SCURT ISTORIC AL MASAJULUI

Una din cele mai corecte si sintetice definitii ale masajului a fost formulata de reputatul si regretatul Profesor dr. docent Adrian N. lonescu, ca fiind: o prelucrare metodica a partilor moi ale corpului, prin actiuni manuale sau mecanice, n scop fiziologic sau curativo-profilactic". Masajul manual este cea mai veche, raspndita si eficace forma de abordare a partilor moi ale corpului omenesc. Acelasi reputat autor afirma ca mna (maseorului), pr 939d31j in multiplele sale proprietati devine prin practica ndelungata, cel mai valoros si mai eficient aparat de masaj". ndelungata practica medicala a dovedit de-a lungul timpului ca orice dispozitiv, mecanism, instrument sau aparat actionat mecanic sau electric, orict de ingenios a fost si este conceput, nu poate nlocui masajul manual si nu poate obtine efectele sale medicale si sportive. Masajul s-a practicat din vechime, din timpuri nedefinite, la toate popoarele, putem spune, la nivel planetar. Din timpuri imemoriale, masajul se practica fara a i se fi cunoscut efectele fiziologice si medicale precise, fara o metodologie precizata, dar cu efecte benefice recunoscute si apreciate. Timp de mii de ani aplicarea minilor pe locuri dureroase, n scopul ndepartarii efectelor nocive ale unor suferinte necunoscute, producea efecte subiective favorabile. Acest procedeu folosit empiric pe scara larga era mult raspndit n China, India, Egipt si la alte popoare din trecutul ndepartat care ajunsesera la un nalt grad de civilizatie si cultura. Numeroase documente din istoria Egiptului antic si despre medicina traditionala chineza atesta ca masajul era folosit n scopuri medicale de peste trei mii de ani. n India antica, masajul consta din neteziri, presiuni si framntari ale partilor moi ncepnd cu fata si terminnd cu membrele. Pentru prima data n istorie, grecii antici au folosit masajul ca mijloc de pregatire fizica a diferitelor categorii de atleti (Prof. dr. Adrian lonescu). Herolidos din Lentini si Hipocrat au descris efectele si indicatiile masajului precum si prescriptiile medicale ale acestuia. Romanii au raspndit si dezvoltat progresiv masajul, nsusindu-l de la sclavii popoarelor subjugate (n special de la greci). Galenus, medic roman de origine greaca, a descris principalele manevre de masaj: frictiunile, netezirile, presiunile si stoarcerile , gradate dupa intensitatea aplicatiei si durata sedintelor. Din aceste dovezi scrise, putem sti ct de veche este practica masajului manual cu scop medical. Dupa lunga si nefasta decadere a civilizatiei care a cuprins si a caracterizat Evul Mediu european, a urmat meritul influentei arabe ce a patruns n sud-vestul

continentului nostru, n reactualizarea rolului si efectuiui benefic al masajuiui (cel mai de seama reprezentant, Avicenna - anii 980-1037). Dupa secolele de ntuneric" ale civilizatiei Evului Mediu, n secolul al XVI-lea reapar mentiunile despre efectele benefice ale masajului , datorate lui Hyeronimus Mercurialis din Venetia. Din secolul XVIII, n tarile avansate ale Europei (Suedia, Franta, Anglia, Germania), se reactualizeaza rolul si efectele masajului, ncepnd a se pune si bazele sale stiintifice. La nceput treptat si apoi rapid, diversi reprezentanti ai acestor natiuni si scoli fundamenteaza si raspndesc tehnicile masajului manual (medical si sportiv). Cel mai cunoscut si practicat tip de masaj traditional european este masajul suedez, dezvoltat de studentul Per Henrik Ling n Suedia n anul 1830. Primele cercetari experimentale care urmareau stabilirea stiintifica a efectelor si a indicatiilor masajului pentru organismul sanatos si bolnav au fost efectuate si publicate n secolul al XIX-lea. si n tara noastra, la nceputuri, masajul a fost aplicat n mod empiric, observnduse efectele benefice asupra organismelor bolnave. Cu timpul, au nceput sa se puna bazele stiintifice (se apreciaza ca dezvoltarea masajului medical dateaza din a doua jumatate a secoluiui al XIX-lea). Primii care l-au aplicat cu determinare medicala tintita au fost ortopedistii", chirurgii, traumatologii si reumatologii. ntre cele doua razboaie mondiale a nceput sa fie folosit ca tratament ajutator n reeducarea si recuperarea ranitilor si invalizilor de razboi. Prima lucrare despre masaj dateaza din 1885, apartinnd lui R. P. Manga (lucrarea, destul de complexa, se refera la date istorice, descriere de tehnici, observatii asupra efectelor masajului aplicat n tratamentul reumatismului, al anchilozelor fibroase, al nevralgiilor si al artritelor"). Ca masaj recuperator este considerat n premiera de N. Halmagiu (1889), cu a sa lucrare intitulata Masajul si mobilizarea ca tratament n unele fracturi". Dupa anul 1930, n Transilvania, masajul este raspndit ca practica medicala, mai ales n sanatorii si statiuni balneoclimaterice sub impulsul Prof. dr. Marius Sturza, care dupa 1940 l implementeaza" si la Bucuresti, pe baze stiintifice. Dupa 1950, n cadrul noului Institut de Balneologie renfiintat de regretatul Prof. dr. Traian Dinculescu, masajul medical si cstiga un important si binemeritat rol n terapia medicala, datorita eminentului cercetator si practician, dr. Tudor Agrbiceanu. Acest medic de mare reputatie n domeniul balneo-fizioterapiei, a creat o adevarata scoala de maseuri medicali, ale carei efecte si rezultate sunt recunoscute si n zilele noastre.

Cele mai mari descoperiri medicale ale mileniului trecut

Descoperirile medicale ale ultimilor o mie de ani au salvat nenumarate vieti si n multe parti ale lumii au sporit sansele de viata ale oamenilor de doua ori. Dupa ndelungate statistici, savantii au ajuns la concluzia ca dintre multele descoperiri care au revolutionat stiintele medicale, zece dintre ele, un adevarat decalog al supravietuirii, au schimbat n mod fundamental modul n care oamenii de stiinta si medicii au putut mbunatati starea de sanatate a omenirii.

n ultimul mileniu, o serie de descoperiri monumentale au revolutionat practica medicala. Datorita lor au putut fi salvate milioane de vieti. La nceputul secolului al XIX-lea, durata medie de viata n Europa era de 30 de ani. La o suta de nasteri, 40 de nou-nascuti mureau nainte de primul an de viata. Maladiile si infectiile, n majoritate cauzate de conditiile improprii, mizere de trai, duceau la o pierdere masiva si incomensurabila de vieti omenesti. n comparatie cu media de viata a oamenilor anului 1000, astazi, n Occidentul industrializat, aceasta a cunoscut o crestere de peste doua ori de pna la 76,5 ani pentru copiii nascuti n 1997, n Statele Unite. Rata mortalitatii infantile s-a diminuat substantial fata de acum o mie de ani. Si n mod cert, n urmatorul mileniu descoperirile din medicina vor contribui la asigurarea unei vieti si mai lungi si mai sanatoase. Bunaoara, ultimele realizari ale geneticii ofera speranta unor noi tratamente care sa vindece maladii necrutatoare precum cancerul, sa nlature tarele ereditare din familii si pe ct posibil chiar sa ncetineasca procesul mbatrnirii. Iar recentele solutii datorate tehnologiei transplantului sugereaza ca deja sau facut primii pasi n dezvoltarea n mediu de laborator a organelor necesare nlocuirii celor vatamate. Dar oare toate aceste solutii salvatoare ar fi fost posibile fara descoperirile medicale de pionierat ale ultimului mileniu? Ctusi de putin.

Sa ncerci sa alegi dintre mii de descoperiri medicale numai pe cele zece considerate a fi cele mai importante este cu siguranta o provocare. Cu ce instrument sa masori semnificatia unei descoperiri? Un factor este preeminenta: cele mai importante descoperiri au condus la nenumarate altele, care n final au remodelat medicina si au afectat milioane, chiar miliarde de oameni. Mai precis, schimbarile din practica medicala au lasat mult n urma descoperirea initiala; uneori, au putut fi puse la punct terapii clare numai dupa multi ani. Aceste descoperiri au cstigat acest statut de importanta milenara nu doar pentru ca i-au ajutat pe medici sa salveze vieti, ci pentru ca practic au schimbat fundamental modul n care oamenii de stiinta considerau sanatatea umana. Procednd astfel, aceste descoperiri au deschis noi terenuri vaste de cercetare care au revolutionat medicina si au salvat nenumarati oameni. n ordinea descoperirii lor aceste etape care au revolutionat stiintele medicale sunt: anatomia umana, circulatia sanguina, bacteriile, vaccinul, anestezia chirurgicala, razele X, tipurile sanguine, culturile de tesuturi, antibioticele si structura acidului dezoxiribonucleic (ADN).

nceputul
Practicarea medicinii este la fel de veche ca si civilizatia. Cu toate acestea, grecilor li se atribuie inventarea stiintelor medicale, prin folosirea mai curnd a observatiei si experimentului, dect prin invocarea unor forte supranaturale care sa vindece bolile. Desi mai trziu cunostintele medicale ale grecilor au fost preluate de catre cuceritorii romani, n momentul n care Imperiul Roman a colapsat la nceputul Evului Mediu, acestea au cazut n obscuritate. Ca o consecinta generala, Europa medievala a fost marcata de o perioada de stagnare n stiinte, combinata cu epidemii sporadice de ciuma bubonica, sifilis, lepra, holera, variola si alte boli, iar singura solutie pentru vindecare n acea vreme a fost apelarea la practici stravechi, magico-religioase si tratamente, care astazi sunt numite cu un termen generic, neconventionale. Din medicina antica au supravietuit atunci numai fragmente din tratate. n general n Evul Mediu oamenii ntelegeau boala doar ca o pedeapsa pentru pacatele savrsite sau ca un rezultat al actiunii fortelor demonice. Din aceste motive, rugaciunea si incantatiile erau cel mai adesea forma standard de tratament. Totusi, medicina occidentala a cunoscut chiar si n aceste conditii un reviriment formidabil n momentul n care la universitatile italiene din Salerno, Bologna si Padova au fost puse bazele facultatilor medicale, n secolele al IX-lea si al X-lea. Si pna n secolul al XII-lea au aparut asemenea facultati si la universitatea franceza din Paris si la Oxford n Anglia. n aceste lacase ale stiintei a fost stimulata cercetarea, au fost stabilite cerintele pentru examinarea absolventilor, viitori medici toate elemente decisive pentru extraordinarul avnt al medicinii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, avnt care a continuat pna n zilele noastre.

Anatomia umana
nainte sa se puna bazele stiintei medicale moderne, medicii practicieni aveau nevoie de o ntelegere ct mai corecta a anatomiei umane. Fara descrieri clare ale structurii corpului uman era imposibil sa se priceapa care sunt functiile diferitelor parti ale organismului. O data ce savantii ar fi nteles acestea, ei puteau sa sugereze terapii medicale propice pentru refacerea functiilor vitale. n mod surprinzator, nimeni nu stia prea multe despre anatomia umana pna n 1543 cnd anatomistul belgian Andreas Vesalius a scris De Humani Corporis Fabrica, Libri Septem (Cu privire la structura corpului uman, n sapte carti). De secole cercetarea anatomiei cadavrelor umane (disectia) era interzisa. n Europa medievala cunostintele de anatomie se bazau predominant pe nvataturile medicului roman Galen (129-199?). Descrierile anatomice realizate de acesta se ntemeiau pe disectii pe cadavre de animale care, de fapt, difera mult de cele umane.

Dar a-l contrazice pe Galen era extrem de periculos, deoarece puternica Biserica RomanoCatolica lua concluziile sale drept litera de Evanghelie. Cu toate ca au existat ctiva temerari care sa corecteze unele dintre erorile lui Galen, oamenii bisericii au facut n asa fel nct lucrarile lor au fost pierdute pentru secole.

Vesalius
Ambitios, tenace, dur si cu snge rece, tnarul de numai 23 de ani Andreas Vesalius a obtinut n 1537 diploma n medicina la Universitatea din Padova si imediat dupa aceea a fost numit acolo seful disciplinei de anatomie si chirurgie. Mai nti ca student si ulterior ca om de stiinta el obisnuia sa mearga noaptea n cimitire si sa dezgroape cadavrele umane. Chiar i-a ncurajat pe studentii sai sa i semnaleze pacientii muribunzi pentru a le fura corpurile pentru disectie nainte de a fi ngropati. Dupa ce aducea cadavrele noapte de noapte n propriul sau dormitor, Vesalius a angajat pe cei mai mari artisti italieni pentru a desena anatomia acestora. n 1543 el a terminat opera sa de anatomie n sapte volume, bogat ilustrata cu mai mult de 200 de desene exceptionale. Multi o considera drept cea mai mare carte de medicina publicata vreodata. Aceasta lucrare monumentala a adus medicinii un dar pretios: pentru prima data anatomia umana se baza pe o disectie minutioasa si pe observatii fata de maniera anterioara, limitata de textele rigide, ortodoxe, cu radacini n antichitate.

Circulatia sngelui
Descoperirea medicului englez William Harvey cu privire la functia inimii si felul n care circula sngele este considerata de catre majoritatea specialistilor drept cea mai mare realizare medicala a tuturor timpurilor: aceasta stabilea principiul cercetarii prin experimente n medicina pentru a putea nvata cum functioneaza organele si tesuturile corpului. Publicata n 1628, cartea de referinta a lui Harvey, Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus (Eseu anatomic referitor la miscarea inimii si sngelui n animale), a ncurajat cercetarea functiilor mecanice ale multor procese corporale, incluznd respiratia, digestia, metabolismul si reproducerea. Harvey a obtinut diploma medicala la Universitatea din Padova, unde a nvatat un lucru foarte important: venele au valve care permit sngelui sa circule ntr-o singura directie. Cu toate acestea, rolul exact al valvelor era incert. Realiznd ca nca era periculos sa-l contrazica pe Galen, care pretinsese ca ficatul nu numai ca fabrica sngele corpului, ci si ca acesta l pompeaza prin trup, Harvey s-a hotart sa studieze fluxul sanguin facnd vivisectii pe animale. Timp de 12 ani Harvey a condus experimente n fata membrilor influentului Colegiu Regal al Medicilor din Londra, Anglia. Procednd astfel, el avea nevoie de sustinerea acestora pentru cartea sa care, sub aparenta slavirii lui Galen, schimba multe dintre teoriile acestuia. De pilda, n capitolul opt din cartea sa, Harvey a introdus cu foarte multa prudenta ideea revolutionara ca sngele se misca ntr-un fel de circuit prin corp, pornind de la inima catre artera, apoi catre vene si ntorcndu-se la inima. n capitolul urmator autorul explica ntr-o engleza ct se poate de limpede ca are dreptate. ntr-o serie de experimente stralucite pe animale si oameni, Harvey a demonstrat cum circula sngele prin corp. Cnd o artera e blocata, venele care o dreneaza nu mai functioneaza. Cnd o vena se blocheaza, ea se umfla sub locul blocajului si se distruge deasupra lui, dar umflatura dispare cnd blocajul este ndepartat. Medicul a mai aratat ca valvele n vene permit sngelui sa circule numai n directia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit ca sngele se misca ntr-un circuit prin corp, deci exista o circulatie sanguina.

Bacteriile
Dupa aceste doua momente majore din istoria stiintelor medicale, reprezentate de Vesalius si Harvey, n secolul al XVII-lea a fost descoperit unul dintre cei mai mari dusmani ai corpului

uman: bacteria. Aceasta a dus n final la concluzia ca expunerea la anumite microorganisme ar putea fi generatoare de boli. Mai mult, a avansat noi teorii cu privire la antiseptice, care au scazut drastic rata mortalitatii provocata de chirurgie. Antoni van Leeuwenhoek, care pe atunci si cstiga traiul n Delft, Olanda, facnd pe de-o parte munca menajera si pe de alta parte mic comert cu accesorii pentru mbracaminte, a descoperit bacteriile si alte microorganisme folosind un microscop construit de el nsusi. Datorita influentei unui prieten medic olandez, a fost invitat sa scrie scrisori Societatii Regale din Londra un grup dedicat progresului n stiinta. Aceste scrisori au fost traduse din olandeza n engleza si publicate n jurnalul societatii, Philosophical Transactions. Cea mai faimoasa dintre ele a fost publicata pe 16 martie 1677. Autorul descria ceea ce vede privind prin microscopul sau o picatura de apa de ploaie. Picatura fusese recoltata dintr-un tub unde statuse mai multe zile. Spre surprinderea lui Leeuwenhoek, el a vazut prin microscop o multime de animale de dimensiuni invizibile cu ochiul liber, cunoscute astazi ca protozoare, care notau n apa de ploaie. Cercetatorul a mai observat si alte mici animale care nu se miscau deloc, cunoscute n zilele noastre sub numele de bacterii. Nici unul dintre membrii Societatii Regale nu avea habar de aceste mici creaturi pe care olandezul le-a numit animalculi. La solicitarea reprezentantilor uluiti ai Societatii Regale, mai multi dintre cei mai respectati cetateni din Delft au fost rugati sa verifice personal descoperirile microscopice ale lui Leeuwenhoek. Dupa confirmarea acestora, n 1680, cercetatorul autodidact a fost ales membru n prestigioasa Societate londoneza. Descoperiri de mai trziu au extins semnificatia lucrarii lui Leeuwenhoek, mai ales aceea exceptionala din 1876 a omului de stiinta german Robert Koch. Acesta a constatat ca bacilul microscopic al antrax-ului putea cauza omului o maladie fatala. Pna atunci multi savanti considerau o absurditate ideea ca fiinte microscopice ar putea vatama animale mai mari, precum omul. n 1882 Koch a aratat ca o alta de bacterie, bacilul tuberculei, era la originea tuberculozei. Pentru aceasta descoperire el a primit n 1905 Premiul Nobel. Spre deosebire de Koch, care era un medic de tara cnd a facut descoperirea sa epocala, chimistul si biologul francez Louis Pasteur detesta medicii n asemenea masura nct nu i suporta lucrnd n laboratorul sau. n ciuda acestui dispret, el era profund fascinat de bolile de toate felurile. Pasteur a descoperit ca putrefactia (descompunerea substantelor organice) este cauzata de microorganisme care plutesc n aer. Pasteur a aflat ca putea preveni putrefactia supunnd substantele organice unei ncalziri moderate, proces cunoscut azi sub numele de pasteurizare. n 1865 Joseph Lister, un chirurg englez, a citit despre cercetarea lui Pasteur legata de putrefactie. El si-a amintit ca n timp ce o fractura osoasa simpla se vindeca invariabil, fracturile compuse (oase fracturate care ies prin stratul de piele) aproape ntotdeauna ncep sa putrezeasca. Lister a fost convins ca acest proces periculos de infectare era cauzat de microorganismele descrise de Pasteur. Pentru a-si verifica teoria Lister a acoperit fracturile compuse ale pacientilor sai, care anterior erau expuse la aer, cu fese de pnza mbibate n acid carbonic. El credea ca acidul carbolic ar putea extermina microorganismele din aer. Drept urmare, timp de noua luni trata fracturile compuse si ranile deschise cu acid carbolic si nu observa nici o infectie n urma operatiei chirurgicale. Rezultatele experimentelor sale, publicate n 1867, au dat nastere chirurgiei antiseptice. Desi initial tehnicile sale antiseptice au ntmpinat rezistenta altor medici, totusi au devenit curnd larg acceptate, iar numarul mortilor provocate de infectii n sala operatorie ncep sa se diminueze.

Vaccinarea
Variola, cndva o infectie virala obisnuita care secera milioane de vieti n cursul epidemiilor

periodice care explodau peste tot n lume, este considerata astazi complet eradicata. Reusita se datoreaza ndeosebi medicului englez Edward Jenner, care n 1796 a realizat primul vaccin mpotriva acestei maladii. Descoperirea lui Jenner a pus bazele stiintei imunologice. n clipa de fata vaccinurile sunt folosite pentru a controla si preveni difteria, hepatita, gripa, meningita, poliomielita, tetanosul, febra tifoida, tusea convulsiva si multe alte boli care cndva erau considerate adevarate plagi. Pe timpul lui Jenner se practica o procedura numita variolare, care avea rolul de a proteja oamenii mpotriva maladiei omonime. Aceasta tehnica presupunea colectarea unei cantitati infime de substanta dintr-o pustula variolica de la o persoana cu o forma usoara si trecerea ei n bratul unei persoane sanatoase. La cea din urma se producea o forma foarte usoara de variola care se vindeca rapid, dar procedura era adesea mortala. Jenner, ramas orfan de la cinci ani, se nascuse n satucul englez Berkeley, lnga Bristol. La 13 ani devenise nvatacelul unui chirurg de tara. La scurt timp dupa aceea, satencele care se ndeletniceau cu mulsul vacilor i povestisera ca dupa ce contractau variola vacilor (o infectie virala contagioasa la vaci, caracterizata prin aparitia unor pustule pe piele, mai ales n zona ugerului), o boala necrutatoare care le afecta minile si bratele, deveneau imune la variola umana. Jenner si continua apoi practica medicala cu renumitul chirurg John Hunter, la Londra. Ulterior se ntoarce n Berkeley si initiaza un experiment pentru a afla cum variola vacilor poate proteja mpotriva variolei umane. Pe 14 mai 1796 el face doua incizii mici n bratul baietelului de opt ani James Phipps. Peste acestea el aplica lichid colectat dintr-o pustula a unei mulgatoare bolnava de variola vacii. Pe 1 iulie, el l infecteaza pe Phipps cu lichid dintr-o pustula variolica umana. Rezultatul: Phipps devine imun la variola umana. Prin urmare, Jenner a facut doua descoperiri importante: cea dinti, variola vacii protejeaza mpotriva variolei umane; a doua, variola vacii se poate transmite de la o fiinta la alta. n consecinta, el a vaccinat alti opt copii, inclusiv pe fiul sau, experimentndu-si mai departe noua sa tehnica. n 1798 Jenner si-a trimis descoperirile jurnalului Philosophical Transactions, dar lucrarea i-a fost respinsa. Dupa mai multe experimente el si-a publicat singur rezultatele, platind tiparirea acestora. La nceput vaccinarea era considerata o practica neobisnuita, nenaturala, zeci de ani tehnica ntmpinnd o opozitie dura. Au trebuit sa treaca mai bine de 80 de ani pna cnd Pasteur, ghidndu-se dupa lucrarea lui Jenner, sa deschida drumul dezvoltarii vaccinurilor preventive. Totusi, n cele din urma, Jenner a primit o diploma onorifica de la Universitatea Oxford pentru lucrarea sa de capati.

Anestezia chirurgicala
Pna la descoperirea anesteziei de catre Crawford Williamson Long, n 1842, chirurgia era o experienta cumplita, o adevarata tortura fizica, n general folosita numai n cazurile extreme de raniri grave sau boli severe. Unii pacienti foloseau alcool sau opium pentru a le fi alinata suferinta. Altii recitau versuri n asemenea cazuri, moartea era considerata o binecuvntare. Chirurgii operau cu o viteza periculoasa si excesiva, rezolvnd pacientul ct se poate de rapid. Anestezia a schimbat toate acestea, permitnd chirurgilor sa lucreze mai ncet si cu mult mai multa precautie. Spaniolul Lullius a descoperit n 1275 eterul, un solvent organic, dar proprietatile sale anestezice erau necunoscute. La nceputul anilor 1800, oamenii inhalau eter la petreceri, pe post de drog euforizant. Long, un medic american din Jefferson, Georgia, le prepara n mod constant eter prietenilor sai. ntr-o seara, l-a folosit el nsusi la o petrecere eterica, provocndu-si arsuri cumplite n starea de extaz. Cu toate acestea, dupa cum a remarcat Long, nu a simtit nici o durere.

Pe 30 martie 1842, Long l-a convins pe James Venable, care avea doua vezicule purulente n gt si era ngrozit de perspectiva operatiei chirurgicale, sa ncerce nlaturarea durerii cu eter. Venable a acceptat, iar eterul l-a facut inconstient. Operatia a fost un succes si pacientul nu a simtit durerea. n urmatorii patru ani, Long a folosit cu acelasi succes eterul ca anestezic pe alti opt pacienti. Dar n 1842 medicul Charles Jackson mpreuna cu un dentist, William Morton, au aflat ce facea Long si i-au furat secretul, foarte probabil dupa ce au facut o vizita n Jefferson. Morton a folosit eterul pentru a anestezia doi pacienti la Spitalul General din Boston, Massachusetts, pe 16 octombrie 1846, n fata unei audiente formata din chirurgi renumiti. Rezultatele au fost publicate si anestezia a fost curnd folosita peste tot n lume. Lui Long, n schimb, nu i-a fost atribuita descoperirea Pretentiile si rivalitatile dintre Jackson, Morton, Long si altii au produs conflicte despre ntietatea inventarii anesteziei chirurgicale. Congresul Statelor Unite chiar a luat n discutie problema timp de 16 ani, fara nsa sa stabileasca cine a introdus eterul pentru prima data ca procedura anestezica. Cu toate acestea, folosirea anesteziei s-a dezvoltat rapid. Mai trziu, oamenii de stiinta au gasit noi agenti anestezici si au dezvoltat metode mai bune de administrare a gazelor anestezice, n cele din urma descoperind utilizarea anesteziei locale.

Renata Tatomi
Din timpuri imemorabile se cunoaste existenta unor practici medicale. Astfel, inca din timpul comunei primitive exista marturii ale unor acte terapeutice: schelete care prezinta urmele unor fracturi consolidate, precum si cranii cu orificii regulate pe bolta (trepanatii). E greu de precizat daca acestea reprezentau acte rituale sau practici terapeutice, dar este limpede ca, la inceputurile sale, timp indelungat, vindecatorul" cumula functia de medic si de chirurg. Practica milenara a aratat oamenilor primitivi ca unele afectiuni ale o rganelor exterioare - o fractura, extractia unui dinte, evacuarea unui abces etc. - puteau fi tratate cu ajutorul unor instrumente. Afectiunile organelor interne, dominate indeosebi de durere, solicitau utilizarea unor agenti terapeutici cautati in lumea animala, vegetala, printre minerale. Odata cu modificarile care au survenit in structura societatii si cu evolutia mo dului de a gandi si a actiona al oamenilor, prefaceri adanci influenteaza si medicina. Astfel, in codul lui Hammurabi se vorbeste despre omul cu cutitul de bronz" - chirurgul, chemat sa vindece ochiul bolnav, probabil de cataracta sau conjunctivita granuloasa, boli frecvente in Mesopotamia. in aceasta epoca se detaseaza cele trei mari centre ale stiintei si practicii me dicale din Grecia antica: Kos, Rodos si Knidos. Figura cea mai reprezentativa a acelor timpuri ramane Hipocrate din Kos (460 -375 i.e.n.), denumit si parintele medicinei", pentru spiritul sau de observatie, varietatea de Tratamente, judiciozitatea recomandarilor preceptelor sale, care dealtfel stau in mare masura si la baza medicinei moderne. Sunt revelatoare pentru generozitatea, umanitatea si intelepciunea acestui mare invatat si medic recomandarile care alcatuiesc cunoscutul Juramant al lui Hipocrate, juramant depus secole de-a randul de catre medici inainte de a incepe practica medicala. Redam mai jos acest pretios indreptar: Jur pe Apolo, medicul, pe Asklepios, pe Hygeea si pe Panacheia si, luand ca martori pe toti zeii si zeitele, ma angajez sa d uc la indeplinire, dupa puterile si judecata mea, acest juramant si angajament scris. Jur sa socotesc ca pe egalul parintilor mei pe acela care m-a invatat arta medici nei: sa impart cu el bunurile mele si sa ii asigur toate nevoile in caz de lipsa; sa consider pe copiii lui ca pe proprii mei frati si, daca doresc sa studieze aceasta arta, sa ii invat fara intelegere scrisa si fara plata; sa impartasesc preceptele generale, lectiile prin viu grai si tot restul doctrinei copiilor mei, copiilor maestrului meu si tuturor discipolilor care s-au inrolat si au depus juramant sa slujeasca legea medicala, si nu alta. Voi dispune, dupa puterea si judecata mea, ca regimul dietetic sa fie folosit in folosul bolnavilor, si nu in dezavantajul sau spre raul lor. Si nu voi da, oricine mi-ar cere acest lucru, un drog ucigator.si nici nu voi lua initiativa ca sa sugerez vreodata asa ceva. De asemenea, nu voi provoca unei femei avortul niciodata. Prin probitate si castitate, imi voi mentine curate viata si profesiunea mea. Nu voi face incizie perineala la calculosi, lasand aceasta practica profesionistilor, in orice casa va trebuie sa intru, voi merge acolo numai spre binele bolnavilor, evitand orice stricaciune voluntara sau act de corupere si, cu deosebire, orice raporturi venale, cu femei sau barbati, fie ei oameni liberi sau sclavi. Toate cele ce in decursul sau in afara exercitiului artei mele as putea vedea sau auzi, privind viata semenilor mei, si care nu trebuie divulgate, le voi retine pentru mine, socotind ca toate acestea au dreptul la cel mai\ deplin secret. Daca voi indeplini pana la capat acest juramant si il voi onora tot timpul, sa imi fie permis sa ma bucur de toate placerile vietii si ale artei, cinstit fiind pentru totdeauna de catre oameni. Daca il voi viola si voi deveni sperjur, sa mi se intample tocmai contrariul". Numeroase alte nume ilustreaza progresul medicinei. La inceputul erei noastre, Celsius face disectii pe cadavre si descrie impresionant de exact anatomia umana, iar in jurul anilor 1000 Avicenna (980 - 1037), in Canonul medicinei", contribuie remarcabil la dezvoltarea medicinei

evului mediu, descriind multe boli si indicand Tratamente corecte. in secolul al XVI-lea, Vesal intemeiaza anatomia moderna, iar in secolul al XVII-lea Harvey descrie, amanuntit, legile circulatiei. Dupa anul 1700 apar in medicina descoperiri deosebite, care-i schimba complet caracterul, reprezentand primul pas catre extraordinarele progrese de azi. in 1770, Jenner descopera vaccinarea antivariolica, deschizand era vaccinarilor, era antiepidemica, profilactica. Apoi, marile descoperiri in domeniul bacteriologici si virusologiei ale lui Pasteur, Mecinikov, Lister si Koch, in secolul al XlX-lea, schimba complet modul de gandire al medicilor privitor la raspandirea si vindecarea bolilor. Mult timp intr-o pozitie de servitute (fiind practicata de barbieri), datorita nenu maratelor oprelisti de ordin religios proprii evului mediu, chirurgia se desprinde de-abia dupa sfarsitul secolului al XVII-lea dintre stiintele medicale delimitandu-se ca o disciplina independenta. Serurile si vaccinurile, sulfamidele si antibioticele, corticoterapia si tranchili zantele, transfuziile, anticoagulantele, izotopii, antitiroidienele de sinteza, transplan-tele de tesuturi si organe sunt numai cateva dintre descoperirile ultimului secol care au intrat in practica curenta, transformand medicina, dintr-o arta a catorva initiati, intr-o stiinta cu caracter de masa. Drumul parcurs de medicina in tara noastra imbraca in general aceleasi aspecte. Primele asezaminte medicale se numeau bolnite" si erau situate pe langa manastiri, medicii (vracii) acelor vremi recrutandu-se dintre calugari sau preoti. Prin secolul al XV-lea apar si spitale laice. Cea dintai legislatie cu dispozitii sanitare este cuprinsa in pravilele lui Vasile Lupu si Matei Basarab (secolul al XVII-lea). Prima scoala de invatamant medical a luat fiinta la Cluj in 1775. in 1710 este infiintat la Bucuresti Spitalul Coltea", iar in 1735, Spitalul Pantelimon". Spiridonia din Iasi este intemeiat a in 1745. Hotaratoare pentru ince puturile organizatiei sanitare in Principate sunt prevederile sanitare din Regula mentul Organic emis in 1831 de generalul Kiseleff. in 1857 este deschisa Facultatea de medicina umana din Bucuresti sub numele de Scoala de medicina, mai tarziu fiind inaugurate si facultatile din Iasi si Cluj. De numele lui Carol Davila si Nicolae Kretzulescu se leaga in tara noastra ince puturile invatamantului medical si ale organizarii sanitare moderne. Victor Babes, in anatomie patologica si bacteriologie, Ioan Cantacuzino, in raspandirea metodelor experimentale de studiu si Gh. Marinescu, in neurologie, sunt nume care cinstesc tara noastra, fiind recunoscute si apreciate pe plan mondial. Alexandru Marcovici, George Stoicescu, Nicolae Kalinderu si Christea Buicliu reprezinta generatia de medici si profesori care au ilustrat medicina interna in secolul al XlX-lea, facand opera de adevarat pionierat, intr-o vreme cand medicina se baza, mai ales, pe observatia clinica la patul bolnavului, pe educatia simturilor si dezvoltarea judecatii. in secolul nostru, Nanu Muscel, Anibal Teohari, Dimitrie Ionescu si altii au adus un aport remarcabil la dezvoltarea medicinei interne. Eminenti medici si distinsi pedagogi pot fi citati si in epoca noastra: D. Danielopolu, N. Gh. Lupu, I. Hatieganu etc. Paralel cu activitatile de ingrijire a bolnavilor, didactica si de cercetare, se dezvolta reteaua unitatilor sanitare si numarul paturilor, se diversifica si se imbogatesc dotarile si aparatura, se introduc in activitatea curenta noi categorii de personal, printre care si asistentele medicale.

Istoria medicinei
De la Wikipedia, enciclopedia liber

Lecia de anatomie a dr. Willem van der Meer, descris de pictorul olandez Michiel Jansz van Mierevelt (1617).

Istoria medicinei se ocup att de evoluia medicinei ca tiin, ct i de contribuiile diverselor personaliti n acest domeniu. Medicina nu a aprut ca tiin aa cum o cunoatem astzi. De la arta vracilor i amanilor care pretindeau c alung duhurile rele, la medicina sacerdoilor care practicau n umbra templelor, pn la medicina modern este o cale lung. Dac medicul medieval i re nascentist

era un erudit, bun cunosctor att al textelor clasice, ct i al astrologiei i alchimiei, medicul modern trebuie s fie att savant, ct i cetean, care s aplice tiina actual n scopul modificrii pozitive a condiiilor de mediu natural i social.

Medicina islamic
Medicina islamic, n cadrul istoriei medicinei, se refer la medicina civilizaiei islamice medievale, scris n arab, lingua franca a civilizaiei islamice. Traducerile n latin ale scrierilor medicale arabe au exercitat o puternic asupra dezvoltrii ulterioare a medicinei moderne.

Spitale i universiti
Medicii islamici au fondat printre cele mai vechi spitale, n sensul modern al cuvntului, adic spitale publice, aflate sub egida marilor universiti medicale. Acestea erau adevrate stabilimente n care persoanele suferinde erau ngrijite de un personal calificat i care se deosebeau de templele, ospiciile , azilurile i lazareturile din trecut care se ocupau mai degrab cu izolarea de restul societii a bolnavilor cronici i a celor cu probleme mintale, dect cu vindecarea lor[2]. Astfel, n Cairo, n secolul I d.Hr., spitalul Qalawun putea ngriji 8.000 de pacieni, personalul su cuprinznd medici specialiti, farmaciti, asisteni. [modific]Metoda

tiinific

Ca i n celelalte domenii ale tiinei, savanii islamici au introdus i n studiul medical metodele tiinifice. Acestea cu prindeau: aplicarea matematicii, experimentului, disecia, testri pe animale, autopsia cadavrelor. Pentru prima dat sunt folosite teste pentru depistarea prezenei substanelor chimice (cum am spu ne azi, teste anti-drog), testarea competenei prin examinare a medicilor.[3] Astfel, Rhazes introduce experimentul i observaia clinic n domeniul medicinei i respinge teoriile lui Galenus care nu sunt verificate experimental.[4] Introduce testul de urin i ceea ce astzi numim coprocultur. Avicenna (Ibn Sina Abu Ali) este considerat printele medicinei, deoarece a introdus experimentul sistematic i cantitativ n studiul fiziologiei, examenul clinic, analiza factorilor de risc, precum i noiunea de sindrom.[5] Toate contribuiile sale le-a reunit n celebrul su tratat Canonul de medicin, devenit timp de secole lucrare de referin pentru medicina apusean. Aici, bolile sunt descrise, clasificate i li se atribuie diverse tratamente. Tratatul expune o adevrat teorie a substanelor medicamentoase, care st la baza farmacologiei clinice de astzi. Mai mult, pentru punctul su de vedere holistic, n care factorii fizici, fiziologici i ai medicaiei sunt vzui global, Avicenna poate fi considerat precursorul terapiilor alternative. [modific]Anatomie

i fiziologie

n lucrarea sa, Shukuk 'ala alinusor ("Indoieli n privina lui Galenus") din secolul al X-lea, Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya alRazi (Rhazes) a fost primul medic care a respins teoria umoral a lui Galen i teoria celor patru elemente a lui Aristotel[6]. Avicenna, "Aristotel al arabilor", cel care promoveaz experimentarea sistematic, introduce studiul i examinarea pulsului arterial i a ritmului cardiac, n special a celui de la ncheietura minii. Observaiile sale, consemnate n "Canonul de medicin" vor c onduce mai trziu la realizarea sfigmografului (tensometrului).[7]

[modific]Chirurgie Medicii islamici ndeprtau chirurgical cataracta cu un mileniu nainte ca medicii europeni medievali s ncerce acest lucru. Unul din marii reprezentni n acest domeniu este Abulcasis, considerat printele chirurgiei moderne. Acesta a inventat o serie de unelte i dispozitive chirurgicale. n lucrarea sa, Kitab al-Tasrif, (o enciclopedia vast de 30 de volume), nsumeaz toate cunotinele timpului su, adunate dup o carier de 50 de ani.

Evul Mediu
De la Wikipedia, enciclopedia liber

Europa n 1328.

Imagine medieval prezentnd Carol cel Mare cu papii Ghelasie I i Grigore cel Mare.

Evul Mediu desemneaz o epoc istoric, cuprins ntre Antichitatea trzie i Epoca Modern, aproximativ de la 500 d.H. pn la 1500 d.H. Tradiional, n Europa, Evul Mediu cuprinde perioada dintre cderea Imperiului Roman de Apus (476) i, dup unele opinii,

cucerireaConstantinopolului (1453), respectiv descoperirea Americii (1492) sau revoluiile din rile de Jos (1566-1609) i din Anglia (16421649). Noiunea Evul Mediu deriv din limba latin (MEDIVM AEVVM) i provine din filologia umanist a Renaterii, unde definea sub forma media latinitasintervalul de timp cuprins ntre mpratul roman Constantin cel Mare (306-337) i cel franc Carol cel Mare (768-814). Denumirea a fost preluat, ncepnd cu secolul al XVIII-lea, n literatura i n istoriografia occidental, avnd iniial sensul peiorativ de Evul Mediu ntunecat caracterizat prin, cruzimile inchiziiei cu arderea pe rug a vrjitoarelor i ereticilor, o perioad de obscurantism, iadul fiind n picturi reprezentat ca un loc de groaz. Reabilitarea noiunii i includerea sa n circuitul tiinific se petrec abia n secolul al XIX-lea, n epoca romantismului, atunci cnd Evul Mediu devine o perioad idealizat n literatur i n art. Cronologia Evului Mediu are o valoare prevalent orientativ, fiind disputat i n prezent n literatura istoric. n consecin, reperele n funcie de care este fixat cronologia Evului Mediu sunt variate. Aceast epoc istoric cuprinde, ntr-un sens general, perioada de timp scurs ntre data cderii Imperiului Roman de Apus (anul 476) i data ocuprii de ctre turci a Constantinopolului (1453), capitala Imperiului Bizantin. Limita superioar de datare a Evului Mediu este fixat uneori de Renatere, n secolele XIV-XV, iar alteori chiar de Revoluia francez (1789-1799), atunci cnd s-ar termina epoca feudal. Evul Mediu constituie o sintez ntre Antichitate i cretinism i reprezint o perioad de mari transformri n plan politic, economic, cultural i social. Acest interval de timp este caracterizat de migraia popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene i, n fine, de constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne. n Evul Mediu, n Europa au aprut state noi n urma destrmrii Imperiului Roman, printre care Anglia, Frana, Germania, Ungaria, Spania,Portugalia. Deasemenea au mai aprut i alte state noi, ca Polonia, Rusia, Danemarca, Suedia etc.

Practici medicale apuse (1)

Istoria descoperirilor tiinifice

SCRIS DE SCIENTIA.RO SMBT, 03 IULIE 2010 20:41

0digg

Medicina a avut de-a lungul secolelor un parcurs extrem de sinuos i obscur. Multe dintre metodele aplicate de medici n trecut erau vtmtoare ori chiar puneau n pericol viaa pacientului. Citii azi despre sngerarea medical, purgaie iclism.

Medicina a avut de-a lungul secolelor un parcurs extrem de sinuos i obscur, pn s ajung la progresele uimitoare din zilele noastre. n tot acest timp practicile medicale vtmau mai muli pacieni dect vindecau. Se estimeaz c pacientul mediu consultat de un medic de valoare medie a nceput s aib o ans de peste 50% de a i se mbunti starea de sntate abia din al doilea deceniu al secolului XX. Multe dintre metodele aplicate de medici n trecut erau, n cel mai bun caz, ineficiente. Adeseori ns provocau dureri sau infirmiti pe care pacientul nu le avea cnd a ajuns la doctor, asta n cazul fericit n care nu i luau viaa. Iar riscul de a muri de mna unui doctor era cu att mai mare dac bolnavul era o persoan nstrit sau un membru al nobilimii sau al casei regale, putnd astfel s i permit mai muli medici, cu toii stresai de salvarea vieii sale. Mcar un om de rnd, fr posibilitatea de a plti un doctor, cel puin ar mai fi avut o ans. Medicii aveau ns cele mai bune intenii i puneau n practic metode de tratament legitime, acceptate universal i recomandate de colile medicale ale vremii.

Practici medicale din vechime Practicile medicale care au indus frica i nencrederea populaiei n ajutorul medical, se bazau n principiu pe doctrina celor patru umori, introdus de ctre medicii antici greci i romani, pornind de la teoria elementelor a lui Empedocle, n care elementele fundamentale erau pmntul, apa, aerul i focul.
SNGERAREA MEDICAL

Hipocrat, cel care a transformat medicina ntr-o tiin bazat pe observarea pacienilor, a folosit extragerea de snge pentru a-l putea studia ulterior i astfel estima ct din acesta era sntos i ct contaminat cu umoarea alb, galben sau neagr.

Hipocrat

Medicii au constatat c un om agitat vznd scurgerea liber a propriului snge, se calma vreme de cteva ore sau zile dup procedur. Efectele ei au venit ca i o binecuvntare pentru clugrii cretini din Evul Mediu, care au nceput s foloseasc sngerarea pentru prevenirea pornirilor sexuale fireti, permindu-le astfel s i pstreze jurmntul de castitate. Clugrii vrstnici le provocau sngerri lunare celor mai tineri, iar lichidul eliminat era cercetat n cutarea umorilor nefaste care ar fi trebuit s fie prezente dac acetia nu au avut activiti pctoase. Datorit menstruaiei (care era considerat o metod natural de eliminare a fluidelor malefice), femeile erau cruate de aceast operaiune pn la menopauz.
Pe tot cuprinsul Europei au aprut bresle de brbieri-chirurgi, care efectuau sngerrile cu aceiai regularitate cu care brbiereau oamenii, iar astrologii fceau bani frumoi din determinarea zilelor favorabile pentru aplicarea procedeului. Sngerarea a devenit astfel un procedeu extrem de rspndit, care era folosit pentru tratarea aproape a oricrui simptom. Regula principal a medicilor era ca n cazul oricrei afeciuni, orict de proast ar fi starea pacientului, s i s e extrag 3 pn la 5 litri de snge, cantitate aproape fatal , astfel c n secolul al XVI-lea procedura a ajuns s ucid anual zeci de mii de pacieni. n cazul n care pacientul palid i exsanguinat murea, nu era acuzat procedura, ci faptul c aceast a a fost aplicat prea trziu! PURGAIA I CLISMELE

Obsesia eliminrii umorilor nefaste a condus la alte practici extrem de rspndite i la curtea lui Ludovic al XIV-lea, regele Franei: vomitivele luate pe cale oral i clismele! Aa cum astzi mult lume este obsedat de diete sau de fitness, aa era pe atunci lumea obsedat de aceste procedee de curare i revigorare a corpului. Att de obsedat, nct se administrau pn la un numr de patru clisme pe zi. i la fel cum astzi directorul de firm modern se poate luda cu antrenorul de fitness personal, nobilul din secolul al XVII-lea avea un limonadier personal care executa cu o art deosebit aceast activitate. Pentru medici, irigatorul devenise un instrument indispensabil. Ei considerau constipaia o stare fatal, datorit vaporilor emii de resturile acumulate care otrveau organismul i produceau temuta umoare neagr. De multe ori comandanii de trupe i puneau soldaii n faa unui grup de doctori ce le administrau purgative orale i clisme i le extrgeau snge pentru a i pstra n form. Purgarea excesiv ns slbete i rupe pereii intestinelor, astfel c mii dintre ei au murit de peritonit. Exemple celebre

Molire a fost unul dintre scriitorii care satirizau adesea aceste practici. n mod ironic, acesta a suferit o hemoragie cerebral, ajungnd pe mna doctorilor i a practicilor lor de sngerare i purgare pe care le credea inutile. i care, sigur, nu i-au fost de nici un folos. Ludovic al XIII-lea al Franei a fost supus n perioada n care a fost bolnav, timp de ase luni, unui numr de 47 de sngerri, 215 purgative orale i 312 clisme.

STUDIU DE CAZ. Cum a fost tratat de ctre medici regele Carol al II-lea al Angliei. Tratarea regelui Carol al II-lea al Angliei reprezint un caz notoriu de eroare medical. Totul a nceput cu ceea ce astzi ar fi identificat probabil cu un atac cerebral. Avnd paisprezece doctori, toi stresai de salvarea vieii lui, acesta a fost nevoit s suporte chinuri groaznice n numele medicinei pn a decedat, cteva zile mai trziu.

Carol al II-lea

Firul evenimentelor (extrase din consemnrile lui Sir Charles Scarburgh, medicul personal al lui Carol): 02.02.1685

08:00 - regele este cuprins de convulsii; tratamentul de urgen aplicat de un medic oaspete i se extrage jumtate de litru de snge; sunt chemai de urgen Scarburgh i ceilali medici ai regelui; se consider c nu s-a extras destul snge i i se mai extrage un sfert de litru; regele se agit, gest interpretat de medici ca un semn favorabil; i se administreaz un vomitiv puternic de tartrat de antimoniu i potasiu (o substan toxic, folosit pe atunci i ca un coroziv caustic pentru vopsirea permanent a esturilor) i se aplic o clism; starea regelui nu se mbuntete; la dou ore de la prima clism, i se mai aplic nc una; regele tot nu se trezete; i se aplic pe cap o cataplasm usturtoare de camfor i mutar, care intr prin piele i stimuleaz urinarea frecvent i pierderea unor cantiti mari de umori;

pacientul i recapt brusc contiena; doctorul sufl n nrile regelui o pulbere otrvitoare pentru a i provoca strnutul i a-i extrage umoarea alb; nainte de i se permite s doarm, i se administreaz un purgativ puternic, pentru a -i pstra intestinele deschise pe timpul nopii; dup dousprezece ore, regele este complet deshidratat;

03.02.1685

Carol se trezete extrem de alert, dar foarte slbit; i se secioneaz ambele vene jugulare i i se mai extrag 280 ml de snge; pentru prevenirea unui nou atac i se mai administreaz un sirop dulce;

04.02.1685

regele sufer alte crize; i se extrage snge i se d o doz preparat din craniul mcinat al unui om nevinovat ce avusese parte de o moarte violent; regele doarme cu intermitene n acea noapte;

05.02.1685

regele se afl n stare avansat de epuizare i deshidratare, avnd dureri intense i se extrage snge, ia alte purgative i primete o nou clism; primete miraculoasa chinin iezuit (un preparat ludat al vremii, susinut de iezuii) toxicitatea chininei agraveaz puternic starea regelui; medicilor nu le vine s cread;

06.02.1685

Carol este exsanguinat aproape total; i se administreaz un antidot ce conine extracte din toate ierburile i animalele regatului; regele nu-i mai poate ine capul drept sau s nghit vreun medicament, motiv pentru care o doz i este mpins pe gt; Carol ncepe s respire cu greutate; i se extrage din nou snge; 08.30 regele i pierde glasul; 10.00- intr n com;

Carol al II-lea al Angliei moare la ora prnzului.

Istoria medicinei
Vizite: ? Nota: ?

Medicina arhaica Medicina a aparut odata cu societatea umana din necesitatea pastrarii fortei de munca, necesitatea ingrijirii nou-nascutului si a gravidei, necesitatea combaterii durerii. y9v10vq Exista 3 izvoare principale: - paleopatologia - arheologia medico-istorica - etnoiatria Paleopatologia = patologia veche, studiaza urme ale proceselor de vindecare si procese patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de investigare. Arheologia medico-istorica = cerceteaza obiecte ce au legatura cu igiena si practica medicala, instrumentarul medical, obiectele magice etc. Etnoiatria = studiaza conceptele si practicile medicale ale unor populatii aflate in prezent pe treptele inferioare ale dezvoltarii sociale (triburi din Amazonia, Australia, Polinezia). Medicina populara = medicina unor populatii agrare, care are la baza conceptia primitiva asupra bolii, este intens contaminata de medicina culta. Boala a preexistat aparitiei omului pe Pamant: exista animale cu imbolnaviri de diferite tipuri. Actiunea de vindecare a existat inainte de aparitia omului. Exista o filogeneza a activitatii vindecatoare. Se remarca o deosebire esentiala intre actiunile vindecatoare din lumea biologica si cele din medicina umana. Cele din prima categorie sunt instinctive, fiziologice in timp ce actiunile medicinei umane se bazeaza pe constiinta, gandire, strategie. Paleopatologia ne arata bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe exista si astazi (cele osoase). S-au evidentiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice, leziuni de tumori osoase (osteosarcoame). Demografia istorica. Durata medie de viata a omului primitiv era de 20-21 ani la inceputul neoliticului, fapt demonstrat de o statistica pe 187 de schelete descoperite, dintre care 50% prezentau semne de mortalitate infantila, semn al fragilitatii omului primitiv. Unele procese de vindecare ofera date despre practicile vindecatoare primitive: fracturile si alte leziuni traumatice sunt bine tratate, demonstrand aplicarea corecta a tratamentului conservator. in ceea ce priveste trepanatiile craniene, in Europa s-au descoperit aprox. 800 cranii cu orificii temporale (18 in Romania). Topografia sinusurilor venoase este respectata si exista semne ca unii bolnavi au supravietuit interventiei. Majoritatea erau operatii magice, dar in unele cazuri era vorba de operatii cu efect terapeutic real. Trepanatiile se efectuau cu lame de silex/oxidian (piatra vulcanica), obiecte de bronz, fier (in cazul decesului in timpul operatiei, cadavrele erau ingropate impreuna cu instrumentele cu care s-a operat). Conceptia medicala era una animista, demoniaca, boala fiind vazuta ca o parazitare a organismului de catre un demon. Tratamentul bolii era realizat de catre vindecatorii triburilor primitive, care reuseau eliminarea demonilor cauzatori de boala. in pestera Les trois frres este reprezentat primul medic, efectuand un dans ritual (paleolitic).

Terapia=amestec de elemente magico-religioase cu elemente de vindecare empirice. Strategiile de vindecare difera in functie de etiologie: incantatii, inselarea spiritului malefic etc. Nu exista etica si deontologie in practica medicala, vindecatorul e doar mediator, nu isi asuma raspunderea actului vindecarii (aceasta apare odata cu medicina hipocratica ? medicina stiintifica). Partea magica era ajutata si de obiectele magice: amulete (fragmente de os, dinti de animal, pietre semipretioase), figurine (antropomorfe, zoomorfe) purtate in scop profilactic, talismane (cu anumite semnificatii), tatuaje, masti etc. Omul primitiv era mereu in cautarea hranei. Odata cu aparitia surplusului de produse, apare si primul medic, un pas catre civilizarea societatii. Acum 5000 ani, in lume, diferite populatii reusesc sa realizeze primele societati urbane din istorie. Medicina in Mesopotamia antica (Asiro-Babilonia) Prima civilizatie urbana cunoscuta este cea sumeriana, in sudul Mesopotamiei (agricultura, irigatii, tehnologii de constructie, prima scriere-cuneiforma). Medicina sumeriana este una de tip sacerdotal, religios; exista zeitati cu atribute medicale (Ninisina-zeita medicinei, Gulamarea zeita a oamenilor cu parul negru). Actul vindecarii consta in interpretarea de catre medicul-preot a viselor sau a anumitor simptome. Fenomenele sociale, ca si evolutia bolilor, sunt puse pe seama astrelor. Prognosticul bolilor se facea prin divinatie. Organoscopia = studiul anatomiei organelor animalelor sacrificate la templu, in special a ficatului de miel (! si la etrusci, populatie migrata din Mesopotamia, exista o divizatie prin hepatoscopie). Existau si alte metode de divizatie. Herodot, in cartea a II-a, spune ca babilonienii nu au avut medici, medicina. Cercetarile moderne au infirmat aceasta teza. S-a descoperit o tableta de lut sumeriana (cel mai vechi document medical, scris de un medic la 2200 BC, descifrat in 1953), in care exista date specifice referitoare la medicamente si forme medicamentoase destinate bolnavilor (medicina empirica). De exemplu sunt mentionate ceapa, usturoiul, smochine, curmale, pere, brad, pielea de sarpe, uleiul de peste, oua, lapte, sarea de mare. Formele medicamentoase erau pentru uz extern si intern (substanta activa+vehicul, unguente, mixturi). Nu exista date despre boli si dozele administrate, datorita caracterului secret pe care il aveau cunostintele medicale. La Ninive, tot in tablete de lut, exista date referitoare la 250 plante medicinale, 180 medicamente de origine animala si medicamente de origine minerala (au fost identificate prin traducerea tabletelor aflate acum la British Museum). in codul de legi al lui Hammurabi (primul cod de legi cunoscut, scris la aprox. 1750 BC), exista 9 articole referitoare la practica medicala, la cea a chirurgiei; unde sunt mentionate recompense si pedepse in functie de clasa sociala a medicului si pacientului. Referirea este insa limitata la anumite practici. Nu exista etica sau deontologie medicala. Medicina in Egiptul faraonic ? pana la cucerirea de catre macedoneni in 330 BC ? exista o continuitate in ciuda succesiunii de dinastii ? deja vorbim despre o cultura si civilizatie urbana, egiptenii cunosc diferite tehnologii de constructie, de irigatii ? religie politeista, in care in general zeii sunt personificari ale elementelor naturale, cu multiple ierarhizari si specializari ? exista o medicina sacerdotala, religioasa si una laica

? zeul suprem, Amon Ra, era si zeu vindecator ? exista o triada importanta de zei: ? Isis (zeita naturii), patrona cunostintele legate de plantele medicinale, dar si de formulele magice vindecatoare ? Osiris (zeul Nilului), este zeul intineririi, al refacerii fortelor naturii si a omului ? Horus (fiul lor), cu multe atribute vindecatoare, in special in convalescenta ? practicienii medicinei, preotii medici, apartin teocratilor ? prin sanctificarea unui medic si arhitect celebru (Im Hotep), din dinastia I (Regatul Vechi), acesta devine principalul zeu al medicinei. in Memphis exista un templu inchinat lui. in studiul medicinei Egiptului faraonic, ne bazam pe 3 izvoare: 1. papirusurile medicale egiptene (8 papirusuri referitoare la medicina, dintre care 4 mai importante. Sunt descrise in jur de 900 medicamente si 48 operatii chirurgicale) 2. paleopatologie (mumiile egiptene) 3. iconografie (basoreliefuri, picturi, obiecte) 1. Papirusurile medicale ? papirusul Ebers - a crezut ca apartine celor 6 scrieri ermetice medicale din cele 42 ermetice care au fost anuntate de Clement Flavius - e datat 1555 BC, tradus complet in 1930 (Grapow) - de dimensiuni mari (20 m lungime, 108 paragrafe) - se refera in special la bolile interne - arsenalul terapeutic este superior asiro-babilonienilor (plante cu efect terapeutic, medicamente de origine animala - mierea, ceara, oua, lapte, peste, ulei de peste, inceputul utilizarii organelor - ficat, rinichi; metale si pietre pretioase, metaloizi, carbunele animal) - este descrisa prima metoda de anestezie locala (piatra memfitica presarata pe rana+otet ? refrigeratie locala) - forme medicamentoase: unguente, mixturi, pilule, comprimate, fumigatii, emplastre, inhalatii, infuzii, decocturi. - ! fumigatia cu cannabis indica la geto-daci (Herodot) ? papirusul Schmidt - este anterior ca timp (1800 BC) - de dimensiuni mai mici (5 m), se refera la chirurgie - contine 48 cazuri chirurgicale, printre care fracturi, luxatii, circumcizie, plagi (! luxatia ATM este tratata la fel ca astazi) - este structurat astfel incat sa descrie afectiunile de la vertex in jos, cu observatii clinice foarte riguroase - ! observatiile empirice si rationamentul anticipeaza gandirea hipocratica - pe verso: practici religioase si o metoda de transformare a unui batran intr-un tanar de 20 ani. ? papirusul Flinders-Petri (Kahun) - datat 2200-2100 BC - 279 randuri despre obstetrica, ginecologie, urologie, flebologie etc. ? papirusul Broughs (papirusul de la Berlin) - se refera la obstetrica si pediatrie ? papirusul de la Londra - cel mai vechi, neimportant 2. Studii de paleopatologie

Studiile de astazi efectuate cu ajutorul RMN asupra mumiilor egiptene demonstreaza cu precizie existenta anumitor boli osoase, parazitare etc. 3. Iconografie - basoreliefuri, picturi ? unele arata existenta unor boli ce altfel nu am sti ca ar fi existat in vechiul Egipt. - un portar din Memphis cu poliomielita - un individ cu TBC vertebrala (? gibozitate) - diverse scene de chirurgie (circumcizia ? operatie rituala la toate popoarele semitice). Remarcam conceptia pneumatista (in centrul vindecarii sta respiratia), in timp ce la asirobabilonieni era ficatul. Au fost foarte aproape de descoperirea circulatiei sangvine (relatia dintre puls si posibilitatea ca sangele sa curga prin organe). ! La 1300, un medic arab (Ibn an Nafis) va descoperi mica circulatie. Medicina in India Antica Contemporana cu egiptenii si sumerienii (aprox. 3000 BC), civilizatia protoindiana a fost o civilizatie urbana, localizata in valea Indului. Orasele erau construite prin planificare urbana, cu case cu 1-2 etaje, baie proprie, sistem de canalizare, strazi perpendiculare pavate, ornamentate cu statui in pozitii ascete. in valea Indului si Gangelui exista o populatie de origine indo-europeana - arienii (stapan, nobil in sanscrita) - ce au ajuns relativ tarziu (1500 BC). Indienii vechi (hindusii) nu au pastrat scrierile proprii. Hindusii foloseau arme de fier si au reusit domesticirea animalelor, inclusiv a calului. Se intalnesc si astazi forme de cultura indiana cu origine in vechea antichitate. Se disting 3 etape ale medicinei indice: 1. etapa vedica (1500-800 BC) 2. etapa brahmanica (800 BC - 977 AD) 3. perioada mongolica, islamica 1. Etapa vedica - cultura bazata pe religia indiana primitiva - perioada cu traduceri orale, literatura cu mituri, observatii despre natura, toate fixate in 4 scrieri: ? Rig Veda ? Atava Veda ? Ayur Veda ? Sama Veda - ! Sunt primii care folosesc o scriere alfabetica - nu mai avem versiunea lor originala, ci doar traduceri si prelucrari tardive (veda=cunostinte) in Rig Veda se vorbeste despre medicul triburilor (inteleptul medicilor). Nu aveau temple dedicate zeilor vindecatori, fiind inca nomazi. Se remarca asemanarile cu tracii si geto-dacii (sihastrii carturari). in Atava Veda este descrisa pentru prima oara malaria, alaturi de ciuma, variola, holera, epilepsie, delirium tremens, reumatism, guta. Tratamentele propuse se bazeaza pe plante medicinale. (soma trata aproape orice afectiune). in Ayur Veda se regaseste intreaga literatura medicala a vechii Indii. Dintre cunostintele hinduse amintim tratamentul muscaturilor de sarpe, al fracturilor si luxatiilor, al bolilor oculare precum si folosirea protezelor oculare si a celor pentru membre. Odata cu asezarea nomazilor, vorbim despre a 2-a etapa. 2. Etapa brahmanica Medicina este sacerdotala, bazata pe urmatoarele principii: intreaga natura (macro si micro-

cosmos) este creatia lui Brahma, zeul suprem, izvor de energie magica, ce strabate toate elementele cu aceasta energie. Lumea e formata din 5 elemente si este guvernata de 5 forte. Ideea centrala a religiei brahmanice este aceea a transmutatiei si reincarnarii, fiecare fiinta se afla intr-o perpetua transformare (se naste, traieste si moare pentru a se reincarna si a reincepe ciclul). Societatea este foarte strict ierarhizata, in 5 caste: 2 de conducatori militari si religiosi (medic!), profesiuni libere, mestesugari si paria (sclavi). Zeul medicinei este reprezentat de Ateyor, caruia Brahma insusi i-a destainuit toate cunostintele legate de boli. Exista doua scoli medicale, la Taxilia si Benares. Neexistand tiparul, cunostintele se raspandeau prin manuscrise, care erau rare, de aceea autorii le redactau in versuri. Exista insa 2 carti medicale fundamentale: Charaka Samita si Susruta Samita. Charaka Samita este rezultatul muncii scolii de la Taxilia, cuprinzand secretele dezvaluite de zei oamenilor (BrahmaAteyor om), cuprinde 8 lectii + 1 rezumat, in versuri pentru fiecare capitol. Sunt prezente cunostinte de medicina interna (boli si tratamente), metode de relaxare Yoga, transpuse in plan medical. Se considera ca in timpul vietii omul foloseste doar o mica parte din posibilitatile psihice si fizice, dar prin asceza si exercitii alese si urmate dupa anumite reguli, se poate ajunge pana la suspendarea totala a laturii fizice, inclusiv controlul metabolic. Susruta Samisa este produsul scolii din Benares, fiind o vasta enciclopedie medicala, din 2 parti, una referitoare la anatomie, fiziologie, medicamente, boli; iar cealalta la chirurgie. Nu erau permise disectii pe cadavre umane, dar se eludau interdictiile religioase prin asezarea cadavrelor intr-un cos de nuiele pe cursul unui rau, timp de 4-6 zile, nu atingeau cadavrul, observau descompunerea, reusind sa descrie existenta a 200 oase, 300 muschi si 70 tuburi. Chirurgia foarte bine tratata, ramura a medicinei cel putin egala cu medicina interna, cea mai importanta ramura a medicinei (cea mai nobila si eficienta ramura a medicinei). Medicul care nu practica si operatii chirurgicale este ca o pasare cu o singura aripa. Cea mai importanta operatie era plastia nazala. Alte operatii: extragerea de calculi din vezica urinara, operatia de cataracta, folosirea protezelor, chiar oculare. Mai sunt prezentate elemente de asepsie si antisepsie, de sutura a plagilor abdominale (! cu ajutorul furnicilor negre). Plantele erau folosite pe scara larga, de exemplu Rowulfia carpentina in hipotensiune arteriala, psihiatrie (antidepresiv) - remediul oamenilor tristi. Budismul a fost introdus de un rajah (Buddha), care a decis sa se izoleze de lumea agitata, a mers intr-un pustiu, apoi dupa mai multi ani, a dezvoltat o noua conceptie asupra lumii si vietii, alatuiri de noi tehnici Yoga. Mai tarziu aceasta conceptie a capatat atribute de religie. Manastirile budiste aveau camere speciale pentru ingrijirea bolnavilor. Locul de nastere al civilizatiei hinduse a fost ocupat de trupele musulmane, fiind reprezentat de actualul Pakistan. Vorbim astfel de un spatiu de interferenta intre traditiile tibetane, medicina chineza, brahmanica si cea budista. Medicina chineza inca din urma cu 5000 ani, in vaile fluviilor Huang He si Yang Tze, a aparut o civilizatie urbana, cu o scriere ideografica, de aproximativ 3200 caractere (astazi ? aprox.150). Nu s-au pastrat decat pe oase, carapace de broasca testoasa. Unii autori o studiaza la Evul Mediu. Chinezii atribuie toate descoperirile efectuate de-a lungul timpului unor imparati legendari (Fu Xi, Huang Ti, Che Hong) 1. Fu Xi - cele referitoare la vanat, pescuit

2. Huang Ti - stapanirea pamantului (agricultura, cresterea animalelor), - aparitia drumurilor, targurilor - medicina, farmacologie. Se spune ca ar fi incercat pe propriul corp toate plantele de pe teritoriul chinez, impartindu-le in plante alimentare, otravitoare (cca.70) si medicinale, cu indicatii precise. (e.g.:Efedra Sinica, utilizata in afectiuni astmatice) - acupunctura, ignipunctura 3. Che Hong - aparitia mestesugurilor, a metalurgiei - prima scriere medicala din China (Cartea schimbarilor), scrisa sub forma de dialog intre medicul curtii imperiale si imparatul respectiv. Acupunctura a aparut dupa observatii intamplatoare. La inceput a fost practicata cu ace din piatra (neolitic), apoi din metale (misterioasele ace galbene). Energia vitala este distribuita pe 14 meridiane (12 prinicipale si 2 secundare), cu 365 puncte de acupunctura. Exista totusi unele basoreliefuri ce sugereaza originea extraterestra a acupuncturii. in China chirurgia era interzisa, singurele operatii practicate fiind castrarea eunucilor si corectarea deformarii piciorului. La curtea imperiala exista un singur chirurg. Taoismul (Daoismul), filozofia chineza contemporana cu budismul si filozofia presocratica, considera lumea alcatuita din 5 elemente principale (lemn, metal, pamant, apa, foc), care trec una in alta sub influenta Yin si Yang, doua forte care nu se exclud, nu sunt complementare, ci se includ una pe alta. Yang reprezinta forta activa, pozitiva, masculina; iar Yin forta pasiva, negativa, feminina. Starea de sanatate reprezinta o stare de echilibru al energiei, condusa de Yin si Yang de-a lungul meridianelor. Boala este consecinta unui dezechilibru, remediul fiind obtinut prin acupunctura si ignipunctura, in scopul redirijarii energiei vitale. in Europa, primul care a folosit ace de acupunctura chinezesti a fost dr. L.Berlioz (tatal lui Hector Berlioz), in sec. XIX. in 1825, Cloquet uitilizeaza si el acupunctura in studiile sale. Totusi, inemeietorul acupuncturii europene (1927) este considerat Sauliers du Morraine (primul sinolog important), care a tradus in franceza tratatele clasice ale medicinei chineze (1000 AD). Teoria pulsului (din tratatul de teoria pulsului, datat in jurul 1000 AD, tradus tot de Morraine). Pulsul era singura metoda de examinare a unui bolnav. Pulsul se palpeaza in 18 locuri diferite, fiecare palpare fiind superficiala, medie si profunda; inainte si dupa efort. in functie de mai multe criterii (varsta, sex, anotimp etc.), sunt descrise 200 tipuri diferite de puls, dintre care 26 prevestesc moartea. S-au descoperit figurine din vechea China cu semne de locuri unde pot aparea boli. Chinezii sunt primii care au introdus o metoda de profilaxie a variolei (variolizarea preventiva). Recoltau dintr-o pustula variola umana, o uscau in timp pentru a diminua virulenta, apoi era triturata si suflata printr-un tub de bambus pe narina copiilor. Acestia faceau o forma usoara si ramaneau imunizati. Prima carte despre variola a fost scrisa tot de chinezi, in 1001 AD. in Romania a fost introdusa de un medic grec, primele inoculari stiintifice au fost realizate la 1714 de Iacob Pylarino, medicul personal al lui Aerban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu. Vaccinarea antivariolica, introdusa in 1796, se bazeaza pe un alt principiu si anume imunizarea incrucisata intre virusul variolei umane si virusul vaccinei. Medicina greco-romana 1. Medicina in Grecia Antica (elena propriu-zisa) 2. Medicina elenistica (dupa destramarea imperiului lui Alexandru cel Mare) 3. Medicina romana

Medicina in Grecia Antica - este tot de tip religios, sacerdotal. Zeul vindecator: Asclepios - momentul de apogeu il reprezinta secolul de aur al lui Pericle (sec. V-IV BC) - in Grecia a aparut primul set de observatii medicale bazate pe observatii si rationament: sistemul hipocratic inca din sec. VI BC, odata cu transformarile sociale, au aparut noi mestesuguri, in care sunt implicati oameni liberi (demos), acestia devin mai bogati, fapt ce duce la un conflict politic intre aristocratie si demos. Cei din urma ies victoriosi, ceea ce duce la intemeierea primelor state democratice din lume. incepe astfel si laicizarea medicinei. La inceput apare periodeutul, medicul calator, care se aseza pentru o anumita peroada de timp in cetate, dadea ingrijirile necesare, apoi se muta in alta si tot asa. Apoi acestia ajung sa se stabileasca in constructii speciale din cadrul polisurilor. Cele mai importante scoli laice sunt cele din Kos si Knidos. Acoala din Kos priveste organismul ca o unitate structural-functionala, in continua legatura cu mediul extern. Boala era vazuta ca o afectare generala a organismului in totalitate (organismul era considerat ca fiind alcatuit din umorilichide fundamentale). Terapia este naturista (Hipocrate este cel mai de seama reprezentant al scolii de la Kos). Exista ideea de har, de talent, caci daca ai un har, poti sa practici medicina, daca acesta lipseste, totul este zadarnic. Acoala din Knidos se bazeaza pe gandirea analitica, prefera sa studieze organismul pe parti distincte, sa considere ca partea solida este esentiala, nu cea lichida, umorala. Tratamentul este simptomatic, numarul de medicamente prescrise este mare, cu o tendinta deci spre polipragmatism. Hipocrate - exponent al scolii din Kos - nu este demonstrat faptul ca a scris toate cele 62 scrieri ale colectiei hipocratice - Platon il mentioneaza in Dialoguri ca cel mai mare medic grec - Soranus ii scrie biografia la 200 ani de la moarte (in care se demonstreaza descendenta directa din Asclepios - 18 generatii; si unde se aminteste ca atat tatal, cat si bunicul lui Hipocrate au fost de asemenea medici. Devenit terapeut, calatoreste pentru a-si insusi meseria, apoi se intoarce in Kos. Ginerele sau Polib face o sinteza a hipocratismului.) - cele 62 lucrari sunt foarte diferite, ca subiect, intindere si nivel de prezentare - 5 lucrari de etica si deontologie medicala (sistem de reguli, valori, percepte asupra relatiei dintre medic si societate / pacient / alti medici). Colectia include scrieri ale unor medici apartinand diferitelor scoli din Grecia Antica. - lucrari de patologie generala (aer, apa, epidemii, despre bolile omului etc.) - ! prima lucrare de patologie speciala se refera la epilepsie (Boala sfanta) - lucrari de oftalmologie, pediatrie, obstetrica, ginecologie - nu existau titluri si se denumeau cu primele cuvinte Medicina si chirurgia formau un tot (acest lucru rezulta din lucrarile de chirurgie), dar totusi chirurgia era apanajul unor categorii de mestesugari, neconsiderati medici. Dintre lucrari amintim cele despre fracturi, luxatii, articulatii dar si cea referitoare la litotomia pentru indepartarea calculilor vezicali. Disectiile pe cadavre erau interzise si totusi in ciuda slabelor cunostinte de anatomie, s-au scris lucrari despre inima, despre muschi etc.

Aforismele reprezinta o colectie de fraze si sentinte referitoare la experienta clinica a medicului hipocratic. Starea de sanatate (eucrazia) era considerata starea de echilibru cantitativ si calitativ al componentelor organismului. Erau definite 4 lichide - umorile cardinale: ? bila galbena (ficat) ? bila neagra (splina) ? sange (inima) ? mucus, flegma (creier) Starile posibile erau de rece/cald; repectiv uscat/umed. Mentinerea in echilibru se datora unui principiu numit neuma, pe care organismul il ia prin respiratie. Physis reprezinta o forta naturala a oricarui organism ce se opune bolii, reactionand in mod spontan pentru a readuce organismul la functionarea normala, daca ea a fost perturbata. Observand deosebirile dintre sanatate si boala, au fost definite tipologic 4 temperamente , in functie de umoarea care este predominanta: ? coleric (predomina bila galbena) ? melancolic (predomina bila neagra) ? sanghin (predomina sangele) ? flegmatic (predomina flegma) Starea de boala (discrazia) era definita ca un dezechilibru intre umori, produs prin influenta unor factori etiologici (sunt incriminati in special factorii negativi din mediul extern). ! Unui medic ii este recomandat ca atunci cand se duce intr-o zona, sa evalueze diferiti parametrii meteorologici. Alti factori considerati patogeni sunt obiceiurile sau pozitiile vicioase, modurile de iluminare a locuintelor etc. in ceea ce priveste bolile infecto-contagioase, acestea sunt aduse de miasme morbide (substante toxice emanate din balti cu ape stagnante si apoi aduse de vanturi). Nu exista nici o incriminare a factorilor supranaturali, nici chiar in cazul bolii sfinte (epilepsia); cauza este considerata la fel de naturala, doar ca nu era inca descoperita. Investigatia bolnavului scoate in evidenta extraordinarul simt de observatie al autorilor hipocratici. Exista bolnavi, nu boli; se remarca efortul depus pentru individualizarea fiecarui caz. 1. reconstituirea evolutiei bolii, de la debut pana la momentul prezentarii 2. descrierea starii prezente dupa examinari succesive 3. formularea unei ipoteze despre evolutia de viitor a bolii - teoria zilelor critice Terapeutica hipocratica cuprindea elemente de psihoterapie, dietetica, exercitii fizice, terapie medicamentoasa (in limite naturiste), dar cu eliminarea medicamentelor vegetale fara eficienta - medicina oamenilor sanatosi - lucrare pentru intarirea sanatatii (medicina de palestra) Relativa pasivitate a medicului hipocratic isi gaseste explicatia in credinta in capacitatea physisului de a actiona in mod spontan pentru refacerea organismului si de abia dupa aceea medicul ar trebui sa intervina. Marele castig al medicinei hipocratice este metoda observatiei rationate. Pana la Hipocrate, cele doua directii pe care se mergea erau: - metodele mitomagice

- metodele empirice, fara o analiza in prealabil. Acestea din urma au fost imbunatatite radical de Hipocrate. Medicina elenistica in Alexandria exista o scoala de medicina cu noutati fata de Grecia si Orient. Pentru prima oara au fost permise oficial disectiile pe cadavre umane (pana la cucerirea romana). Chirurgia era cea mai avansata din antichitate (pentru hemostaza se foloseau ligaturile vasculare). in general era urmata linia scolii din Knidos, cu tendinta spre studiul anatomopatologic. Exponenti: Herofil (anatomist, ginecolog, internist) si Erasistrat (fiziolog,chirurg). - fac diferenta intre creier si cerebel - studiaza nervii spinali, cranieni; ochiul, retina Herofil ? elev al scolii din Kos (doctrina pe baza umorala) Erasistrat ? doctrina solidista, - sectioneaza maduva spinarii, - a cercetat circulatia sangvina - descopera ligatura vasculara, masa chirurgicala si alte 100 de instrumente noi (apoi au fost interzise) Medicina in Roma Antica - dominata de medicii greci (primii medici greci au fost primiti cu ostilitate) - a inceput prin a fi religioasa (temple in cinstea lui Esculap, chiar si in Dacia, la Apullum) ! La Piacenza s-a descoperit un ficat de bronz cu lobulatie completa (animal) Acoala metodicilor Asclepiade, adept al teoriei solidiste, dezvoltate de el in asociere cu teoria atomica (Leucip & Democrit). Exista 2 stari de boala: - porii se dilata si atomii evolueaza - ingustarea porilor cu impiedicarea miscarii atomice ! Au introdus diferite medicamente, cu actiune vasodilatatoare sau vasoconstrictoare. Metodicii considera ca trebuie intervenit imediat si nu sa se astepte forta naturala vindecatoare (combatere a lui Hipocrate). ? Celsius a lasat o enciclopedie vasta, despre toate cunostintele din acea vreme ? Plinus cel Batran prezinta informatii complexe despre plante medicinale ? Rufus din Efes ? psihiatrie ? Soranus ? pediatru, obstetrician ? Dioscoride din Padania a scris un tratat de farmacologie (se refera si la 26 plante dacice!) ? Galen este, alaturi de Hipocrate, cel mai mare medic din antichitate - a invatat la Alexandria - un timp a fost medic de gladiatori - devine apoi medicul imparatului - este autorul primei anatomii complete a corpului uman, in conditiile in care in continuare nu erau permise disectiile umane, bazandu-se mai mult pe extrapolarea datelor de la animale (disectii, vivisectii) - cea mai mare greseala a sa a fost conceptia asupra circulatiei sangelui (dute-vino si se amesteca in inima) - tratatul sau a devenit o opera crestina, deci nu a putut fi criticata - a ramas tehnica galenica de pregatire a medicamentelor

- ! Pentru fiecare legiune exista o categorie de sanitari militari. Medicina in Evul Mediu 1. Medicina bizantina 2. Medicina in califatele arabe medievale 3. Medicina in Europa medievala 4. Medicina in Renastere Medicina bizantina - in Imperiul Roman de rasarit, cu capitala la Bizant (apoi Constantinopol) - despre medicina bizantina s-a scris putin - au dezvoltat o noua organizare medicala. Oribazius (sec. IV BC) este autorul unei enciclopedii cu un continut extrem de vast, lucrare in care conspecteaza si ierarhizeaza toata literatura medicala greco-romana de pana atunci (sunt aprox. 70 volume). Oribazius consemneaza si de unde a luat fragmentele, desi in acele timpuri nu se obisnuia acest lucru. A doua lucrare a sa se intituleaza Synopsis si este un tratat medical cu scop didactic, structurat in 3 volume, o sinteza a medicinei antice, completata cu cazuri clinice si sinteze proprii, o carte de educatie pentru sanatate destinata calatorilor etc. Actius din Amida a scris un tratat de medicina in 4 volume, in care vorbeste si despre difterie si unele medicamente noi din India. Alexandru din Trales ? 12 volume (in intregime original) Pavel din Egina (sec. VII) - a fost cel mai mare chirurg al Bizantului - a folosit bisturiul, metode chirurgicale noi - lucrari despre tumorile maligne, cancerul de san, hemoroizi Antilos, contemporan cu Oribazius, este autorul unei lucrari de chirurgie despre tratamentul anevrismelor arteriale. Nicolas Mepis ? mare farmacolog & practician in anul 325 la Niceea, la primul sinod, biserica crestina s-a decis sa preia grija ingrijirilor medicale umane. S-au inchis templele dedicate zeilor vindecatori, deschizandu-se institutii de caritate crestina, pe specialitati si tipuri de boli. ! Primul spital ? la 370, in timpul lui Vasile cel Mare. Medicina in califatele arabe Se disting 3 perioade in evolutia culturii si civilizatiei arabe medievale: 1. etapa de asimilare (mijlocul sec. VII - sfarsitul sec. IX) - este o perioada a traducerilor - sunt traduse principalele opere din cultura greco-romana si orientala 2. perioada de inflorire (sec. X-XI) 3. perioada de declin (dupa 1100) In etapa de asimilare, mai ales la Bagdad, dar si la Damasc (initial), apoi la Cairo; se realizeaza o veritabila scoala de traduceri in limba araba a lui Hipocrate, Oribazius, Galen, Dioscoride. Traditia bizantina a spitalului (intemeiat de Vasile cel Mare - 370) a fost preluata, cel mai celebru fiind spitalul din Bagdad. Cei mai multi medici erau crestini, dar numele crestine nu sau pastrat, arabii dandu-le nume noi. Medicul lui Mahomed a fost un nestorian (Nestor ? fost patriarh al Constantinopolului, declarat eretic si refugiat in Iran, la Edessa. Majoritatea insotitorilor acestuia erau medici, care apoi au intemeiat spitalele din Harada, Pur). ! Arabii au fost primii mari chimisti ai lumii, ducand la aparitia farmacistului; medicul trebuia

sa delege aceasta functie cuiva cu o pregatire specifica, cu responsabilitate morala si intelectuala, permitand astfel dedicarea unui timp mai mare activitatii medicale propriu-zise. Din perioada de inflorire, amintim personalitatea lui Razes (Al Razi), din sec. IX-X, autor de carti medicale, cea mai de seama fiind enciclopedia Contines (continentul). Cartea lui Mansur (numele califului) este o lucrare originala, scrisa cu o atitudine conservatoare (daca poti, foloseste dieta si nu medicamente sau daca folosesti medicamente, alege unele simple si nu complicate); nu se admite decat ceea ce se poate deomonstra la patul bolnavului. Lucrarea este structurata in 10 volume, dintre care volumul VIII, cel referitor la medicina interna, este considerat o adevarata capodopera, devenit manual si pentru unele universitati europene. Ali Al Bas este autorul unui tratat enciclopedic care se refera la clasici (ierarhizati) si la experienta clinica proprie. Cel mai important ramane insa Avicena, din ale carui lucrari amintim Canonul medicinei (ultima mare sinteza a intregului camp al medicinei, realizata de o singura persoana; cea mai limpede si clara dintre sintezele Evului Mediu), Poemul medicinei - o colectie de 5 carti, dupa cum urmeaza: 1. se refera la problemele generale: ? anatomia, fiziologia ? igiena si organizarea activitatii medicale ? etica si deontologia ? istoria medicinei 2. medicamentele simple 3. medicina interna 4. chirurgie (inclusiv bolile infectioase eruptive) 5. medicamentele compuse Avicena (980-1037) era tadjic (un popor nordic), a fost un mare poet, filozof, teolog; primul mare geograf si geolog, muzician. In ceea ce priveste Califatul de Apus, cu capitala la Cordoba, o interpretare diferita a Coranului a permis o mai mare libertate de gandire, astfel ca de multe ori au procedat contrar parerilor lui Avicena. Ii remarcam pe Averoes, filozof si autor al unui tratat de patologie generala si pe Albu Cazi, contemporan cu Averoes, care a descris otitele si parazitul ce produce raia. Europa Occidentala Primele elemente de medicina apar in manastiri. Odata cu crestinarea popoarelor germanice, ei adopta punctul de vedere crestin al medicinei. Au existat calugari specializati la nivelul medicinei populare. Prima scoala de medicina propriu-zisa laica din Europa Occidetala este Acoala medicala din Salermo (port in Italia, in apropierea manastirii Monte Casino - unde calugarul Benedict a intemeiat primul spital din Occident si un ordin calugaresc pentru asistenta bolnavilor, spre sfarsitul sec. VIII, inceputul sec. IX). - au fost primii care au acceptat si femei (Trotula a fost medic ginecolog) - volumul Regimul de la Salermo a fost tradus si in romana (Floarea sanatatii). Traducerile ce se faceau la Salermo erau din araba Igiena precara a oraselor a permis producerea marilor epidemii al Evului Mediu (lepra, ciuma, variola, sifilis ? cu ipoteza originii americane a acestuia). Au existat insa si asa-numitele epidemii psihice, isterii colective (coreo-mania, cand ieseau si tremurau la marginea satului pana la epuizare, flagelatii colective).

Are loc o decadere a chirurgiei, nu erau permise manevre sangerande, pentru ca medicii erau si preoti. Existau 2 categorii de chirurgi: ? chirurgii de roba lunga (propriu-zisi), care invatau doar anatomie si tehnici chirurgicale ? chirurgii de roba scurta (chirurgi barbieri), care transmiteau deprinderile din tata in fiu Primele orase cu facultate de medicina au fost Montpellier (1220), apoi Padova, pentru statul Venetian; si Salermo (adevarata facultate de medicina). Renasterea (sec. XV-XVI) a readus in prim-plan valorile antichitatii. Pe plan laic se dezvolta doctrina umanista, care considera ca Dumnezeu l-a creat pe om liber si omul trebuie sa aiba demnitate (Despre demnitatea omului - Pico della Mirandelo). - reforma religioasa, marile descoperiri geografice - progrese in: - anatomie, fiziologie; - patologie, terapeutica - chirurgie Anatomia Pana atunci, disectiile fusesera interzise, dar odata cu aparitia facultatilor de medicina, au inceput sa se permita (prin bule papale) disectii in scop didactic. Era disecat cate un singur cadavru intr-un an universitar. Erau interdictii clare referitoare la comentariile privind opera lui Galen. Disectiile se faceau in amfiteatre (putea participa oricine), profesorul citea din Galen, iar barbierul-chirurg taia (el nu stia latina, adica profu citea degeaba, ca el tot ce stia el taia... :-) ). Andreas Vesalius (Vesal) - belgian, fiu de farmacist, a studiat la Paris (universitatea era de tip Galenic), dar a terminat studiile la Padova, unde a devenit mai tarziu profesor de anatomie. Este considerat intemeietorul medicinei moderne. - a pus bazele stiintei disectiei, folosind instrumente speciale - efectua disectii paralele, pe un numar crescut de cadavre (metoda stiintifica de cercetare) - a studiat coreland structuralul cu functionalul - ! este autorul primului atlas anatomic (6 planse, la Venetia, in 1538) - a denumit cu cate un cuvant anume diverse formatiuni anatomice, in neolatina - scrie un tratat complet de anatomie (Basel, 1543), cu formatiunile prezetate in pozitii active. Tot la universitatea din Basel se gaseste un schelet preparat de Vesal - dupa publicarea tratatului se refugiaza la Madrid, unde apare editia a II-a (1555) - este condamnat ca eretic la moarte prin ardere pe rug, dar pedeapsa este comutata intr-o calatorie la Ierusalim (pe drum este mancat de rechini in Marea Mediterana) In Renastere, si artistii au contribuit la dezvoltarea medicinei, unii au facut chiar disectii si au realizat planse anatomice (Leonardo da Vinci). - acesta a realizat peste 30 disectii umane, primele cu Marc Antonio de la Torre - face deosebirea intre structurile anatomice la diferite varste - aplica tehnici de injectare vasculara sau cu ceara topita in cavitati - realizeaza sectiuni la diferite incidente - 30 caiete, tiparite tarziu (sfarsitul sec. XIX) Albrecht Drer a publicat o anatomie artistica, rezultat al cercetarilor la cadavru. Este autorul unor gravuri anatomice, de larga circulatie (au ajuns si in Transilvania, la Oradea). Personalitatea cea mai reprezentativa a patologiei renascentiste este Girolamo Fracastoro. - poet de limba neolatina - autorul teoriei sferelor homocentrice in astronomie (contemporan cu Copernic) - primul critic literar

- descrie foarte bine sifilisul (Sifile a fost un pastor pedepsit pentru ca iubea fata pe care o iubea si zeul; vindecat apoi prin remediul propus de Fracastoro, care descrie astfel in versuri tratamentul) - a delimitat foarte bine din punct de vedere clinic si epidemiologic ciuma si variola - lanseaza ideea ca bolile infecto-contagioase nu sunt aduse de miasmele morbide, ci de seminte ale bolii (Despre contagiune & bolile contagioase - 1546) - ! De abia in 1878, Pasteur si Koch demonstreaza ca bacteriile sunt factorul cauzal al diferitelor boli Se remarca o crestere a tratamentelor odata cu marile descoperiri geografice (India, America ? cartoful a schimbat alimentatia). Medicamentele chimice isi fac aparitia. Teoria iatrochimica este o varianta moderna a umoralismului hipocratic, starea de sanatate se considera ca este pastrata prin mentinerea starii chimice normale a organismului. Paracelsius - considera ca medicina trebuie sa se invete din practica, nu din carti - a facut si chirurgie, chiar daca din punct de vedere religios ii era interzis - precursor in balneologie si patologie profesionala Chirurgia in Renastere Toate facultatile de medicina erau religioase. Oficial se cerea ca operatia chirurgicala sa fie indicata de medic iar chirurgul s-o execute la indicatiile si sub controlul medicului. Ambroise Pan a fost cel mai mare chirurg din acel timp. - a urmat cursurile colegiului de chirurgie de la Paris (chirurg de roba lunga) - numeroase operatii in armata franceza - numeroase inventii in chirurgie (instrumente noi) - redescopera ligatura vasculara - propune pansamentul simplu in tratamentul plagilor (initial tratamentul era de cauterizare cu ulei de soc fierbinte) - autor al unei carti de chirurgie (1545) - intemeietorul balisticii in medicina legala Pierre Franco, contemporan cu Ambroise Pan, este autorul a 2 tratate de chirurgie (din care pasaje intregi au fost preluate si de Pan). Referitor la circulatia sangvina, s-au parcurs urmatorii pasi de-a lungul timpului: I. Egiptenii (papirusurile Ebner si in special Schmidt) au fost destul de aproape de descoperirea circulatiei II. Herofil, Erasistrat in Alexandria (vezi curs) III. Galen credea ca in inima sangele arterial se amesteca cu cel venos prin porii interventriculari IV. Miguel Servet (nu a fost medic propriu-zis) a descoperit mica circulatie, a fost ars pe rug impreuna cu cartile sale Despre reinstaurarea crestinismului (au scapat doar 3 exemplare) V. Primul care a pus sub semnul intrebarii teoria lui Galen a fost Vesal, care in editia a 2-a (1555) arata ca nu exista nici un orificiu interventricular VI. Colombo considera o posibila expicatie drumul sangelui prin plaman VII. Andreas Cesalpino afirma existenta a 2 circulatii (mare si mica) VIII. William Harvey, a studiat la Padova (1600-1602), apoi a devenit mare profesor la Oxford; exilat mai tarziu pe o mosie a fratelui sau si izgonit din oras. Conceptia sa este de a se lucra in termeni cantitativi, matematizeaza lucrurile si propune metode fizice de studiu a

curgerii lichidelor prin tuburi elastice. Istoria medicinei moderne Din punct de vedere medical, sec. XVII este un secol englez, doar Franta mai remarcandu-se in acest domeniu prin cele 2 facultati importante (Paris si Montpellier), dar care se mentin pe pozitii Galeniste si se opun marilor descoperiri din domeniul medicinei. Principalele doctrine medicale sunt iatrochimia (Paracelsius), care se dezvolta in Sarile de Jos si Germania; si iatromecanica, introdusa de Harvey si care devine doctrina dominanta in Anglia si Italia. Saltul calitativ este facut prin introducerea metodelor noi de calcul, a metodelor inductive de cercetare (Fr. Bacon) precum si a celor instrumentale, experimentale. Descoperirile recente ale fizicii (! fratii Bernoulli ? au fost medici), studiile pe modele in vitro au ajutat mult medicina sa progreseze. Principala descoperire a sec. XVII este circulatia sangelui (carte tiparita la Frankfurt pe Main in 1628 - Despre miscarea inimii). Desi fusese descoperit, microscopul nu a fost utilizat de Harvey in studiile sale, fiind preferata o lupa foarte puternica. - Harvey este autor si al unei carti de embriologie - nu a vazut capilarele - nu a descris o circulatie limfatica (! contemporan cu el, un italian, Gasparazelius a publicat o lucrare in 1626 despre circulatia limfatica) ? in 1661 Marcelo Malpighi observa prima celula animala la microscop (hematia) ? Jean Pequet descopera canalul toracic, cisterna Pequet precum si racordarea circulatiei limfatice la circulatia generala (1646) ? danezul Stenon descrie corect parotida si canalul excretor ? englezul Wharton descrie glanda submandibulara ? in Bavaria, Wirsung descopera canalul principal pancreatic In ceea ce priveste clinica medicala, se revine la medicina de observatie rationala, de tip hipocratic (Teoria Sineham - englez autor al numeroase descrieri clinice si anatomo-clinice mergand pe firul observatiei la patul bolnavului). - a descoperit coreea acuta Sineham - denumirea unei forme de opiu imaginata de el a ramas pana astazi - nu a aderat la iatrochimie sau iatromecanica Pe linia iatromecanicii s-au remarcat Glisson (capsula fibroasa a ficatului, rahitismul), Willis (poligonul arterial cerebral). ITALIA ? Santorio (prima jumatate a sec. XVII) - a stat timp de aproape 40 ani mult timp pe o balanta, efectuand masuratori ale propriului corp, descoperind astfel perspiratia pulmonara - impune metode matematice in cercetare - a inventat metode paraclinice de masurare (puls, temperatura) ? un profesor de la Pisa, medic si matematician, scrie un tratat de biomecanica (Despre miscarea animalelor), in care aplica legile fizicii la deplasarea omului si animalelor (in a 2-a jumatate a sec. XVII) Adepti ai iatrochimiei: Sylvius, de Graaf (foliculul ovarian). OLANDA ? Antoni van Levercuc (portar la primaria din Leida, remarcat intamplator de catre de Graaf)

- compune un microscop din cateva lentile - utilizarea microscopului se extinde, Malpighi fiind coniderat intemeietorul histologiei normale si patologice, vegetale si animale. In sec. XVIII, preocuparea pentru stiinta devine dominanta pentru numerosi medici, majoritatea bazati pe o finantare proprie. Daca sec. XVII a ramas cunoscut drept secolul circulatiei, sec. XVIII este cel al luminii, al ratiunii. Medicii recurg la mai putine metode paraclinice (in afara de termometru, celelalte aparate - pulsilogiu, microscop - nu dau imagini constante). Se acumuleaza observatiile la patul bolnavului, care nu mai sunt explicate prin iatrochimie si iatromecanica. E nevoie de doctrine noi, pentru o explicatie stiintifica a acestora. Apare un mare numar de supozitii, unice in istoria medicala, cunoscute sub denumirea de sistematica sec. XVIII, care incearca sa oblige faptele sa se subsumeze, sa se supuna unor idei preconcepute. 1. Teoria dinamismului organic (Fr. Hoffman, in Halle) - elementul definitoriu pentru sanatatea organismului este tonusul muscular - bolile sunt abateri de la tonusul optim al musculaturii netede & scheletice si se impart in boli hipertone si boli hipotone sau atone - au aparut medicamente, substante ce pot corecta abaterile tonusului, in special al musculaturii netede - licoarea Hoffman (amestec de alcool+eter) regleaza echilibrul tonic - cercetari in domeniul balneologiei (influenta apelor minerale asupra organismului) 2. Teoria nervista a scolii engleze (in continuarea teoriei iatromecanicii, formulata de Cooler si Brown - fizician, descoperitorul miscarii browniene) - elementul esential: excitabilitatea neuromusculara - bolile sunt semne ale modificarii (/) pragului de excitabilitate - important este in special corolarul terapeutic 3. Teoria materialist-mecanicista, potrivit careia creierul secreta gandire 4. Teoria vitalista (Montpellier), se baza pe doctrina animista, formulata de J. Stahl, tot din Halle. - exista spiritul vital (anima) - semnele bolii sunt rezultate ale faptului ca anima face eforturi pentru a readuce organismul la starea normala si nu trebuie combatute, indiferent de intensitatea lor. 5. Teoria homeopatiei (Hanemann) - simptomele nu trebuie contracarate - utilizarea medicamentelor cu acelasi efect ca si cele ce au ca expresie simptomele, in cantitate cat mai mica (ex.: chinina produce o crestere a temperaturii la omul normal) - medicamentele trebuie folosite in sensul in care actioneaza si boala si nu contrar - doze infinitezimale, se ajunge ca pana nici macar o molecula sa nu aiba sansa de a exista in solutie - principiul antrenarii, al dinamismului; prin agitarea indelungata a solutiei homeopate, patrunde in solutie un spirit vindecator din neant - ! Cercetari recente au aratat ca apa pastreaza amprenta substantelor ce au fost dizolvate in ea, chiar cand nu mai exista nici o molecula activa in solutie - incepe sa se dezvolte medicina anatomo-clinica, principiile medicinei bazate pe anatomia patologica, pe leziuni specifice. Morgagni scrie in 1761 un tratat despre sediul si cauzele bolilor studiate prin metode anatomice (transformari morfologice la nivel macroscopic, de

organ). Nu exista inca metode clinice ca percutia, auscultatia; ci doar inspectie, palpare. Tot in 1761, la Viena, apare o carte a lui Leopold Auenburger despre percutie. Lucrarea a fost apoi tradusa la Paris de medicul lui Napoleon (Jean Corvisard). Auscultatia este introdusa mai tarziu, de catre inventatorul stetoscopului, Lieneque drept metoda de investigare a tuturor bolnavilor (Tratat asupra auscultatiei mediate - Paris, 1819). Prin descoperirea tesuturilor de catre Xavier Bichat, tabloul lezional este mult modificat. Inainte de el, bolile erau descrise de la vertex in jos, apoi, odata cu descoperirea leziunii specifice fiecarei boli, aceasta ordine a fost schimbata. Progrese s-au realizat si in ceea ce priveste etiologia bolilor infecto-contagioase. Cercetarile efectuate pe cadavre au aratat leziunea specifica a febrei tifoide, studiata pana atunci impreuna cu celelalte varietati de febre abdominale. Bretenon deosebeste difteria de celelalte boli obstructive ale cailor respiratorii superioare prin prezenta falsei membrane. Este rasturnat raportul cauzal al etiologiei bolilor de catre Pasteur, care a demonstrat ca nu este adevarata teoria generatiei spontanee (conform careia prezenta germenilor ar fi secundara bolii, deci efectul si nu cauza acesteia). Pouchet (un biolog francez) a sustinut ca intotdeauna in substantele organice in descompunere apar in mod spontan germeni. Pasteur l-a contrazis, ducand vasul de experienta la o altitudine mare in Pirinei, unde nu au mai aparut germeni. Carl Zeiss, un mecanic german din Jena, a perfectionat microscopul, permitand identificarea bacteriilor cauzatoare. Postulatele lui Koch 1. in produsele patologice din cadrul aceleiasi boli se gasesc aceiasi germeni 2. realizarea de culturi pe medii de cultura 3. cu germenii astfel obtinuti trebuie sa se produca in mod constant la animal aceeasi boala, cu aceleasi leziuni si manifestari - pana la 1878 nu s-a reusit (apoi au demonstrat Pasteur & Koch In sec. XIX, in domeniul chirurgiei, este descoperita anestezia prin inhalatie si se cristalizeaza elemente ale principiilor asepsiei si antisepsiei. Inainte de descoperire anesteziei: 1. 30 martie 1842, in statul american Georgia, K.Long efectueaza o operatie unui prieten, dupa o inhalatie de vapori de eter, iar pacientul nu a simtit durerea 2. 1844 - stomatologul Horace Wells foloseste gaz ilariant (protoxid de azot), dar demonstratia este nereusita (Boston) si se sinucide 3. Morton asista, dar considera drept cea mai eficienta metoda cea care foloseste eterul sulfuric, procedeu rapid adoptat si in Europa. Prima operatie reusita folosind eterul sulfuric a avut loc la 16 octombrie 1846 4. Simpson descopera cloroformul in ianuarie 1847 Bibliografie ? Istoria medicinei universale - Ed. Medicala, 1970 ? Istoria medicinei romanesti - Ed. Medicala 1972 ? Tratat de Istoria Atiintei in Romania - Medicina - Ed. Academiei 1980 ? Dictionar cronologic de medicina-farmacie - Ed. Enciclopedica 1975
Inlesniri ale domnitorilor pentru negustorii de plante medicinale Domnitorii din acele vremi incurajau utilizarea plantelor medicinale prin mijloacele avute la dispozitie. Alexandru cel Bun din Moldova a acordat privilegii deosebite negustorilor din Lvov

(anul 1408), iar Mircea cel Batran a acordat privilegii negustorilor din Brasov (anul 1413), pentru a se aduce produse farmaceutice din plante si condimente procurate din strainatate (tamaie, piper, sofran, scortisoara, cuisoare, nucsoara, ghimbir). Putem exemplifica unele remedii naturale aplicate cu succes, pastrate in memoria poporului timp de multe veacuri. Stefan cel Mare, ranit la picior in luptele cu turcii, la Cetatea Chiliei, a fost tratat de medicii italieni Matteo Muriano si Ieronim da Cesena, cu lotiuni si cataplasme de musetel, isop, tataneasa si eucalipt. Mai tarziu, Alexandru Lapusneanu, fiind bolnav de ochi (in anul 1558), a fost ingrijit de un spiter din Transilvania cu niste plante, printre care menta, isop, mustar si scortisoara. Printre cele mai vechi texte pastrate in tara noastra in domeniul fitoterapiei si aromaterapiei se numara manuscrisul intitulatFolosirea plantelor de leac, datat din secolul al XVI-lea si conservat in Arhivele Statului din Bucuresti. Aici sunt mentionate unele preocupari de fitoterapie casnica, utilizand multe specii medicinale folosite la acea vreme (brusture, ghintura, iarba taieturii, patlagina, patrunjel de camp, schinel, soparlaita, traista ciobanului, urzica) precum si unele specii aromatice alimentare (angelica, mararul, melisa). Menta era considerata ca un leac foarte pretios, "cu mare putere de a vindeca toate bolile si de a smulge toate stricaciunile launtrice". Primele farmacii, in evul mediu In Evul Mediu au fost infiintate primele farmacii orasenesti, sustinute financiar de primariile din Sibiu (1494), Brasov (1512), Bistrita (1516) si Fagaras, care livrau extracte, siropuri si uleiuri eterice din plante, mai ales ape de roze, menta, tei si soc. La sfarsitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite "specii" si se distribuiau de catre spiter, in timp ce plantele aromatice erau distribuite de aromatori, cunoscuti in Iasi inca din anul 1594. In "Pravila" lui Vasile Lupu (1646), aromatorii se mai numeau "vraci", iar in timpul domnitorului Dimitrie Cantemir erau denumiti "apotecari" (in greaca, apotheke inseamna depozit). Primul spital din tara care a folosit, cu predilectie, plantele medicinale autohtone a fost construit in Bucuresti, langa manastirea Coltea, intre anii 1695-1708, pe baza planurilor elaborate de spatarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi destinate bolnavilor saraci, care erau tratati cu diferite plante tamaduitoare. In timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica din Moldova este fondat Spitalul "Sfantul Spiridon" din Iasi (1757), in care tratamentele pentru toate bolile imbinau folosirea plantelor de leac cu rugaciunea pentru vindecarea suferintelor si iertarea pacatelor. Necesarul de plante era asigurat de spiterul Anton Faermann, decedat cu intreaga sa familie in timpul ciumei din anul 1770. Un alt lacas bisericesc orientat spre folosirea plantelor in tamaduirea bolnavilor a fost Manastirea Obedeanu, in incinta careia a luat fiinta spitalul din Craiova in anul 1777.

Medicina n evul mediu

Paracelsus - Portret de Quentin Metsys (1466-1536), Muse du Louvre, Paris

n aceast epoc tiina a cunoscut o faz de stagnare, interpretarea scolastic a textelor lund locul observaiei. naintar ea arabilor n bazinul mediteranean a avut i un efect pozitiv. Cunosctori ai textelor greceti dar i ai celor persane, au propagat n Europa vechile nvminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al X-lea p.Ch.)a descris variola i pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie n secolul urmtor Canon medicinae, oper ce avea s rmn pn n vremurile moderne manualul de baz al facultilor de medicin. Un moment important l-a reprezentat nfiinarea la nceputul secolului al XI-lea, de ctre clugrii benedictini din Monte Cassino a primei instituii de nvmnt medical la Salerno n Italia (coala de la Salerno). n secolul al XII-lea, tot n Italia, medicina se dezvolt n special n centrele universitare din Bologna i Padova.

Primele BOLI PROFESIONALE au fost semnalate de catre medicul din Evul Mediu G. FRACASTORE (1478 - 1553), care atrage atentia, intr-un poem al sau, asupra SIFILISULUI pe care l-ar fi contractat un \"tanar pastor\" numit Syphilus. F. X. Bichat (1771 - 1802) descrie pe rand toate membranele din corpul omenesc (pleura, peritoneul, meningele, tecile musculare etc). Parintii FIZIOLOGIEI MODERNE, Haller si Spallanzani, impun aceasta noua specialitate foarte importanta in cercetarea stiintifica, iar P. Pine! consacra PSIHIATRIA ca disciplina clinica. Rolul MUZICII si al sunetelor in procesul vindecativ nu a fost niciodata subestimat, vindecarile realizate de Orfeu au fost mediatizate in toata cultura greaca, ca si in Mesopotamia, Egipt, India si China. Medicina moderna a silit evidente corelatii intre CULORI si influentarea benefica a bolilor si a psihicului. Astfel, culoarea ALBASTRA ar stimula meolismul, vederea si ar scadea febra. Culoarea VERDE ar avea proprietati antiseptice si bactericide, influentand timusul si prin acesta imunitatea generala, popular vorbind \"speranta\". Culoarea INDIGO ar fi sedativa. coagulanta, cicatrizanta, cu o functie mobilizatoare asupra splinei si depresoarc asupra inimii si a tesutului limfatic. GALBENUL ar favoriza remineralizarea corpului si in special a sistemului osos, fiind totodata antiacid, cu efecte psihoterapeutice de reflexie, meditatie, prudenta si in general de \"cunoastere\". Mari realizari s-au impus in domeniul EMBRIOLOGIEI, silind faptul ca ontogeneza de 9 luni repeta filogeneza realizata in oceanul etar intr-o perioada de 2 miliarde 800 de milioane de ani, fiecare zi a fatului fiind prevalenta cu 10 milioane de ani din evolutia pamantului. Este un adevarat miracol al creatiei faptul ca din a 40-a zi de la fecundare apar unde de functionare in creierul fatuluj. ca dupa 6 saptamani ficatul produce deja celule sangvine, iar la 11 saptamani ochii se intredeschid si muschii prezinta miscari coordonate. (Adevaratul Holocaust, al intreruperilor de sarcini.) In luna a patra, fatul aude si raspunde la mangaieri, instalandu-se in noul organism ANTICORPOGENEZA. Durerile nasterii, contractiile presiunile, ruperea sacului amniotic, contorsiunile abdominale repeta scenariul desprinderii pamantului cu convulsiile inerente. Copilul, dupa nastere, parcurge drumul prin care a trecut primitiva fiinta acvatica, pana a ajunge la mersul in patru labe (400 de milioane de ani, strabatute doar in cateva luni). Vorbind despre GENETICA, grecii antici o interpretau ca o \"natura proprie individului\" numita PSHYHIS, care se traduce prin temperamente cunoscute inca de indieni si etrusci. E interesanta constatarea medicinii etrusce dupa care sansa de viata a omului este de 7 x 12 ani, deci in total 84 de ani, tjmp in care este proteja de \"Zeul Suprem\", urmand ca dupa aceasta varsta sa se protejeze singur. Rolul semintelor germinative din corpul uman, care se (ransmit prin cromozomi si prin gene, semnalat de medicul ALCMEON din CROTONA, ramane vesnic. Introducerea CEZARIENEI in Evul Mediu a pretat la confuzii; ea nu a fost aplicata de chirurgi in raport cu originea nobila, ci in raport cu necesitatile vitale ale oricarei gravide. Numele de \"cezariana\" nu vine de la Caczar. ci de la cuvantul latin \"caedere\". care inseamna \"taiere\",

deci \"nastere prin taiere\". Asemanarea FEMEII GRADE in literatura din URARTU cu \"universul\", cu \"vesnicia\", cu \"minunile lumii\", cu \"zeul suprem\", denota adanca credinta evlavioasa in aclui nasterii. Medicina din micul stat URARTU s-a distins prin aleasa grija fata de vaduve, fata de orfani, invalizi si cetatenii de varsta a treia. Poate aici, la poalele munteiui biblic ARARAT, trebuie cautata originea GERIATRIEI cu 1000 de ani inaintea erei noastre. Aparatura medicala a fost un modul Medical in care s-au realizat permanente progrese. Datele arheologice din DACIA au pus in evidenta o surprinzatoare colectie de instrumente medicale, ca de exemplu: chiurete. stilete, baghete, pense, baloane de ceramica (de tip ErlenmayerX eprubete si chiar o parafa medicala apartinand unui medic oftalmolog. Radacinile MEDICINEI SOCIALE s-au afirmat inca din INDIA, unde erau distribuite medicamente in mod gratuit pentru saraci. Aceleasi principii umanitare i-au facut pe romani sa infiinteze infirmerii gratuite pentru toate categoriile de sclavi. *** Dupa ce am terminat de scris prezenta istorie a medicinei, m-am decis sa-i intocmesc o introducere corespunzatoare, ajungand la un grup de concluzii personale: Medicina nu este numai o stiinta a civilizatiei tehnice, ea inseamna o cunoastere aprofundata a fenomenelor naturale, a fenomenelor vitale, a incadrarii omului in legile universale, in legile societatii si ale istorici pe care o parcurge. Medicina inseamna logica, gandire, percepere obiectiva, credinta in destin, in actul pe care il intreprinzi, incredere in tine, in forta vitalaa bolnavului, in cunostintele acumulate, in analogile pe care experienta ti lc-a servit. Medicina inseamna, pe langa cunostinta, multa vointa, iubire de aproape, omenie, implicare totala si nu in cele din urma credinta in Dumnezeu. in sansa pe care ti-o rezerva Supraomenescul. Adevarurile stipulate de aceasta stiinta-arta despre viata, despre boala, vindecare, s-au regasit in toata isloria pe diferitele ei trepte de dezvoltare; ele nu au aparut din nimic, de ia sine. Sunt foarte putine descoperirile care nu au succedat pe altele, geniile post-hipocratice de tipul lui Roenpten. Fleming. Pavlov. Virchow. Pasteur. Erlich. desigur colosale, nu au fost o regula, ci o exceptie, fondul vietii evoluand sil intre coordonatele date de contradictiile interne si cele externe, intre spirit si materie, intre EUL PROPRIU si EUL COSMIC inca din adanca antichitate. Sanatatea pe care au vizat-o toti slujitorii medicinei nu este altceva decat un ECHILIBRU perfect intre corpul fizic, corpul emotionai, mental si gel spiritual. Toate acestea sunt interconectate si orice perturbare a oricareia dintre ele presupune intotdeauna \"o tensiune\", un \"CONFLICT cu celelalte\". Nu este suficient sa tratezi numai partea (simptomul), ci trebuie sa tratezi intotdeauna si intregul (cauza), asa cum propovaduia Zamolxe. NDECAREA NE ANTOTDEAUNA DIN INTERIOR (valoarea hematiilor, a leucocitelor, a anticorpilor, a hormonilor, a mediatorilor chimici, a sistemului nervos si a celulelor). De aceea, este bine spus ca \"boala este un avertisment al unor deficiente interioare\". UL poarta in el tot ce este necesar ca sa traiasca si sa fie fericit (vitalitate, sanatate, frumusete, intelepciune, dinamism, sentimente). Rolul vindecatorilor si al bolnavilor este sa CULTIVE

ACESTE VALORI in raport cu cerintele individuale, fiindca nu exista boli incurabile sau defecte care nu pot fi ameliorate, numai oameni ale Cjiror forte interne sunt \\n opozitie cu actul de vindecare (imunitate scazuta, reflexe intarziate etc). Orice stare de \"nan combat\", de cedare in fata bolii poate fi anihilata prin insistenta, CREDINTA si constiinta, deoarece corpul fizic, mintea si sentimentele sunt in permanenta modelate de SPIRITUALITATE (convingere, nadejde, speranta, indrazneala si IUBIRE a miracolului dumnezeiesc); \"unde jubire nu cn nimic nu e\". Trebuie sa retinem si sa convingem bolnavii ca \"Suvoiul vietii umple fiecare cclulq cu forta, energie si vitalitate\", ce trec prin subtile canalicule din microspatiu, in microspatii, distribuind use in tot corpul. Evolutia medicinei din preistorie pana in prezent justifica DESFASURAREA AN SPIRALA, mereu pe trepte superioare, a CICLULUI ETII, conceput de SPENGLER (1880 - 1916) dupa modelul elaborat de ganditorul italian GIOVAVANI BATTISTA CO (1668 - 1744). intr-adevar, medicina a ridicat aceeasi problematica si in neolitic, si in antichitate, si in Evul Mediu, si in Epoca Moderna, ar fi, dupa cum spunea FRIEDRICH NIETZSCHE (1844 -l900) o \"ANTOARCERE ETERNA\" la aceeasi problematica si la aproape aceleasi metode de vindecare. Toate aceste pareri au fost enuntate in primul rand de FCLEZIASTUL (in traducere din ebraica Propovaduitorul) fiul lui David care, in modulul 1/9,5, lOspunea: \"ce a fost, va mai fi si ce s-a facut se va mai face, nu este nimic nou sub soare\" - \"NIL NO SUB SOLE\" - sau daca este vreun lucru despre care s-ar putea spune: \"iata ceva nou\"., de mult acel lucru exista si in veacurile de dinaintea noastra\". Ecleziastul concluziona: \"soarele rasare, apune si alearga spre locul de unde rasare din nou\".Insasi ideea LASERULUI, deci a focalizarii luminii prin lentile biconvexe, a fost cu mult timp inaintea epocii noastre apiicata in practica, la a inceput prin aprinderea foii de iasca si facerea focului, apoi prin arderea micilor tumorete de pe suprafata corpului (probabil prin acest procedeu Hercule a furat focul cerului). Viata este formata din complexe, contrarii, de aceea in optimismul dat de stiinta trebuie sa retinem si previziunea lui CLAUDE BERNARD (1850) care preconiza ca \"medicul experimentator este MEDICUL ITORULUI\", fara a uita insa parerea lui H. BOERHEAVE (1700), care a fost cel mai mare clinician din periaoda renasterii si care sublinia hotarat ca \"mai presus de orice, trebuie sa EXAMINAM si sa OBSERVAM bolnavii\" pentru a gasi cele mai apte mijloace de vindecare. De asemenea, nu trebuie eludata maxima unor chirurgi de mare clasa, care spuneau: \"DOCTORUL TAIE, DUMNEZEU NDECA\". Scrierea istoriei medicinci este un act de stiinta si de cultura, ea nu presupune o anume specializare distincta, ci o anumita cunoastere si un anumit spirit de a te implica cu toata CONSTIINTA SI PRICEPEREA AN CEEA CE FACI. VALORIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE N PERIOADA EVULUI MEDIU ROMNESC

Trebuie mentionat faptul ca, din pacate, din perioada: sfrsitul secolului I e.n. nceputul celui de-al XIII-lea secol e.n. nca nu au fost descoperite documente scrise autohtone care sa ateste utilizarea plantelor medicinale de stramosii nostri. Fara ndoiala, ca asemenea documente exista deoarece Manuscriptul de la Ieud (Maramures) din 1391, redactat ntr-o limba curat romneasca, dovedeste ca cel putin de la desavrsirea formarii voievodatelor noastre se poate vorbi de o limba romneasca a carei mama este limba daca, asemanatoare cu limba latina rustica. Se poate spune deci ca n domeniul cunostintelor medicale, implicit al etnofitoterapiei, timp de mai multe secole, s-a progresat lent. Medicina babeasca, n care nsusirile reale ale plantelor se amestecau cu tot felul de descntece si practici daunatoare (deochi, moroaice, iele) si gaseau un concurent n medicina preoteasca. Din plante cunoscute de altfel de popor, preotii sau calugarii preparau solutii si alifii cu care i alinau pe suferinzi. Folclorul nostru ne ofera multe exemple de magie imitativa. Legatura dintre boala privita ca o pedeapsa cereasca si vindecare (unde pe lnga actiunea plantelor trebuiau sa mai intervina vrajile, farmecele, descntecele) se contura pe un fond mistic pronuntat. Marele om de stiinta Valeriu L. Bologa, care s-a ocupat si de studiul plantelor medicinale facea urmatoarea constatare: mai avea Romnul si pe doftorii sai stravechi: vracii, babele si calugarii iscusiti care instinctiv cu empiria perpetuata de veacuri, adesea stiau a dea haina bozgoanelor si a descntecelor leacuri de o valoare terapeutica uimitor de reala. n afara de acesti lecuitori ai poporului de rnd, care din timpuri stravechi pna astazi au ramas aceiasi, nteleptii experientei, straini nsa de progresele stiintei, dupa anul 1500 apar n trecutul nostru, tot mai des, doftori mai mult sau mai putin nvatati, care au trait si lucrat timp mai ndelungat sau mai scurt pe meleagurile noastre. Sunt medici chemati de voievozi sau boieri, vindecatori pripasiti pe lnga curti, uneori nvatati respectabili, mult mai des nsa epave ratacite ale stiintei apusene. Ei si au rostul lor n istoria medicinii n tarile romnesti, nu nsa n istoria evolutiei medicinii romnesti. Ar trebui amintit faptul ca documente din secolul al X 555c24f VIII-lea arata ca n acea epoca, barbierii tratau bolnavii cu buruieni de leac. Domnitorul Alexandru Lapusneanu fiind bolnav de ochi (1558) a fost ngrijit de un barbier din Ardeal cu niste herbarius. n secolul al XV-lea si fac deci aparitia primii medici si farmacistiOricine lecuia nsa suferintele n acele timpuri trebuia sa cunoasca bine plantele, despre acest lucru vorbind numeroase documente scrise, cum sunt pravilele domnitorilor Vasile Lupu si Matei Basarab din 1646-1652.

Pravila domnitorului Matei Basarab (1640-1652) arata ca Vraciul are voie sa studieze ierburile si sa descopere leacurile mpotriva otravurilor. Numeroase precepte medicale, termeni de boli si leacuri se ntlnesc si n minunata povestire alegorica Istoria hieroglifica a lui Dimitrie Cantemir. O forma de activitate stiintifica ce trebuie a fi consemnata este aparitia cartilor de medicina (care contin referiri si la utilizarea plantelor medicinale). Se pare ca cel mai vechi asemenea text la noi este un Herbarium cuprins ntr-un sbornic slavon datat din secolul XV, mai precis n 1587 la Cluj si n care sunt consemnate 13 plante folosite n medicina populara. Tot n Cluj, n 1578, Petrus Mliusz Juhsz a publicat un Herbariu, prelucrare dupa Lonicerus, iar Ioan Caianu 81629-1687) a publicat un herbariu, pentru care a fost socotit cel dinti botanist savant din Transilvania. Psaltirea Scheiana (1515) descrie scortisoara, isopul si o guma numita intacta, iar Lexiconul slavo-romn din 1694 cuprinde numeroase recomandari privind denumirea si utilizarea unor plante medicinale cum sunt izma, musetelul. n alte carti vechi se mentioneaza fiertura de stirigoaie cu care se spala oile de rie, metoda folosita si azi de ciobanii nostri. n popor circulau pe atunci, tot felul de manuscrise despre plantele de leac, si este emotionant de constatat cu ce mijloace elementare se ajutau mosii si stramosii nostri. Pna la Manuscrisul popii Bratul, cel mai vechi manuscris de folclor medical (de prin 155915609, cel cu numarul 312 de la Biblioteca Academiei, a fost datat 1660-1670 si cuprinde retete, care par a proveni din traditia bizantina, precum si din experienta de fiecare zi a taranului romn. Acelasi taran romn, despre care un mare om de stiinta Traian Savulescu afirma ca a fost cel dinti fitosociolog, nascut iar nu facut, care cu traista pe umar, - cutia de herborizat s-a catarat pe piscurile muntilor, a cutreierat padurile, a calcat smaltul poienilor, a strabatut ntinsul stepelor. Desimea rogoazelor si salbaticia stufului baltilor. Capitol de literatura populara cu un pronuntat caracter practic, retetele de leacuri au circulat din abundenta fie pe cale orala, fie n scris. Leacurile populare transmise din generatie n generatie pe cale orala au fost asternute pe hrtie, alaturi de alte texte din literatura apocrifa, asa cum au fost culese de diferiti autori. Printre cele mai vechi manuscrise de acest gen din tara noastra se numara si Manuscrisul nr. 740, lucrare care dateaza din secolul al XVI-lea si este scrisa n limba slavona. n prima parte a acestei lucrari intitulata Folosirea plantelor de leac, sunt indicate unele produse vegetale folosite n medicina populara si care au actiune terapeutica recunoscuta si n medicina culta.

Menta descrisa de autor ca fiind o planta buna, care are putere si vindeca mai toate bolile. Pentru extragerea principiilor active se recomanda fierberea plantei n vin sau n apa. Se indica administrarea dimineata pe nemncate si se mentioneaza ca smulge cu puterea sa toate stricaciunile launtrice. si astazi n medicina culta, frunzele de menta sunt folosite n afectiuni gastrointestinale, diskinezii biliare etc., sub forma de infuzii sau tincturi. Napul este recomandat ca o planta buna si tamaduitoare, care fiarta n apa, poate folosi la spalarea capului. Fiarta n vin si bauta dimineata pe nemncate, dupa autor, ar ndeparta viermii intestinali. Urzica este indicata de autor atunci cnd unui om i este greu la stomac. Bea si vei fi sanatos se spune mai departe n manuscris. Prepararea bauturii vindecatoare se face fierbnd urzica si amestecnd-o apoi cu miere proaspata de fagure. Pentru tuse: fierbe urzica cu apa si bea pe nemncate. De asemeneacine are rani, piseaza frunze de urzica cu untura veche, curata toate ranile si le vindeca. Sucul de urzica amestecat cu vin este util, dupa autor, n afectiunile splinei, n icter etc. Roinita (Melissa officinalis) este recomandata de autorul manuscrisului n afectiunile oculare, nmuind n sucul plantei pine alba si apoi aplicnd pe ochii bolnavului. Pentru nsusirile sale terapeutice, nca mai numeroase, Melissa este si azi prezenta n arsenalul terapeutic. Despre patlagina, n manuscrisul citat scrie ca este indicata pentru tratamentul ranilor, frigurilor sau diareei, sub forma de unguent sau fiarta n vin. Cine are dureri n ureche picura zeama de patlagina n ureche si-l lasa durerea. Pentru durerile de ochi, se recomanda de asemenea bolnavului sa stoarca zeama de patlagina si sa o puna n ochi. Pentru durerile de dinti stoarce zeama de tulpina de patlagina si unge dintii. De asemenea, care femeie are dureri lunare, ia patlagina, fierbe cu vin sau cu otet, sa bea dimineata si seara, vindeca durerea. Iata numai cteva din recomandarile terapeutice ale patlaginei, un veritabil panaceu, dupa cum scrie autorul. Mararul, traista ciobanului, ghintura, brusturul, anghelica, sunt mentionate si ele urmate de indicatiile terapeutice, administrare etc. Manuscrisul prezinta interes att prin vechimea lui, ct si prin claritatea expunerii, mijloacele farmacoterapice recomandate fiind deosebit de utile pentru cercetarile de etnofarmacoterapie de mai trziu. Daca unele recomandari terapeutice sunt justificate din punct de vedere stiintific, sunt totusi foarte multe care nu pot justifica folosirea plantei n afectiunea indicata. Proprietatile terapeutice ale unor plante ca menta, roinita, urzica si altele sunt bine cunoscute n farmacia si medicina culta dar lecuitorul popular le atribuie o pluritate de utilizari, dintre care, desigur numai unele sunt explicabile. Numeroase alte documente ulterioare au confirmat si ele din plin ca arta vindecarii si prevenirii unor boli cu ajutorul plantelor, are n tara noastra o veche si bogata traditie. n sprijinul

acestei afirmatii pot fi amintite: Pravila lui Matei Basarab tiparita la Trgoviste n 1652, Lexiconul slavo-romn din 1694 li Hrisovul domnitorului Grigore Ghica emis n 1725 la nfiintarea Spitalului Pantelimon din Bucuresti, n care printre altele se prevedea rolul farmacistului ca stiutor si cunoscator al botanicestilor ierburi. Primele dictionare manuscrise sunt ntocmite dupa dictionare straine, ca acela al lui Corbea si al Anonimului de la Caransebes, cu multe numiri traduse n romneste din maghiara, de pilda. Multe asemenea cuvinte cuprinde si dictionarul de plante al lui Iosif Benk Nomenclatura Vegetabilium din 1783. I. Benk, considerat ca unul din cei dinti culegatori de denumiri romnesti de plante, este si autorul operei fundamentale Flora Transilvanica, al carui manuscris a disparut, se pare ca, prada unui incendiu la Aiud. Aceasta vasta monografie publicata de Benk n trei volume la Viena, a precedat cu cteva decenii prima flora tiparita a Transilvaniei, apartinnd lui J. Chr. Baumgarten aparuta n 1816, de asemenea la Viena (Enumeratia stirpium Magno Transilvaniae Principatui). mpreuna cu medicul Adam Molnr si cu farmacistul austriac J. L. Lorenz von Langendorf, Benk realizeaza vocabularul botanic Nomina Vegetabilium cuprinznd denumirile a 612 plante medicinale, publicate n trei limbi printre care si romna. n traducerea academicianului Emil Pop de la Cluj-Napoca, retinem doua constatari ale lui I. Benk (din anul 1778 si respectiv 1781): a) mai ales romncele ntrebuinteaza pentru vindecarea feluritelor boli, buruienile neglijate de altii;

b) romnimea cunoaste foarte bine ierburile si ntrebuintndu-le pentru folosul ei, ntrece alte neamuri. Numeroase manuscrise sau tiparituri, mai ales calendare scrise n limba romna si cu bogat continut de retete si leacuri populare au aparut n tara noastra n special n secolul al XVIII-lea. La jumatatea sec. YVIII, marele ban Antonache Calliarchi nota retete de provenienta culta, medicala daca tinem seama ca el era fiul doctorului Pantaleon Calliarchi, medicul lui Brncoveanu si studiase la Padova la sectia de artisti, medicina si filozofia. n manuscrisul la care ne referim sunt aproape 7 retete din care una singura este mentionata ca provenind de la marele ban Antonache Calliarchi. Iata aceasta reteta: Despre galbinare: 75 dram radacina de Iarba lui Tatin, 25 dram radacina de iarba-mare, sa le speli bine, apoi sa le razi la razatoare cu hreanul, apoi sa pui dramuri 125 de miere, sa fiarba, sa-i iei spuma, apoi sa pui 1 dram sofran de Beci (Viena) muiat n miere si radacinile sa le amesteci pna se fac magiun, de care sa mannce ziua de trei ori cte o lingura de dulceturi, pna s-a vedea mntuit. Este asa cum se vede formula unul electuar (magiun, serbet) prezentarea farmaceutica cea mai obisnuita n care intrau ca principale ingrediente iarba mare sau omanul medicament cu virtuti vermifuge, antibacteriene si antibronsitice (spasmolitic, expectorant) si n al doilea rnd

iarba lui Tatin sau tataneasa stravechi medicament, cunoscut si de medicina romanilor si folosit extern n tratamentul ranilor si inflamatiilor, iar intern n ulcerul gastric. Un alt document interesant l reprezinta caietul de nsemnari pentru doftorii sau leacuri scris dupa dictare n 1788, cu litere chirilice, de Florea Copilul. Acest caiet existent n Biblioteca Academiei (manuscris nr. 3759) reprezinta un pretios document de informare asupra sfaturilor de sanatate pentru oameni si vite, ca si asupra leacurilor din cele trei regnuri folosite de poporul romn n alinarea suferintelor. Sunt adunate aici 165 de retete pentru multe feluri de boli si suferinte ale omului si ale dobitoacelor apropiate casei. La baza copiei a stat un text moldovenesc, care atesta unele moldovenisme ca marule, gainat, zahar, scai moldovenesc, straichina si altele, caietul fiind scris pentru necunoscutul dumnealui logofatul Gheorghie, dar cu multe greseli, cifre rau transcrise, care fac textul confuz. Dintre leacuri, drogurile vegetale sub forma de ceaiuri, oblojii, bai, sunt cel mai frecvent citate. Apar aici peste 80 de plante medicinale, majoritatea fiind indigene si putnd fi astfel usor identificate: afinul, macul, alunul, ceapa, cimbrul, cnepa, busuiocul, tataneasa, lumnarica, mustarul, napul galben, nucul, scaiul voinicesc sau varga ciobanului, socul, usturoiul, vscul de par etc. Patimasul de acum doua sute de ani cauta vindecarea pe toate caile care i stateau atunci la ndemna. Multe din leacurile sale ne pot face astazi sa surdem mai ales cnd ne dam seama ca unele aveau efect contrariu celui asteptat. ntre acestea: consumul de usturoi sau bautul lesiei din cenusa de coaja de stejar mpotriva trnjilor; probabil ca aici este nsa vorba de viermii intestinali (si face tot gramezi pre toti). Alte pretinse remedii mai mult agraveaza boala dect o vindeca. Cu toate acestea, studierea leacurilor prezinta nu numai un incontestabil interes medico-istoric, dar si o anumita valoare practica, prin eventualele sugestii pe care le-ar putea oferi terapeutilor si farmacologilor de astazi. Daca la nceput s-au folosit la tratarea bolilor mai ales produsele naturale ca atare: aplicarea unei frunze pe rana, mestecarea unui fruct, a unei frunze etc., cu timpul s-a observat ca rezultate mai bune se obtin prin prelucrarea acestor produse, ajungndu-se astfel la forme de administrare foarte variate. Cercetnd o serie de manuscrise de medicina populara din secolele al XVIII-lea si al XIXlea, att din Moldova, ct si din ara Romneasca se poate observa modul de evolutie a acestor forme. De unde la nceputul secolului al XVIII-lea gasim indicate n majoritatea cazurilor, produsele naturale ca atare si numai putine forme ca unsori, fierturi sau plamadeli, n secolul urmator ntlnim forme foarte variate, unele necesitnd o preparare complexa: pulberi, solutii alcoolice uleioase, oteturi, vinuri, fierturi (infuzii si decocturi) macerate, hapuri (pilule); pentru uzul extern: unguente (unsori, alifii, frectii), coline, emplastre (blasture), fumigatii, bai (feredee) etc. denumirea era data fie de consistenta preparatului (praf, marmelada) fie de prelucrarea suferita (felurita, plamadeala etc., fie chiar

de destinatie (unsoare, frectie etc.). ca vehicul se foloseau apa, tuica, vinul, untdelemnul, otetul, faina, pinea si altele. Printre procedurile fizioterapeutice populare cele mai ntrebuintate, cataplasmele ocupa un loc important. Poporul le numeste legatura, plastor, palitura. Ele constau din aplicarea, de obicei pe regiunea bolnava, a unor substante pastoase, la temperaturi diferite. Exista numeroase marturii istorice care atesta folosirea cataplasmelor n medicina populara romneasca. Sulzer, n a sa Geschichte der Transalpinischen Daciens citeaza ntre altele leacuri folosite de romni, cataplasmele cu ovaz si cu nalba mare. n unele manuscrise romnesti din secolul al XVII-lea ( de exemplu, n mss. Rom. Nr. 312 din Biblioteca Academiei), cataplasmele ocupa un loc important. n alcatuirea cataplasmelor vindecatorul popular foloseste un mare numar de substante, att organice ct si minerale, dar si numeroase plante medicinale (n ordinea frecventei: nuc, podbal, anin, pelin, patlagina, papadie, nalba, izma, iarba lui Tatin, rozmarin, cimbru etc.). O serie de documente de interes medico-istoric amintesc despre plantele cu efect diuretic sau dau indicatii cu privire la denumirea populara a bolilor n care aceste plante erau utilizate. De pilda, Samarian enumera mai multe manuscrise din secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, bogate n date referitoare la plantele de leac si n care bolile renale si uropoetice apar sub denumirile de dropica, hidropica, patimile rarunchilor, bolile basicii, oprirea udului etc. unele din plantele medicinale (exemplu: pelinul, pirul, bozul, urzica, socul etc) sunt mentionate n documente din secolul XVII si XVIII n legatura cu tratamentul afectiunilor cardiace si al junghiului. n multe cazuri, efectul lor terapeutic se datora probabil diurezei abundente pe care o provocau. Despre diureticele populare de origine vegetala ntrebuintate de romnii din ara Brsei, gasim o serie de relatari interesante n lucrarea medicului brasovean Martinus Lange (1753-1792) intitulata Recensio Remediorum Praecipuorum Transylvanicis Domesticorum (Despre leacurile casnece din Transilvania) din anul 1788. Lange relateaza ca n hidropizie (ascita) se folosesc molura, iarba fiarelor, bozul, patrunjelul, ienuperele, lintea comuna etc. Medicul Istvan Mtyus (1725-1802) din Trgu-Mures semnaleaza n lucrarea sa Dietetica veche si noua aparuta ntre anii 1786 si 1793, ntrebuintarea empirica n scopuri diuretice a ienuperului, nalbei si nautului. Printre manuscrisele vechi aflate n Biblioteca Academiei cteva au fost cercetate de Em. Gheorghiu si Filofteia Mihai care au publicat un studiu numit Manuscrise cu elemente de farmacoterapie populara aflate n Biblioteca Academiei si Arhivele Statului din Bucuresti pe care l-am conspectat. Un mozaic de leacuri sunt cuprinse n manuscrisul nr. 2183 (sec. Al XVIII-lea), care reprezinta o migaloasa culegere de retete caracterizate printr-o mare diversitate, asa dupa cum arata copistul

Ioan Gramatic la 27 februarie 1766, cnd semneaza acest manuscris: Aicea nsamnam pentru toate boalele la care ce tamaduire trebuie. Un alt manuscris (nr. 271, Acad.) care retine atentia este cel al serdarului Grigore Andronescu si dateaza din perioada 1828-1848. Acesta contine alaturi de poezii si retete din economia casnica (dulciuri, mncaruri etc.) si diferite retete medicale. Dintre indicatiile terapeutice ntlnite n acest manuscris: untul de sunatoare, adica balsamul este bun de rani de tot felul.

cuisoarele sunt bune de dorul maselei (li n prezent sunt folosite oleum n stomatologie). florile de nalba, radacina de nalba fierbndu-se un ceas sunt bune de tuse (si n prezent se recomanda Flores malvaes n bronsite, laringite, inflamatii ale mucoaselor). pelinul verde pisndu-se si zeama lui bndu-se este buna de friguri (cu oarecare modificari ale indicatiilor terapeutice, pelinul face parte si azi din arsenalul medicamentos). patlagina este buna la rani.

revent plamadindu-se n rachiu si bndu-se la prnz si seara cte un paharel face iesire afara. Bogat n prescrieri de mijloace terapeutice populare, dintre care foarte multe sunt folosite sub diferite forme, adoptate de farmacoterapia culta n arsenalul terapeutic contemporan, acest manuscris (271) atrage atentia n mod deosebit si prin partea sa introductiva: pentru ntmplare de boala bine si de trebuinta este sa aiba n casa aceste nsemnate doctorii. Alte genuri de manuscrise sunt acelea care provin din mediul calugaresc. n afara de partea mistica, ele cuprind si o parte practica. Dintre aceste manuscrise trebuie mentionat cel cu nr. 1599 (Biblioteca Academiei) n care se arata ca aceasta carte doctoriceasca s-a facut prin osrdia Parintelui Nicador Bolnicerul, este scris n 1854 si cuprinde 120 de retete. Tot n acelasi mediu mnastiresc (la Mnastirea Cernica) a fost alcatuit si manuscrisul nr. 1977 (Biblioteca Academiei care cuprinde de asemenea balsamuri, alifii, prafuri, plasture, droguri etc. Interesante sunt aceste prescrieri populare sub aspectul posologiei ct si al operatiilor folosite la preparare. Astfel n manuscrisul 3794, gasim un mare numar de retete bazate pe mijloace concrete, fara aspecte de misticism si n care sunt indicate procedee de extragere a principiilor active din produsele vegetale, uneori apropiate de cele folosite n farmacia culta a vremii respective. Se recomanda foarte des ca procedeu de extractie fierberea plantei n vin, otet, apa sau simpla macerare ntr-unul din aceste produse extractive; exemplu: cnd face omul bube la gura coaja

de rodie sa se piseze bine, sa o fiarba n vin si apoi sa o bea sau unsoare de prasade (pere): sa iei o oca de prasade nu prea coapte, o oca de untdelemn, sa sada la caldura trei zile si trei nopti. Se recomanda apoi fierberea amestecului pentru obtinerea unei unsori care potoleste treapadele cu snge (diareele) n acelasi fel si din alte poame din livezi sa se faca unsori. Retine atentia macerarea si extractia cu ulei la cald, operatie pe care o ntlnim si n Farmacopeea Romna editia I din 1862. n afara de unele substante chimice, mai par n manuscrise si ingrediente vegetale ca frunza de maslin, siminochie, mana etc., care cresc prin alte tari. Constient de valoarea terapeutica a medicamentelor care se puteau obtine de la spiterie pe baza retetei medicale si n urma unei consultatii medicale, poporul n special cei nevoiasi recurge tot la leacuri traditionale. Acest aspect social apare foarte pregnant n manuscrisul romnesc din secolul al XVIII-lea nr. 2640 (Biblioteca Academiei) p. 49, unde se dau urmatoarele recomandari: S-ar cadea ca fiestecare gospodar sa aiba n casa sa aceste putine nvataturi a doctorilor la vreme de nevoie care lesne se pot gasi n casele celor saraci si fara cheltuiala iar oamenii cei nstariti sar putea ndestula de la spiterie prin retetele doctorilor care sunt iscusiti catre fiestecare boala etc.. Pe lnga manuscrisele vechi n care sunt mentionate plante de leac merita sa fie semnalata si traducerea romneasca a lui G. Sion n manuscrise dupa lucrarea n limba greaca a dr. C. Caracas intitulata Topografia Munteniei si aparuta n 1830. Ea cuprinde interesante informatii cu privire la ntrebuintarea unui nsemnat numar de plante alimentare sau cu actiune vindecatoare, cunoscute n medicina populara din Muntenia. Sunt amintite plante ca: leusteanul. A carui radacina era folosita ca stomahic si diuretic, iar frunzele ca antiinflamator; prazul, recomandat n bolile de piept,; mararul, pentru proprietatile sale de a spori secretia de lapte a femeilor care alapteaza; stevia, recomandata n inflamatii, patrunjelul, ale carui frunze si radacini erau folosite sub forma de ceaiuri si sub forma de cataplasme cu untdelemn n tratamentul umflaturilor si bubelor. Dintre plantele medicinale, lucrarea aminteste pelinul folosit mpotriva frigurilor, nalba mare a carei radacina era folosita n bolile de piept, anghelina din care taranii se mentioneaza n manuscris fac o zeama pe care o dau la cei care au friguri, iar din radacina pusa n drojdie de vin cu zahar fac o minunata licoare. Nu lipseste nici patlagina ale carei frunze se pun la rani, centaura pentru vindecarea frigurilor, iarba lui Tatin (tataneasa) din a carei radacina se face o zeama cu care se combat diareele, iar din foi se fac cataplasme cu untdelemn. Dintre arbori se aminteste nucul, din fructele caruia cnd sunt mici si crude, se face dulceata cu miere care se da la glci, raguseala si sughituri.

Iata numai o parte din aspectele farmaco-terapiei populare, remarcate de dr. Constantin Caracas n documentata sa lucrare. Tot n prima parte a secolului al XIX-lea ncep sa apara o serie de lucrari care cuprind referiri la utilitatea plantelor medicinale. Astfel, Carticica tiparita nti de pe limba leseasca pe limba romneasca (1806) recomanda podbalul si navalnicul pentru tuse, isopul n amestec cu otetul pentru dureri de dinti, fiertura de pelin pentru gargara si altele. ntr-un formular manuscris intitulat Manual farmaceutic al uneia dintre cele mai vechi farmacii iesene (nfiintata la Iasi n 1820 prin hrisov domnesc sub numele de Paracelsus) se gasesc enumerate 164 de specii de plante medicinale indigene, facnd parte din 60 de familii. Acestea demonstreaza marea bogatie de plante medicinale si prin urmare de droguri ntrebuintate n oficina de altadata. n 1838 se editeaza la Iasi Doctorul si Iconomul casnic care cuprinde Reteti pentru tot soiul de boale omenesti, de acelea pentru cai, viti, cornuti, oi n 1846 apare la Bucuresti lucrarea doctorului Vasile Episcopeanu Practica doctorului de casa n care printre alte recomandari gasim ca radacina de papadie, cicoare si buruiana de fumarita, se iau cte trei pentru splina, ficat si galbanare, ntrebuintare confirmata azi stiintific. Concomitent cu valoarea lor medicala, alimentara, aromatica si ornamentala, numeroase plante au avut si o utilizare specifica n desfasurarea unor momente traditionale, mai ales n contextul unor obiceiuri traditionale si ritualuri. Dintre acestea cele mai citate au fost: busuiocul, pentru exprimarea mesajelor dintre fata de maritat si flacaul de nsurat; frunza de iedera avea un rol similar n contextul sezatorilor de iarna: cu snzienele marca timpul florilor, culesul celor mai multe plante de leac; ramurile de salcie vesteau renvierea naturii primavara si erau folosite la Florii pentru ncingerea oamenilor si decorul locuintelor. Steagul calusarilor era el nsusi mpodobit cu noua ierburi de leac, printre care cele mai importante erau: usturoiul pentru functiile sale antireumatice si calmante; avrameasa si odoleanul cu calitati cardiotonice; cnepa cu seminte, ca anestezic; pelinul cu functie de talisman, etc. Datorita bogatelor resurse etnobotanice de pe ambele versante ale Carpatilor, nca din Evul Mediu a luat nastere un comert cu plante medicinale, care se desfasura periodic pe piata oraselor Brasov (ara Brsei), Pitesti (zonele Arges si Muscel), Trgoviste (Dmbovita), Ploiesti (Prahova), Buzau, Focsani (ara Vrancei) etc. ntlnirile frecvente din aceste piete si circulatia taranilor specialisti n culegerea plantelor de leac spre trgurile care se desfasurau n zonele etnografice de pe ambele versante ale lantului carpatic au contribuit la consolidarea unitatii si continuitatii cunostintelor etnobotanice, etnofarmaceutice si etnomedicale (implicit etnofitoterapeutice romnesti), concomitent cu dezvoltarea modalitatilor de fructificare medico-sanitara a acestora.

Medicina medievala: Hildegard van Bingen

La moartea sfintei, doua curcubee venite din cele patru colturi ale orizontului au format o cruce deasupra manastirii in care traise. Luminoasa si colorata, ea a crescut, transformand cerul intr-un ochean fermecat. Martorii acestui fenomen neobisnuit nau fost deloc surprinsi: tariile vazduhului omagiau pe cea mai mare vindecatoare a Evului Mediu. Dupa o distanta de doi ani, revenim cu noi informatii legate de leacurile celebrei terapeute imbracata in rasa calugareasca O copilarie putin obisnuita Hildegard van Bingen s-a nascut in Germania, la 1098, intr-o perioada agitata si tulbure: regatele europene se destramau, lansand prima cruciada impotriva Ierusalimului. Hildegard, cel de-al zecelea copil al unei familii din mica nobilime renana, apartine straturilor mai instarite ale societatii germane din acea vreme. Foarte curand, micuta va fi privita ca un adevarat fenomen. La 5 ani, ea ii arata doicii sale o vaca: "Uite ce vitel dragut este in vaca asta. Alb cu pete pe frunte, pe picioare si pe spate". Cand s-a nascut vitelul, au constatat cu totii ca era exact asa cum il descr isese Hildegard. Mai tarziu, ea se va plange de aceste viziuni care i-au bulversat copilaria, in sensul ca trebuise sa le tina secrete, de rusine ca vedea lucruri pe care ceilalti nu le vedeau, lucruri pe care o copila nu le putea intelege in mod normal. "La varsta de 3 ani", spune ea, "am vazut o lumina care m-a tulburat profund, dar pentru ca eram asa de mica, n-am putut sa spun nimic." Crescand, Hildegard a amintit tot mai putin de viziunile si prezicerile sale: dar se trada, uneori, in timpul vreunei conversatii, uimindu-i si ingrozindu-i pe cei din jur. Parintii isi dau seama de aceasta particularitate aparte a fiicei lor, astfel ca la varsta de 8 ani i-o incredinteaza Juttei, tanara stareta a unei manastiri din apropiere, care o invata sa citeasca, sa cante psalmi, sa compuna muzica si, bineinteles, sa recunoasca plantele medicinale. Intre Hildegard si Jutta se va naste o veritabila prietenie si copila nu ezita sa-i descrie acesteia viziunile sale din ce in ce mai complexe si mai de neinteles. "...si ochii imi raman deschisi... Si atat ziua cat si noaptea sunt complet treaza cand vad aceste lucruri... O lumina care nu vine de nicaieri si este mult mai puternica decat cea din jurul soarelui..."

Calugarita rupe tacerea Sanatatea fetitei este fragila. Fiind tot timpul bolnava, abia se tine pe picioare. La varsta de 15 ani, Hildegard primeste "valul" calugariei din mainile episcopului Otton de Bamberg, ceea ce reprezinta o mare onoare pentru ea. Anii trec. In 1136, Jutta moare si, in mod firesc, Hildegard devine stareta manastirii. Are 38 de ani si, in afara viziunilor, aude voci tot mai insistente, voci care-i ordona sa-si scrie si sa-si divulge viziunile si prezicerile. "Si iata ca in cel de-al 43-lea an al existentei mele temporale, pe cand ma fixasem, plina de teama si tremurand asupra unei viziuni celeste, am zarit o splendoare extraordinara si o voce venita din Cer mi-a spus: "Omule subred, cenusa din cenusa, putregai din putregai, spune si scrie ce vezi si ce auzi"." Avand, intr-adevar, o sanatate subreda si indoindu-se de ea insasi si de misiunea ei, Hildegard se simte coplesita de misiunea care o asteapta. Intr-o rugaciune, ea refuza ordinul venit din cer si, brusc, este patrunsa de un fulger dureros si ramane ca paralizata pe patul ei. O tanara calugarita o gaseste in starea aceasta vrednica de mila si il cheama pe abatele Volmar, duhovnicul lui Hildegard, care reuseste s-o faca sa vorbeasca. El le comunica, apoi, superiorilor sai cele auzite si dupa o scurta perioada de ezitare, episcopul o autorizeaza pe Hildegard sa-si scrie viziunile. Astfel apare primul volum din "Scivias". In 1147, un sinod ii reuneste in Renania pe principalii responsabili ai Bisericii si cu aceasta ocazie, arhiepiscopul de Mainz ii prezinta scrierea calugaritei papei Eugen al III-lea. Pontiful considera textul atat de surprinzator si de interesant, incat va desemna doi prelati sa faca o ancheta la manastirea in care se afla Hildegard. Devenita celebra datorita Papei Concluzia anchetatorilor este formala: calugarita este smerita, sincera si respecta intru totul regulile monastice. Mistificarea este imposibila si asa se face ca in fata episcopilor reuniti, Papa insusi citeste si comenteaza "Scivias". "Fiica mea, admiram mai mult decat s-ar putea crede faptul ca Dumnezeu face in vremurile noastre noi miracole, revarsandu-Si asupra ta spiritul si facandu-te sa vezi, sa intelegi si sa expui numeroase taine", afirma inaltul pontif intr-o scrisoare adresata lui Hildegard. Profetii Renumele micii manastiri creste vazand cu ochii. Spatiul fiind prea stramt, Hildegard decide sa o mute in apropiere de Bingen, oraselul care-i va imprumuta numele. Neobosita dar cu sanatatea subrezita, Hildegard isi continua opera profetica, compune muzica religioasa si isi multiplica corespondenta cu cele mai inalte personalitati ale timpului. La cererea manastirilor sau a episcopilor, ea tine o serie de predici in intreaga Germanie, iar oamenii fideli se inghesuie cu miile sa o asculte. Vindecari in lant Pe langa activitatea intelectuala si religioasa, Hildegard ii ingrijeste pe toti cei ce vin s-o vada. Notorietatea ei de vindecatoare a depasit granitele si pelerini de pretutindeni vin pentru a fi vindecati.

Lista miracolelor creste de la o zi la alta, iar marturiile se raspandesc cu iuteala vantului. De exemplu, povestea Berthei, o servitoare care nu mai poate manca din cauza unei tumori la gat: Hildegard face semnul crucii pe umflatura si aceasta dispare. Sau povestea unei mamei tinere si a copilului ei orb, aflati in aceeasi barca cu Hildegard: calugarita isi inmoaie mana in apa fluviului, binecuvanteaza copilul picurandu-i apa pe ochi si copilul vede. Si, de asemenea, toate relatarile despre miracolele infaptuite de la distanta: o femeie infirma se roaga ca Hildegard sa o ajute si o vede - in halucinatia ei - cum se apropie, cum isi pune mainile pe ea si o repune pe picioare. Dar Hildegard nu uzeaza in toate cazurile grave de puterile ei supranaturale. Rugaciunile, indemnurile la moderatie, tratamentele cu plante sau cu minerale sunt, de asemenea, arme folosite de ea pentru alungarea raului si a bolii. Episcopul o implora sa puna capat miracolelor Hildegard moare in ziua prezisa de ea: 17 septembrie 1179, inconjurata de maicile din manastirea ei, care sunt martorele unui nou miracol: cerul este iluminat de doua curcubee. Dupa moarte, Hildegard devine obiectul unui adevarat cult: pelerinajele la manastire nu mai contenesc, miracolele se multiplica si miscarea multimii se amplifica. Micutul orasel Bingen nu stie cum sa se organizeze pentru primirea pelerinilor, iar maicile, depasite de eveniment si dornice sa-si reia activitatile monahale, il roaga pe episcopul de Mainz sa le ajute. Acesta o conjura pe Hildegard sa puna capat miracolelor, Hildegard pare sa-i auda rugamintea si astfel linistea si pacea revin, in sfarsit, asupra regiunii. Cum se prepara retetele lui Hildegard Pentru fiecare afectiune, Hildegard ofera retete diferite, recomandand - cand este posibil - folosirea lor concomitenta: de exemplu, un extract sau un ceai si o cataplasma. Prafuri, ceaiuri sau elixire?

Binden orasul Sfintei Hildegard (gravura din 1850)

Neavand o incredere prea mare in apa, Hildegard recomanda ca plantele sa fie luate, fie incorporate in vin, fie sub forma de prafuri. In vin, este vorba in esenta de macerate sau decocturi. Iar praful din plante trebuie pus direct pe limba, in nari (ca tutunul prizat) sau amestecat cu alimente (sosuri sau paine). Praful se face din planta uscata (frunze, flori sau radacina), macinata sau pisata in piulita. Exista putine studii stiintifice legate de asimilarea de catre organism a principiilor active continute in praful de plante uscate, desi practica dovedeste ca o parte din principiile active sunt dizolvate in sucurile gastrice. Cea mai buna metoda - si cea mai agreabila - este extractia prealabila prin dizolvarea principiilor lor active in apa, ulei sau alcool. De aici si interesul pentru elixirele pe baza de vin, pentru infuzii, decocturi si macerate.

Prepararea cu vin Nu toate principiile active sunt solubile in apa, unele dintre ele dizolvandu-se mult mai usor in alcool (sau ulei). Macerarea in vin permite o extractie hidro-alcoolica, utilizata in prezent in anumite laboratoare de suplimente alimentare. Un alt avantaj al vinului: propriile sale principii active si alcoolul potenteaza anumite plante. Vinul are, insa, si doua inconveniente. Primul, cunoscut de toata lumea, este efectul nociv al alcoolului - in doza mare - mai ales asupra ficatului. Al doilea, faptul ca alcoolul si fermentatia modifica proprietatile anumitor plante, astfel ca vinurile medicinale, desi frecvent recomandate de Hildegard, sunt mai eficiente in cazul unor plante decat in cazul altora. Mai pe scurt, vinurile medicinale (sau elixirele) se folosesc mai degraba in cazul plantelor cu taninuri, uleiuri esentiale sau principii amare. Pentru extractia principiilor active, planta trebuie imbibata in lichid si lichidul incalzit (la soare sau intr-o oala). Este important ca vinul ales sa fie curat, de preferinta de provenienta biologica (taraneasca). Cum se procedeaza? Pentru alegerea vinului, trebuie respectate aceste doua principii importante: mai intai culoarea (alb sau rosu) in functie de boala si apoi calitatea (un vin bun, cunoscut). Material si ingrediente

* Pregatiti niste servete curate: le veti folosi la sters si la filtrat. * Exista trei etape: macerarea, filtrarea si conservarea. * Recipientele - pentru macerare sau conservare - trebuie sa fie - de preferinta - din sticla. Se spala, se oparesc (se tin 10 minute in apa clocotita) si se sterg perfect, inainte de a pune in ele preparatul sau elixirul finit. * Evitati instrumentele din metal (inclusiv inox) si plastic. Utilizati doar recipiente din sticla, vase emailate, linguri de lemn. Filtrarea se face de preferinta - printr-o panza (sau tifon) si nu prin filtre de hartie, tratate sau albite adeseori cu clor.

Bolnavi adusi la Hildegard (gravura de epoca)

* Plantele uscate ori proaspete, fructele sau legumele trebuie sa fie de foarte buna calitate; indepartati frunzele sau materiile indoielnice. * Nu folositi niciodata zahar alb, sunt de preferat siropul de artar sau mierea, care avand si ele proprietati terapeutice, potenteaza eficienta plantelor si imbunatatesc conservarea elixirului. Nu le incorporati decat atunci cand elixirul s-a racit. Dozele * Se pun intre 30-50 g de plante uscate la 1 l de vin. Daca plantele sunt proaspete, se pune o cantitate dubla. * Intre 100-150 g de miere sau de sirop de artar la 1 l de vin, in functie de gustul dvs. si de cat de amare sunt plantele. Radacinile sunt mai amare, in general. Metoda rapida Daca nu aveti timp, puteti sa puneti plantele si vinul intr-o oala si sa le incalziti incet, fara sa dea in fiert. Metoda cea mai buna Puneti plantele uscate sau proaspete direct intr-un recipient din sticla (de exemplu un borcan mare) si turnati peste ele 1 l de vin. Lasati sa patrunda cat mai putin aer, inchideti vasul cu capacul si rasuciti-l in asa fel, incat plantele sa fie bine acoperite de lichid. Tineti elixirul cel putin 2 saptamani la soare, sa se incalzeasca, rasturnand vasul in fiecare zi cu gura in jos. Filtrati-l si turnati-l intr-o sticla sterilizata in prealabil (10 minute in apa fiarta) inchisa cu dop si tinuta la frigider. Elixirul astfel preparat se pastreaza doua luni. Adaugati apa Doza zilnica (nu trebuie depasita!) este de 2 pahare mici de lichior. Dar nu este interzis sa procedati ca pe vremea lui Hildegard: dupa ce ati filtrat elixirul, adaugati 300 g de miere si 1 l de apa. Amestecati bine si turnati in sticla. In felul acesta veti putea bea la fiecare masa cate un pahar mare de elixir mai dulce, mai putin alcoolizat, dar la fel de eficient. Prepararea cu apa Majoritatea retetelor lui Hildegard sunt macerate de plante in vin, care in Evul Mediu era preferat apei. Daca nu va place gustul vinului, puteti beneficia de principiile active ale plantelor prin intermediul ceaiurilor. Dar nu folositi apa de la robinet, pentru a nu inghiti clorul si metalele grele pe care le contine. Folositi apa minerala plata sau putin gazoasa si in orice caz, un vas emailat. Si nu depasiti niciodata dozele indicate. Cele de mai jos sunt dozele medii pentru plantele cele mai des folosite. Decocturile Se taie in bucati partile groase, lemnoase ale plantei: radacinile, scoarta, tulpinile, frunzele groase, cu nervuri, si se pun in oala, impreuna cu apa rece: 30 g de plante uscate sau 70 g de plante proaspete la 1 l de apa. Se lasa sa fiarba incet, la foc mic, pana ce apa scade la 3/4 l si se beau 3-4 cani de ceai pe zi. Infuziile Se toarna 1/2 l de apa intr-o oala si se pune pe foc sa se infierbante. Cand apa incepe sa clocoteasca, se stinge focul, se introduc in ea partile fragede ale plantei (cam 20 g de flori sau de frunze) si se amesteca - eventual - cu o lingura de lemn (nu de metal!). Se acopera vasul cu un capac, pentru ca unele uleiuri esentiale se pot evapora, se lasa sa se odihneasca 3-5 minute, se strecoara. Se beau 3-4 cani pe zi.

Supele Hildegard nu prea aprecia, in general, legumele, si de aceea supele recomandate de ea sunt preparate din plante medicinale, grasimi animale si faina. Astazi se stie ca legumele sunt cel mai bun mijloc de asimilare a oligo-elementelor indispensabile, unele dintre ele avand si o actiune protectoare asupra ficatului. De aceea, trebuie sa mancati supe, adaugand - eventual - si plante medicinale, nu doar pentru a-i face o placere lui Hildegard, ci pentru propria dvs. sanatate. Cateva sugestii: salvia, cozile verzi de ridichi, tarhonul, frunzele verzi ale radacinoaselor etc. Prepararea cu ulei, grasimi sau ceara Hildegard nu recomanda alimentatia prea bogata in grasimi. Dar cu toate acestea, grasimile animale sunt foarte utile, folosite in cantitati rezonabile si asociate cu plante pentru prepararea remediilor. Hildegard lua in considerare caracteristicile "climatice" ale afectiunii, ale plantelor utilizate si ale grasimilor care serveau ca baza sau ca liant. Aceste caracteristici sunt caldura, frigul si umiditatea. Astfel, o afectiune rece si umeda, precum raceala sau sterilitatea femeilor, nu putea fi tratata decat cu ajutorul unei plante calde (de pilda mararul). Aceasta logica continua cu uleiurile si grasimile animale sau de origine animala: untura de urs, untura de cerb, untura de gasca, unt de vaca, unt de oaie, seu... Dar preferatele lui Hildegard erau seul, uleiul de masline si untul. Uleiul de masline Principiile active ale plantei trebuie sa treaca in ulei, lucru cu atat mai usor de indeplinit cu cat uleiul de masline este si el de origine vegetala. Se procedeaza in doua feluri: ori se incinge uleiul cu plantele 5-10 minute la foc mic (fara a depasi 80gr.C), ori se lasa plantele sa se macereze intr-o sticla asezata la soare (sau langa un radiator electric), cel putin o saptamana. Este preferabila a doua solutie. Uleiul obtinut se utilizeaza extern, mai ales pentru afectiuni ale pielii, reumatism etc. Untul Bogat in vitamina A (care intervine direct asupra calitatii pielii, a vederii si a rezistentei la infectii), untul are, pare-se, si un efect preventiv la anumite forme de cancer. Dar untul - bogat si in acizi grasi, saturati si in colesterol - nu le este recomandat persoanelor care sufera de tulburari cardio-vasculare. Untul nu suporta fierberea. Gatitul cu unt este o adevarata erezie dietetica: in contact cu oala, untul se oxideaza imediat (la 120gr.C) si se transforma intr-o substanta puternic cancerigena si in orice caz indigesta. In schimb, nu exista nimic mai bun decat o bucatica de unt in piureul de cartofi sau peste macaroanele calde! In cosmetica sau ca baza pentru creme si unguente, untul are un miros puternic, dar textura lui nu este dezagreabila. Parerea lui Hildegard: "Pentru o persoana care nu sufera de obezitate, untul este bun si sanatos. Dar persoana prea grasa trebuie sa-l manance cu moderatie, de teama sa nu se ingrase si mai mult". Seul si untura de gasca In Evul Mediu, in Germania uleiul era rar, scump si nu intotdeauna de calitate. Este principalul motiv pentru care Hildegard propune si retete pe baza de grasimi animale pentru fabricarea unguentelor. Ele se foloseau la fel ca uleiul. Se incingeau intr-un vas, se puneau plantele vreme de 5-10 secunde, se amestecau cu o lingura de lemn si se lasau la racit. Reincalzirea se facea pe baie de aburi, dupa care grasimea se strecura si se pastra in vase legate la gura cu basica de bou. Ceara Se gaseste la apicultori, in pravaliile cu produse dietetice, dar si la marile magazine. Ceara de albine trebuie topita foarte incet, pe bainmarie. Incorporand in ea, progresiv, ulei vegetal presat la rece si o infuzie concentrata de plante, se obtine o crema cu textura fina, care protejeaza foarte bine pielea si lasa sa patrunda principiile active ale remediului. Alte uleiuri vegetale Un excelent ulei de masline presat la rece nu este acid, dar poate degaja un parfum dulceag, de fruct, mai ales daca n-a fost filtrat. Pentru masaj sau pentru ingrijirea pielii aveti, deci, de ales intre uleiurile de alune, de migdale, de samburi de caisa, de jojoba etc. Este doar o problema de gust si de pret. O mica precautie: alegeti intotdeauna un ulei presat la rece. Celelalte se obtin prin incalzire sau cu solventi, ceea ce influenteaza pastrarea principiilor active sau calitatea lor. Cateva precautii

* Pentru cataplasme, comprese si masaje: inainte de a va unge si de a sta o noapte cu produsul pe piele, incercati-l pe mana. S-ar putea sa aveti o reactie la una din substante, chiar naturala fiind (copiii pot face alergii la vaselina pura!). Daca va mananca pielea sau se inroseste anormal, clatiti-va cu apa rece si nu folositi remediul respectiv. La inceput, o cataplasma sau un plasture nu trebuie tinute mai mult de 15 minute. Prelungiti durata cu 5-10 minute zilnic, pana la o ora. Spalati-va cu apa limpede, in care introduceti putina zeama de lamaie si terminati - daca este posibil - cu un masaj usor cu ulei de masline, pentru a ajuta pielea sa-si regenereze pelicula hidrolipidica. * Pentru retetele interne: In general, un produs natural este eficient abia dupa 3-5 zile. Inutil si periculos sa "fortati" dozele. Daca produsul actioneaza, inseamna ca poseda principii active. Daca o reteta poate avea un efect pozitiv in doze rezonabile, ea poate antrena, in mod logic, si efecte neplacute, in caz ca exagerati: deranj intestinal etc. Daca in decurs de 10 zile nu apare nici un efect pozitiv, schimbati reteta. O cura dureaza 3 saptamani si poate fi reluata, la nevoie, o singura data. Dupa care este preferabil sa va "surprindeti" organismul cu o alta reteta. Pietre si rugaciuni Exista retete care utilizeaza virtutile pietrelor pretioase, dar eficienta reala a acestor remedii este dificil de masurat, pentru ca uneori sunt si alte ingrediente directe sau indirecte care pot avea un impact. Astfel, intr-o reteta pentru tratarea problemelor oculare, Hildegard recomanda aplicarea unei lotiuni care asociaza onix-ul cu vinul si cu recipientul de cupru. Or, cuprul are un puternic efect antibacterian, antiinflamator si actioneaza, de asemenea, asupra metabolismului sanguin. Terapia cu pietre, practicata atat odinioara cat si astazi, este acompaniata, adeseori, de rugaciuni. S-ar parea ca credinta intr-o religie anume nu este indispensabila: cuvintele si gandurile pozitive pe care le inspira - dorinta de vindecare (proprie sau a altcuiva) ar trebui sa fie suficiente. Rugaciunile pot fi cele cunoscute din copilarie sau o rugaminte, in cuvinte simple, adresata sfintei Hildegard. (In numarul viitor: Leacurile lui Hildegard)

Ciuperca nemuririi: Reishi simbolul micoterapiei

de: Norgia Widmann | in: Plante | 31 May 2010 | 3 Comentarii

Descoperirea acestei ciuperci, n China, a fost n trecut un prilej de bucurie i de petreceri. Vindectorii tradiionali din Asia au tiut s aprecieze efectele benefice ale acestei ciuperci rare Reishi nc de acum cteva secole. Condiiile pentru a crete ciuperca medicinal n cantiti mai mari au fost create doar n urm cu civa ani. Din acel moment, ciuperca Reishi a dobn dit, pe plan mondial, un loc important printre primele produse benefice pentru o via sntoas i de durat.

Recunoatem c semnificaia numelui acestei ciuperci este puin exagerat. Ciuperca Reishi n traducere, ciuperca nemuririi nu asigur nemurirea. Cert este ns c aceast ciuperc deosebit, care i gsete ntrebuinarea ntro varietate de domenii, contribu ie sigur la o via sntoas i de durat.

De aproximativ 4.000 de ani, ciuperca Reishi este considerat, n Asia, izvorul tinereii. Aceast ciuperc este folosit pentru calmarea i prevenirea afeciunilor alergice i infecioase de toate tipurile, dar i pentru ntrirea inimii i a nervilor. Mai este utilizat i ca talisman pentru protecie personal. Sub forma unei figurine de porelan, a fost desemnat simbol al norocului.

n Medicina Tradiional Chinez (MTC), care atribuia, nc de la nceputuri, ci upercilor calitatea de supliment nutritiv, efectele ciupercii Reishi sunt asemnate cu cele ale Ginseng-ului. Nici pe continetul nostru ciuperca, lucioas ca aspect, nu este necunoscut. Aceast Ganoderma Lucidum, care crete pe trunchiurile copacilor, a fost folosit deja n medicina tradiional din mnstiri ncepnd din Evul Mediu, de exemplu, pentru ntrirea sistemului imunitar.

Dac n Evul Mediu efectele ciupercii erau descoperite direct, prin administrare personal, multe dintre substanele pe care le conine ciuperca au fost ntre timp analizate, iar efectele acestora au fost demonstrate prin studii. Astfel, Reishi cucerete i naturopatia vestic modern, ba chiar i medicina tradiional.

Printre multele substane bioactive ce intr n componena ei, foarte importante sunt polizaharidele i antioxidanii, ntritoare ale sistemului imunitar i protectori ai celulelor; ele ajut corpul s suporte mai bine solicitrile cotidiene. Foarte valoroi sunt pentru om i triterpenii, care au un efect anti-inflamator. Aceti triterpeni regleaz valorile sngelui de exemplu, procentajul zahrului din snge i al colesterolului i amelioreaz afeciunile alergice. Se poate dovedi, din punct de vedere farmacologic, i un efect de ameliorare a durerilor; iar n Japonia, Reishi este recomandat n nsoirea tratamentului anti-cancer.

Din pcate, ciuperca Reishi nu este foarte gustoas n forma sa originar: este foarte lemnoas i amar. Toate secretele ciu percii Reishi nu au fost descoperite nici pn n ziua de azi. Ne rmne s ateptm cu nerbdare noile rezultate ale cercetrilor pn atunci, ns, ne putem bucura de pachetul de energie pe care natura ni l-a pus la dispoziie.