint deschise doua cai; una este a actiunii, ce presupune existenta unei inimi marete; si cea a operei, in care atibutul esential este reprezentat de un intelect grandios. Fiecare din cele doua isi are propriile avantaje si dezavantaje si principala diferenta dintre ele este aceea ca actiunea este zburatoare in vreme ce opera ramane. Influenta actiunii fie ea cit de nobila, se desfasoara doar pentru o perioada scurta de timp; dar o opera de geniu este o influenta vie, ale carei influente si beneficii sint innobilate de timp, revarsindu-se asemeni unui izvor nesecat asupra umanitatii. Tot ceea ce ramane din actiune este memoria iar aceasta este slabita si se disipa sub actiunea timpului doar o chestiune de indiferenta din partea noastra, pina cind in cele din urma va disparea cu totul; doar daca intr-adevar nu va fi preluata de catre istorie spre a fi prezentata sub o forma fosilizata posteritatii. Operele sint nemuritoare prin ele insele si odata transpuse in scris pot trai pentru totdeauna. De la Alexandru cel Mare nu pastram decit numele si o inregistrare asupra faptelor sale; insa Platon si Aristotel, Homer si

Horatiu sint la fel de vii si astazi si ne vorbesc prin opera lor ca si cum s-ar gasi chiar acum in fata noastra si ca si cum si-ar continua mai departe viata in aceste clipe alaturi de noi. Vedele si Upanishadele lor sint la fel de aproape si astazi de noi ca in timpul in care au fost pentru prima oara asternute in forma scrisa de cei care au avut revelatia lor; insa din toate actiunile contemporaneitatii nu vine nici cea mai mica influenta care sa-si lase urma nemuritoare asupra noastra. [1] [Nota 1: In acord cu asta este un compliment searbad desi uneori poate fi socotit unul destul de distins, sa inceri sa-i platesti onoare unei opere, numind-o actiune. Pentru ca o opera este ceva esential mult mai inalt in natura sa. O actiune este intoteauna ceva bazat pe motive si de aceea fragmentara si trecatoare de fapt o parte a Vointei cea care este elementul original si universal in constituirea Lumii. Dar o opera ce se remarca prin frumusete si maretie are un caracter permanent tot asa cum este de-o semnificatie universala ce izvoraste de la Intelect si se ridica asemeni unui parfum deasupra tuturor erorilor si nebuniei acestei lumi a Vointei. Faima marilor actiuni isi are avantajele ei care in general incep printr-o explozie rasunatoare; intr-atit de puternica, incit sa se poata faca auzita peste intreaga Europa; in timp ce faima unei mari opere este la inceput cunoscuta doar intr-o mica parte, dezvaluindu-se apoi in mod gradual; zgomotul pe care il face prima data este slab, insa va incepe sa creasca devenind din ce in ce mai mare pentru ca la sfirsit, probabil intr-o suta de ani, sa atinga forta lui exploziva; dar apoi ea va ramine, pentru ca si cuvintele raman pentru a dainui de-a lungul a mii de ani. Dar in celalalt caz, cind a avut loc prima explozie zgomotul ce-l va face la inceput foarte puternic, va deveni din ce in ce mai redus si va fi auzit de tot mai putini; pentru ca pina la sfirsitul actiunii ea sa se regaseasca doar intr-o simpla umbra ce-si va face simtita prezenta in paginile de istorie.] Un alt dezavantaj al actiunii este acela ca ea depinde foarte mult de sansa in ce priveste posibilitatea de-a intra in existenta; si de aceea faima ce si-o cistiga nu va fi asigurata in intregime din valoarea ei intrinseca, ci de la acele circumstante ce se intimpla sa-i acorde importanta si lustru. Din nou faima actiunilor daca este reputata in razboi ea este una pur personala, depinzind de marturia citorva oameni; si se intimpla ca acestia sa nu fie intotdeauna prezenti si chiar daca sint prezenti, nu reusesc sa faca intotdeauna observatii impartiale si juste asupra evenimentelor. Acest dezavantaj este contrabalansat de faptul ca actiunile au avantajul de-a avea un caracter practic si prin asta se regasesc in interiorul sferei generale a inteligentei omenesti; astfel o data ce faptele au fost raportate corect imediat este realizata si judecata asupra lor; doar daca intr-adevar motivele fundamentale ale actiunii nu au fost inca de prima data intelese sau apreciate corect. Nicio actiune nu poate fi in mod real inteleasa daca este separata de motivele ce-au condus la generarea ei. Lucrurile stau intr-o pozitie total diferita in cazul operei. Nasterea sa nu este conditionata de sansa ci este determinata complet doar de autor; si de tot ceea ce el reprezinta in si prin sine, ce va avea semnificatie atita vreme cit va trai. Mai departe

exista o dificultate in judecata lor corecta, ce devine tot mai pronuntata cu cit mai inalt este caracterul lor; adesea se intimpla sa nu se gaseasca aici o persoana competenta sa intelega opera si la fel de adesea nici nu este realizata o judecata onesta si impartiala asupra ei. Oricum insa, Faima ei nu va depinde doar de o singura judecata; ea se poate prezenta din nou si poate face apelul la o alta judecata. In cazul actiunilor asa cum am spus, doar memoria lor este cea care ajunge pina la posteritate si apoi asta se intimpla doar intr-o forma traditionala; in timp ce opera se prezinta in mod direct si cu exceptia cazului in care s-au pierdut anumite parti din ea, exact in acea forma in care a aparut pentru prima oara. In acest caz nu exista nicio camera pentru deformarea faptelor; si indiferent de circumstantele in care ne gasim, acestea nu pot produce prejudicii asupra originii lor pentru a le slabi valoarea prin curgerea timpului. Ba chiar se intimpla adesea ca odata cu trecerea timpului sa apara si acele persoane care sint in mod real competente sa le judece cu exceptia criticilor aplecati in judecata unor opere de exceptie, ce ofera verdicte extrem de valoroase intr-o adevarata succesiune. Aceste colective formuleaza asupra lor aprecieri extrem de juste; si desi acest caz de obicei presupune trecerea a citorva sute de ani pentru a fi formulate, permanenta trecere a timpului nu este capabila sa schimbe verdictul; intr-atit de sigura si inevitabila este faima de care se bucura marile opere. Daca se intimpla vreodata ca autorii sa traiasca sa vada rasarind zorii faimei operei lor acest lucru depinde pina la urma de jocul intimplarii; si cu cit mai inalta si mareata este opera lor, cu atit mai mica este probabilitatea sa se petreaca asta. Acesta a fost expresia fina a lui Seneca pentru care nu poate fi inca gasita o comparatie, ca faima urmareste un merit la fel de sigur cum corpul lasa o umbra; ce uneori cade in fata sa, iar alteori il insoteste in urma. Si ea vine in sprijinul acelei remarci precum, desi invidia contemporanilor poate fi aratata printr-o tacere universala, ea este rezervata acelora ce vor emite judecati fara a da dovada de partinire si favoruri. Pornind de la aceasta remarca este evident ca pina si in vremea lui Seneca existau ticalosi care intelegeau arta de-a suprima meritul din invidie, ignorindu-i existenta si sa ascunda o opera stralucita, pentru a favoriza o nulitate; asta este o arta bine inteleasa in zilele noastre, ce se manifesta ea insasi, acum si apoi, printr-o invidioasa conspiratie a tacerii. Ca o regula generala, cu cit mai mult va dainui faima unui om, cu atit mai tarziu va sosi; pentru ca toate productiile de exceptie necesita timp pentru realizarea lor. Faima ce va fi transmisa in cele din urma posteritatii este asemeni unui stejar ce are o crestere foarte inceata; si prin aceea ca infatisarea ei dureaza doar un scurt timp, la fel ca plantele ce rasar si se dezvolta pe parcursul unui intreg an si apoi mor; in vreme ce faima falsa este asemeni unei ciuperci ce-si scoate capul intr-o singura noapte si piere la fel de curind. Si de ce se intimpla asa? Din pricina ca un om cu cit va apartine mai mult posteritatii, cu alte cuvinte, umanitatii in general, cu atit mai mult va reprezenta un strain pentru contemporanii sai; de vreme ce opera sa nu se adreseaza lor ca atare, ci doar acelei parti din ei ce participa la formarea omeniri in intregul sau; nu exista nimic care sa

poarte o culoare familiara locala in aceasta productie, la care ar putea face apel ei; si indiferent de tot ceea ce vor face, vor sfirsi prin a nu reusi s-o recunoasca, deoarece le va apare in permanenta si complet straina. Oamenii sint mult mai potriviti sa aprecieze omul care serveste circumstantele scurtei lui ore, sau toanelor sale de moment, acel om care apartine momentului, ce se naste ca sa traiasca si sa moara odata cu el. Istoria generala a artei si literaturii ne dezvaluie ca pina si cele mai inalte realizari ale spiritului umanitatii nu sint de regula primite favorabil inca de la inceput; dar vor ramine acoperite de obscuritate pina ce reusesc sa cistige atentia unor inteligente de cea mai inalta ordine, sub a caror influenta ele sint aduse intr-o pozitie, pe care apoi si-o vor mentine in virtutea acestei autoritati ce le-a fost oferita. Daca va fi cautat temeiul acestui tip de comportament, el va fi descoperit in aceea ca in ultima instanta un om poate intelege si aprecia in mod real si corect doar acele lucruri care sint de aceiasi natura cu a sa. O persoana ingusta va aprecia tot ce este marginit, iar o persoana comuna tot ce este mai obisnuit; un om ale carui idei sint amestecate, va fi atras de confuzia in gindire; iar prostii vor face apel la cei care nu au nici ei insisi alta materie cerebrala in afara de limitare si un gol absolut; dar cel mai bun dintre toti, isi va aprecia propria opera, ca pe ceva ce are un singur caracter, unul si acelasi cu al sau. Acest adevar este la fel de vechi ca si memoria fabuloasa a lui Epicarmus Thaumaston ouden esti me tauth outo legein Kal andanein autoisin autous kal dokein Kalos pethukenai kal gar ho kuon kuni Kalloton eimen phainetai koi bous boi Onos dono kalliston [estin], us dut. Sensul acestui pasaj pentru ca el nu trebuie pierdut este ca nu trebuie sa fim deloc surprinsi daca oamenii se simt incintati de ei insisi si isi inchipuie ca reprezinta cea mai fericita situatie; pentru ca tot asa unui caine cel mai bun lucru din lume ii va parea a fi un caine; unui bou, un bou; unui magar, un magar; si unui porc, un porc. Pina si bratul cel mai puternic este incapabil sa-i confere impetuozitate zborului unei unei pene; pentru ca in loc de a-i mari viteza si a imprima un efect miscarii ei, ea se va prabusi de indata la pamint deoarece si-a cheltuit acea putina energie ce i-a fost data si nu poseda nicio masa proprie care sa-i poata fi vehicol pentru moment. La fel se intimpla si cu cele mai nobile si marete ginduri, ba chiar cu capodoperele geniilor atunci cind aici nu exista decit minti marunte, slabe si perverse pentru aprecierea lor, un fapt ce-a fost deplins de un cor de intelepti in toate epocile. Isus fiul lui Sirach de exemplu, sustinea ca a-i spune o poveste unui prost este ca si cum ai vorbi unuia ce se afla cufundat in somn. Cind ii vei spune povestea el va rosti, Si care este problema? [1] Iar Hamlet sustine ca, Un discurs ticalos doarme in urechea unui

prost. [2] Goethe este de aceiasi parere, ca urechii unui natarau nu-i pasa nici de cele mai intelepte cuvinte, Das glcktichste Wort es wird verhhnt, Wenn der Hrer ein Schiefohr ist; si din nou, ca nu ar trebui sa ne descurajem daca oamenii sint stupizi pentru ca nu vei reusi niciodata sa dai nastere unei corole de unde daca arunci piatra intr-o mlastina. Du iwirkest nicht, Alles bleibt so stumpf: Sei guter Dinge! Der Stein in Sumpf Macht keine Ringe [Nota 1: Ecclesiastul, xxii.,8.] [Nota 2: Act. iv. Sc. 2.] Lichtenberg se intreaba: Atunci cind un cap si o carte intra in coliziune si una dintre ele suna a gol, este intotdeauna vorba de carte? Iar intr-un alt loc: Operele de acest fel sint ca si cum ar fi privite in oglinda; daca un magar se va uita in ele, nu te vei astepta sa te priveasca de acolo vreun apostol. Ar fi un lucru foarte bun sa ne reamintim sensibila si miscatoarea tinguire a batrinului Gellert, ca darul cel mai bun dintre toate cite au fost facute omului isi gaseste doar citiva admiratori si cei mai multi dintre oameni iau raul drept bine, un rau zilnic pe care nimic nu-l poate preveni, la fel ca o plaga pe care n-o poate vindeca niciun remediu. Nu exista aici decit un singur lucru de facut, si cit de dificil este asta! prostii sa devina intelepti, iar asta nu se poate intimpla niciodata. Ei nu vor cunoaste niciodata valoarea vietii; ei privesc cu ochii exteriori, insa niciodata cu cei ai mintii si proslavesc trivialul pentru ca binele reprezinta ceva strain pentru ei; Nie kennen sie den Werth der Dinge, Ihr Auge schliesst, nicht ihr Verstand; Sie loben ewig das Geringe Weil sie das Gute nie gekannt. La incapacitatea intelectuala care asa cum spune Goethe, esueaza in a recunoste si aprecia binele care exista, va trebui adaugat ceva ce isi face intrarea in scena pretutindeni, josnicia morala a omenirii, care aici ia forma invidiei. Faima noua pe care omul si-o cistiga il ridica din nou deasupra semenilor sai care astfel sint descompusi moral in aceiasi proportie. Toate meritele remarcabile sint obtinute pe costul acestora care nu poseda niciuna; sau asa cum spune Goethe in Weststlicher Divan intr-o alta fraza, este propria decompunere a cuiva.

Wenn wir Andern Ehre geben Mssen wir uns selbst entadeln Vom vedea apoi cum, oricare ar fi forma pe care excelenta o poate lua, mediocritatea, -- partea comuna de departe a celei mai mari parti din omenire, se aliaza impotriva ei formind o conspiratie pentru a rezista impotriva ei, si daca este posibil chiar s-o domine. Parola secreta a acestei ligi este bas le mrite. Ba chiar mai mult; aceia care au reusit sa realizeze ceva prin ei insisi si sa-si castige o anume faima, nu se arata a fi atit de ingrijorati de ivirea unei noi reputatii, deoarece succesul ei ar fi cumva capabil sa-i arunce in umbra. Plecind de aici Goethe declara ca daca avem de gind sa depindem in viata de favorurile altora, inseamna ca nu am trait deloc; pentru ca oamenii lasindu-se purtati de acea dorinta secreta ca ei insisi sa fie cei care vor trebui sa apara in ochii lumii importanti, ignora bucurosi tocmai existenta noastra; Htte ich gezaudert zu werden, Bis man mir's Leben gegnut, Ich wre noch nicht auf Erden, Wie ihr begreifen knnt, Wenn ihr seht, wie sie sich geberden, Die, um etwas zu scheinen, Mich gerne mochten verneinen. Onoarea in mod contrar intilneste in general o apreciere corecta si nu este expusa atacului violent al invidiei; ba chiar fiecare om este creditat cu posesia ei pina in momentul in care este dovedit contrariul. Dar faima urmeaza a fi cistigata in ciuda invidiei si a faptului ca tribunalul ce acorda laurii este compus inca de la inceput din judecatori ce se arata rauvoitori fata de solicitant. Onoarea este ceva fata de care ne simtim capabili si pregatiti s-o impartim cu oricine; faima sufera de teama uzurparii si este distribuita intr-o proportie mult mai greu de atins, tot asa cum si oamenii se indreapta mai mult catre ea. Mai departe, dificultatile de-a castiga faima prin intermediul unei opere este invers proportional cu numarul posibil al oamenilor care o vor citi; si de aici este mult mai greu sa obtii faima ca autor al unei opere carturaresti decit ca un scriitor ce aspira sa scrie doar pentru amuzament. Cel mai greu dintre toate este fara indoiala in cazul operei filozofice, pentru ca rezultatul catre care ei nazuiesc este foarte vag si in acelasi timp lipsit de o utilitate materiala; ei se vor adresa in principal doar acelor cititori care au preocupari ei insisi in aceasta directie. Este destul de clar atunci plecind de la tot ce am rostit asupra dificultatii de-a cistiga faima ca aceia care desfasoara aceasta munca, fara a fi minati din dragostea fata de subiect, nici de placerea simtita in urmarirea lui, ci doar sub stimulul dictat de ambitie, se intimpla foarte rar sau niciodata sa lase omenirii mostenire o opera nemuritoare. Acel om care cauta sa faca tot ce este bun si original, va trebui sa evite tot ce este rau sa fie pregatit sa infringa parerea gloatei, ba chiar s-o dispretuiasca,

laolalta cu falsele idei conducatoare si liderii ei amagitori. De aici adevarul remarcii (asupra careia a insistat in mod special Osorius de Gloria), ca faima ii evita pe cei care o cauta si ii cauta pe cei care o evita; pentru ca unii se adapteaza ei insisi la gustul contemporanilor, iar ceilalti la sfidarea lui.

Insa desi este dificil sa obtii faima este un lucru destul de usor ca ea sa fie mentinuta odata ce-a fost cistigata. Aici din nou faima este in opozitie directa fata de onoare, care se presupune ca fiecare o detine. Onoarea nu trebuie castigata; ea doar nu trebuie pierduta. Insa tocmai aici se regaseste dificultatea! Pentru ca printr-o singura actiune nemerituoasa, ea este spulberata definitiv si iremediabil. Dar faima in sensul propriu al acestui cuvint, nu poate disparea niciodata; pentru ca actiunea sau opera prin care este cistigata nu poate fi niciodata nimicita; si faima este atasata autorului ei, desi el nu face nimic pentru a o merita din nou. Faima care este pierduta sau cea care se disipa, dovedeste ea insasi prin asta ca este falsa, cu alte cuvinte nemeritata si este datorata unei supraestimari de moment asupra operei unui om; ca sa nu mai vorbim de acel gen de faima de care se bucura Hegel, pe care Lichtenberg il descrie ca trimbite inaltate de o clica de studenti admiratori ecoul zgomotos al unor capete seci; o asemenea faima va face posteritatea sa zimbeasca cind va arunca lumina asupra arhitecturii grotesti a cuvintelor, un cuib superb din care insa pasarile au zburat cu multa vreme in urma ; el va bate la usa acestei structuri destramate a conventionalitatilor si o va descoperi in totalitate goala! Nici macar vreo urma a prezentei vreunui gind pe aici care sa te invite s-o strabati. Adevarul este ca faima nu inseamna nimic altceva decit ceea ce reprezinta un om in comparatie cu altii. Este esentialmente relativa in caracterul ei si de aceea doar de o valoare indirecta; pentru ca ea se spulbera in momentul in care oamenii devin intocmai ceea ce este acel om faimos. Valoarea absoluta poate fi predicata doar prin ceea ce un om reprezinta, ceea ce el poseda in toate circumstantele ceea ce este in mod direct un om si ceea ce reprezinta in sine. Posesia unui intelect maret sau a unei inimi de exceptie, care sa se dovedeasca merituoase pentru ca un om sa-si doreasca sa le detina si care sa il conduca spre fericire, si nu doar simpla lor faima. Nu faima ci ceea ce serveste pentru a deveni faimos, reprezinta tocmai ceea ce un om ar trebui sa pretuiasca. Aceasta este adevarata substanta fundamentala si faima este doar un accident ce afecteaza subiectul in principal ca un soi de simptom extern, ce serveste doar la a confirma propria parere despre sine. Lumina nu este vizibila pina ce nu intilneste ceva in care sa se reflecte; iar talentul este sigur de el doar atunci cind faima lui s-a raspindit peste tot. Dar faima nu este un simptom sigur al meritului; pentru ca foarte bine se poate intimpla sa o aveti pe una, fara insa sa o detineti si pe cealalta; sau asa cum frumos o spune Lessing, Unii oameni obtin faima iar altii o merita. Ar fi o existenta mizerabila daca ar trebui ca valoarea sau nevoia de valoare sa depinda de ceea ce gindesc oamenii; insa asa s-ar putea desfasura viata unui erou sau geniu daca meritul ar consta in faima, in aplauzele multimii. Fiecare om traieste si isi

duce existenta pe propriul sau cont si de aceea in principal in sine si pentru sine; de aceea in tot ceea ce este el si in intregul sau comportament al fiintei sale este concentrat asupra sinelui mai mult decit asupra oricarui alt om sau asupra a orice altceva; astfel incit daca el nu este suficient de merituos in acest sens, nu poate fi mai meritos nici intr-alte privinte; Ideia pe care ceilalti si-o formeaza asupra propriei existente este ceva secund, derivat, ce se dovedeste a fi expus la toate shimbarile sansei si care in final il afecteaza doar indirect. Pe linga asta mintea celorlalti oameni este un loc prea jalnic pentru a reprezenta salasul adevaratei fericiri pentru om -poate doar o fericire iluzorie, insa cu siguranta nu una reala. Si ce adunatura amestecata se iveste in Templul Faimei Universale! in general ministri, sarlatani, jongleri, dansatori, cintareti, milionari, bancheri si camatari! Este un templu in care cea mai sincera recunoastere, cea mai genuina stima este oferita mai degraba pentru cele citeva aptitudini ale unor astfel de oameni, decit pentru superioritatea mintii, fie si de cea mai inalta ordine, cea care obtine din partea marii majoritati doar o recunoastere verbala! Din punctul de vedere al fericirii omenesti faima cu siguranta nu se dovedeste nimic altceva decit o foarte rara si delicata farima pentru apetitul ce hraneste mandria si vanitatea un apetit care este foarte bine ascuns, ce exista intr-un grad lipsit de cumpatare in fiecare om si probabil se va manifesta cel mai puternic dintre toate in acei oameni care isi fixeaza in inima lor tinta de-a deveni faimosi cu orice pret. Astfel de persoane vor trebui sa astepte un anumit timp in incertitudine, tot asa ca si propria lor valoare, inainte sa-si faca prezenta acele ocazii favorabile care sa-i puna la incercare si sa le permita sa arate celorlalti oameni productia lor; insa pina atunci ei se simt ca si cum ar suferi in secret urmarile unei injustitii. [1] [Nota 1: Una dintre cele mai mari placeri consta in a fi admirati; dar cei care ne admira, chiar si daca ar avea cele mai bune motive sa faca asta, se dovedesc extrem de greoi in a-si exprima sentimentele. De aceea cel mai fericit om este cel care reuseste sincer sa se admire el insusi atita vreme cit ceilalti oameni il lasa singur.] Dar asa cum am explicat la inceputul acestui capitol este pusa o valoare - ce se dovedeste prea mare si lipsita de ratiune,- pe parerea care o au despre noi ceilalti oameni, una cit se poate de disproportionata fata de valoarea ei reala. Hobbes are una dintre remarcile de forta pe acest subiect; si fara urma de dubii el este cel care are dreptate. Placerea mentala, scrie el, si extazul de orice fel se ridica atunci cind facem o comparatie intre noi si ceilalti, vom ajunge astfel la concluzia ca ar trebui sa gindim mai mult asupra noastra. Astfel vom putea intelege foarte bine marea valoare care ii este totdeauna atasata faimei, tot asa cum merita orice sacrificii daca exista aici cele mai slabe sperante in atingerea ei. Faima este impulsul din care se ridica spiritul cel mai clar. (Cel care are infirmitatea unei minti nobile) Pentru a naste incintare si a trai apoi zile pline de truda.

Si din nou: _Cit de greu este sa cuceresti Piscurile inalte unde mindrul templu al Faimei straluceste in departari! [Nota: Milton, Lycidas.] Putem astfel intelege cum de cei mai infumurati oameni din lume vorbesc mereu despre _la gloire, cu credinta implicita in ea ca un stimulent catre cele mai marete actiuni si realizarea celor mai importante opere. Insa nu poate fi niciun dubiu ca faima este ceva secundar in caracterul ei, un simplu ecou sau reflectie asa cum ar fi o umbra sau un simptom de merit; si in orice caz, ceea ce incita admiratia trebuie sa fie mult mai valoros decit admiratia insasi. Adevarul este ca un om se simte fericit nu datorita faimei ci prin ceea ce i-a adus faima, prin meritele sale, sau sa vorbim mai corect, prin dispozitia si capacitatile de la care provin meritele sale, indiferent daca ele sint de natura morala sau intelectuala. Cea mai buna parte din natura unui om ce porneste insasi de la necesitate va trebui sa fie mai importanta pentru el decit pentru oricine altcineva; reflectia ei, parerea ce exista in mintea celorlalti oameni, este o chestiune ce-l poate afecta doar intr-un grad subordonat. Care poate fi oare acela ce merita faima fara a lua posesia ei de departe ca pe cel mai important element in fericire, si care-i poate oferi in acest fel si o consolare pentru pierderea celorlalte bucurii ale vietii. Nu se intimpla oare adesea ca acel om ce este gindit maret de masele de incompetenti si de oamenii infatuati, iar in realitate sa se dovedeasca maret doar acela care poate sa ne miste intr-un asemenea mod incit ajungem sa-i invidiem pozitia; iar faima sa se dovedeasca a sta nu tocmai in faptul ca posteritatea va auzi de el, ci tocmai in aceea ca el este creatorul unui sistem de gindire ce merita sa fie tezaurizat si studiat vreme de sute de ani? Pe linga asta daca un om a reusit sa realizeze asta el poseda ceva care nu poate fi smuls din sine; si diferit de faima, mai exista aici o posesiune ce depinde in intregime doar de el insusi. Daca admiratia era principalul sau obiectiv nu va fi nimic in el sa poata fi admirat. Asta se intimpla in cazul acestui fals, al nemeritatei faime; pentru ca destinatarul ei traieste fara insa sa posede in realitate acel substrat solid pentru care faima reprezinta un semn exterior si vizibil. Falsa faima adesea il plaseaza pe posesorul ei in afara parerii favorabile despre sine; pentru ca destul de curind poate sosi acel timp cind in ciuda iluziei nascute de dragostea de sine, se va simti ametit de inaltimea la care el n-a avut niciodata meritul sa se cocoteze, sau va privi catre sine ca la o moneda contrafacuta; apoi se va afla in permanenta sub suferinta pricinuita de amenintarea descoperiri si a binei meritate retrogradari, astfel va putea citi sentinta posteritatii inscrisa pe fruntea cunoascatorilor la fel ca un om care isi datoreaza averea unui inscris fals. Faima adevarata este acea faima ce soseste dupa moarte si nu-i va fi cunoscuta niciodata destinatarului ei; si totusi el este inca numit un om fericit!

Fericirea ei sta deopotriva in posesia acelor calitati de exceptie care au cistigat faima pentru el si in ocazia ce i-a fost oferita de sansa sa le poata dezvolta in acele clipe de ragaz in care el a actionat, tot asa cum asta i-a prilejuit obtinerea unei placeri. Este vorba doar de acel efort care este facut din adincul inimii, cel care intotdeauna isi cistiga laurii meritati. Grandoarea sufletului sau bogatia intelectului, ceea ce fac ca un om sa fie fericit; intelectul, asa cum isi pune amprenta asupra productiei sale, sau va primi admiratia secolelor ce vor urma, ginduri care-l fac sa fie fericit si vor fi la rindul lor sursa de studiu si incintare pentru acele spirite alese ale celei mai indepartate posteritati. Valoarea faimei postume sta in meritul ei; iar asta ii este singura recompensa. Daca opera are destinul de-a atinge faima in timpul vietii autorului sau, este doar o chestiune de sansa si nu are o prea mare importanta. Pentru ca oamenii obisnuiti nu au o putere critica asupra ei si sint absolut incapabili sa aprecieze dificultatile unei opere gandioase. Oamenii sint intotdeauna inriuriti de autoritate; si cind faima este larg raspindita inseamna ca nouazeci-si-noua la suta dintre ei au credinta existentei ei. Daca un om este de departe faimos si cunoaste o larga recunoastere inca din timpul vietii, daca el va fi intelept nu va pune prea mare valoare pe ea, pentru ca nu este nimic mai mult decit ecoul a citorva voci, pe care sansa de-o zi le-a facut sa cinte in favoarea sa. Un muzician ar putea fi flatat de aplauzele zgomotoase ale audientei; insa daca ar fi cunoscut ca este aproape complet surd si pentru a-si ascunde infirmitatea el apasa clapele cu si mai multa vigoare ori de cite ori observa ca una sau doua persoane prezente in sala il aplauda? Si ce ar putea spune daca ar cunoaste ca acei citiva, ce il aplauda acum, sint tocmai agitatorii platiti pentru a asigura cele mai puternice ovatii pentru cei mai slabi interpreti! Este usor sa vezi de ce contemporanii pretuiesc atit de rar extinderea faimei postume. Intr-o extrem de subtila descriere a templului faimei literare, D'Alembert remarca faptul ca sanctuarul faimei este ocupat de marile spirite disparute, care in timpul vietii nu si-au putut gasi locul aici si doar de citeva personalitati ce mai sint inca in viata, care aproate toate urmeaza sa fie expulzate de aici la moartea lor. Permiteti-mi sa remarc in trecere ca a ridica un monument in cinstea unui om in timpul vietii seamana mai mult cu o declaratie ca posteritatea nu este demna de incredere in judecata asupra lui. Daca un om va avea prilejul sa vada adevarata sa faima, asta se intimpla foarte rar inainte ca el sa ajunga batrin, desi au existat numerosi artisti si muzicieni ce fac exceptie de la aceasta regula, insa doar citiva filozofi. Acest lucru este confirmat de portretele pictate ale personalitatilor devenite celebre prin operele lor; pentru cei mai multi dintre ei acest lucru are loc doar dupa ce opera lor a atins celebritatea si in general ii infatisaza batrini si albi; iar acest lucru este mult mai special daca portretele filozofilor sint cele care au reprezentat pentru artisti insasi opera vietii lor. Din punct de vedere eudemonologic acesta este un aranjament foarte potrivit; tot asa cum faima si tineretea reprezinta prea mult pentru un muritor pentru a le detine in acelasi timp.

Viata este in sine o problematica atit de nefericita incit trebuie exercitata cea mai stricta economie spre binele ei. Tineretea detine destul in sine pentru a-si permite sa faca cheltuieli si trebuie sa ne multumim cu ceea ce ne ofera. Dar atunci cind deliciile si bucuriile vietii ne vor parasi odata cu inaintarea in virsta, tot asa cum frunzele parasesc un copac in mijlocul toamnei, faima va descoperi prilejul favorabil de-a imboboci, la fel ca o planta ce infloreste in plina iarna. Faima reprezinta acele fructe care vor trebui sa creasca pe toata durata verii pentru a ne putea bucura de ele in vremea Craciunului. Nu exista o mai mare consolare la batrinete decit sentimentul ce este oferit de faptul ca ne-am angajat intreaga forta a tineretii intr-o opera ce ramine vesnic tinara. In final sa examinam ceva mai indeaproape tipurile faimei care sint atasate diferitelor scopuri intelectuale; pentru ca remarcile mele sint concentrate mult mai imediat asupra faimei de acest tip. Gindesc ca in mare se poate spune ca ilustrarea superioritatii intelectuale consta in elaborarea acelor teorii formatoare, ce inseamna descoperirea de fiecare data a unor noi combinatii plecind de la existenta unui bagaj de date determinat. Aceste date pot apartine unei tipologii extrem de diversificate; dar cu cit mai bine sint cunoscute si cu cit mai mult vin in contact cu experienta de fiecare zi, cu atit mai rasunatoare si cunoscuta va fi si faima ce va fi cistigata prin actiunea de teoretizare asupra lor. De exemplu daca datele in chestiune sint numere, linii sau branse ale stiintei, cum ar fi fizica, biologia, botanica, anatomia sau pasaje eronate din autori antici, ori inscriptii indescifrabile, scrieri in alfabete necunoscute, sau momente obscure din istorie; tipul de faima obtinut in urma utilizarii corecte a acestor date nu se va extinde mult prea departe de cercul celor ce se ocupa cu studierea lor un numar mic de persoane, cei mai multi dintre ei ducindu-si viata in izolare, departe de invidia celorlalti, cei care devin faimosi in bransa lor specifica de cunostinte. Dar daca datele sint de-o astfel de natura incit pot fi cunoscute de toata lumea, de exemplu caracteristicile fundamentale ale mintii sau inimii omenesti, cele care sint asemanatoare la toti; sau actiunile fizice ce se desfasoara constant in fata ochilor nostri, ori cursul general al legilor naturale; faima ce urmeaza a fi cistigat prin scoaterea in lumina a unor teorii noi si adevarate in mod vadit in privinta lor, apartine unui astfel de gen care in timp se va extinde asupra intregii lumi civilizate; pentru ca daca datele sint accesibile tuturor, teoria va fi deasemenea general inteligibila. Insa dimensiunea faimei va depinde de dificultatile pe care va trebui sa le depaseasca; si cu cit mai general sint cunoscute datele, cu atit mai greu va fi sa formulam o teorie care sa contina deopotriva in interiorul ei adevar si noutate; deoarece cela mai mari spirite sint preocupate de aceste problematici si cu atit mai greu ne va fi, sau aproape imposibil, sa rostim ceva care nu a mai fost spus pina acum in acest domeniu. Pe de alta parte datele care nu sint accesibile pentru toata lumea si pot fi obtinute doar dupa un mare efort si intimpinind cele mai mari dificultati, aproape intotdeauna vor

admite noi combinatii si teorii; astfel daca ele vor suna cognoscibile si judecata este capabila sa realizeze operatiuni asupra lor calitati ce nu implica puteri intelectuale foarte mari un om poate usor sa fie atit de norocos incit sa aduca in lumina noi teorii in privinta lor, ce in acelasi timp sa fie si adevarate. Insa faima obtinuta pe aceasta cale nu se va extinde mult prea departe de cercul celor ce poseda cunostinte asupra datelor in discutie. Pentru a rezolva probleme de acest gen este neindoielnic necesara existenta unui ideal inalt care sa cuprinda in sine disponibilitate pentru aprofundarea studiului si depunerea unei mari cantitati de efort, iar asta doar pentru a lua in posesie acele date; in vreme ce urmand calea prin care este cucerita faima ce cunoaste cea mai mare apreciere si raspindire, datele pot fi obtinute fara niciun fel de efort. Dar in aceiasi proportie in care este necesar un efort mai redus este impusa aici prezenta unui real talent sau chiar insasi a geniului; si intre detinerea unor asemenea calitati si corvoada impusa de studiu nu este posibila niciun fel de comparatie, nici in ceea ce priveste valoarea intrinseca, nici a stimei ce este obtinuta. Si acei oameni ce simt ca poseda o capacitate intelectuala solida si o judecata sanatoasa si inca nu au pretentia existentei celor mai inalte forte intelectuale, nu ar trebui sa se teama sa efectueze studii laborioase; pentru ca prin intermediul lor pot ajunge sa rezolve sarcini situate deasupra posibilitatii celei mai mari parti a omenirii, care are aceste date plasate in mod constant chiar in fata ochilor ei; astfel vor putea atinge acel loc indepartat ce este accesibil doar urmand drumul anevoios al cunoasterii. Pentru ca aceasta este o sfera unde exista infinit mai putini rivali, in care un om ce poseda doar capacitati relativ moderate isi poate gasi mult mai repede sansa sa lanseze o teorie ce contine atit noutate cit si adevar; meritul descoperirii va consta partial in dificultatea de-a dobindi accesul asupra datelor. Dar care va fi apreciat de cei preocupati de studiul aceleiasi branse, cei care sint singurii ce detin cunostinte asupra acestui subiect, un rasunet slab, destul de indepartat de multime. Si daca vom urmari acest tip de faima destul de departe in timp, vom putea in cele din urma ajunge la un punct in care datele ce se dovedesc foarte dificil de preluat constituie in sine suficient pentru a forma insasi fundatia faimei, fara a mai fi necesara elaborarea unei teorii asupra lor; calatoriile realizate de exemplu in regiunile situate in colturile cele mai indepartate ale lumii, care tocmai de aceea sint si foarte putin cunoscute, il vor face faimos pe un om prin ceea ce a vazut si nu prin ce a gindit. Marele avantaj al acestui tip de faima este acela ca a relata ceea ce a vazut cineva este un lucru mult mai usor decit a impartasi cuiva gindurile, iar oamenii sint mult mai capabili sa inteleaga descrierea, in vreme ce in cazul ideilor se dovedesc mai putin pregatiti sa citeasca un autor decit un altul. Asmus a spus, Cind cineva pleaca intr-o calatorie indepartata Are o poveste de spus. Si cu toate acestea cunostintele personale ale calatorilor celebri ne amintesc un vers din Horatiu noi scene nu totdeauna inseamna si noi idei

Caelum non animum mutant qui trans mare currunt. [1] [Nota 1: Epist. I. II.] Dar daca un om se descopera in posesia unor forte intelectuale, astfel incit sa-i permita sa aventureze singur in rezolvarea celor mai dificile chestiuni-- acelea ce privesc natura si intreaga umanitate privite in cuprinsul cel mai larg, va face bine sasi extinda in mod egal viziunea in toate directiile, fara a apuca un drum ce-l indeparteaza, ratacindu-l prin nesfirsita incilceala a atit de inselatoarelor trecatori, sau sa apuce sa prospecteze regiuni mult prea putin cunoscute; cu alte cuvinte fara a se preocupa el insusi de intreaga bransa a cunostiintelor, pentru a intra prea mult pina si in acele detalii ce sint lipsite de insemnatate. Nici macar nu este necesar sa caute subiecte prea dificil de accesat pentru a fi in masura sa scape de multimea rivalilor; obiectivele cele mai firesti ale vietii ii vor oferi material pentru impunerea adevarului unor teorii noi in aceste directii ce sint atit de adesea strabatute; iar realizarile lui vor putea fi recunoscute si apreciate de toti cei care formeaza marea parte a omenirii, ce poseda la fel de bine si cunostintele asupra datelor ce sint tratate aici. Si ce diferenta uriasa exista intre specialistii in fizica, chimie, anatomie, mineralogie, zoologie, psihologie, istorie si oamenii ce se ocupa de cele mai grandioase actiuni ale vietii omenesti, poetii si filozofii!

THE ESSAYS OF ARTHUR SCHOPENHAUER TRANSLATED BY T. BAILEY SAUNDERS, M.A.

THE WISDOM OF LIFE.

Tr. ~ CasCarino ~