atitudini
Magda Ursache
TEMÃ LA CONªTIINÞÃ
„Uneori, în eroare, în înþelegerea erorii rezidã
mai mult adevãr decât într-o sutã de maxime”.
N. Breban, Vinovaþi fãrã vinã
Cartea lui Nicolae Breban, având ca subtitlu Vinovãþia
româneascã, eseu inteligent despre inocenþã ºi vinã, e de
revãzut. Cu experienþa existenþei într-o orânduire fãrã dialecticã
ºi fãrã opoziþie, dar ºi a schimbãrii – cu risc – a meridianului, N.
Breban e obsedat de marile întrebãri privind culpa colectivã ºi
individualã; se teme de generalitãþi ºi de generalizãri ºi are
dreptate. Adevãrul, cum s-a tot observat, nu vrea sã fie nici pur,
nici simplu; e victimã de lux (umblã cu capul spart), el însuºi
vinovat fãrã vinã. Iar ºirul nevinovaþilor fãrã vinã este enorm.
Ca Alice Voinescu, „epuratã” din Catedra de Istoria literaturii
dramatice a Conservatorului, prin ordinul lui Ion Pas, Ministrul
Artelor. Arestatã în aprilie ’51 pentru cã participase la o conferinþã
a lui Petru Manoliu. Expediatã 12 luni la Ghencea, în colonie de
muncã, apoi în DO, lângã Tg. Frumos. Avea 68 de ani ºi tensiune
26. Memoriul trimis lui Iosif Chiºinevski a fost remis lui
Nicolschii (da, cu doi i!) ºi torþionarul a rãspuns: „Consider cã
s’a procedat just anulându-i se pensia”. Am ales acest caz
pentru cã eminenta profesoarã n-a fost defel implicatã politic;
vina (fãrã vinã) i-a fost impusã de un regim opresiv, aºa cum
rudele condamnaþilor politici erau ºi ele internate în lagãre,
Faustrecht, Dreptul Pumnului, fiind mai tare decât Justiþia.
În Jurnalul fericirii, N. Steinhardt scrie despre demenþa
arestãrilor: lotul celor care jucau bridge, lotul Patriarhiei, lotul
ascultãtorilor de Vocea Americii, lotul spiritiºtilor, lotul
filateliºtilor (pe unul dintre timbrele schimbate de colecþionari,
se afla – grozãvie! – chipul mareºalului Antonescu). S-a murit
în puºcãrie pentru un titlu interzis, pentru un comentariu negativ
despre un film sovietic, la coada pentru pâine (neagrã). În
Labirintul exilului, Aura Christi menþioneazã cã mãtuºa ei,
Anastasia Juºkov, a fãcut Siberie, sub Stalin, pentru o carte
româneascã. Alt fapt autentic, intrat într-un roman al meu: un
þãran a fost aruncat în temniþã pentru cã i s-au gãsit la
percheziþie cãrþi prohibite. Erau ale fiului sãu, mort pe front.
Þãranul era analfabet, a învãþat sã citeascã în puºcãrie.
Douãzeci ºi cinci de ani muncã silnicã a primit Dinu Pillat
(ºi) pentru romanul Aºteptând ceasul de apoi, manuscris
dispãrut. Colega de institut, Cornelia ªtefãnescu, a fost arestatã
pentru cã îi pãstra ascuns un exemplar din dactilogramã,
pierdut ºi el. Iatã de ce adevãrul trebuie spus nu din când în
când sau când ºi când. Rememorarea epocii comuniste, în cât
mai multe cãrþi, e hiperutilã pentru a înþelege ce pare unora de
neînþeles, iar altora – poveºti de demult, complet inactuale.
Altfel, „va exista numai ce vor ei”, cum avertizeazã Petru
Cimpoeºu în Christina Domestica ºi Vânzãtorii de suflete.
Am strigat cu disperare, în Piaþa Universitãþii, la „golani”:
„Vinovaþii fãrã vinã
vor sã se facã luminã”.
PRO
SAECULUM 6/2008
Nu s-a fãcut. Au avut parte, la noi, torþionarii de declasare
socialã? Niet. Vinovãþia lor a fost clasificatã. S-a creat chiar o
psihologie a resentimentului. Nu faþã de vinovat, ci faþã de victimã,
care trebuie sã fie iertãtoare din inimã ca Marcu Ascetul. Dacã nu
poate fi, dã dovadã de slãbiciune moralã sau de intoleranþã. Or,
cu intoleranþa nu-i de glumit. E incorect politic sã fii intolerant,
sã ceri pedeapsã pe mãsura crimei ºi nu iertare pentru crimã.
Oana Orlea, în Les années volées, Paris, Seuil, 1992, scrie
cã medicul unei închisori prin care a trecut, Kahane, aviza
suplimentele de torturã. Întrebat dacã insul mai rezistã, dãdea
aviz bestiilor sã continue: „Da, desigur, însã cu puþinã atenþie”.
ªi bãtãile la tãlpi, bãtãile pe ranã, bãtãile în cap, bãtãile în ochiul
scos continuau. Dar ce mai conteazã Patimile, dupã Piteºti,
Jilava, Aiud, Gherla, Canal, unde cei demascaþi mureau în
chinuri?
Istoria României a ajuns, în liceu, dexteritate, ca lucrul
manual. Noi trebuie sã ne cultivãm pacea sufleteascã într-o
Românie desmemoriada ºi sã ne ocupãm de îngerologie,
întorcând spre cãlãu ºi celãlalt obraz, deºi vinovãþiile lor sunt
imprescriptibile. Resentimentul pare inuman. Dement chiar.
Ura, la fel. Întunecã suflet ºi minte. Aºa o fi, dar ura asta e în
primul rînd tragicã. În formularea eseistului Breban, „farsa
socialã ca formã a tragicului”.
Cu vocea-i de pe altã lume, de dincolo, Pacepa acuzã, peri-
odic, crimele comunismului, ca ºi cum n-ar fi luat parte la ele,
iar Pleºiþã face haz, la televizor, pe seama loviturilor date lui
Paul Goma. Cei care au încurajat ºi slujit la greu paranoia
dictatorului îºi cautã alibiuri, tot la televizor, pe seama
„eramaibinelui” ceuaºesc.
Eu, una, nu-l pot judeca blând ºi cumpãtat pe torþionar. Nu
mã pot ruga pentru „fratele Alexandru” ciomãgarul, care bãtea
deþinutul dacã se uita spre fereastrã, chiar când fereastra era
oblonitã, pentru „fratele Alexandru” gardianul, care uda încã ºi
încã noroiul de fecale de pe podeaua beciului, pentru „fratele
Alexandru” care-ºi turna colegul de celulã pe motiv cã þinea
ascuns sub saltea un fascicul din Biblie. Nici nu cred cã heriniile
funcþioneazã ca-n antichitate. În transmodernitatea noastrã, li
s-au tocit ghearele ºi ciocurile. Nu cred cã i-au sfâºiat conºtiinþa
lui Nicolschy.
Ni se spune, consolator, cã Dumnezeu mai iartã, Conºtiinþa
nu. Dar avea Nicolschy conºtiinþa încãrcatã când le-a trântit
uºa-n nas reporterilor, grãbit sã-ºi facã bagajele spre Ungaria,
sã cearã azil politic?
Marii vinovaþi nu se aratã, postsocialist, dispuºi sã-ºi facã
procese de conºtiinþã, sã se mãrturiseascã, sã-ºi cearã iertare,
sã se autolustreze. Cel mult, justificã vina (nu personalã, ci
colectivã!).
Cu sloganul liberal, Alungaþi lupii! sunt în acord. Mai ales cã
lupilor tare le place s-o facã pe mieii Domnului, sã joace rol de
agnus Dei ºi sã intoneze tropare. Citez din Vinovaþi fãrã vinã:
„A da vina pe alþii este folositor, uneori, pentru a-þi pãstra
17
 atitudini
încrederea în tine – ºi, uneori, e chiar adevãrat! – dar, à la
longue, ne împinge nu numai într-o profundã ºi labirinticã
eroare, dar ne stricã puterea de a judeca, de a percepe
realitatea”.
Scuze-s destule: contextul socio-politic alterând individul,
ukazul sovietic, ideologizarea ca fatalism, doctrina comunistã
ca utopie aplicatã, nedreptãþile istoriei etc. Numai cã autorii de
texte oficiale erau ºi un fel de autori de acte oficiale. Un
exemplu? Articolul lui Radu Popescu, din „Gazeta literarã” de
septembrie ’57, contra lui Cioran, unde Cioran era numit
pitecantrop, hotentot tatuat cu formule universitare, Don Juan
pentru bucãtãrii ºi bucãtãrese. Acest articol a fost folosit în
anchetã ca argument imbatabil contra acuzatului, iar Radu
Popescu a depus la proces ca martor al acuzãrii.
Compromisurile (marile) ºi adaptãrile (micile) la ancien
régim sunt puse-n aceeaºi oalã. „Toþi am fost vinovaþi”, se tot
aude dinspre beneficiarii regimului roºu, dinspre cei cãrora le
convine sã punã problema în termeni colectivi. „Vinovaþi mai
mult sau mai puþin”. Ei, aici e aici! Mai mult sau mai puþin. Unul
a fost în postura de a decide, altul – de a se conforma deciziei.
Sau nu, în rare cazuri! Poziþia de dominare ºi de control nu-i
totuna cu poziþia de dominat ºi de controlat. Iar acest amestec
al victimelor reale cu foºtii aparatciki trecuþi în rândul doi de
Ceauºescu l-a surprins bine N. Breban: e vorba de cei care
acuzã, dupã vechi ºabloane cominterniste, cu gâtlejul încã
rãguºit de ordinele urlate.
Expus la zidul infamiei pentru colaboraþionism cu
Securitatea este Ion Caraion. Nu cel care l-a împins la asta, nu
cel care l-a lovit cu bara de fier în piept, nu cel care l-a condamnat
la moarte. „Avem, spunea Octavian Paler, nefericita capacitate
de a pune un grãtar cu mititei pe orice Golgotã”. Lui Paler,
disident PCR autentic (redactor-ºef la România Liberã” din 70
pânã în august 87, deputat MAN între 80-84), unul dintre puþinii
care ºi-au fãcut probleme de conºtiinþã pentru cedãri (Dixi et
salvavi animam meam) ºi s-a recunoscut a fi fost „martor speriat
ºi tãcut” al sistemului, ei bine, lui Paler i-a arãtat drumul spre
Canossa (varianta post-comunistã pentru criticã ºi autocriticã)
un ºtefangheorghist. Ne îndemna, anþãrþ, nu spre Mormântul
Sfânt, ci spre mausoleul lui Lenin. Iar autorul Polemicilor
cordiale, calomniat ºi insult, ºi-a demonstrat mereu adevãrul
pânã-n moarte.
În interviul-testament cu Paler, Daniel Cristea-Enache
întreba cine sã fie judecãtorii epocilor trecute?
Tinerii? Nu cã n-au trãit traiul de „lagãr” socialist. Bãtrânii?
Nu cã n-ar putea fi obiectivi, imparþiali, cã ar face pledoarie pro
domo, cum i s-a reproºat lui Paler însuºi. Conaþionalii? Nu, cã
n-au protestat, n-au reacþionat, deci sunt acuzabili ca pasivi.
Strãinii? Nu, cã n-au mâncat salam cu soia. Aºa, ca sã ajungem
sã spunem ca Regele Lear: „eu cred cã nu-i nimeni, nu-i nimeni
vinovat”. De vinã e – global – comunismul recent împuºcat ºi
îngropat. Aºadar, cine sã fie judecãtorii? Rãspund: sã fie cei
umiliþi de temniþã, nu ºi zdrobiþi de ea; cei umiliþi, dar nu învinºi
de orînduirea roºie.
În democraþia noastrã second hand, în libertatea la mîna a
doua (mulþumesc, Nicolae Breban!), ºi culpabilizarea se face
pe alese. Vina e, la noi, ca ºi minciuna: prin omisiune, prin
diversiune, prin distorsiune. Activiºti PCR activi (ºi nu-i
tautologie!) care ne dirijau gândirea, ne pãzeau sã nu ieºim din
rând(uri), se ocupau cu „repartizarea judicioasã a cadrelor”,
adicã ne debarcau sau ne avansau dupã criteriile lor strâmbe,
18
dupã pohta ce-o pohteau, sunt invitaþi în emisiuni TV, ca surse
de autoritate ºi de prestigiu ºi-ºi ºlefuiesc biografiile ca pe
lentile.
Sursele de confuzie sunt multiple. Memoriile unui dac
ambiþios, aºa se intituleazã o recenzie la re-memorãrile lui Petru
Groza. Dupã relatarea lui Pamfil ªeicaru, singurul gazetar
condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului,
cinicul Groza, internat o lunã în lagãrul de la Tg. Jiu pentru
trãdare de þarã, s-a apãrat:
„Cum mã acuzaþi de vânzare, când toatã viaþa n-am fãcut
altceva decât sã cumpãr?”.
Mai ales conºtiinþe, ca ºef de guvern.
Mihai ªora crede cã procesul (24/26 februarie 60) lotului
Noica a fost „opera” lui Leonte Rãutu; ca ºi „demascarea” din
Aula Facultãþii de drept contra Miliþei Petraºcu, soþilor Marius
Nasta etc. Scenariul ºi regia: Rãutu. Imediat dupã sentinþa datã
în 28 februarie, „Scînteia” îl omagia la 50 de ani. Zbirul ideo-
logic absolut primise ca mãrþiºor ordinul Steaua RPR. Iar noi,
postsocialist, îl ocãrâm pe Noica, îi judecãm „structura
stalinistã”. Leonte Rãutu doarme-n pace („Trãiascã lupta pentru
pace!”) lângã Ana Pauker, re-brandizatã în Scufiþa-Roºie
inocentã, mîncatã de lupul Dej; lîngã Iosif Chiºinevshi,
luptãtorul cu „ghiarii ºi cu dinþile” contra marilor nume ale
culturii româneºti. În pãtucul lor ºi-au dat duhul ºi Rãutu, ºi
Nicolsky, dinostalinozaurii carnivori.
Adriana Georgescu, ºefa de cabinet a prim-ministrului
Rãdescu, a fost torturatã de acest Nicolschi, sau cum i s-o fi
scriind numele, cu y ori nu, mascã onomasticã pentru Boris
Grünberg. În procesul de la Berna (unde Ambasada României
i-a dat în judecatã pe „torþionarii anticomuniºti”), Adriana
Georgescu ºi-a scos în faþa judecãtorului (care o ironiza cã
aratã bine dupã schingiuirea la care a supus-o Securitatea)
placa dentarã. A dovedit cã nu mai avea un dinte. Ca profetolog
ºi-a dat duhul ºi Brucan, complet deculpabilizat pentru cã a
ºtiut sã-ºi cumpere indulgenþe ºi de la Rusia ºi de la America.
„Fraþilor, avertiza nea Petrache Þuþea, licheaua nu
evolueazã”. Alþi vechi staliniºti îºi mãnâncã în liniºte
indemnizaþiile de merit, re-compunînd jurnale cu „efect de real”
ca sã se auto-eroizeze.
ªi pentru cã noi preferãm monologul (ca sã ne minimalizãm
greºelile proprii, dar ºi ca sã le scoatem în evidenþã pe-ale
celorlalþi), eseul-eveniment, Vinovaþi fãrã vinã, a rãmas fãrã
ecoul pe care ar fi trebuit sã-l aibã. Însuºi autorul lui s-a îndoit
de impactul cu mediul intelectual-literar, ºtiind bine de ce. ªi
câte n-ar fi de discutat (ºi de clarificat) pe temele propuse de N.
Breban, mereu actuale ca: transferul de la vina de origine, de
rasã la vina de clasã, de la grupul de vinovaþi din conducerea
statului totalitar la vina colectivã de a nu reacþiona la frig, foame,
întuneric; „teatrul victimizãrii româneºti”, altfel spus, al
autovictimizãrii etnice.
Romancierul de talie înaltã „descrie” vinovãþia ca „obiect
aºezat în spaþiu”, nu în vid. O face cu condeiul de prozator al
descrierii, îndemnându-ne sã deosebim binele din rãu ºi rãul
din bine. Ce-i repugnã e insul care se crede exemplar intelectual
ºi moral, lins-prelins ºi absolvit de orice vinã. Ca actorul
Rebengiuc, oferind hârtie igienicã pentru o gurã mai curatã.
Iar soluþia o dã Nicolae Breban ferm (ºi-l citez tel quel, fãrã alt
comentariu): asumarea „vinei trecutului”. Cu riscul ca aceastã
asumare „sã «conþinã» eventual mai multã vinã (sublinierea îi
aparþine lui N. Breban) decât mai puþinã!”.
PRO
SAECULUM 6/2008