P. 1
TPA, martie, 2007

TPA, martie, 2007

|Views: 630|Likes:
Published by Father Dorin

More info:

Published by: Father Dorin on Mar 22, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/08/2012

pdf

text

original

Pr. Dorin şi Psa.

Gianina Picioruş

Martie 2007

Contrapunct
Dacă poţi să auzi pe celălalt, te-ai ascultat îndelung pe tine. Dacă ai văzut că oamenii se pot schimba atunci ai trăit multe minuni; le-ai conştientizat. Dacă nu mai ai nădejde în nimeni e semn că ai avut o nădejde prea mare în oameni dar nu şi fundamentată pe ceva.

Pr. Dorin Publicat în:

Reflecţii

on at Comentarii (0) Tags: Reflecţii

2

Un om fugea cu realitatea la subraţ

Pentru că este primăvară, şi nu avea bani de flori, un om fugea cu realitatea la subraţ prin oraş, prin cotloanele oraşului şi îşi jumulea propria lui umbră de întrebări. Un om fugea cu o maşină prin întrebările tale, nefiind îndrăgostit de stopuri şi mânca întruna insatisfacţii, dejecţii verbale, tranzitive, declamative, corelative… De ce nu este oprit acest om care mănâncă faruri? Ce, dacă e primăvară, trebuie să meargă cu realitatea galant, pe stradă?! Să se mai oprească şi el, oxigenatul, să mai ia aer. Primăvară de primăvară, primăvară fără teorii, fără reproşuri, plină de politică oligarhică şi de mucaliţi fără bani. O primăvară în care oamenii se tem de ei, o primăvară în care câmpurile nu mai au poveşti de adormit copiii, o primăvară cu zgomot surd, cu maşini aruncate la fiare vechi. Prea multă primăvară. O violentă primăvară. Dragostea, ca o primăvară, te atenţionează să nu fi obscen. Poţi să fii om, dar nu obscen!, zice primăvara. Primăvara nu este ca primăvara care a fost. Ea este întotdeauna ca primăvara care este în toi sau în mugur. 3

Nici noi nu mai suntem ca primăvara care a fost ci ca primăvara care dă cu ochii de noi. Ce te doare, de primăvară? Ce nu mă doare, de primăvară? Dacă tot a fugit omul ăla cu realitatea şi ne-a lăsat numai cu emoţii creţe, la ce mai poate fi primăvara? Oricum de primăvară, oricând de primăvară, mereu înotând în desluşirile paşilor tăi, mereu izolat de ierni cu năluci. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

Poezie şi proză scurtă

on at Comentarii (0) Tags: Poezie şi proză scurtă

4

Logouri și butoane personalizate free, de la Cooltext
În locația http://cooltext.com/ puteți găsi diferite forme de logouri și de butoane pentru publicitate pe care le puteți personaliza cu numele siteurilor dv. Alături de aceste două posibilități veți găsi în această locație un număr mare de fonturi spectaculoase. Exemplu de logo

Exemplu de buton

Pr. Dorin. Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (1) Tags: Ştiri

5

Acatistul Fericitei Maicii noastre Matrona din Moscova

Tropar, glasul al 2-lea Pe de Dumnezeu inteleptita, fericita maica Matrona, a tinutului Tula inflorire si a orasului Moscova slavita podoaba s-o laudam acum noi, credinciosii. Caci lumina zilei necunoscand, cu lumina lui Hristos s-a luminat si cu darul inain te-vederii si al vindecarii s-a imbogatit. Pribeaga si straina pe pamant fiind, in imparatia Ceruri lor, in fata Tronului lui Dumnezeu sta si se roaga pentru sufletele noastre. Condac, glasul al 7-lea Slujirii lui Hristos inca din pantecele mamei fiind aleasa, cuvioasa Matrona, pe drumul scar belor si al tristetii urmand, credinta tare si cu viosia aratand, lui Dumnezeu i-ai placut. Pentru aceasta, pomenirea ta cinstind, te rugam: aju ta-ne in dragostea lui Dumnezeu sa staruim, fericita maica Marimuri Marimu-te pe tine, sfanta cuvioasa maica Matrona, si cinstim sfanta pomenirea ta, caci te rogi pentru noi lui Hristos Dumnezeul nostru. Condacul 1 Din scutece de Duhul lui Dumnezeu fiind aleasa, fericita maica Matrona, orbirea si neputinta trupeasca pentru curatia duhovniceasca de la Dumnezeu primind cu darul inaintevederii si al minunilor te-ai imbogatit. Pentru aceasta si noi, cu multumire, cununa de lauda iti aducem, cantand: Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi! Icosul 1 Inger in trup te-ai aratat pe pamant, fericita Matrona, implinind voia lui Dumnezeu. Caci din nastere in orbire trupeasca ai fost, insa Dum nezeu, inteleptindu-i pe cei orbi si iubindu-i pe cei cuviosi, a luminat ochii tai duhovnicesti, ca sa slujesti oamenilor si lucrurile lui 6

Dumnezeu sa se arate prin tine. Iar noi cu dragoste iti can tam tie acestea: Bucura-te, din pruncie de Dumnezeu fiind aleasa; Bucura-te, din scutece cu harul Sfantului Duh fiind insemnata; Bucura-te, din copilarie cu darul minunilor fi ind imbogatita; Bucura-te, cu intelepciune de la Dumnezeu fi ind inzestrata; Bucura-te, cu gandul voia lui Dumnezeu ai aflat; Bucura-te ca pe inteleptii veacului orbi la minte ai rusinat; Bucura-te ca sufletele ratacite la Dumnezeu le intorci; Bucura-te ca scarbele si necazurile le alini; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 2-lea Vazand oamenii si preotul cand te-ai botezat, fericito, un stalp de fum minunat inaltandu-se deasupra capului tau si simtind mirosul bine-placut, se minunau, ce va deveni acest prunc, cantand lui Dumnezeu: Aliluia. Icosul al 2-lea Minte avand luminata, slujitorul lui Dum nezeu Vasile a aflat ca cea botezata de el este va sul ales al lui Dumnezeu si pe tine, cuvioasa Ma trona, sfanta te-a numit. Iar noi din tot cugetul nostru iti aducem laudele acestea: Bucura-te, ceea ce in cristelnita harul Sfantului Duh ai primit; Bucura-te, ceea ce pe trupul tau crucea intipa rita ai avut; Bucura-te, rugatoare, de la Dumnezeu oame nilor daruita; Bucura-te, lumina arzatoare ce in fata lui Dumnezeu luminezi; Bucura-te, ceea ce cu darul facerii de minuni Dumnezeu pe pamant te-a slavit;

7

Bucura-te, ceea ce cu cununa nevestejita de la Dumnezeu in cer te-ai impodobit; Bucura-te, ca prin mila lui Dumnezeu pe cei pacatosi i-ai ridicat; Bucura-te, ca din izvorul apei celei vii pe cei insetati i-ai adapat; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 3-lea Puterea harului lui Dumnezeu simtind inca din pruncie, fericita Matrona, catre sfintele icoa ne te indreptai si, cu inima curata si cu buzele de prunc, lauda lui Dumnezeu inaltai, cantand: Aliluia. Icosul al 3-lea Avand din copilarie darul inainte-vederii, fericita maica, inimile ascunse celor ce veneau la tine cunoscand si viitorul ca pe cele de fata spu nand, pe multi pe calea mantuirii i-ai indreptat. Pentru aceasta pe Dumnezeu Cel ce a inteleptit orbii ii preamarim, cantand tie acestea: Bucura-te, a Domnului stravazatoare; Bucura-te, a pacatelor ascunse vaditoare; Bucura-te, celor intristati cu sufletul, lumi nata povatuitoare; Bucura-te, celor rataciti, milostiva calauzitoare; Bucura-te, stea, celor credinciosi calea aratand; Bucura-te, lumina, in intunericul veacului acestuia luminand; Bucura-te, unului Dumnezeu slujitoare; Bucura-te, a uneltirilor diavolesti cu darul Sfantului Duh pierzatoare; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi !

Condacul al 4-lea 8

Viforul nedumeririlor si al tulburarilor despre minunile tale in oameni raspandindu-se, maica fericita, si acestia, pe care i-ai indreptat spre Dumnezeul Cel minunat intru sfintii Sai, preamarindute si laudandu-te, lui Dumnezeu cu multumire au cantat: Aliluia. Icosul al 4-lea Auzind oamenii, maica Matrona, ca aduci ajutor in boli sufletesti si trupesti, la tine vin cu nadejde si, primind sfat bineplacut si vindecare, ii multumesc lui Dumnezeu, cantand tie: Bucura-te, ca pe cei bolnavi si suferinzi ii primesti; Bucura-te, ca pace sufletelor indurerate daruiesti; Bucura-te, celor in ratacire fiind indreptatoare; Bucura-te, a evlaviei invatatoare; Bucura-te, a necazurilor noastre alinare; Bucura-te, in scarbe mangaietoare; Bucura-te, doctorul cel fara de arginti: Bucura-te, a oricaror neputinte tamaduitoare; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 5-lea Ca o stea dumnezeiasca ai rasarit, maica fericita Matrona, in zilele grele in Patria noastra, caci, ca o noua marturisitoare, jugul lui Hristos cu indrazneala si fara frica toata viata ai purtat si, cu harul lui Dumnezeu fiind intarita, ai dat celor nedumeriti povatuire, celor slabi si bolnavi vindecare, tuturor celor ce cu multumire canta iui Dumnezeu: Aliluia. Icosul al 5-lea Vazand multi oameni rusi minunile si vin decarile date de harul lui Dumnezeu prin tine: celor schiopi - umblare, celor slabi si nemiscati - vindecare, celor indraciti - a duhurilor rele alun gare, indreptandune catre tine, maica, ca si catre un izvor nesecat, din care adapandune cu nesat, cu inima smerita, strigam tie acestea: 9

Bucura-te, din pruncie pe calea mantuirii fi ind chemata; Bucura-te, cuvioasa, de Dumnezeu noua daruita; Bucura-te, tamaduitoare ce bolile noastre le vindeci; Bucura-te, in nevoile noastre, grabnica ajutatoare; Bucura-te, ceea ce cu sfaturi folositoare de su flet ne povatuiesri; Bucura-te, ceea ce nedumeririle noastre de graba le limpezesti; Bucura-te, ceea ce duhurile necurate de la om le alungi; Bucura-te, ceea ce de toata rautaiea cu ruga ciunile tale ne aperi; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda ru gatoare iui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 6-lea Vestitorul sfinteniei si al cuvioseniei vietii tale, fericita maica, s-a aratat sfantul si cuviosul parinte Ioan din Kronstadt, cand te-a vazut in biserica si te-a numit mostenitoarea sa si al optulea stalp al Rusiei. Iar toti cei ce au auzit acestea l-au laudat pe Dumnezeu, inaltand Lui cantarea: Aliluia. Icosul al 6-lea Aprinde cu rugaciunile tale, maica Matrona, lumina harului lui Dumnezeu in inimile ce nu l-au aflat pe Dumnezeu si cu multe pacate pe El L-au suparat. Caci, vazand minunile savarsite de tine, ma indrept catre Dumnezeu, cantandu-ti: Bucura-te, ceea ce cu faptele tale pe Dum nezeu L-ai slavit; Bucura-te, ceea ce slava lui Dumnezeu ne-ai aratat; Bucura-te, ceea ce pe calea cea drepta pe ne credinciosi i-ai indreptat; Bucura-te, ceea ce intinaciunea pacatelor cu ruga ciunile tale ai curatat; Bucura-te, ca la pocainta ne-ai indemnat; Bucura-te, ca lui Dumnezeu pentru toate sa-i multumim ne-ai povatuit; 10

Bucura-te, ca biserica lui Dumnezeu s-o iu bim ne-ai invatat; Bucura-te, ceea ce in ograda bisericii oile cele risipite ai adunat; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 7-lea Vrand Preasfintei noastre Stapane, Maicii Domnului, sa-i placi, maica Matrona, ai poruncit oamenilor sa zugraveasca preacinstitul chip al Ei, numit Aflarea celor pierduti, si in biserica lui Dumnezeu sa-l asezi, ca toti cei ce privesc chipul luminat al Preacuratei, cu umilinta, s-o laude, iar lui Dumnezeu sa cante: Aliluia. Icosul al 7-lea O noua aparatoare, rugatoare si mijlocitoare catre Domnul ni te-a daruit in anii grei tuturor rusilor, caci multi s-au indepartat de Sfanta Bise rica, insa tu, maica, pe cei necredinciosi si rata citi ii invatai cu fapta si cu cuvantul, aratandu-le minuni de la Dumnezeu. De aceea iti cantam tie acestea: Bucura-te, pentru tara noastra ruseasca nein cetata nevoitoare; Bucura-te, pentru mantuirea noastra mijloci toare; Bucura-te, al Dumnezeului Drept Judecator imblanzire; Bucura-te, celor bolnavi si jigniti ocrotire; Bucura-te, celor neputinciosi si deznadajduiti ajutatoare; Bucura-te, impotriva duhurilor rele neince tata luptatoare; Bucura-te, caci tremura in fata ta diavolii; Bucura-te, caci se bucura pentru tine ingerii si oamenii; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 8-lea Pe cei putin credinciosi si nechibzuiti i-ai mi nunat, cum, oarba din nastere fiind, vezi si cu nosti nu numai cele din prezent, ci si cele 11

viitoa re, nevazand ei puterea lui Dumnezeu ce lucrea za in neputintele oamenilor. Pentru aceasta si noi, fericita maica, intelepciunea lui Dumnezeu in tine vazand, ii cantam lui Dumnezeu: Aliluia. Icosul al 8-lea Toate supararile si jignirile, prigonirile si mustrarile ai rabdat, fericita maica, insa nu te-ai tanguit, ci pentru toate lui Dumnezeu ai multumit. Cu aceasta invatandu-ne noi cu rabdare sa ne purtam crucea, iti aducem laudele acestea: Bucura-te, ceea ce in rugaciune neincetata staruiai; Bucura-te, ceea ce duhurile rele cu post si ru gaciune le alungai; Bucura-te, ceea ce pacea binecuvantata dobandeai; Bucura-te, ceea ce cu dragostea ta pe multi ii mantuiai; Bucura-te, ceea ce prin viata ta oamenilor ai slujit; Bucura-te, ca si dupa moarte pe oameni neincetat ii ajuti; Bucura-te, ceea ce acum rugamintile noastre le asculti; Bucura-te, ca pe cei ce se incred in tine nu-i parasesti; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 9-lea Toate necazurile si durerile le-ai rabdat, mai ca Matrona, neincetat luptand cu puterile intu nericului, uneltirile si vicleniile lor vadind si pe diavoli din indraciti alungand, pana la sfarsitul vietii pe cei indurerati, bolnavi si intristati i-ai ajutat; pururea cantand lui Dumnezeu: Aliluia. Icosul al 9-lea Ritorii cei multgraitori nu vor putea cu vred nicie sa-ti preamareasca sfanta ta viata si minu nile tale cele cu puterea lui Dumnezeu de tine savarsite, sfanta maica. Insa noi, dorind pe Dumnezeu cu psalmi sa-l laudam si indemnati de iubire curata, indraznim sa cantam acestea: Bucura-te, ceea ce calea cea stramta si poarta ingusta ai ales;

12

Bucura-te, ceea ce cu multe fapte bune te-ai luminat; Bucura-te, ceea ce toate cele stricacioase din viata le-ai lepadat; Bucura-te, ceea ce cu cununa smereniei te-ai impodobit; Bucura-te, ceea ce dupa Evanghelie, ca pasa rile cerului, pe pamant ai locuit; Bucura-te, ceea ce Fiului, ce nu avea unde sa-si plece capul, i-ai urmat; Bucura-te, ceea ce acum in lacasurile raiului te desfatezi; Bucura-te, ceea ce pe noi, pacatosii, catre tine rugandu-ne, nu ne lasi; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 10-lea Dorind sa-i scapi pe multi de suferintele tru pesti si de bolile sufletesti, cuvioasa lui Dumnezeu, toata noaptea petreceai in rugaciune, rugan du-te pentru ajutorul si intarirea lor Domnului nostru Iisus Hristos, cantandu-i: Aliluia. Icosul al 10-lea Zid si acoperamant erai in timpul vietii tale, fericita maica, tuturor celor ce alergau la tine si dupa moarte nu incetezi sa mijlocesti inaintea lui Dum nezeu pentru cei ce cu credinta vin la morman tul tau. Pentru aceasta, auzindu-ne pe noi, paca tosii, indurerati si de multe necazuri fiind stapa niti si nadajduind toti in ajutorul rugaciunilor tale, iti cantam: Bucura-te, celor jigniti grabnica aparatoare; Bucura-te, celor saraci mangaiere; Bucura-te, a casatoriei cinstite ocrotitoare; Bucura-te, celor certati impacare; Bucura-te, celor judecati pe nedrept apara toare; Bucura-te, si a celor vinovati fata de judecata lumeasca catre Dumnezeu milostiva mijloci toare;

13

Bucura-te, celor fara casa adapostire; Bucura-te, tuturor celor ce te cheama in ajutor ocrotire; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 11-lea Cantare ingereasca auzeai, cinstita maica Matrona, inca pe pamant fiind. Invata-ne si pe noi, nevrednicii, cum trebuie sa-L slavim pe Dumnezeu, Cel slavit in Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Caruia ostirile ceresti intr-un glas ii canta: Aliluia. Icosul al 11-lea Cu lumina stralucitoare lumineaza viata ta, fe ricita Matrona, gonind intunericul lumii aces teia desarte, si ne atrage sufletele noastre: ca si noi cu razele harului lui Dumnezeu sa ne lu minam si calea plina de scarbe a acestei vieti trecatoare sa o trecem si in imparatia Cerurilor sa ajungem, unde tu, maica, acum te desfatezi, auzind glasul nostru catre tine, strigand: Bucura-te, lumina lui Dumnezeu pururea arzatoare; Bucura-te, margaritar scump, cu stralucirea sfinteniei tale luminandu-ne; Bucura-te, floare binemirositoare, ce mireas ma Duhului Sfant o raspandesti; Bucura-te, piatra a credintei, care pe cei slabi de fire in evlavie ii intaresti; Bucura-te, stea preastralucita, ce calea dreap ta ne-o arati; Bucura-te, luptatoare neinfricata a lui Hristos, ce cu sabia rugaciunii armatele demonilor in spaimanti; Bucura-te, caci ai avut o viata sfanta si curata; Bucura-te, caci in fata lui Dumnezeu ai avut o moarte cinstita; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

14

Condacul al 12-lea Harul lui Dumnezeu din belsug inca din scutece ai primit, maica fericita, care a fost cu tine toata viata. Credem neclintit ca si dupa moarte acest har e cu tine. Pentru aceasta, cazand la tine, ne rugam: nu ne lasa pe noi, calatori inca pe pamant, lipsiti de ajutorul si ocrotirea ta, rugan du-L pe Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti cei ce-I cantam: Aliluia. Icosul al 12-lea Cantam minunile tale cele multe, maica Ma trona, il laudam pe Dumnezeu Care te-a daruit orasului Moscova si Patriei noastre, in zilele grele si de prigoana, pe tine, stalpul neclintit al evlaviei si credintei. Si acum, maica fericita, cu inima recunoscatoare iti cantam tie acestea: Bucura-te, ceea ce pacea lui Hristos in suflet ai dobandit; Bucura-te, ceea ce pentru lume jertfa lui Dumnezeu te-ai adus; Bucura-te, ceea ce in trup neputincios puterea harului dumnezeiesc ai aratat; Bucura-te, ceea ce la aflarea cinstitelor tale moaste mila lui Dumnezeu ne-ai aratat; Bucura-te, a cetei sfintilor din Moscova minu nata inflorire; Bucura-te, a orasului Moscova preaslavita podoaba; Bucura-te, pentru Patria noastra inaintea lui Dumnezeu neincetata rugatoare; Bucura-te, la pocainta si rugaciune pentru tara Rusiei indemnare; Bucura-te, cuvioasa maica Matrona, calda rugatoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 13-lea O fericita maica, asculta aceasta cantare de lauda pe care ti-o aducem tie si cere pentru noi de la Domnul nostru Iisus Hristos iertarea pacatelor, sfarsit bun crestinesc si raspuns bun la infricosatoarea Lui 15

judecata, ca sa ne invred nicim si noi in lacasurile raiului sa slavim Sfanta Treime, cantand: Aliluia. ( Acest Condac se spune de 3 ori, apoi, Icosul 1 si Condacul 1.) Rugaciune O, fericita maica Matrona, cu sufletul in cer, in fata Tronului lui Dumnezeu stand, iar cu trupul pe pamant odihnind si cu binefacere de sus inzestrata multe minuni savarsind. Coboara ochii tai milostivi spre noi, pacatosii, cei ce in scarbe, dureri si pacate viata ne-o petrecem, ali na-ne pe noi, cei deznadajduiti, vindeca-ne de bo lile noastre cumplite pe care pentru pacatele noastre de la Dumnezeu le primim; izbaveste-ne de multimea necazurilor si a primejdiilor, roa ga-L pe Domnul nostru Iisus Hristos sa ne ierte toate pacatele si faradelegile pe care din tinereti le noastre si pana acum le-am savarsit, ca, pri mind cu rugaciunile tale binefacere si mare mila, sa slavim pe Dumnezeu Cel Unul in Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. Autor anonim. Cf. http://www.blaj-matrona.orthodoxy.ru/sait/akaf_ro.php Pr. Dorin. Publicat în:

Acatiste şi slujbe

on at Comentarii (0) Tags: Acatiste şi slujbe

16

Acatistul Sfântului Împărat-Mucenic Nicolae al Rusiei
Troparul, gl. 5 Lipsit de imparatia pamanteasca, ai rabdat cu blandete lanturi si suferinte de multe feluri, pe Hristos marturisind pana la moarte de la uratorii de Dumnezeu, slavite multpatimitorule si de Dumnezeu incoronatule imparate Nicolae, pentru aceasta cu cununa muceniceasca te-a incununat pe tine impreuna cu imparateasa, copiii si slugile tale Hristos Dumnezeu, pe El roaga-l sa miluiasca tara Rusiei si sa mantuiasca sufletele noastre. Condacul, gl. 3 Mijlocitorului din Mira Lichiei, imparate sfinte, urmas te-ai aratat, ca plinind Evanghelia lui Hristos, ti-ai pus sufletul pentru poporul tau si ai mantuit pe cei vinovati si pe cei nevinovati de la moarte, pentru aceasta cu sange mucenicesc te-ai sfintit, ca marii mucenici ai Bisericii lui Hristos. Marire Marimu-te sfinte imparate si mucenice Nicolae si laudam cinstitele tale chinuri care intru Hristos pentru Rusia le-ai rabdat. Condacul 1 Multpatimitorului ales de la nastere si intruchiparii dragostei lui Hristos, iti aducem cantari de lauda, ca mai mult decat toate ti-ai iubit Patria, iar tu, avand indrazneala catre Domnul lumineaza cugetele si inimile noastre ca sa te chemam: Bucura-te, de Dumnezeu multpatimitorule! incoronate Icosul 1 Facatorul Ingerilor te-a trimis pre tine pamantului Rusiei, ca pe un inger bland, spre luminarea oamenilor tai, ca te-a ales dupa chipul Fiului Sau Unul nascut pentru jertfa ispasirii pacatelor oamenilor rusi, iar noi, minunandu-ne acestei iconomii a Atottiitorului pentru tine cu umilinta iti strigam: Bucura-te, asemanarea lui Hristos; Nicolae, imparate-

17

Bucura-te, arderea cea de tot; Bucura-te, podoaba imparatilor rusi; Bucura-te, intarirea tarii tale; Bucura-te, chipul blandetii si al atotiertarii; Bucura-te, cetate neclintita a marturisirii; Bucura-te, al celor obijduiti nadejde nemincinoasa; Bucura-te, temelie nesurpata a celor credinciosi. Bucura-te, de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule! Condacul 2 Vazand Preabuna Maica Domnului mostenirea Sa, tara noastra, de intinaciunea decaderii spurcata, te-a ales de la nastere, ca pre un neintinat Rusiei intru curatie, ca toti cu neindoielnica nadejde sa inaltam cantare: Aliliuia. Icosul 2 Mintea cea mai prea sus de lume ti-a dus viata spre mantuire asemeni multpatimitorului Iov, ca ziua nasterii tale cu ziua pomenirii lui s-a unit. Noi, in suferinte insa fiind, pentru pacatele noastre si mai mult pentru lepadarea de tine, Unsule al lui Dumnezeu, cu infrigurata smerenie si cu infrangerea inimii iti strigam asa: Bucura-te ca ai rabdat de la poporul tau hula si defaimare; Bucura-te ca l-ai compatimit pana la sfarsit; Bucura-te, indreptatorule al dreptei credinte; Bucura-te, chipul blandetii lui David; Bucura-te, faclia dreptatii; Bucura-te, custode al adevarului; Bucura-te, invatator al smeritei intelepciuni; Bucura-te, al rabdarii lui Iov iubitorule; Bucura-te de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule! 18

Condacul 3 Harul Celui de Sus te-a umbrit, Unsule al lui Dumnezeu, ca te-ai ostit cu intelepciune impotriva falsei cunostinte apusene ca lumea intreaga sa-ti strige: Aliluia. Icosul 3 Grijindu-te pentru blagocestie, binecredinciosule imparate, ai ravnit zidirii bisericilor, proslavirii moastelor placutilor lui Dumnezeu, raspandirii iluminarii crestine si apararii de asuprire a celor napastuiti, pentru aceasta lumea ortodoxa te lauda asa: Bucura-te, saditorule al dreptmaritoarei credinte; Bucura-te, purtatorule al luminii lui Hristos; Bucura-te, invatatorule al domniei crestinesti; Bucura-te, aparatorule al tarilor ortodoxe; Bucura-te, ocrotitorule al lacasurilor calugaresti; Bucura-te, epitropule al cinstirii sfintelor icoane. Bucura-te, de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

Condacul 4 Nu te-ai inspaimantat de furtuna necuviintei, a vorbirii de rau si a nebuniei, multpatimitorule Nicolaie, zicand: tradarea, frica si minciuna sunt pretudindeni. Hulirea impotriva, intemnitarea si omorarea cu blandete le-ai rabdat, strigand lui Dumnezeu si Atottiitorului: Aliluia. Icosul 4 Vazand neoranduiala imparatiei rusesti si defaimarea crestinilor, te rugai neincetat ca Preabuna Imparateasa sa mantuiasca Rusia pravoslavnica, pentru aceasta si noi iti aducem tie aceste cantari de lauda: Bucura-te, al Preacuratei cinstitor imparatesc; Bucura-te, ravnitorule al cinstei icoanelor Ei; 19

Bucura-te, aparatorule in rugaciuni al oamenilor tai; Bucura-te ca i-ai incredintat imparatescului Ei Acoperamant; Bucura-te ca ai baut pentru Hristos paharul suferintelor; Bucura-te ca ti-ai iertat pana la sfarsit tradatorii; Bucura-te, a rugaciunii tamaie cu bun miros; Bucura-te, candela nestinsa a credintei; Bucura-te, de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

Condacul 5 Dumnezeiasca stea calatoare te-ai aratat rusilor aflati in pribegie, intru numele tau adunandu-i impreuna si aratandu-le calea pocaintei spre renasterea Rusiei, ca sa se veseleasca ingerii pentru pacatosii care se pocaiesc zicand: Aliluia. Icosul 5 Cand ai vazut ca blandetea si smerenia nu sunt primite spre intelegere, ti-ai pus toata nadejdea in Maica Domnului si cu totul teai predat in mainile Atottiitorului ca sa-i intelepteasca si pe cei fara de minte sa-ti cante tie: Bucura-te, biruitorule al mandriei nebunesti; Bucura-te, smeritule purtator al coroanei; Bucura-te, zid nebiruit pentru cei neajutorati; Bucura-te, dragoste preaimbelsugata pentru oamenii tai; Bucura-te ca ai fost inaltat de Dumnezeu prin minunile din Rusia; Bucura-te ca de cei din pribegie ai fost preaslavit; Bucura-te, pentru Rusia jertfa straduitoare; Bucura-te, inima milostiva a slavilor; Bucura-te, de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

20

Condacul 6 Slava ta o propovaduiesc marginile lumii, in tot pamantul a iesit vestirea ta: nu exista nici o jertfa pe care nu as aduce-o pentru propasirea Patriei mele, astfel invatand poporul tau intru pocainta sai cante lui Dumnezeu: Aliluia. Icosul 6 Stralucit-ai mai mult decat soarele pentru pamantul Rusiei, sfinte Nicolae, mijlocire oamenilor tai chiar pe golgota aratand, ca sa se intoarca toti catre Hristos si cu multumire sa cante: Bucura-te, lumina de la rasarit venita; Bucura-te ca n-ai fost orbit de intunericul apusului; Bucura-te, nesecata stralucire a adevarului; Bucura-te, lumina neapusa a blandetii; Bucura-te, inteleptirea pacatosilor; Bucura-te, preamarirea dreptilor, Bucura-te, sluga imparateasca a lui Dumnezeu; Bucura-te, cu adevarat sfinte imparate ortodox. Bucura-te, de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

Condacul 7 Vrand sa intaresti pe pamant dreptmaritoarea credinta, ti-ai ridicat imparatia intru apararea asupritei tari sarbesti, ca vazand faptele tale bune, sa-L proslaveasca pe Parintele Ceresc, strigand: Aliluia. Icosul 7 Ca pre un nou Noie, chivernisitor al mantuirii poporului rus si ocrotitor al Serbiei te-a aratat pre tine Domnul, o Nicolae, daruitorule al biruintei crestinilor pravoslavnici, ca noi amintindu-ne de toate nevointele tale, neincetat intr-un glas sa-ti cantam: Bucura-te, infaptuitorule al Sfintei Scripturi; 21

Bucura-te, pazitorule al traditiei sfintilor parinti; Bucura-te ca pe piatra Hristos ti-ai zidit casa sufletului tau; Bucura-te ca ai intarit cu dragoste Cetatea Maicii Domnului; Bucura-te, al corabiei ruse carmaciule spre mantuire; Bucura-te, mangaietorule de nadejde al slavilor aflati in necazuri; Bucura-te, purtatorule al virtutilor crestinesti; Bucura-te, starpitorule al patimilor pacatoase. Bucura-te de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

Condacul 8 Minune straina vedem in tine, credinciosule si bunule rob al lui Dumnezeu, ocrotit de multe ori de dreapta Celui Preainalt, incununat impreuna cu imparateasa, cu copiii si cu slugile cu cununa muceniceasca, pentru aceasta ai intrat in bucuria Domnului tau, iar noi sa-I strigam Celui ce se ingrijeste de toate: Aliluia. Icosul 8 Preamarim cu totii nevointa voastra tare, cinstim chinurile, laudam indelunga rabdare, fericim sfarsitul vostru. Caci cu adevarat, ce este bun si frumos, daca nu a trai si chiar a muri impreuna fiind cu Hristos Iisus, pentru poporul tau. Noi,insa, fiii vostri nevrednici, cu o gura si cu o inima preaslavim si cantam numele voastre asa: Bucura-te, noua imparateasa Alexandra; Bucura-te, Alexie, mostenitor ceresc; Bucura-te, noua Olga de Dumnezeu inteleptita; Bucura-te, Tatiana cea milostiva; Bucura-te, Maria avand intreaga intelepciune; Bucura-te, Anastasia mielusea sfanta; Bucura-te, curcubeu in sapte culori, testament al noii imparatii; Bucura-te, gradina de flori inmiresmate, triumful ortodoxiei. 22

Bucura-te, de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

Condacul 9 Domnul prin multe minuni si-a aratat bunavointa Sa poporului rus, pana cand acesta L-a mahnit tare, dar prin tine, mare mucenice si imparate, fiind chemati la pocainta, avem nadejde de iertare ca sa strigam lui Dumnezeu: Aliluia. Icosul 9 Ritorii cei mult graitori ca niste pesti fara de glas nu vor putea spune inaltimea rabdarii tale, noi, insa, adancul caderii noastre vazand, intru infrangerea duhului strigam: Bucura-te, barbatie de nebirut, Bucura-te, credinciosie neclintita; Bucura-te, iertare deplina a celor ce se pocaiesc; Bucura-te, indelunga rabdare pentru cei indarjiti; Bucura-te ca ai urmat testamentul imparatescului tau parinte; Bucura-te ca ti-ai pazit juramantul inaintea Imparatului imparatilor; Bucura-te ca ai fost neclintit ascultator al lui Dumnezeu; Bucura-te, nefatarnicule in dragoste; Bucura-te, de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparate multpatimitorule!

Condacul 10 Vrand ca toti oamenii sa se mantuiasca si la adevarul cunostintei sa vina, Hristos Cel ce a zidit Biserica Sa pe sangele mucenicilor, te-a pus pe tine, imparate, la temelia noii Cetati Rusesti ca cei ce se afla in ea cu credinta sa strige: Aliluia. Icosul 10

23

Zid esti tuturor celor ce cu credinta alearga la tine si pavaza nebiruita a lumii pravoslavnice, parinte iubitor de fii, pe toti credinciosii povatuindu-i sa te cheme in ajutor asa: Bucura-te, tamaduirea cea plina de har a celor neputinciosi; Bucura-te, plinirea celor saraciti de virtuti; Bucura-te, slobozitorule al celor robiti; Bucura-te, aparatorule al nevoiasilor; Bucura-te, trezvia celor lipsiti de minte; Bucura-te, tamaduirea celor suferinzi; Bucura-te, noule Soare Preafrumos; Bucura-te, purpuriu rau curatitor; Bucura-te de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

Condacul 11 Aducand Preasfintei Treimi cantare chiar pana la moarte, viata ti-ai savarsit si credinta ti-ai pazit, prin aceasta indemnand pre toti dreptmaritorii crestini sa cante: Aliluia. Icosul 11 Datator de lumina ai fost trimis pamantului nostru, ca un miel nevinovat te jertfesti pentru pacatele noastre, ca in pocainta sa vedem lumina si sa-ti strigam asa: Bucura-te, ca ne-ai dat chipul vietii si al sfantului sfarsit; Bucura-te, ca ai suferit pentru pacatele pamantului tau; Bucura-te, ca te-ai rugat pentru dusmanii tai; Bucura-te, ca pe chinuitorii tai i-ai iertat; Bucura-te, ca in viata ta ai fost facator de pace; Bucura-te, aparatorule din ceruri al crestinilor; Bucura-te, ca sceptrul l-ai condus duhovniceste; 24

Bucura-te, cu porfira duhului impodobit; Bucura-te de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

Condacul 12 Har ti s-a dat tie de la Dumnezeu, Nicolae, sa te rogi sa fim iertati pentru lepadarea noastra de tine, Unsule al Lui Dumnezeu, si pentru soborniceasca incuviintare a parintilor nostri, ca sa strigam cu nadejde tare: Aliluia. Icosul 12 Laudand chinurile tale, multpatimitorule sfinte, ne inchinam harului Sfantului Duh aratat in tine, ca toti impreuna sa strigam: Bucura-te, Unsule al lui Dumnezeu, pururea rugator; Bucura-te, fiu iubit si bland al lui Hristos; Bucura-te, ca i-ai fost sprijin imparatesei intru viata cu dreptate; Bucura-te ca pe copii si pe slugi i-ai adus la Hristos; Bucura-te ca i-ai luminat intru adevar pe oamenii tai; Bucura-te ca n-ai rusinat onoarea Patriei; Bucura-te, agonisitorule credincios al Duhului Sfant; Bucura-te, purtatorule al credintei mari pana la sfarsit; Bucura-te de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

Condacul 13 O, crestet sfintit, Unsule al lui Dumnezeu, sfinte mucenice Imparate Nicolae, cauta la imparatia ta pamanteasca si la oamenii tai si roagaL staruitor pe Atottiitorul ca sa nu intre la judecata cu noi, ci sa ne daruiasca noua: marea iertare, ridicare din cadere si inviere imparatiei pravoslavnice, ca neincetat sa strigam: Aliluia. Acest condac se citeste de trei ori, apoi icosul 1 si condacul 1:

25

Icosul 1 Facatorul Ingerilor te-a trimis pre tine pamantului Rusiei, ca pe un inger bland, spre luminarea oamenilor tai, ca te-a ales dupa chipul Fiului Sau Unul nascut pentru jertfa ispasirii pacatelor oamenilor rusi, iar noi, minunandu-ne acestei iconomii a Atottiitorului pentru tine cu umilinta iti strigam: Bucura-te, asemanarea lui Hristos; Bucura-te, arderea cea de tot; Bucura-te, podoaba imparatilor rusi; Bucura-te, intarirea tarii tale; Bucura-te, chipul blandetii si al atotiertarii; Bucura-te, cetate neclintita a marturisirii; Bucura-te, al celor obijduiti nadejde nemincinoasa; Bucura-te, temelie nesurpata a celor credinciosi. Bucura-te de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule! Condacul 1 Multpatimitorului ales de la nastere si intruchiparii dragostei lui Hristos, iti aducem cantari de lauda, ca mai mult decat toate ti-ai iubit Patria, iar tu, avand indrazneala catre Domnul lumineaza cugetele si inimile noastre ca sa te chemam: Bucura-te, de Dumnezeu incoronate Nicolae, imparatemultpatimitorule!

Rugaciune catre Sfantul Mucenic Imparat Nicolae O, sfinte multpatimitorule mucenice imparate Nicolae, Domnul te-a ales ca pre Unsul Sau, ca sa judeci cu mila si cu dreptate oamenii tai si sa fii aparatorul imparatiei pravoslavnice: aceasta slujire imparateasca si grija pentru suflete cu frica de Dumnezeu o savarseai. Insa ca aurul in foc, cu grele suferinte Domnul te-a incercat, ca pre multpatimitorul Iov, dupa lipsirea tronului imparatesc ti-a trimis si moarte muceniceasca.

26

Toate acestea rabdandu-le cu blandete, ca un adevarat rob al lui Hristos, te desfatezi acum de inalta slava langa pristolul Imparatului tuturor impreuna cu sfintii mucenici: sfanta imparateasa Alexandra, sfantul tarevici Alexie, cu sfintele tale fiice Olga, Tatiana, Maria si Anastasia si cu credincioasele slugi. Dar avand mare indrazneala catre Hristos Imparatul, pentru Care ai si patimit, roaga-te impreun a cu ei ca Domnul sa ierte pacatul poporului care nu s-a impotrivit omorarii tale, a imparatului si Unsului lui Dumnezeu, ca sa izbaveasca Domnul suferinda tara a Rusiei de cruntii i mpotrivitori care au fost sloboziti de El pentru pacatele noastre si sa ridice pr e stolul pravoslavnicilor imparati, iar noua sa ne daruiasca iertare pacatelor si sa ne povatuiasca la orice virtute, ca sa castigam smerenia, blandetea si dragostea pe care le-au aratat acesti mucenici ca , invredicindu-ne de imparatia cereasca, unde impreuna cu tine si cu toti sfintii noii mucenici si marturisitori sa preaslavim pre Tatal si pre Fiul si pre Sfantul Duh. Amin. Rugaciune pentru daruirea imparatiei pravoslavnice Doamne Dumnezeul nostru, cu umilinta si suspin si cu inima mahnita venim la Tine si cadem si intru suferinta duhului strigam: gresit-am, faradelege am facut, nedreptate inaintea Ta am savarsit, ale Tale daruri: podoaba Bisericii, buna intocmire a vazduhului, imbelsugarea roadelor pamantului pe care le-ai daruit Imparatiei Sfintei Rusii nu le-am primit cum se cuvine si multumire Tie, Stapanului si Daruitorului nostru, nu Ti-am adus, chiar si ne-am lepadat de stapanirea Ta, pe care prin Unsul Tau si prin imparatia pravoslavnica o ai intarit. Iubit-am mai mult cele pamantesti decat cele vesnice si de amandoua ne-am lipsit. Iubit-am sa facem mai mult voia noastra si prin aceasta ne-am robit vrajmasului Tau. Marturisim ca cu judecata dreapta toate acestea le-ai slobozit pentru pacatele noastre. Pomeneste Doamne si cuvintele noilor Tai prooroci, pe care i-ai proslavit in Pamanturile Rusiei in vremurile de pe urma, ca vei darui oamenilor Tai pe o vreme scurta de la sfarsit o pavaza tare si un zid neclintit, Imparat-monarh, pe Unsul Tau binecuvantat. Stiind acestea, intelegem ca darul acesta nu de la oameni este, nici din tulburile patimi se daruieste, ci de Atotputernica Ta voie si de buna Ta oranduiala se zideste: ridica-ne noua carmuitori duhovnicesti, barbati cu puterea lui Ilie si Enoh, ca voia Ta vestita de ei neschimbat sa se savarseasca, iar voia noastra decazuta si pacatoasa o lasam aici inaintea Ta. Si daca vei binevoi sa cauti cu mila spre noi, nevrednicii robii Tai, Insuti, Stapane arata-ne noua pe alesul de Tine monarh, la slujirea imparateasca cu Dumnezeiasca Ta ungere si cu toate darurile Tale inzestreaza-l. Amin. Autor anonim

27

Cf. http://www.blaj-matrona.orthodoxy.ru/sait/akaf_r_nik.php Pr. Dorin Publicat în:

Acatiste şi slujbe

on at Comentarii (0) Tags: Acatiste şi slujbe

28

Curățire interioară și sfințire a caselor noastre

Luna martie este pentru mulți creștini ortodocși, pe lângă una a curățirii prin post și una a sfințirii caselor, a sfințirii tuturor lucrurilor din casă. Preoții intră cel mai adesea în casele oamenilor în această lună, fiind solicitați ca să sfințească casele. Deși unii ne cer rugăciunile de sfințire ale casei pentru a fi feriți de blesteme, vrăji, de demoni într-un cuvânt, creștinii noștri ne cer rugăciunile acum, ca să sfințim toate cele ale lor, în tandem cu schimbarea, reînvierea naturii pe care o aduce primăvara. Cel care se simte îmbătrânit de iarnă revine la o bucurie a primăverii cu inimă gata de primenire, de înfrumusețare interioară. Cel care simte ciclul naturii și mâna lui Dumnezeu în toată această pagină de înțelepciune care este schimbarea anotimpurilor, simte de la sine nevoia de nou în viața lui. Cadourile pe care ni le facem vin din dorința de împărtășire a nădejdii, a bucuriei, a iubirii noastre. Cadoul este expresia pozitivității noastre, a adâncului umanității noastre. Dar facem cadouri pentru că simțim curățirea noastră, înnoirea noastră prin post și prin rugăciune, prin spovedania din aceste zile, prin Dumnezeiasca Împărtășire. Vedem în oameni schimbarea, pentru că o vedem în primul rând în noi. Nevoia de schimbare continuă este cea care cere curățirea noastră interioară sau curățirea noastră interioară este tocmai acest belșug de viață pe care îl simțim în noi, prin asceza noastră. Asceza, asprimea postului ne schimbă mintea, trupul, ritmul vieții noastre. Trăim ritmul sfințeniei acestor zile, a acestor zile pe care Triodul le numește sfinte și sunt sfinte, sunt pline de mult har. Când ne schimbăm noi, în firea noastră, când ne umplem de har vrem ca toate ale noastre să fie pline de har. Când sfințesc o casă stropesc cu Sfânta Agheasmă peste tot, din cămară până în baie, din sufragerie până la masa de scris, din curte 29

și de la animele, la fântână, în vie, oriunde. Toate au nevoie de har, pentru că pe toate le ține și le sfințește harul. Nu consider, din punct de vedere dogmatic, vreun loc unde nu se poate sfinți ( deși e greu să o înțeleagă toți) atâta timp cât întreaga creație va fi schimbată de lumina din trupul lui Hristos în ziua venirii Sale. Noi și întreaga creație a lui Dumnezeu avem drept scop transfigurarea prin har. Toate se umplu și se vor umplea de lumină, de lumina Ta, Doamne! Toate vor fi frumoase, toate vor fi noi, toate vor fi pline de strălucire. Traduceam astăzi o predică a Sfântului Leon cel Mare ( sec. V. d. Hr) și în textul transfigurării de la Mat. 17, acesta spunea că veșmintele Lui, ale lui Hristos, s-au făcut strălucitoare precum zăpada. Textul său scriptural făcea compararea veșmintelor nu cu lumina (ca în ediția BOR 1988), ci cu zăpada (Mt. 17, 2). Deci lumea întreagă se va umple de strălucirea luminii Sale. Iar noi când sfințim casele, când sfințim apa ca să sfințim casele, lucrurile, oamenii, animalele nu facem decât să începem această trasfigurare a întregii creații, care va fi evidentă pentru toți la venirea Domnului nostru. Biserica, locul unde sălășluiește Dumnezeu prin slava Sa, Sfântul Altar unde este locul slavei Sale, este centrul lumii, pentru că aici vine Împăratul și Domnul nostru, cu Sfinții Săi, ca să fie cu noi și în noi. De aici, din centrul duhovnicesc al lumii vine viața și lumina oamenilor și preoții Săi nu fac altceva decât să împânzească harul Său peste tot. Când binecuvântăm pe cineva dăruim harul lui Dumnezeu. Când predicăm facem ca acest cuvânt viu al lui Dumnezeu să inunde pe cei care ascultă și să îi bineînmiresmeze. Când slujim chemăm harul Treimii și Treimea se pleacă spre noi prin slava Sa și ne inundă cu frumusețe. Preoții sunt huliți tocmai pentru că scot pe demoni din oameni, din case, din orașe, scot urâtul din noi și demonii se răzbună pe ei făcându-le rating negativ. Harul lui Dumnezeu se simte, ne împacă, ne veselește, ne vindecă, ne ridică, ne absolvă de toate căderile noastre, ne întărește în credință, ne face să fim fermecători de vii. Frumusețea lui Dumnezeu inundă pe cei cu inimă smerită, pentru că aceia primesc pe Domnul în inima lor de carne, pentru ca să o facă inimă-locaș a Stăpânului. Cine are inimă de piatră nu simte tresăltarea bucuriei. Dacă ești mofluz, pipernicit la inimă, dacă ești câinos nu poți să vezi râsul și fericirea cu ochi buni. Citesc în aceste zile Jurnalul părintelui Grigorie Pișculescu, alias Gala Galaction, apărut de curând, și mi-au rămas în cap mai multe sintagme tari, crude. Și observ la Sfinția sa, că pe lângă acreala acelor zile, în care se instaura în mod grăbit comunismul și pe lângă disensiunile colegiale, acesta aștepta frumusețea, aștepta să plouă 30

sau să iasă porumbul, să vadă iarba…și în același timp se gândea la colțul acela de mănăstire, unde el trebuie să fie, atunci când va veni moartea. Gândul morții și așteptarea vieții se îmbinau în ritmul vieții sale. Cred că asta vreau să remarc acum, faptul că ieșirea din iarnă înseamnă înviere și pregătire pentru Învierea Lui, dar că iarna este o expresie a morții noastre care nu exclude optimismul. În Colos. 3, 3, Sfântul Pavel ne spune ceva profund, extrem de adânc. Ne spune că noi am murit, că nu mai suntem vii pentru lume, că nu mai tresăltăm la ritmurile ei păgâne, ci îndeosebi la viața veșnică, pentru că viața noastră este acum Hristos. Noi am murit pentru ca să trăim viața Lui. Iar când El va veni, ne spune Sfântul Pavel, Părintele nostru, atunci viața noastră cu Hristos va deveni explicită pentru toți ( de ce?), pentru că, atunci și noi ne vom arăta în slava lui Hristos ( Col. 3, 4), vom fi plini de frumusețea slavei Lui, care scânteiază ca zăpada. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruș. Publicat în:

Cuvinte duhovniceşti

on at Comentarii (0) Tags: Cuvinte duhovniceşti

31

Între realitate și realitate

Când citești prea multe romane în adolescență și te scufunzi în ele ca în realitate, neștiind să discerni prea bine lucrurile, riști să crezi că și realitatea e un roman sau că realitatea e foarte urâtă în comparație cu literatura. Riști să vrei să trăiești un roman și nu viața ta. Este ceea ce se numește bovarism. Când trăiești prea mult în atmosfera filmelor, riști să crezi că viața e un film, dacă nu faci diferența între ficțiune și realitate. La fel se întâmplă și în cazul jocurilor virtuale, unde lucrurile pot deveni chiar mai grave, din cauză că transplantarea în mijlocul unor decoruri luxuriante și fantastice este foarte ușoară și trebuie să ai un ochi lucid, care să judece ce vor să facă din tine jocurile, ca să scapi din mreaja irealității. Nu sunt însă dintre cei care dau vina exclusiv pe literatura ficțională, pe televizor sau pe computer. Acestea nu sunt decât niște mașini ajutătoare pentru patimile noastre (când le folosim în acest sens), nu ele ne insuflă patimile, ci doar le întrețin, dar numai atunci când nu avem capacitatea de discernere. Patima aceasta nu este decât un imens gol interior, al sufletului care, lipsit de viața harică și de exuberanța vieții duhovnicești, își caută împlinirea și își îneacă amărăciunea în tot felul de senzaționalisme care să îi aline starea maladivă și să-i ofere leacul uitării și al divertismentului. Confundându-te în ireal, viața se desubstanțializează. Te șochează irealul, iluzoriul, fantasticul, imaginarul, reveria, enigma, morbidul, macabrul, dar nu te mai șochează realitatea simplă, ingenuitatea, adevărul, frumosul, iubirea, liniștea și pacea, în sensul că nu le mai dorești, nu le mai consideri atractive, interesante. Te simți hipnotizat de rău, de necunoscut, de aventură, de dramă, de tragedie.

32

Nu știi, sărmanul, că toată această atracție ciudată și cotropitoare, nu este decât o peliculă demonică aplicată peste sufletul tău, care în realitate țipă după liniște, dar tu nu mai auzi strigătele lui disperate și îl adăpi numai cu apa tulbure a fantasmelor, a emoțiilor morbide, îl extenuezi cu febra patimilor până îl omori de tot. Nu știi că el tace și primește tot ce îi dai tu pentru că nu mai are putere să strige, pentru că faci din nebunia minții tale un stăpân nemilos pentru el. Sufletul are nevoie, cât mai des, să respire într-o atmosferă duhovnicească, epurată prin slujbe și rugăciuni de demonii care ne astupă mintea cu vederi înșelătoare și inima cu dorințe întunecate. În aerul curat al Bisericii de-abia începe și sufletul să simtă că mai poate să respire, scăpat din fumul gros ca de tutun al năzărelilor de tot felul. Dacă nu vreți să vă transformați inima prea devreme într-o țigară consumată, mai ales voi, cei tineri și amatori de senzații tari, fugiți de atracțiile stranii și de ispitele tenebroase, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când sunt împachetate în poleiala erotismului. Căutați să înțelegeți realitatea existenței și nu vă mulțumiți cu explicații de duzină, superficiale, chiar dacă ele se numesc științifice, fără a cerceta adânc informațiile și fără a studia cu seriozitate ceea ce vă oferă Biserica, înțelepciunea dumnezeiască și veșnică. Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruș Publicat în:

Opinii

on at Comentarii (0) Tags: Opinii

33

O experiență demonică similară în opera lui Eliade și a Fericitului Serafim Rose

Una dintre cunoscutele nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade tratează un subiect asupra căruia s-a oprit şi Fericitul Serafim Rose, în cartea sa „Ortodoxia şi religia viitorului”, şi anume felul în care anumiţi guruşi, swami sau vrăjitori sunt în stare, cu ajutorul demonilor, să producă tulburări psihice şi mentale altor persoane, făcându-le să creadă că trăiesc experienţe extracorporale sau că s-au mutat într-o altă dimensiune temporală. Însă cele două puncte de vedere diferă. În timp ce Mircea Eliade se comportă, pe jumătate ca un cercetător obiectiv, care vrea să caute o explicaţie raţională, iar pe jumătate ca un neofit care vrea să fie iniţiat în misterele religiei indiene, Fericitul Serafim Rose, ca unul care însuşi a trecut prin această mare ispită a filosofiilor şi religiilor orientale, în căutarea absolutului impersonal (o ispită foarte mare chiar şi pentru oameni foarte sfinţi şi cuvioşi, precum Fer. Sofronie Saharov), explică pe înţelesul tuturor sursa demonică a unor astfel de experienţe mediumistice. Problema cu astfel de experienţe este nu atât că ele se întâmplă, cât aceea că promotorii lor, cei care le iniţiază, se consideră îndreptăţiţi de a se înstăpâni asupra minţii altor persoane fără să le avertizeze şi fără să le ceară avizul. Mai mult decât atât, în cartea sa „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie”, Dionysios Farasiotis atrage un semnal de alarmă asupra faptului că mulţi curioşi şi mulţi doritori de senzaţii tari cad în mrejele unor astfel de oameni fără scrupule şi sfârşesc prin a nu mai putea ieşi niciodată de sub tutela demonilor care le stăpânesc mintea prin guruşii care îi depersonalizează şi îi paralizează voliţional. Autorul acesta a trăit el însuşi experienţe dramatice în India, unde s-a încercat reconversia lui religioasă şi psihică într-un mod forţat şi reţinerea lui prin metode oculte în diferite ashramuri, în care, de altfel, a văzut alţi europeni care nu mai aveau forţa necesară în ei înşişi să se dezlipească şi să părăsească acele medii, în care erau reţinuţi prin anihilarea puterilor naturale fizice şi psihice. El însuşi a scăpat de înfiorătoarele atacuri demonice numai prin rugăciunea Fericitului Paisie Aghioritul.

34

Întorcându-ne la subiectul articolului nostru, Mircea Eliade descrie în nuvela „Nopţi la Serampore” o întâmplare pe care a trăit-o pe când era în India, fiind împreună cu alţi doi colegi europeni, un rus şi un german. Pe scurt, pentru cei care nu cunosc conţinutul acestei nuvele, cei trei, fără voia lor, trec printr-o experienţă nedorită şi paralizant de înfricoşătoare, din cauză că, fără să-şi dea seama, au interferat cu exerciţiile yoghine ale unui anumit Suren Bose, profesor la Universitate dar şi practicant de tantra yoga. Mircea Eliade şi însoţitorii săi obişnuiau la acea dată să facă lungi plimbări la marginea unei păduri, fascinantă prin frumuseţea ei fermecătoare, în apropiere de Serampore (nu departe de Calcutta). Unul dintre ei îl reperează într-o zi pe Suren Bose şi îi avertizează şi pe ceilalţi, dar întrebat mai târziu despre aceasta, el neagă vehement. Eliade explică totuşi misterul prezenţei sale în aceste circumstanţe: „Ştiam, din cele citite, că unele meditaţii şi ritualuri tantrice au nevoie de un peisaj cutremurător: cimitirul sau locurile unde se ard morţii. Ştiam că, uneori, cel care e iniţiat în ritualurile secrete trebuie să-şi dovedească stăpânirea de sine rămânând o noapte întreagă aşezat pe un cadavru, într-un shmasanam, în cea mai desăvârşită concentrare mentală. Amănuntele acestea, şi altele multe, tot atât de înfiorătoare, le amintii tovarăşilor mei – nu atât pentru a justifica prezenţa lui Suren Bose la marginea pădurii, ci pentru că mă lăsasem antrenat de farmecul lor lugubru, de înspăimântătoarea lor magie.” Se pare însă că prezenţa şi curiozitatea europenilor l-au enervat pe yoghin, într-atât încât să-i transporte, într-un mod halucinatoriu, întrun timp şi într-un spaţiu care aveau numai aparenţele timpului şi spaţiului real şi cunoscut celor trei, obligaţi să suporte fără voia lor oroarea (după cum se exprimă unul din ei) unei experienţe cu totul neaşteptate şi şocante. Neînţelegând ce se întâmplă cu ei şi crezând că s-a stricat maşina, Eliade şi prietenii săi au senzaţia că s-au rătăcit în pădure, după ce auziseră ţipetele sfâşietoare ale unei femei, şi se lasă ghidaţi de o lumină tulbure (amănuntul nu e fără importanţă pentru noi, creştinii, care ştim că apariţiile demonice presupun adesea o astfel de lumină) în lipsă de orice altă sursă de orientare, în interiorul unei păduri pe care brusc nu o mai recunosc, ajungând la o casă despre care nu pot să înţeleagă, din cunoştinţele lor, decât că este foarte veche şi că stăpânul vorbeşte o limbă arhaică bengaleză. Află că fiica acestuia tocmai fusese ucisă şi că ei erau astfel martorii unei crime oribile. Părăsind acest spaţiu sunt cuprinşi apoi de un somn greu, adorm şi a doua zi reuşesc să ajungă acasă, unde şoferul şi ceilalţi indieni susţin că maşina nu s-a mişcat din loc şi că doar ei au plecat şi s-au întors într-un mod inexplicabil, fără să fie zăriţi de cineva. Îngroziţi de faptul că ar fi putut să fie personajele unei farse groteşti, că cineva s-a jucat într-un asemenea fel cu mintea şi sufletul lor,

35

Eliade, Bogdanof şi Van Menen fac investigaţii şi află că cele pe care credeau ei că le-au trăit sunt realităţi care se potrivesc secolului XIX şi că oribila crimă la care li s-a părut că au asistat a avut loc cu adevărat în 1810. Bogdanof observă că „am fost, cum se spune, pradă unei halucinaţii diavoleşti”. Eliade sesizează un amănunt important: faptul că nu era vorba de o călătorie în timp, în trecut, pentru că, atunci, ori cei trei ar fi fost doar martori contemplatori ai evenimentelor, fără a fi sesizaţi de oamenii secolului XIX, ori ar fi stârnit uluire şi vii reacţii prin prezenţa lor cu totul inedită într-un timp care nu le aparţinea, fapte care nu s-au întâmplat, ba dimpotrivă, stăpânul casei cu care li s-a părut că au vorbit, le-a spus în acea arhaică bengaleză că el nu ştie engleză (amănunt imposibil în 1810) şi nici nu s-a mirat vreun pic de prezenţa lor. Acest amestec de date reale şi ireale este destinat tocmai ca să creeze confuzie în mintea surescitată a celui care este astfel influenţat de puterile demonice. Eliade mai are o tentativă de a descifra misterul celor petrecute (deşi pentru ortodocşi nu ar mai trebui să fie niciun mister), ajuns în Himalaya, întrebând însă tot un maestru yoghin, pe swami Shivananda, căruia i se confesează: „Cred că cineva înzestrat cu puternice virtuţi oculte te poate scoate din prezent, îşi poate anula condiţia ta actuală şi te poate proiecta oriunde în univers”. Swami Shivananda susţine însă că „Tantra nu cunoaşte calificative morale pentru forţele magice de care vorbeşti” şi nu îi explică nimic, considerând cu superioritate că un european raţionalist ca el nu e în stare să înţeleagă, dar e gata să îi repete experienţa trăită anterior, astfel încât Eliade se trezeşte din nou având în faţa ochilor pădurea şi casa din secolul al XIX. Pentru cei care ar putea crede că experienţa e incitantă sau cool, redăm reacţia lui Eliade, care, departe de a avea repulsie pentru cunoaştere şi pentru istorie, era şi un iubitor al filosofiilor indiene: „… am căzut la picioarele lui. – Asta n-o mai pot îndura, Swami! Am strigat. Trezeşte-mă! Lucrul acesta nu-l mai pot îndura a doua oară!” O experienţă care ne şochează prin similitudine se regăseşte în paginile cărţii pomenite mai sus a Fericitului Serafim Rose, fiind trăită şi scrisă de arhimandritul Nicolae Drobiazghin şi preluată de Fericitul nostru Părinte de la Platina într-unul din capitolele referitoare la religiile orientale şi la infiltrarea practicilor demonice de sorginte hindusă sau yoghină în Occident. Astfel, fără legătură cu Mircea Eliade, care trăieşte experienţa menţionată anterior mult mai târziu, Nicolae Drobiazghin se loveşte de un eveniment foarte asemănător cu ceva timp înainte de anul 1900, pe când era ieromonah misionar În India. Călătorind cu un vapor, face un popas în oraşul Colombo. El şi călătorii de pe vapor se hotărăsc să viziteze jungla şi pe „vestiţii fachiri magicieni de prin părţile locului”. Găsesc un astfel de fachir care, fără să îi prevină, face să dispară peisajul real din faţa ochilor lor şi să le apară o

36

altă realitate, ca la cinematograf (înainte de apariţia cinematografului), în care ei recunosc vaporul şi pe ei înşişi pe vapor. Ieromonahul este însă trezit de un impuls al conştiinţei sale sau al harului şi, încă stăpânit de halucinaţia demonică, începe totuşi să se roage cu rugăciunea lui Iisus. Vede mai întâi cum halucinaţia dispare şi el se regăseşte în realitatea pe care o părăsise cu puţin timp înainte, dar şi că toţi ceilalţi se aflau încă sub imperiul aceleiaşi vraje, absorbiţi în a urmări ceva necunoscut. Continuă cu rugăciunea inimii şi vede cum fachirul se prăbuşeşte şi ceilalţi îşi revin la rândul lor. Un ajutor al fachirului argumentează că acesta e obosit şi că de aceea s-a prăbuşit, dar înainte de a pleca, ieromonahul nostru mai întoarce odată capul înapoi şi „atunci am întâlnit privirea plină de ură a fachirului”, semn că ştia din ce cauză i se întrerupsese vraja şi că identifica în ieromonahul rugător pe inamicul magiei sale. În literatura noastră, „Nopţi la Serampore” este în continuare studiată ca o nuvelă fantastică, deşi atât ea cât şi alte texte eliadeşti sunt mult mai reale sau mai realiste decât îşi pot închipui cititorii neavizaţi şi care iau de bune comentariile literare, tonul confesiv nefiind doar o strategie literară, ci mai degrabă, în aceste cazuri, un semn de autenticitate autentic. Drd. Gianina Picioruş Publicat în:
• •

Confluenţa modernismului cu Ortodoxia Literatura română din perspectivă ortodoxă

on at Comentarii (1) Tags: Confluenţa modernismului cu Ortodoxia, Demonism în nuvelele fantastice ale lui Eliade, Literatura română din perspectivă ortodoxă, Mircea Eliade, Nuvele fantastice, psa. gianina picioruş, Studii de literatură, teologie pentru azi, Yoga şi practicile demonice

37

Știițificitate și ficțiune, profund umane și aiureli de duzină

întrebări

Un film cu subtitrare in limba română despre fizica cuantică, viață, percepție, vedere, credință… [filmul a fost şters] Filmul durează 1:48:22 minute. Filmul pune multe întrebări, ca spre exemplu: Putem să ne vedem prin ochii lui Dumnezeu sau ai altora? Cine vede: creierul sau ochii? Vedem numai lucrurile cu care suntem obișnuiți, pe care ni le dorim? Ce studiază fizica cuantică? Până unde suntem dispuși să mergem în tărâmul cunoașterii științifice? Ce este realitatea? Ce se produce în noi când îmbătrânim? Concluzii ale oamenilor de știință care apar in film: 1. Fiecare ne facem propria noastră realitate 2. Avem în noi lumi microscopice diferite dar și complementare, care ne structurează întreaga ființă. 3. La nivel intramolecular suntem aceiași. 4. Ne creăm fiecare zi după starea sufletească pe care vrem să o avem, începând cu momentul de când ne-am trezit. 5. Creierul, atunci când îndosariază gândurile seamănă cu un nor de furtună… 6. Neurofizicienii văd procesele de gândire ale minții umane ca pe niște furtuni dezlănțuite în diferite părți ale creierului nostru. 7. În hipotalamus se procesează substanțele chimice care corespund emoțiilor. 8. Fiecare celulă a trupului nostru are receptori pentru celelalte procese din trupul nostru. 9. Trebuie să învățăm să alegem. 10. Trebuie să căutăm lucrurile care ne inspiră pentru a scăpa de plictiseală. 11. O doamnă ajunge la concluzia curioasă că toți suntem Dumnezeu. 12. Păreri absurde sau utopice sau nicio idee despre Dumnezeu spre finalul filmului.

Eroina principală se împacă cu sine și capătă o pronunțată conștiință față de capacitățile sale.

38

Toți suntem într-o interdependență care ne personalizează continuu și scopul vieții noastre, spune un cercetător, este acela de a ne dezvolta potențialitățile. Însă…autorii cred că vom ajunge cu toții niște avataruri ale lui Iisus, ale lui Budha, că nu va fi o Judecată, ci toți vom intra de-a dreptul în Împărăția Cerurilor. În finalul finalului, aveți o mică trecere în revistă a cercetătorilor care iau anumite poziții de-a lungul întregului film.

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

39

Teologia mormonă: o teologie ficțională
[fila video a fost ştearsă] Din filmul de aici rezultă că mormonii cred faptul că: 1. Dumnezeu e un om ca și noi. 2. Dumnezeu are o soție și un copil iar pe copilul lui îl cheamă Elohim. 3. Elohim a avut multe soții cerești și locuiește pe o planetă îndepărtată. 4. Elohim are foarte mulți copii spirituali cu soțiile sale. 5. Iisus și Lucifer sunt doi dintre copiii lui Elohim iar Elohim a făcut primul cuplu uman. 6. Lucifer a dorit să îi facă pe oameni să fie dumnezei iar Iisus a propus să îi facă liberi pe oameni. 7. Iisus a devenit Mântuitorul lumii iar Lucifer a îndemnat pe oameni să se răscoale. 8. Din cauza planurilelor sale, Lucifer și ai lui devin demoni. 9. Demonii și Lucifer cad din cer pe pămînt și formează popoarele de culoare neagră. Cu alte cuvinte negrii sunt demonii. 10. Oamenii albi sunt ființele cerești ce s-au împotrivit lui Lucifer. 11. Elohim s-a pogorât pe pământ la un moment dat și a avut relații sexuale cu Fecioara Maria. 12. Din relația dintre Elohim și Fecioara Maria a rezultat trupul fizic al lui Iisus, pentru că El preexista. 13. Iisus a avut trei soții, pe Marta, Maria și Maria Magdalena. Ei au avut copii, El a fost crucificat, a murit, a înviat și apoi s-a arătat indienilor din America și le-a propovăduit. 14. Iisus a înființat Biserica în America după învierea Sa din morți. 15. Nefiții ascund în pământ cărțile mormone și le descoperă Joseph Smith în secolul al 19-lea, falsul profet al mormonilor. 16. Joseph Smith predică în New York și înființează Biserica mormonă. 17. Mormonii se botează, se căsătoresc, se înmormântează. 18. Cele mai importante persoane pentru mormoni sunt Joseph Smith, Iisus și Elohim. 19. Fiecare mormon speră să devină dumnezeu. Pr. Dorin. Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

40

Updateuri substanțiale

De două zile http://www.esnips.com/ oferă 5 G free pentru account, în locul a doar un giga cât acorda până acum. În paginile noastre din http://www.esnips.com/user/dorinfather și din http://bastrix.neosite.ro/ veți găsi noi resurse și utilități, noi legături externe și interne și multiple gadgeturi. Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

41

Bannere de la Myspace Banners
Locul unde vă puteți personaliza un banner http://www.mybannermaker.com/index.php Exemplu de banner fix: Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

42

Certitudinea credinței

Domnilor și doamnelor, iubiți frați și surori întru Hristos, Domnul nostru, Nimic nu e mai potrivit în această seară, în a doua duminică din Postul Mare, decât o discuție despre certitudine. Dacă ai certitudini, ai pământ sub picioare. Dacă ai certitudini ai elan în viața ta, știi al cui ești. Duminica de astăzi, duminica închinată Sfântului Grigorie Palama, urmează duminicii închinate Ortodoxiei, a victoriei lui Dumnezeu în Biserica Sa. După duminica în care întruparea lui Hristos a triumfat împotriva tendințelor dușmănoase ale iconoclasmului astăzi am sărbătorit victoria harului asupra secularismului. Teologia slavei Treimii, a vederii lui Dumnezeu a câștigat împotriva filosofiei materialiste și arogante. Dacă cei care nu vedeau în rugăciunea lui Iisus, rostită neîncetat, modul de curățire personală în Ortodoxie și de ajungere la sfințenie și la vederea lui Dumnezeu, spuneau că Dumnezeu se vede cu o minte necurățită, dar versată în dialectică, Sfântul Grigorie Palama vine și spune că Dumnezeu trebuie să ne lumineze întunericul interior prin har, trebuie să ne umple de har prin asceza noastră, pentru ca să vedem nu ființa lui Dumnezeu ci slava Sa cea necreată și veșnică. Certitudinea credinței presupune nu numai să știi cine este Dumnezeu, pentru că ai citit despre El. Certitudinea presupune a te face propriu lui Dumnezeu pentru ca să îți arate slava Sa. Certitudinea înseamnă să te împărtășești de slava lui Dumnezeu pentru ca să simți în tine viața Lui. Dar ca să ajungem fiecare dintre noi acolo, la cunoașterea prin experiență a lui Dumnezeu și prin vedere, în Biserică trebuie să Îl experiem pe Dumnezeu, să Îl întâlnim, să ne umplem de El în diferite feluri. Mai înainte de toate, cel care vrea să fie al lui Dumnezeu pe deplin trebuie să renunțe la sine și la ideile și sentimentele sale, să le judece pe toate după cuvintele Scripturii și ale Părinților. Trebuie să ne cercetăm față în față cu mărturiile

43

Sfinților. În măsura în care stăm în fața adevărului celor Sfinți observăm cine suntem și de ce avem nevoie. Și mai înainte de toate avem nevoie de harul Său, de simțirea harului Său și de pocăință, de rugăciune, de Sfintele Slujbe, de Sfintele Taine, de o viață pe deplin asumată, trăită ortodox. Asta nu înseamnă că dacă vrem să fim ortodocși nu mai putem fi oameni ai secolului nostru. Mașina, computerul, televizorul, școala, legile statului, societatea în ansamblu nu ne sunt potrivnice prin propria lor existență, ci în măsura în care noi ne poziționăm rău față de ele. Fiecare lucru care se petrece cu noi în istorie are un rol pedagogic pentru noi. Tot ce trăim noi ne clădește interior. Prezența lui Dumnezeu trăită ca o arhiprezență, ca o continuă realitate interioară și exterioară care ne învăluie cu totul este o parte din conținutul certitudinii noastre, a certitudinii credinței noastre. Căci de aceea spune Hristos Dumnezeu în a doua Evanghelie de astăzi, că : Eu sunt ușa ( In. 10, 9). Ca să intri în certitudine, ca să fii în realitatea lui Dumnezeu trebuie să intri prin ușă la Tatăl, prin Hristos. Hristos e ușa către Tatăl și Hristos este întotdeauna împreună cu Duhul către Tatăl. Cum nu poți să zici Hristos cu adevărat, adică să simți pe Hristos în tine, decît prin și întru Duhul, tot la fel nu poți să intri la Tatăl decât prin Fiul. Ca să începi să ai certitudini trebuie să înveți cele despre Dumnezeul nostru cel în Treime închinat și slăvit, despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre iconomia întrupării și a răscumpărării prin Hristos Domnul nostru, despre Biserica Sa, care e trupul Său mistic, format din credincioșii care au în ei același Duh și se împărtășesc de aceleași Taine, care sunt în părtășie neîntreruptă cu Sfinții Apostoli și se sfințesc prin biruința asupra patimilor lor și prin mijlocirile Prea Curatei Stăpâne și ale Sfinților Săi și ale Sfinților Săi Îngeri. Certitudinea începe prin rugăciune, studiu și asceză. Clădirea noastră ca oameni ai credinței este un procesc continuu, divino-uman, pentru că simțim mereu înrâuririle harului în ființa noastră. Certitudinea este o liniștire continuă a ființei noastre, o adâncire continuă în experiența vieții celei veșnice, trăită pas cu pas în viața de acum. Certitudinea este sursă neîntreruptă de bucurie, pentru că este trăirea împreună cu Treimea în noi, cu Dumnezeul nostru treimic. M-a întrebat cineva de curând, un coleg de suflet, ce părere am despre ecumenism. Vă spun această întâmplare reală, pentru ca să spun și mai apăsat ce înseamnă certitudine personală. I-am spus că pentru mine a dialoga cu oricine, cu oricine de oriunde, adică din întreaga icumene, din întreaga lume locuită înseamnă cel mai firesc

44

lucru și acest dialog presupune spunerea crezului personal cu tărie, din ambele părți. Eu încurajez pe oameni de diferite credințe să vorbească cu mine și să îmi spună tranșant ce cred ei despre celelalte feluri de credincioși și despre experiența lor personală și să mă lase ca la fel, cu același aplomb personal, într-o atmosferă cordială, să îmi spun propria mea experiență. Din acest dialog interpersonal iese ceva foarte pozitiv: iradierea personală a celuilalt. Dacă e ceva bun în atitudinea și în zelul său eu păstrez și îmi însușesc. În dialogul unde cei doi sau cei o mie își spun crezurile lor, care sunt una cu ei, nu încep scandaluri, dacă mărturisirea certitudinii personale e înțeleasă ca un dar dumnezeiesc. L-a uimit răspunsul meu. Probabil dorea unul în care să spun că toți ceilalți nu au nimic bun, chiar dacă sunt rătăciți de la dreapta credință, și nu avem de învățat nimic din viața lor. Și atunci am înțeles că dacă am dori foarte mult să ne cunoaștem și ne-am uita în noi și la duhul cu care spunem ceea ce spunem și nu la cuvinte, atitudini, modurile personale mai bune sau mai proaste de relaționare, discuțiile ar merge mult mai bine între noi toți. Am depistat pe net o fobie imensă a creștinilor noștri față de ierarhii și teologii care au discuții cu celelalte culte, ceea ce noi numim generic întâlniri ecumenice. ÎPS Daniel e făcut cu ou și oțet într-un site întreg, PFP Bartolomeu, patriarhul ecumenic, e socotit apostat de mulți din membrii Bisericii grecești sau de la Sfântul Munte, cât și de noi, de unii dintre noi și în definitiv toți cei care privesc cu deschidere pe eterodocși par suspecți. O atitudine care arată că noi nu ne mai uităm prea mult la noi, la sinea noastră, ci mai degrabă la alții. Ba mai mult, observ o tendință crescândă de devalizare utopică a demnității ierarhice în mintea multor ortodocși, de nivelare a ierahiei cu poporul credincioșilor cât și o continuă campanie de denigrare a persoanelor de marcă ale Bisericii. Când privești în tine, la procesul de curățire personală de patimi, viața ortodoxă e văzută din punctul de vedere al interiorității, din punctul de vedere al liniștirii duhovnicești. Certitudinea credinței, certitudinea că ești în harul lui Dumnezeu și în adevăr nu se manifestă ca repulsie față de alții ci ca bunătate și deschidere față de alții, ca toți să se bucure în har și în adevăr. Dacă am trăi bucuria lui Hristos în noi, iubirea Lui în noi, aceea de a ne pune sufletul pentru aproapele nostru în toate, nu am putea să fim distanți și indiferenți față de ceilalți, atâta timp cât ei sunt examenul propriei noastre autenticități în credință. M-a întrebat altcineva ce înseamnă pentru mine toleranță. M-au întrebat mai mulți acest amănunt. Unuia dintre ei i-am spus că toleranța este pentru mine un răspuns la amabilitatea celui care vrea să îmi vorbească despre sine. 45

Dacă vine cineva și îmi spune că el crede în OZN-uri și că se așteaptă să fie săltat de acasă de cosmonauți verzi, eu vreau să aud povestea lui de viață: cum a ajuns aici, ce crede despre asta, ce simte etc… Chiar dacă pentru mine e o nerozie toată povestea lui OZN-istă, eu îl ascult, îl las să vorbească, nu vreau să îl conving de nimic altceva, adică sunt tolerant cu el. Tolerez ceea ce nu îm place în măsura în care faptele lui nu sunt penale și nu sunt bădărane. Dacă vine un musulman, un hindus, un mozaic, un penticostal și îmi vorbește despre valorile, sentimentele sale, despre crezurile sale, îl ascult cu cea mai mare plăcere, cu viu interes, pentru că mă interesează orice alt om care nu îmi seamănă nicidecum și nu încerc să îi combat părerile. Asta înseamnă să fii tolerant: să accepți părerea altuia atâta timp cât ea este nonviolentă și atâta timp cât ea nu vrea să destituie rolul și locul tău în această lume. Când vine însă cineva cu tupeu și te calomniază, îți bagă cu forța material publicitar în casă, vine să te evanghelizeze fără să accepte să dialogheze cu tine și având sentimentul că România este un teren neevanghelizat până în secolul XXI, atunci nu pot fi tolerant și răspund pe același ton ca și dumnealui, tăindu-i scurt macaroana și poftindu-l să meargă la altă ușă. Dacă știu că credința ortodoxă e cea care mântuiește și este singurul adevăr și văd în mine roadele sfințitoare ale credinței Bisericii, de ce aș fi ofuscat pe cei care mă denigrează în necunoștință de cauză și de ce aș dori să conving cu forța pe cineva de acest adevăr, când adevărul se primește cu iubire, se dezvoltă prin atașamentul deplin de Domnul și se vede în tine ca o amprentă de neșters? Când ai certitudinea că așa stau lucrurile, când ai văzut că sfințenia e reală în Biserică, când ai văzut atâtea minuni în viața ta și în jurul tău, pe cine mai trebuie să convingi? Certitudine înseamnă să te lași convins de Dumnezeu. Înseamnă să te lași purtat de iubirea și de mila Lui. Vă mulțumesc pentru prezența dv. aici și cu siguranță că se pot spune mai multe despre tema noastră. Numai că certitudinea credinței tale, dacă o ai, ea te face să fii fără teamă și împăcat pe deplin.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian. Publicat în: 46

Alocuţiuni

on at Comentarii (1) Tags: Alocuţiuni

47

Mulțumirile noastre la 3 luni de blogging

În cele aproape trei luni de audiență ale blogului nostru ( pe 6 martie se împlinesc trei luni) rata cititorilor care ne au în bookmarksurile pesonale a crescut la 52, 4 procente și am ajuns, cu ajutorul dv., la peste 19.000 de accesări ale blogului nostru. Avem 390 de postări pe blog, un blogroll cu peste 160 de locații cărora le facem publicitate pentru că le considerăm de mare interes și 22 de categorii de subiecte pe care încercăm să le acoperim cât mai mult și cât mai bine. Nu avem prea mult timp, dar ne rupem din timpul nostru liber și din odihna noastră, ca să scriem pentru dv. Pentru a aduce o undă de echilibru, de entuziasm și de sinceritate în sufletele dv., am încercat să fim prezenți, pentru că, după cum spunea Nichita Stănescu, prietenul nostru, Bătrâne, prietenia înseamnă prezență. Și prietenia înseamnă și adevăr, și onestitate, și larghețe de inimă și conștiința celui mai viu umanism și înțelegere față de slăbiciunile tuturor. Nădăjduim să vă fi fost de folos postările noastre și sperăm ca și dv. să fiți mult mai înțelegători și mai aproape de efortul nostru editorial. Dacă doriți ca să citiți lucruri corecte, frumoase, de adâncă intimitate, atunci trebuie să încurajați pe cel care vine spre dv. și nu să îl descurajați. Avem să mulțumim la peste 30 de portaluri și platforme web care ne fac publicitate. Vrem să mulțumim tuturor cititorilor de limbă română din țară și din străinătate, cât și cititorilor de limbă engleză care ne-au încurajat și ne încurajează prin frecvența cu care ne citesc și celor care ne-au trimis mesaje cu diverse ocazii.

48

Mulțumim celor care ne-au transmis mesaje cu diverse atenționări, celor care ne-au ajutat cu ideile lor cât și celor care s-au manifestat bădăran și fără bun simț, față de noi. Poate pe viitor, cunoscându-ne mai bine și recunoscând fiecare dintre noi ceea ce poate să facă fiecare și ce facem, vom fii în stare de mai multă colegialitate, îngăduință și dialog. Dialogul presupune să afirmi crezul tău și el să fie receptat ca un crez care este identic cu viața ta. Crezul merită respectat atâta timp cât el este cel care îți ghidează întreaga viață. Ai ajuns la niște concluzii în viața ta și crezi că acelea sunt adevărurile tale. Ca să schimbi crezurile unui om sau să îl îmbogățești cu ale tale, trebuie să mărturisești propria ta împlinire interioară, propria ta certitudine. Pentru noi dialogul presupune să ai certitudini și să nu abdici de la ele și cu ele să impresionezi pe cei care te ascultă. De aceea suntem de acord să discutăm deschis cu orice credincios de orice religie, de orice orientare politică, sexuală, educațională, economică etc. în măsura în care el are crezuri și nu doar opinii. Am văzut în aceste trei luni de blogging oameni cu foarte multe opinii dar cu prea puține crezuri, certitudini, valori definitorii la nivel personal. Tocmai de aceea nu am reușit ( pentru noi este incredibil acest lucru!), să coalizăm alături de noi alți membrii care să scrie pe platforma Teologie pentru azi. Adică nu ne-a solicitat nimeni o colaborare serioasă până la această dată pe nicio temă. Nu ne descurajează acest lucru, dar este curios să avem atâția cititori care vin și ne dau mesaje, ne atenționează, ne felicită și niciunul care să aibă un articol de 1-2 pagini sau de o jumătate de pagină, de 3 rânduri, prin care să își demonstreze viul credinței sale ortodoxe. Am rămas uluiți de cât de puțină reflecție teologică există pe siteurile și blogurile ortodoxe, de cât de puțină personalitate ortodoxă există pe web și ce searbăd și închistat se vorbește despre interiorul ființei noastre ca ortodocși. De la panica obsesivă a ecumenismului la cea a lui 666 pe buletine, de la scandalurile mediatice la cancanuri, se observă că discutăm probleme care nu sunt în noi ci în afara noastră. Cu alte cuvinte afișăm o credință din ce în ce mai nepersonală, netrecută prin mintea și simțirea noastră, pe care o copiem ad litteram. În blogul nostru, credem noi, am dovedit întrucâtva că Ortodoxia este un mod de viață nu o utopie, un mod de viață care implică toată seriozitatea dar care nu e un tabuu, adică un lucru despre care nu putem să scriem nimic. Poate că pe mulți dintre ai noștri i-am bulversat cu acest mod propriu, direct, tranșant cu care am discutat problemele vieții duhohnicești, cele care țin de mântuirea noastră, care este o realitate personală, conștientă, zilnică și nu un basm.

49

Vom continua să decriptăm, sperăm noi, cu ajutorul Prea Curatei Treimi, evenimentele, ritmul interior al vieții noastre ortodoxe într-o lume postmodernă, care face din țânțar armăsar ( ca acum, cu cele trei coșciuge) și care nu are altceva de făcut, decât să relativizeze și să sucombe prestigiul oricărei evidențe și a oricărei certitudini. Provocarea noastră este tocmai aceea de a arăta că avem destule certitudini în fața unei lumi care se crede debusolată. Rămâneți cu noi pentru ca să fim mai puternici interior și mult mai capabili de a stăvede adâncul vieții. Mulțumim încă doată tuturor și vă dorim un sfârșit de duminică plin de pace și de bucurie duhovnicească! ………………. Tank you all who read us and who visit our bog. We are very flatted for your amiability and your constancy with what you are visiting us. After three mounts of work on this blog we are very pleased for your perseverance and for your loyalty. Tank you all again and a very good weekend!

…………….. Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (1) Tags: Ştiri

50

Grabă, preocupare și aflare în treabă

Bucureștiul este un oraș care dă impresia că nu are niciodată timp. Dacă nu te calcă pe picioare, cel puțin te dă mai încolo cu umărul și apoi îți aruncă un pardon înțepat. Graba arată un grad ridicat de tulburare interioară, de neclarificare, mai înainte de a arăta un grad ridicat de preocupare. Preocupat de ce? Preocupat de muncă, de probleme personale, de indiferență? Cel mai adesea bucureșteanul e preocupat de distracție, de fuga de răspundere, de proprii lui nervi sau hormoni. Nu am nicio îndoială că în altă parte ar fi altfel, în alt mare oraș. Acolo unde oamenii sunt transplantați de voie sau de nevoie, pentru muncă sau studii, din interes sau prin căsătorie, din ambiție și grandomanie, apare graba singurătății și a neîmplinirii personale. Fugim, alergăm după graba de a scăpa de noi. Fuga aceasta este o evidență a schizoidiei cu care ne trăim viața. Una simțim în noi, una vrem și alta e lumea și munca noastră, lumea în care ne învârtim. Graba pe care o constat însă e o urmare firească a nefirescului în care trăim. Nu ne place ceea ce vedem dar nici nu vrem să înțelegem de ce orașul, lumea noastră românească este așa cum este. Nu acceptăm evidențele și de aceea avem ideea că ne grăbim spre o lume de care avem nevoie. Însă lumea de care avem noi nevoie nu e o lume a grabei ci a conștientizării interioare. Preocuparea reală a omului normal, a omului duhovnicesc e grija de liniștea din sine. Când graba nefirească, agitația, gesturile necontrolate ale membrelor noastre se impun în mod constant în comportamentul nostru, devin noi cei de toate zilele e semn că lumea din noi e o lume pe valuri, e o lume furtunoasă, bătută de uragane. Graba e o tumoare a sufletului. Liniștea interioară este aerul în care respirăm. Dacă graba e născută de negrija la conștiința noastră și de neîmplinirea datoriilor proprii, liniștea e rodul împăcării

51

în toate, e rodul împăcării cu Dumnezeu și cu oamenii, cu datoriile noastre față de familie, stat, întreținere, serviciu, școală etc. Graba spre locul de muncă, spre școală, spre Biserică este o grabă reală, e o întrecere cu timpul. Dar ea nu provoacă neliniște interioară. Suntem grăbiți pe stradă, putem fi, dar graba simplă, normală nu ne transformă în niște nesimțiți, în niște tancuri care dărâmăm totul pe unde trecem. Graba reală e normală. Graba anormală este aceea în care demonstrăm că suntem debusolați în resorturile noastre intime, că trăim pe stradă ireal, făcând abstracție de faptul pe unde mergem și pe cine vedem și fără a da importanță detaliilor care ne fac plăcuți în ochii celorlalți. Am monitorizat acum 3-4 ani, într-o zi nu prea caldă, senină, liniștită ca temperatură, graba oamenilor pe unul din bulevardele principale ale orașului. Am stat pe loc și am observat minute în șir cum arată grăbiții. Am văzut oameni grăbiți în mod real dar conștienți pe unde calcă, am văzut oameni care se pierdeau în mers, parcă se deșirau pe timp ce mergeau, oameni cu lehamite pentru faptul de a merge…dar și grăbiți fără rost, grăbiți care fugeau după propria lor umbră. Nu le plăcea să privească în jur sau să fie priviți. Ori aveau aerul că stăpânesc situația ori se simțeau amenințati de orice privire străină. De atunci am mai repetat aceeași stratagemă de câteva ori și am realizat că graba nu a scăzut în oraș ci crește pe zi ce trece per total. De aici am tras a doua concluzie, concluzia esențială, că gradul de singurătate și opțiunile de relaxare ale majorității nu sunt comunitare ci singularizante, se petrec în intimitate sau într-o cruntă singurătate. Graba majorității e o grabă a singurătății. Suntem prea mulți și prea puțin ne cunoaștem. Posibilitățile de a ne împrieteni sunt minime în mod cotidian, deși cu toții presupunem că suntem oameni comunicativi. Dar comunicativitatea noastră e scăzută în comparație cu fuga noastră după o singurătate idealizată și după o grabă care aduce împlinire. Cineva se grăbea ca să vadă meciul de fotbal dintre nu știu cine și nu știu care. Altcineva se grăbea să vadă un film sau să mănânce. Unul se grăbea la întâlnire cu prietena lui…însă un număr mic de oameni iese în oraș ca să se plimbe dezinteresat, fără un interes precis, adică pentru a vedea ceva, a te întâlni cu oameni, pentru a discuta pur și simplu cu cineva. Cei care se află în treabă în domeniul grabei sunt cei care vor să îți dea impresia că sunt importanți, că sunt grăbiți, că muncesc

52

pe brânci. Graba lor este educată, e o grabă de imagine. Dar despre ei…nu mă grăbesc să vorbesc mai mult în această seară. Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian Publicat în:

Reflecţii

on at Comentarii (0) Tags: Reflecţii

53

Generații anti-generație

Ideologiile modernă și postmodernă sunt refractare la istorie, la ideea de dragoste și respect față de părinți și înaintași. Cei care aderă la aceste ideologii vor să acope singuri scena istoriei, au un orgoliu nemăsurat și nu le pasă de perspectiva de a fi măturați la rândul lor de pe această scenă de cei din viitor, cărora le lasă moștenire egoismul lor suprem. Și asta numai de dragul de a fi în stare să savureze, chiar și pentru puțină vreme, maximul de glorie cu putință, dar fără să se întemeieze pe conștiința superiorității lor valorice. Ei trăiesc obsesia regăsirii cu precizie, în cultură și societate, a oglizilor care să reflecteze ambientul vieții lor, psihologiile lor, opiniile și ideologia lor și consideră retardat și anacronic orice demers care nu urmărește același lucru, descalificându-l din start. Se laudă cu păcatele lor și sunt goi de sinceri cu filosofia vieții lor, pentru că le consideră virtuți și cugetări înalte și viabile. De multe ori sunt consternați când constată că există argumente care să-i contrazică. Baza existenței lor o constituie egoismul, mândria și slava deșartă. Acești oameni cresc pe aplauze și încurajări reciproce, în lipsa cărora ei se ofilesc. Drd. Picioruș Gianina Maria Cristina Publicat în:

Opinii

on at Comentarii (0) Tags: Opinii

54

Eshatologie actualizată

Experiența eclezială ortodoxă este o pregustare din plin a Împărăției lui Dumnezeu. Acesta este background-ul unui expozeu al părintelui Daniel Benga din 2006, editat în revista Studii Teologice [a se vedea: Pr. Lect. Dr. Daniel Benga, ”Întâlnirea dintre istorie și eshaton în teologia și viața Sfinților trei Ierarhi”, în ”Studii Teologice”, seria a III-a, II ( 2006), nr. 1, p. 7-26]. Remarcând pe drept, că în comentariile teologice moderne anamneza anaforalei liturgice nu este receptată ca un text profund eshatologic, părintele Daniel spune: ”Biserica își aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut”, cf. Idem, p. 13. Textul acesta, citit în zorii zilei de astăzi, m-a determinat să nuanțez aici acest fald al realității Bisericii. După cum spunea și acesta, Biserica nu trăiește eshatologia ca pe un eveniment futurologic, care aparține exclusiv viitorului, ci fiecare din noi trăim Împărăția lui Dumnezeu în Biserică începând cu prima clipă a îmbisericirii noastre prin Botez. Biserica este spațiul în care trăim din plin accesul direct la Împărăția lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta ( In. 18, 36). În măsura în care ne umplem de har prin Sfintele Taine, în măsura în care trăim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul în Sfânta Liturghie, în rugăciunile noastre, noi suntem cetățeni cerești fără a ne pierde dimensiunea civică pe care ne-a dat-o nașterea naturală. Avem dublă cetățenie, cerească și pământească. O teologie istoricizantă tinde întotdeauna să confunde Biserica cu Împărăția, închizând astfel Biserica în timp și nepermițând o așteptare autentică, ferventă la nivelul interiorității noastre cât și la nivel cosmic. O teologie duhovnicească, care privește racordarea noastră la Împărăția lui Dumnezeu ca pe un eveniment eclesial și personal, de adâncă intimitate, vorbește despre experierea Împărăției în Biserică, fără a vorbi despre o experiere universală a membrilor Bisericii în afara ascezei personale și a dedicării totale a noastre. Împărăția este înăuntrul nostru ( Lc. 17, 21) pe de o parte iar pe de altă parte ea este din afara lumii acesteia( In. 18, 36). Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este viața dumnezeiască în slava Treimii, unde ajung numai cei care și-au curățit inima și unde vedem veșnic slava nezidită, necreată a lui Dumnezeu. În Sfânta Liturghie, în rugăciunile de taină ale preotului, apare evidența scriptică a faptului că slujim cu Domnul și că suntem împreună cu 55

Sfinții Îngeri, că suntem co-slujitori cu Puterile cele cerești. Viețile Sfinților și mărturii ortodoxe comtemporane atestă faptul că o viață sporită în sfințenie vede cum slujește Sfânta Liturghie și cum se roagă împreună cu Sfinții și cu Îngerii Stăpânului. Ideea de un singur cor al Bisericii, angelo-uman, nu este nici pe departe o ficțiune ci o realitate înfricoșătoare, dumnezeiască. Slujim cu Îngerii și trăim în slava Împărăției, în lumina divină. Există mărturii multiple în Viețile Sfinților, unde anumiți Sfinți Părinți au văzut în vedenie cum va veni Domnul ca Judecător la transfigurarea lumii, ca să judece lumea cu dreptate. Vederea Domnului, vederea slavei Sale este deja mutare de la moarte la viață ( In. 5, 24). Iar simțirea în noi a harului, care ne renaște și ne ridică din păcatele noastre și ne face vii este semnul că noi trăim în Împărăție încă de aici și că dorim să trăim veșnic în slava lui Dumnezeu. Pentru cel care nu are experiența harului în Biserică, harul este o realitate suspectă, neclară, confuză. Tocmai de aceea realitatea Împărăției e receptată mai degrabă ca un concept teologic decât ca o realitate de care ne împărtășim, ca o experiență personală. Însă Împărăția este în noi pentru că ne-am racordat la ea prin har sau Împărăția este Dumnezeu cu slava Sa în noi. Unui creștin înduhovnicit nu îi este greu să vorbească despre Împărăția lui Dumnezeu, pentru că el trăiește în ea. Însă realitatea ei nu poate fi epuizată în cuvânt. Nimic din cele ale Bisericii nu pot fi predate exclusiv prin cuvinte, pentru că mai înainte de a fi exprimate aceste realități sunt experiate personal, sunt trăite profund ca să fie explicate dinăuntrul nostru. Afirmația Sfântului Siluan Athonitul, cum că dacă s-ar pierde tot ce s-s scris în Biserică vreodată, oamenii duhovnicești de astăzi le-ar putea rescrie în limbajul nostru curent exprimă un mare adevăr. De ce? Pentru că experiența vie în Biserică poate rescrie experiența vie din toate secolele în esența ei, pentru că este intimitate cu Dumnezeu prin har, prin vedere, prin experiență. Teologii eterodocși care studiază pe Sfinții Bisericii cred că pot să-i înțeleagă fără să se implice și să devină membrii autentici ai Bisericii, că îi pot studia din afară, cu un aparat tehnic și critic formidabil, dar cu superbia și aroganța că nu au nevoie de Duhul în ei ca să deschidă cărțile Sfinților, ci doar de cunoștințe filologice, teologice, arheologice etc. Avem o evidență vie a eșecului acestora, cât și a acelora dintre noi, care accesând Scriptura din punct de vedere al literei ei, sunt agramați la înțelegerea duhovnicească a Scripturii și nu se hrănesc din ea ca dintrun belșug de hrană duhovnicească. Nu despre bibliști și patrologi hiperspecializați fără experiența autentică a sfințeniei vorbea Sfântul Siluan, Părintele nostru, ci despre 56

Părinți ai experienței dar și ai teologiei, care pot cuprinde adevărul Bisericii în cuvinte, ca în niște limite, margini ale adevărului, dacă am pierde tot ce s-a scris până astăzi în Biserică. Noutatea cărților duhovnicești constă în faptul că le scriu alți Părinți ai Bisericii, contemporani nouă și într-un stil propriu, însă adâncimile experienței Bisericii sunt identice în toate veacurile. De aceea putem merge pe firul istoriei și să citim cărți pe secole și vom observa că peste tot se vorbește de Sfânta Treime, de Hristos, de Prea Curata Fecioară, de Sfinți, de virtuți, de Rai și Iad, de păcat și sfințenie etc., adică de anumite realități care țin de experiența creștin-ortodoxă. Nu veți găsi ca proprii credinței noastre vreo însemnare despre Buddha, Mahomed, reîncarnare, soartă, purgatoriu, liturghia neagră, nirvana, ghicitul în cărți etc. Experiența Bisericii este adevărata viață a omului și ea exlude orice este dăunător pentru viața noastră duhovnicească. Biserica nu este închistată și nici nu se opune modului de viață autentic uman, ci ea respinge tot ce este neconform cu viața autentic umană, ca avortul, sinuciderea, relațiile homosexuale, incestul, libertinajul sexual, hoția, cămătăria, escrocheriile de orice fel, traficul de persoane, drogurile, fumatul, beția, lenea, disimularea de orice fel, amorul propriu etc. De ce toate acestea sunt ilicite? Pentru că sunt neconforme sănătății trupești și sufletești a omului credincios. Trupul și sufletul nostru, ambele se umplu de har și ambele se umplu de prezența Împărăției iar în Împărăția lui Dumnezeu, când lumea și noi ne vom tranfigura vom trăi ca niște oameni transfigurați cu trup și suflet în împărăția Sa. Incinerarea trupurilor intră în contradicție flagrantă cu cinstea pe care Biserica o dă trupurilor înduhovnicite ale Sfinților și cu respectul pentru orice trup al unui om decedat. Îngroparea ortodoxă este o așteptare a Împărăției, este un som de scurtă durată, din care ne vom trezi când lumea va fi plină de slava lui Dumnezeu. De aceea discutarea eshatologiei, a celor din urmă ale lumii, ca niște lucruri pe care le trăim încă de acum este un fald absolut necesar al predicii și al învățăturii ortodoxe care trebuie explicat credincioșilor. Cei care trăiesc acum realitatea lui Dumnezeu trebuie să înțeleagă că pe aceasta o vor experia și la venirea Domnului. Dacă experiem Împărăția din noi nu vom mai avea o concepție eshatologică plină de frică și de cutremurare hollywoodiană, ci de așteptare plină de dor pentru Mirele Bisericii. Judecata finală nu este numai o răsplată a păcatului ci și a dreptății, a sfințeniei personale. E cuvios și corect să așteptăm cu frică și cu cutremur Judecata tuturor, considerându-ne păcătoși și netrebnici, dar trebuie să o așteptăm cu nădejde în Domnul, cu cetitudinea simțirii harului Împărăției în noi. Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian

57

Publicat în:

Articole

on at Comentarii (0) Tags: Articole

58

Ziua femeii: o zi a celor slabi sau o revanșă?

Ca orice zi seculară specială, Ziua femeii seamănă frapant de bine cu Ziua copilului sau cu Ziua muncii. De Ziua muncii lumea nu muncește ci doar se distrează, foarte mulți pe baza muncii altora. De Ziua copilului se desenează pe asfalt, se mănâncă dulciuri, se scot în evidență copiii cu însușiri speciale, fără a se intra însă în dezbateri speciale despre nevoile și aspirațiile reale ale copiilor. Ziua femeii , odinioară o zi a mamei, a surorilor, a florilor și a cadourilor, tinde să fie astăzi o zi cu precădere a strip tease-ului pe bani grei sau a întâlnirilor libidinale. De la respectul pentru maternitate și pentru frățietatea de sânge s-a trecut, treptat dar sigur, spre o zi a manifestărilor bolnăvicoase, a exceselor și a subminării credibilității femeii. Feminismul, pus în practică ca răzbunare de clan a femeilor, a reușit să înjosească femeia ori printr-o poziție nefirească și a-tradițională, în contratimp cu rolul bărbatului în familie și societate, ori să o vulgarizeze prin depravarea ei morală. Femeia muncitoare, femeia lider, femeia macho, femeia vampă: sunt tot atâtea poze sociale degradante ale femeii, care tinde să fie din ce în ce mai masculizată și fals entuziastă. Femeia muncitoare, care se întrece cu bărbatul în muncă sau femeia lider nu fac altceva decât să schimbe dictatura de facto sau presupusă a bărbatului cu dictatura femeii iar în profilul femeii macho, a femeii actriță sau a femeii vampă, care nu înseamnă că e prostituată neapărat dar e una care știe să profite de sexualitatea ei, vedem utilizarea slăbiciunii ca armă de supraviețuire. Mitul fascinației feminine, a eternului feminin , creat din nimic și din iarbă verde a fost transformat într-o emblemă a puterii feminine. Supremația feminină născută tocmai din dezintimizarea sexualității și din banalizarea trupului a devenit paravanul sub care femeia a decăzut de la poziția de mamă la aceea de femeie sexualizată, singură, care știe să se ferească de sarcină pentru că are

59

pastile contraceptive dar care se poate bucura de avantajele sexului; care vrea mai mult carieră și o viață mondenă decât fericire în cuplu și împlinire interioară sau care își poate schimba sexul sau poate intra în conjuncții cu partenere de același sex. Iar dacă așa stau lucrurile, dacă femeia este scoasă din familie și singularizată, dacă este atomizată sau a devenit numai o etichetă socială, Ziua femeii nu este cumva numai o distincție pentru cei slabi, în care femeile își iau revanșa în fața unui număr de strip tease? Conceptul femeii tari e o chestiune de marketing, ca și mitul bărbatului care nu are nicio teamă, niciun conflict interior, nicio povară pe suflet. Femeia postmodernă este o femeie abțibild pentru un bărbat de carton. Femeia abțibild are nevoie să i se spună că e frumoasă pentru ca să nu îl creadă nicidecum pe bărbat iar bărbatul de carton are nevoie să i se spună că e viril și puternic pentru ca să se mintă că e capabil de o relație. Însă ambii sunt infantilizați, dezaxați, scoși din normalitatea unei relații, unde nu trebuie să conteze neapărat aspectul fizic ci resursele interioare ale celor doi. Dezamăgirea e marca zilei de 8 martie. Atâta timp cât pentru profesoara căreia îi dădeam o floare în clasa a doua nu mai avem niciun pic de respect când ajungem în clasa a zecea și privim sexual pe toate femeile iar femeia acceptă să fie privită ca un obiect sexual și nu ca un partener egal și credibil, atunci femeia nu mai are nicio demnitate iar bărbatul care o vede astfel cu atât mai mult. Femeia zilei se lasă etichetată ușor, se lasă trivializată cu un zânbet ambiguu în colțul gurii iar bărbatul nu face altceva decât să își transforme viitoarea familie, dacă o va avea, într-o bezmetică adunătură de oameni, în care niciunul nu știe de ce sunt împreună sau de ce apar copiii pe lângă ei, pentru că nu le mai văd sensul, rostul lor lăsat de Dumnezeu. Trivializând femeia bărbatul își denaturează viitorii copii, transformându-i în victime ale propriei sale nesăbuințe. Dacă pentru tine ca bărbat femeia e o curvă, o prăpădită, o femeie care doar îți toacă banii dar nu e demnă de încredere, copiii tăi vor fi niște oameni care nu se vor simți bine în pielea lor, pentru că ori vor fi misogini ori curvari de profesie. Dacă pentru femeie bărbatul este doar un profitor, un leneș și un animal în călduri, fata ei va ajunge ori prostituată ori dereglată mintal. Ce sărbătorim? O zi pe care bărbații o alocă pentru sexul slab , dar tot în beneficiul lor sau transformăm pe mai departe Ziua femeii într-o zi a revanșei femeii asupra bărbatului?

60

Soluția este să terminăm odată cu presupusa rivalitate congenitală între bărbat și femeie și să vedem împlinirea amândurora în căsătoria binecuvântată de Dumnzeu, în dragoste și ascultare reciprocă. Nu există împlinire reală la nivelul relației dintre bărbați și femei decât prin iubirea ca asceză, ca înțelegere, ca dăruire și ascultare reciprocă. Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian Publicat în:

Articole

on at Comentarii (0) Tags: Articole

61

Amenințarea fricii

Fericitul Părintele nostru Nicolae Steinhard a bătut foarte mult monedă, în cărțile sale, pe atragerea atenției asupra a două patimi mari, foarte mari, care îndeobște nici nu sunt luate în considerare ca atare: prostia și frica. Despre prima dintre ele nu-mi propun să vorbesc nimic acum, ci doar să spun câteva cuvinte despre cea de-a doua. În ce le privește însă pe amândouă, cuvintele Fericitului Nicolae de la Rohia sunt foarte bine venite pentru cei care suferă de aceste patimi și vor să lupte împotriva lor. Și îmi permit să spun că mulți suferim, greu de tot, de ele, mai ales în ziua de astăzi. Vorbind despre ele, Fericitul Nicolae le așeza, cu o înțelepciune și o limpezime duhovnicească aparte, în categoria celor mai grele patimi. El însuși s-a luptat cu ele și le-a biruit, pe prima prin multa citire și cugetare și pe a doua prin acceptarea cumplitei detenții comuniste. Despre această frică teribilă, pe care a trebuit să și-o învingă, avea să spună mai târziu, citând din Apocalipsă, că ea este prima dintre păcate care împiedică intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, mai înainte de curvie, crimă și alte păcate grele (Apoc. 21, 8: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.”). Îmi amintesc acum și de o rugăciune a Sfântului Efrem Sirul (cred că nu mă înșel că a sa este) în care se spune: „Doamne, izbăvește-mă de frica cea care cumplit mă tiranisește ziua și noaptea” și în multe rugăciuni ortodoxe se cere izbăvirea de frica adusă în suflet de demoni. În Psaltire frica este condamnată ca nelegitimă, căci se spune: „Acolo s-au temut de frică, unde nu este frică, căci Dumnezeu este cu neamul drepților” (Ps. 13, 5); „Pe Domnul nu L-au chemat. Acolo s-au temut de frică unde nu era frică, că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; ruşinatu-s-au, că Dumnezeu i-a

62

urgisit pe ei” (52, 6) și „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Ps. 26, 1-2) Frica și timorarea noastră în fața oamenilor sau a demonilor, în așa măsură încât să ne facă să renunțăm la a mai fi oameni sinceri și corecți și la a mai face binele, alegând în schimb ascunderea, închiderea în sine, deghizarea sentimentelor, cameleonismul social, minciuna și dedublarea cotidiană, sunt prin urmare sever osândite de Dumnezeu. În același timp, frica este o patimă grea, care cere de la noi multe rugăciuni și umilință înaintea lui Dumnezeu pentru a scăpa de ea. Vizitele la psiholog sau la psihiatru și tratamentele psihiatrice nu fac decât să o amelioreze puțin sau să te facă să te minți singur că nu mai ai această boală, dacă te îndopi cu antidepresive sau cu alte pilule. Există frici și frici: frica de hoți și frica de penibil, frica de moarte și frica de a nu fi dat afară de la serviciu, frica de oamenii bârfitori și frica de non-sens sau de obsesii, frica de asteroizi sau de catastrofe și frica de întuneric, frica de boli și suferințe și frica de vrăjitori, demoni sau de Judecată. Niciuna din aceste frici nu este bună dacă te lași copleșit de ea, paralizat, timorat în tot timpul, fără să cauți un răspuns și fără să lupți ca să o depășești, fără să fie însoțită de pocăință adevărată, care atrage iertarea lui Dumnezeu și scoate frica afară din inimă. Pentru că frica este adesea legată cu mândria, frivolitatea și necredința. În fiecare moment se pot ivi ocazii care cer să-ți depășești frica prin credință: poți să rămâi blocat în lift, să se strice metroul între stații sau să ia foc, să te amenințe cineva fără motiv, să se mânie șeful și să vrea brusc să te dea afară, să fii nevoit să te întorci pe întuneric acasă pe străzi lăturalnice, să-ți moară cineva drag sau să rămâi singur, etc., etc. Toate sunt încercări care așteaptă de la noi rugăciune cu nădejde. O mare frică ne-o induc în suflet păcatele noastre, făuritoare de obsesii și de frici fără număr, dar și a unei stări generale de incertitudine, de negură interioară, de teroare permanentă și „inexplicabilă”. Cînd intervine acestă frică semi-permanentă sau permanentă, dezlegarea ei se găsește în cercetarea de sine și descoperirea lucrurilor cu care mâniem pe Dumnezeu, chiar dacă nouă ni se pare că nu facem păcate mari.

63

Prin aceasta se arată însă față de noi și mila lui Dumnezeu, pentru că dorința de a ieși de sub imperiul fricii și al terorii demonice sub care stăm, ne îndeamnă să căutăm salvare la Dumnezeu, la Biserică, la stabilirea unei relații cu Dumnezeu care să aducă în noi harul și să pună pe fugă dracii. Vorbesc despre frică nu ca una care am scăpat de ea, ci ca una care încă am multe de pătimit de pe urma ei. Din fragedă copilărie mi-a rămas în minte o întâmplare cu resorturi demonice, o apariție stranie, iar apoi, în copilărie și adolescență eram foarte ușor de timorat. De-abia când, târziu, m-am întors la Biserică (la 18 ani) am început cu adevărat să lupt împotriva acestei patimi, iar Fericitul Nicolae Steinhard a fost primul care mi-a deschis ochii spre a privi cu seriozitate această patimă. Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina Publicat în:

Articole

on at Comentarii (0) Tags: Articole

64

St John of Damascus Choir Syria 2003

[fila video a fost ştearsă]

Pr. Dorin. Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

65

Disidența românească
[ ziarul publicitat a renunţat la arhivă…aşa că nu mai are articolele publicitate de către noi în acest articol] O altă ediție de colecție a Jurnalului Național, din 6 martie 2007: http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=73480 Curpinsul ediției * Disidentii * Sfarsiturile comunismului * Principiul bumerangului * Solidaritatea * ‘Primavara de la Praga’ * Cuibarele perestroikai * Greva minerilor din Valea Jiului * Cazul Goma * Protestele scriitorilor * Jurnalul disparut * Pretul suferintei * Brasov 1987 * Doina Cornea * Scrisoarea celor sase

Pr. Dorin. Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

66

Parabola Beethoven
Spre sfârșitul vieții marele compozitor german ajunsese atât de mult să nu mai aibe încredere în oameni, încât avea un copac preferat, cu care se ducea să vorbească. În însemnările sale ( mi-am adus aminte astăzi, într-un mod paradoxal, pe când vedeam cum cresc în cuptor mucenicii pentru mâine ai doamnei preotese) și-a notat faptul că poți vorbi mai degrabă cu copacii decât cu oamenii. Pentru mine a rămas această expresie o paradigmă a singurătății noastre teribile. Pentru că nu au cine să-i iubească oamenii cresc câini și pisici, ajung să vorbească de unii singuri pe stradă, ajung să plătească persoane cu care să facă sex sau trăiesc cele mai ciudate relații de prietenie. Cei care nu se pot dezlipi de copilărie dorm și la maturitate cu păpuși sau mașini în pat, fac tot posibilul să se simtă tineri când au 60-70 de ani, maschează timorarea și frica cu tot felul de extravaganțe sau preocupări ridicole. Asumarea momentului, a vieții în mod personal pare un adevărat chin pentru mulți. De aceea primează în societatea actuală divertismentul, deliciosul, perversitatea și mai puțin munca, asceza, efortul dureros. Însă numai durerea și efortul susținut, efortul duhovnicesc ne face să ne curățim de patimi și să scoatem urmările plăcerii, cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin durere. Durerea curățitoare a postului. Durerea curățitoare a rugăciunii, a răbdării, a neînfricării în ispite și încercări. Durerea e cea care ne reclădește ca ființe duhovnicești, pline de Duhul. Iar dacă suntem plini de Duhul nu mai vorbim cu copacii, nu ne mai simțim singuri, pentru că știm să vorbim atunci cu Dumnezeu și cu oamenii. Dacă sunteți singuri nu încercați să înlocuiți pe oameni cu obiecte și animale! Dacă nu puteți relaționa cu oamenii înseamnă că suntem grav bolnavi de egoism. Iar rețeta anti-egoism e aceea să vedem că avem nevoie de experiența și prietenia oamenilor, să înțelegem că prin ei ne luminăm și ne înțelepțim și că mântuirea înseamnă bucurie și viață împreună cu toți și nu bucurie mâncată sub masă, ca pe un os. Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian Publicat în:

Reflecţii

67

on at Comentarii (0) Tags: Reflecţii

Persoana Sfântului Duh în Scriptură și în viața noastră

Traduceam ieri unele pasaje din Hexaemeronul Sfântului Beda al Angliei ( cf. PL 91) și în col. 15D Sfântul Beda lega Fac. 1, 2, adică purtarea Sfântului Duh peste ape, de Înț. lui Solomon 1, 7, unde în ed. BOR 1988 avem: ”Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și aude toate cuvintele”. Purtarea Sfântului Duh peste apele primordiale va fi văzută de Sfinții Părinți ai Bisericii ca umplere a lumii de viață, de viața dumnezeiască, de slava lui Dumnezeu. În credința ortodoxă omul creat de Dumnezeu a fost plin de har dintru început, a avut în el suflarea de viață a Sfântului Duh, cf. Fac. 2, 7. Pentru Sfântul Moise, autorul cărții Facerea, viața omului primordial, a Sfântului Adam, nu era o viață lipsită de har, pentru că viața adevărată e cea în care harul umple pe om și îl face să fie o ființă vie. Adam era o ființă vie pentru că era o făptură a lui Dumnezeu, făcută de Dumnezeu, compusă din trup format din țărâna pământului și suflet rațional, plină fiind de Sfântul Duh,cf. Ibidem. În teologia ortodoxă recentă, datorită unei identificări extremiste a Sfântului Duh cu harul dumnezeiesc de către unii teologi, adică a punerii semnului egal între persoana Sfântului Duh și harul comun Treimii, se indică persoana Sfântului Duh cu o oarecare teamă nejustificată, ca nu cumva oamenii să înțeleagă că noi identificăm în mod păgubos persoana cu harul. Însă în Scriptură, atunci când se vorbește de prezența Duhului în noi se spune de fapt că harul Treimii vine în noi. Și cînd noi ne rugăm ca Împăratul ceresc, Mângâietorul și Duhul Adevărului, Duhul lui Hristos, să vină în noi, cerem de fapt ca harul Sfântului Duh, al Treimii să vină în noi. E corect să explicăm Fac. 2, 7, așa cum am făcut-o acum, ca loc pnevmatologic, pe lângă cel creațional? Credem că Fac. 6, 3 ne

68

îndreptățește să vedem viața omului ca fiind Duhul lui Dumnezeu, adică harul. În avanpremiera potopului, Domnul Dumnezeu spune: ”Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup”. Cu alte cuvinte nu mai rămâne în ei harul, pentru că ei au devenit oameni trupești, oameni fără racordare la har. Au devenit trupuri goale de Duhul, pentru că au devenit oameni trupești. Când Scriptura vorbește de dezgolirea omului de Duhul sau de pierderea simțirii harului vorbește de fapt de dezlipirea voită a omului, prin voință contrară voii lui Dumnezeu, de Creatorul Său. Sfântul Solomon, în citatul cu care am începutul articolul nostru, vorbește însă din punctul de vedere al prezenței atotstăpânitoare a lui Dumnezeu în lume, pe când Fac. 6, 3 are în vedere prezența sesizabilă interior a harului de către cei credincioși. Dacă cineva nu mai simte în el lucrând harul lui Dumnezeu primit la Botez, dacă nu mai simte că Dumnezeu viază întru el, asta nu înseamnă că Dumnezeu a murit sau că Dumnezeu S-a retras din lume. Dementa teologie a morții lui Dumnezeu ca nesesizare interioară a Lui în lume și în om, presupune că Dumnezeu S-a retras din lume, dacă cei mai mulți nu Îl mai simt în lume și în ei. În loc să ne acuzăm pe noi de insensibilitate și de insesizare a măreției lui Dumnezeu în lume, am construit o lume închisă în sine, pentru care nu avem explicații și în perimetrul oricărei ideologii ne permitem să debităm tot ce ne trece prin cap despre începutul existenței, despre sfârșitul ei, despre noi, despre orice lucru. Când modernitatea și postmodernitatea au început să îndoctrineze într-un mod sistematic pe oameni cu ideea că ei vin din neant și că s-au produs de la sine și că nu au niciun viitor veșnic, ci numai unul finit, terminat penibil cu moartea fizică, lumea noastră a devenit deodată o lume haotică, fără fundament și fără aspirații stabile, de nezdruncinat. Însă, pe când omul necredincios, care optează pentru ideologizarea existenței sale crede că asta e genealogia lui, apariția spontană și mitologicul lanț trofic, omul credincios știe și simte pe deplin că el este creația lui Dumnezeu, născut din iubirea Lui pentru noi și că e plin de Duhul, adică de viața duhovnicească din plin, de împlinirea reală a omului. Lanțul trofic, al hranei, acel a mânca pentru ca să exist al ideologiei evoluționiste este o creație hilară în fața actului creator al lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care face pe om după chipul Său. În același comentariu al Sfântului Beda, acesta vorbea despre chipul lui Dumnezeu în om ca despre o confirmare a harului, a prezenței harului în noi. Dacă suntem după chipul lui Dumnezeu, dacă avem o întipărire a Lui în noi, vrea să spună Părintele nostru, atunci chipul e prezența harului în noi.

69

În cadrul Binecuvântărilor de la Înmormântare, apare binecunoscutul tropar: ”Chipul slavei Tale celei negrăite sunt deși port rănile păcatelor…” Omul e chipul slavei Stăpânului, pentru că el este creația lui Dumnezeu și are frumusețea lui Dumnezeu, harul Său în el, care îl ține în viață și îl întărește în existență, care îl umple. Chiar și atunci cînd omul nu mai simte în el harul lui Dumnezeu tot acesta e cel care îl păstrează în existență, care îi înrâurează existența. Dar dacă nu Îl mai simți pe Duhul în tine, devii numai trup, un trup secătuit de bucurie, de viață, de frumusețe interioară, de tinerețe duhovnicească. În teologia ortodoxă Duhul, cu majusculă, este Sfântul Duh, persoana Sfântului Duh pe când duhul omului este echivalentul spiritului sau al ochiului sufletului, cum spune Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa. Când se vorbește de ”duhul lui Faraon” la Fac. 41, 8, spre exemplu, Scriptura se referă la duhul omului, dar cînd auzim de Duhul lui Dumnezeu sau de Duhul lui Hristos atunci acele texte se referă la persoana Sfântului Duh, la Unul din Treime. Și Îngerii cât și demonii sunt numiți duhuri de Scriptură, adică ființe netrupești, spirituale, numai că se face diferența între sfințenia și frumusețea Sfinților Îngeri și întunecarea și răutatea demonilor. Spre exemplu la Num. 5, 30 găsim despre ”duhul geloziei”, adică despre demonul care ne îndeamnă să fim geloși. Scriptura ne vorbeștea stfel despre gelozie nu ca despre o virtute a dragostei ci ca despre o carență a ei. Găsim adesea în Scriptură expresia că Sfântul Duh a fost peste cineva, ca în Num. 23, 6; 24, 2; Jud. 3, 10; I Regi 16, 13; F. Ap. 1, 8 etc. sau că Duhul lui Dumnezeu a umplut pe cineva, ca în Deut. 34, 9; F. Ap. 2, 4; 4, 8 etc. Ambele expresii nu vorbesc despre o sesizare exterioară a harului ci despre o sesizare interioară a lui. Când Scriptura spune despre cineva că a fost peste El Duhul vorbește despre faptul că harul a venit de sus, de la Dumnezeu, în el. Iar când se referă la existența Duhului în cineva, lucru care îl face să tresalte de bucurie pe om, se referă la modul personal, interior, în care este experiat harul și despre bucuria sfântă, neprihănită, pe care acesta o produce în ființa noastră; bucurie și veselie de Dumnezeu și de viața curată. Dar, subliniem acest lucru, cu toată discuția personală a experienței harului, noi nu trebuie să concepem niciodată lumea și pe om în afara harului lui Dumnezeu, chiar dacă nu Îl sesizăm din belșug în noi sau chiar dacă nu străvedem prin cele create pe cele necreate. Starea normală a omului e aceea de văzător al lui Dumnezeu, de contemplativ. Cine nu vede în profundul lumii ordinea, frumusețea, planul, raționalitatea lui Dumnezeu are probleme de vedere, de vedere duhovnicească, pentru că ochii lui au devenit nestrăvăzători.

70

Când în F. Ap. 4, 31, Sfântul Luca descrie o prezență harică interioară de nivel comunitar, acesta spune: ”s-au umplut toți de Duhul Sfânt și grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu”. Prezența interioară a harului intensifică viața noastră, o dinamizează, pentru că o umple de adevărul prezenței lui Dumnezeu. Îndrăzneala credinciosului, îndrăzneala duhovnicească, aceea de a spune cu tărie adevărul lui Dumnezeu nu este o expresie a fanatismului și a intoleranței, ci dimpotrivă, este o harismă a Sfântului Duh, care încolțește în suflete bărbătoase, neînfricate, care sunt una cu ceea ce spun. Îndrăzneala duhovnicească e o îndrăzneală întru adevăr, pe marginea adevărului, a iubirii de adevăr și nu pe te miri ce prostie. Dacă unul sau altul sunt fanii manelelor sau ai rockului, adică apărători ai acestor genuri muzicale pentru că le preferă, cum ar putea să fie un credincios ortodox autentic un tăcut, un laș, un papă lapte, când e vorba să mărturisească credința care îl face viu, singurul adevăr de sub soare?! Când s-s pus problema mărturisirii credinței, în timpuri de prigoane și de rătăcire, Sfinții Mucenici au înspăimântat prin cutezanța lor sfântă pe orbii lor torționari. Au existat în istorie Sfinți Mucenici dintre prunci, copii, tineri, care erau oameni foarte cuvioși și retrași, care nu făceau nicio zarvă și nu enervau pe nimeni. Dar când a venit vorba de credință, de adevărul lui Dumnezeu și erau fost forțați să nege acest adevăr, să-l abjure, atunci sau arătat de o intransigență care înspăimânta prin nevinovăția și sfințenia ei. Călăii nu puteau înțelege în ruptul capului cum preferă mai bine moartea, zeci de ore de chinuri, carceră, nemâncare niște ființe atât de tinere, atât de slabe sub aspect fizic, dar care rezistau unor torturi atroce și nu vroiau favoruri imperiale, căsătorii cu persoane de marcă ale vremii, posturi de conducere. Ce nu înțelegeau călăii de odinioară sau mai recenți, nu pot înțelege nici necredincioșii și ateii zilei, când văd că niște oameni cu două-trei doctorate, cunoscători a diverse limbi străine, cu specializări diverse se fac preoți sau monahi și trăiesc o viață curată, modestă, fără mari tantamuri și neagă un fel de viață trăit aiurea, când puteau să facă cariere strălucite în multe domenii ale societății. Scandalul credinței nu ține de credință, ci de cei care nu înțeleg puterea interioară a credinței, care este Duhul lui Dumnezeu, Cel care ne face persoane vii, realmente vii și nu niște cadavre mișcătoare cum sunt oamenii necredincioși. Neînțelegerea lui Dumnezeu, ca urmare a nesesizării interioare a harului Său, a vieții Sale care ni se împărtășeșete în 71

Biserică, ne face să avem o viață lipsită de frumusețe, de sens. Căutăm fericirea în lucruri perisabile, ne schimbăm look-ul după moda zilei, avem la îndemână ample posibilități de informare dar le folosim în detrimentul sfințirii noastre personale. Suntem nu ceea ce credem noi că suntem, ci suntem ceva, dacă suntem, numai în măsura în care suntem plini de Duhul lui Dumnezeu. Dacă suntem în har suntem împreună cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, cu Dumnezeul nostru unul după ființă dar întreit după persoane. Scriptura, Tradiția, Biserica și contemplarea duhovnicească a creației sunt ușile noastre spre înțelegerea slavei lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu așa cum este El: plin de măreție negrăită.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian Publicat în:

Articole

on at Comentarii (0) Tags: Articole

72

Fotografii ale Sfântului Ioan de Kronstadt
În locația http://www.esnips.com/web/Sf-Ioan-de-Kronstadt/ veți găsi un folder întreg cu fotografii și portretizări ale Sfântului Ioan de Kronstadt. Celor care nu au citit nimic până acum despre acest Dumnezeiesc Părinte al Bisericii, le recomandăm apariția recentă: Episcopul Alexandru Semionov, Sfântul Ioan de Kronstadt. Viața, învățătura, minunile., trad. din lb. rusă de Boris Buzilă, Ed Sofia și Cartea Ortodoxă, București, 2007, 334 p. Prețul cărții este de 15 lei. Pr. Dorin Publicat în:

Sfinte Icoane şi Imagini cuvioase • Ştiri

on at Comentarii (1) Tags: pr. dorin, Sfântul Ioan de Kronstadt fotografii, Sfinte Icoane şi Imagini cuvioase, teologie pentru azi, Ştiri

73

A Good Introduction in Orthodoxy

http://www.youtube.com/watch?v=0Jf6JVYK4uQ

http://www.youtube.com/watch?v=rYU0JoSAjHc

74

http://www.youtube.com/watch?v=yCKjH4jQSLg

http://www.youtube.com/watch?v=COtm2QAQj6c

75

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

76

Rugăciunea pentru ceilalți

De la începutul reconvertirii mele duhovnicești, am simțit că nimic nu mă încălzește mai mult ca rugăciunea pentru ceilalți, cunoscuți și necunoscuți, și pentru toată lumea. Îmi face foarte bine și rugăciunea pentru mine însămi, dar mai mult mă umple de liniște și de pace, de focul dorului după Dumnezeu, rugăciunea pentru alți oameni. Câteodată îmi mai treceau prin minte gânduri răzlețe, de îndoială, când pomeneam nume oarecum estompate sau evanescente pentru memoria mea afectivă sau nume necunoscute, însușite din pomelnice auzite întâmplător. Însă o mare bucurie mă cuprindea la sfârșitul rugăciunii, o bucurie care mă îmbrățișa și pe mine și toate aceste nume. Așadar, când mă rog pentru alții, fie ei cunoscuți sau necunoscuți, mă simt înviorată și întărită interior, mă bucur de prezența lui Dumnezeu și de comunicarea cu toți oamenii în Dumnezeu, prin harul Său. Fără rugăciunea ardentă pentru ceilalți nu există înaintare duhovnicească, nici conștientizarea comuniunii cu toată umanitatea (cu „Adamul total”, cum spune foarte frumos și adevărat Fericitul Sofronie Saharov) într-un singur Trup, Trupul lui Hristos. Rugăciunea pentru ceilalți e ca un foc în care mă bucur de dragostea lui Dumnezeu ce se revarsă atunci și peste mine și de frățietatea cu toți oamenii. Ea m-a făcut să mă simt bine și mă face să mă simt bine întotdeauna, face să se îndepărteze grijile și tulburarea sufletului și mă cufundă în pace și în bucuria comuniunii. Mai mult parcă decât rugăciunea pentru sine, rugăciunea pentru ceilalți îmi dă să mă liniștesc de patimi și de gânduri și face ca neliniștea sufletului să se transforme în ape line. Îmi susține pâlpâiala candelei interioare (Ioan Alexandru cerea, într-o poezie, mila lui Dumnezeu pentru el, pâlpâitul) și mă face să înțeleg ce mare fericire este să faci parte din Biserică, din comunitatea tuturor oamenilor, de la Adam și până la ultimul om, din umanitatea asumată și mântuită de Hristos, dar și ce mare fericire e să atârni, împreună cu toată lumea, vii și adormiți, de mila lui Dumezeu, să te lași în mâinile iubirii Lui copleșitoare, care ține toată făptura și tot universul.

77

Simți că nu mai ești un om singur, te simți integrat, dar nu unei lumi în care stăpânește dezinteresul, dezbinarea și răutatea, ci unei alte lumi, în care toți sunt uniți în dragostea lui Dumnezeu, nu mai există primejdia păcatului și a căderii, în care negura sufletelor se spală prin rugăciunea obștească a Bisericii, prin rugăciunea Preacuratei, a tuturor Sfinților, Îngerilor și oamenilor credincioși către Tronul Preasfintei Treimi. Vezi că nu mai stăpânește răul, că el se topește de mulțimea rugăciunii tuturor. Cred că simt multă bucurie și liniște tocmai pentru că simt că și rugăciunea mea se topește în rugăciunea universală, se înmănunchează în ea. Căci rugându-mă pentru alții, simt în același timp că și alții se roagă pentru alții și toți ne rugăm pentru toți și că rugăciunea nu încetează niciodată și acest lucru mă face să mă simt un om viu. Iar rugăciunea neîncetată, pe care o cere Sfântul Pavel (și toată tradiția Bisericii) de la creștini este tocmai împărtășirea de acest cor netăcut al tuturor Sfinților Îngeri și a tuturor Sfinților, cor în care ne vom muta în veșnicie, dacă Dumnezeu se va milostivi spre noi. Căci așa ne facem și ne terminăm noi, ortodocșii, toate rugăciunile, cu dorința și cererea expresă ca ele să fie adăugate la rugăciunile obștești și să fie ascultate nu pentru ele însele, ci pentru primirea și împletirea lor cu rugăciunile Preasfintei Stăpâne, ale tuturor Sfinților și dumnezeieștilor Puteri Îngerești, care întăresc slăbiciunea noastră și acceptă cu dragoste să unească slăvirea lor cu rugăciunile noastre. Rugăciunea, de orice fel, înseamnă, în sine, bucuria comuniunii, a împărtășirii de Dumnezeu și de comunitatea eclesială, dar mai mult decât alte rugăciuni, personal mi s-a părut mereu că rugăciunea pentru ceilalți m-a bucurat și m-a luminat mai mult, mi-a adus liniște și smerenie în suflet. Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina Publicat în:

Evocări

on at Comentarii (0) Tags: Evocări

78

“Teologie pentru azi” de acum și în Blogspot
De aseară am inițiat un blog nou, afiliat celui de aici, pe adresa: http://bastrix.blogspot.com/ Articolele rezervate acestei prime părți a zilei le găsiți în noul blog pe linkurile: Fericirea de a spune adevărul http://bastrix.blogspot.com/2007/03/fericirea-de-spune-adevrul.html Sfântul Ioan de Kronstadt http://bastrix.blogspot.com/2007/03/sfntul-ioan-de-kronstadt.html Psa. Gianina Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

79

Slide for our Flickr
În fila de aici, cei care administrează siteuri au codul slideului nostru din Flickr. my-slide-fotos.txt Mulțumim tuturor celor care ne susțin prin rugăciunile lor. Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

80

Pocăinţă şi cutremurare

La începutul Păresimilor, o cântare a Triodului din Litia duminicii întâia a Postului, ne-a făcut cunoscut următorul fapt: „soarele razele şi-a ascuns, luna cu stelele în sânge s-au schimbat, munţii s-au înfricoşat, dealurile s-au cutremurat, când s-a închis Raiul, ieşind Adam…”. La, sfârşitul Postului şi în Săptămâna Mare cu precădere, iarăşi vom auzi că soarele cu luna şi cu stelele s-au întunecat şi tot pământul s-a cutremurat, când vom retrăi spânzurarea pe lemn a Celui ce a spânzurat pământul pe ape. Postul nostru se întinde între ieşirea Sfinţilor Protopărinţi din Rai şi reintrarea lor în Rai, cu Hristos. Se întinde între două cutremurări şi întunecări ale pământului şi ale universului, prima, cea de la căderea omului din Eden, şi a doua, cea de la moartea lui Hristos Dumnezeu pe Cruce, care l-a scos pe om din Iad. Tot acest cutremur al cosmosului, al creaturii, chiar şi a celei neînsufleţite (soarele, luna, stelele şi pământul), ne învaţă să nu fim nesimţitori, mai nesimţitori decât pietrele (şi stelele şi planetele sunt tot pietre) în faţa Ziditorului şi Dumnezeului nostru, aşa cum natura, chiar şi firea de piatră, nu a fost nesimţitoare la căderea stăpânului ei, omul, şi, cu atât mai mult, la moartea Stăpânului şi Creatorului ei, DumnezeuOmul, ci cu frică, cu dragoste şi cu cutremur să slujim Celui care l-a făcut pe om împărat peste toată creaţia cea văzută. Sfântul autor al cântării ne vorbeşte despre transformarea lunii în sânge şi întunecarea soarelui la ieşirea omului din Eden, amintindu-ne de profeţiile eshatologice (Ioil 3, 4) din Sfânta Scriptură, care leagă asemenea evenimente de sfârşitul lumii şi de Judecata ce va să fie. Cel ce l-a judecat şi l-a osândit cu milă pe omul dintâi, izgonindu-l din Rai pe pământ, este Acelaşi Judecător de pe Cruce care a dăruit tâlharului din dreapta Sa Raiul, în timp ce tâlharul din stânga s-a osândit prin hulă, şi Acelaşi Judecător care va veni întru slava Sa şi ne va aşeza fie de-a dreapta, fie de-a stânga Sa, în funcţie de felul în care ne purtăm crucea fiecare, ori cu mulţumire şi cu pocăinţă, ori cu răutate şi nerecunoştinţă. 81

Postul acesta petrecut între cutremure, care trece prin cutremurul Răstignirii şi se încheie cu cutremurul de la Înviere, este chiar icoana petrecerii noastre pe pământ, în această „vale a plângerii” (Ps. 83, 7), în care ajungând Sfinţii Adam şi Eva după cădere, au plâns 40 de zile bătând la porţile încuiate ale Raiului, pământ care e loc de exod şi de pocăinţă şi pentru noi, urmaşii lor, până când ne vom întoarce la patria noastră din cer. Prin urmare, postul acesta de 40 de zile este vremea în care trebuie să învăţăm ce rost avem pe lume şi cum trebuie să vieţuim în ea, în care intrăm prin cutremurul naşterii şi ieşim prin cutremurul morţii: cu smerenie, cumpătare şi pocăinţă, pentru că viaţa aceasta este vremea în care batem plângând la porţile Raiului, trecând prin răstignirea patimilor şi a poftelor noastre. Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina Publicat în:

Cuvinte duhovniceşti

on at Comentarii (0) Tags: Cuvinte duhovniceşti

82

Povestea omului care și-a depășit condiția

Ce atâta por favor, por favor?, se gândea tristul mon amour, Mitică din Floreștii de Vale. El nu înțelegea în ruptul capului de ce televizorul transmite câteodată telenovele plicticoase, știri butucănos de senzaționale, capete tăiate și fețe bătute cu pumnii. Se zgâia ca o rață defilantă prin fața televizorului, se uita la fața televizorului și nu înțelegea neam, nici să îl bați să îl omori de ce dragostea e atât de rostogolită la televizor și atât de fără etichetă în realitate. Într-o zi, se puse să înțelagă cum e cu viața. S-a dus în tot satul să ia interviuri consătenilor săi despre cum e cu dragostea, cu politica, cu moartea. Ăștia, oameni serioși, nu glumă, începură să râdă de Mitică că nu știe cum e treaba cu viața. Și râdeau de se prăpădeau pe ei de năduf, pentru că ei înțeleseră că Mitică a ajuns filosof dacă se gândește la altceva decât la țuică, femei, și somn, mai ales somn. Somnul, ca o uitare de sine, îi lua în primire și când mergeau la câmp. Tocmai de aceea unul adormea tot timpul în picioare, cu sapa în mână, altul adormea fumând țigarea, altul bând un pahar de duhoare ieftină. Mitică, ca orice filosof incipient duhnea a curiozitate. Dragostea îl sfâșia la inimă. Întrebările îl ghilotinau, soarele îi brăzda nasul ( de ce tocmai nasul?) cu o teribilă remușcare, remușcarea că el nu mai este ca toată lumea dacă nu are dragoste. Însă tocmai dragostea, așa, ca un hiatus între eu și mă chem, era întrebarea. Mânca cărți. Stingea televizorul, care până mai deunăzi îl învățase că viața este neroadă și acum citea cărți. Cărți grele, cărți de carte. Când vorbea Mitică se auzea vestea în tot satul. Cuvintele lui erau memorate de către consăteni ca un albastru de Verona ( nu de vermut). Ce mai…Trecu vremea și își găsi o iubită, o viitoare soție și chiar se căsători cu ea. Se mută la oraș. Nu mai era țăran ci orășean cu stil. Însă acum nu avea cui să vorbească, chiar dacă el clocotea de inteligență. Inteligența, ca o haină de pe corpul tău, nu se poate 83

împrumuta. Satul de unde plecase rămăsese fără filosof iar orașul nu iubește filosofii. Dezamăgit de oraș, domnul Mitică citește cărți, toată ziua cărți. Deși viața bate cartea, totuși Mitică citește cărți. Când Cărtărescu termină o poveste de asta de doi lei și 35 de bani, și nu mai vrea să o termine ca lumea, scrie un cuvânt de vreo 70 de ori, cam așa: citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți…cine? Mitică!… Te rostogolești în cuvinte…și iarăși scrie: el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, etc…, că e mare enervare. Povestea omului, a lui Mitică, nu e nici pe departe absurdă. Repetițiile acestea sunt trucate. Până și Mitică știe asta. E mai mult plictiseală decât umor, deși umorul e o formă elegantă de plictiseală. ”Ba, nu. E o răutate…” ”Cine, domnule, Mitică?!” Nu, umorul. Umorul, ca un amor al artei, vine și te torpilează direct în față. Mitică stă și te privește și apoi îți spune: Nu ai fler, domnule! Dacă în locul lui Mitică ar fi fost Mădălin, ar fi fost altceva? Ce ar fi făcut Mădălin, băiat de bani gata, în locul lui Mitică, care a muncit mult și și-a întrecut condiția? Ce atâta luptă de clasă? Ce condiție? Mitică mănâncă cu o mână și cu alta citește, adică ține cartea în mână. Mitică nu are freză și nici breton. Nu are nici urechi lungi, clăpăuge. Nu e nici mitocan, nici pamblicar, nici misogin, nici dementin. Mitică e domnul Mitică. Ca să zic și mai explicit, domnului Mitică nu îi plac petrecăreții ci oamenii așezați. El spune în neștire aceste cuvinte: ”Cine are ceva de spus acela e om viu”. Criptic, nu?! El nu e o criptă, ci e criptic. Nu e nici friptură, ci este intelectual. Filosofii sunt intelectuali deși au inimă și ei. Oamenii au inimă și ei deși nu îi acordă prea multă importanță. Copacii 84

nu au inimă dar au frunze. Cei care nu au frunze nu au frunze și gata. Iar cei care nu înfrunzesc și nici nu desfrunzesc sunt ca domnul Mitică, care nici nu tace dar nici nu face. Ce-o fi crezând autorul anonim sau cititorul dezinteresat când a scris aceste rânduri? Ce or fi crezut pălăriile domnului Axinte, de la vânzare, despre meticulozitatea vieții lui Mitică, acea strategie a timpului inclus? La finalul trecerii în revistă a fragmentelor de viață din domnul Mitică, totul e glorie și niciodată mundi. Pr. Dorin Publicat în:

Umor fără dinţi

on at Comentarii (0) Tags: Umor fără dinţi

85

Alte biblioteci imense teologice
O enciclopedie ortodoxă de proporții uriașe: Biblioteca Sfântul Pahomie cel Mare http://www.voskrese.info/spl/index.html The Syriac Computing Institute http://syrcom.cua.edu/Links/index.html#Journals Unele linkuri importante nu funcționează din păcate de la această adresă. Journal of Syriac Studies ( numere între 1998-2007) http://syrcom.cua.edu/Hugoye/VolInd.html Pr. Dorin. Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

86

O bibliotecă extraordinară de teologie mistică ortodoxă
O găsiți în locația http://www.marquette.edu/maqom/.

Textele sunt în limba engleză. Temele luate în discuție: THEME 1: Jewish and Christian Mysticism: Definitions THEME 2: Aphrahat THEME 3: The Macarian Homilies THEME 4: Evagrius of Pontus THEME 5: Ephrem the Syrian THEME 6: Isaac of Nineveh THEME 7: Corpus Dionysiacum THEME 8: Jacob of Serug THEME 9: Mar Narsai THEME 10: Anthropomorphism in Rabbinic and Eastern Christian Sources THEME 11: Baptismal Traditions THEME 12: Garments of Light THEME 13: Prayer THEME 14: Jewish Temple Traditions and Christan Liturgy THEME 15: The Pseudepigrapha and the Transmission of Jewish Texts and Traditions in Eastern Christian Environment THEME 16: Adamic Traditions in Jewish and Syrian Christian Writings THEME 17: Noachic Traditions in Jewish and Eastern Christian Environments THEME 18: Enochic Traditions in Jewish and Eastern Christian Environments THEME 19: Melchizedek Tradition in Jewish and Eastern Christian Environments THEME 20: Josephus’ Texts and Traditions in Eastern Christian Environment etc. Sunt 29 de teme tratate aici și o bibliografie prodigioasă pe autori. Unii din autorii care semnează articolele sunt: Alexander Golitzin, Andrei Orlov,Hilarion Alfeev, Meir Bar-Ilan, Daniel Falk, Joseph Tabory, Robert Kraft, Harold Attridge, Kallistos Ware, John Meyendorff, Vladimir Lossky, John S. Romanides etc.

87

Vă invităm călduros să vizitați și să downloadați aceste resurse teologice fabuloase. Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

88

A Translation of a Poem by Rev. Doru Costache
Lucian Blaga made his debut with the volume of poetry Poemele luminii The Poems of light (1919). The first poem is this (apologies for my weak translation):

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii I do not destroy the crown of miracles of the world şi nu ucid and I don’t kill cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc by my mind the mysteries I come across în calea mea along with my path în flori, în ochi, pe buze ori morminte. in the flowers, in the eyes, on the lips or graves. Lumina altora Others’ light sugrumă vraja nepătrunsului ascuns suffocate the spell of the incomprehensible hidden în adâncimi de întuneric, in deepness of dark, dar eu, but me, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină with my light I increase the world’s mystery şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna and the way the moon by its white rays nu micşorează, ci tremurătoare do not diminish, but shivering măreşte şi mai tare taina nopţii, increases the mystery of night, aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare the same way I enrich the dark horizon cu largi fiori de sfânt mister by deep shivers of sacred mystery şi tot ce-i neînţeles and all that is impossible to understand se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari becomes more incomprehensible sub ochii mei under my eyes căci eu iubesc

89

since I love şi flori şi ochi şi buze şi morminte. flowers and eyes and lips and graves. ………………………….. Cineva a căutat astăzi pe platforma noastră blogul său. Îl poate găsi la: http://revdcostache.livejournal.com/ Pr. Dorin. Publicat în:

Poezie şi proză scurtă

on at Comentarii (0) Tags: Poezie şi proză scurtă

90

Deasă sau rară împărtășire: o falsă problemă

E ca și cum ai întreba: Pot să iubesc mai mult sau mai puțin pe Dumnezeu? Cei care se întreabă dacă să se împărtășească zilnic sau la 40 de zile, odată pe an sau când vor, nu vor să își asculte inima, dragostea lor. Ce vă spune dragostea dv., vă întreb eu? Dacă iubești pe cineva din tot sufletul, te mai întrebi dacă vrei sau nu să îl vezi? Dacă iubești pe Dumnezeu nu te mai întrebi ce să faci, ce e bine, pentru că tocmai această dragoste îți spune în suflet ce să faci. Dacă avem o relație cu Hristos, de ce întrebăm prima dată pe oameni, fie ei și duhovnicii noștri, ce să facem în domeniul împărtășirii, și nu întrebăm pe Hristos Însuși ce să facem cu noi sau ce să facă El cu noi? Cei care se iubesc au nevoie unii de alții, nu se pot închipui singuri. Eu personal nu mă pot închipui singur, nu mă pot închipui să refuz pe Hristos și să nu vreau să fiu zilnic cu El. Orice creștin ortodox plin de iubirea lui Hristos nu cred că poate gândi altfel. Iubirea ne învață ce să facem. Cine se întreabă în materie de iubire înseamnă că e în afara ei. Iar dacă cineva vine să se împărtășească cu Hristos, dacă vrea să se împărtășească foarte des sau zilnic cu Hristos, o asemenea dragoste nu o naște în noi decât Hristos, Cel ce ne-a iubit pe noi mai mult decât pe Sine. Tocmai de aceea problema pusă în discuție e falsă. Dorința de a ne împărtăși cu Hristos Dumnezeu e iubirea noastră de El, iubire pe care El Însuși a sădit-o în noi și o înmulțește în noi. Dacă simți să fii cu El, să te împărtășești mai des e semn că ai înțeles iubirea Lui printr-o viață de adâncă curăție, de adâncă smerenie, de adâncă înțelegere și urmare a poruncilor Sale. Împărtășirea nu implică neapărat sfințenie. Împărtășirea implică toată inima deschisă către El și sensibilitatea plină de cunoașterea și de dorire a Lui. Postul de două zile sau de patru, citirile multiple, canonul împărtășirii nu ne aduc dragoste automată de Hristos, după cum știm toți, și nici dor pentru El. Toată viața noastră, dacă e o

91

pregătire numai pentru El, de căutare numai a Lui mai presus de toate, e dor pentru El. Dacă nu avem mare dor de El, entuziasm dumnezeiesc în viața noastră, să nu ne mințim că asta înseamnă dragoste, adică atitudinea liniștită, laxă, dezordonată, unde plângem cu lacrimi regulate. Îmi bântuie frumos în minte, de multe ori, sintagma Sfântului Grigorie Teologul, că nu poți plânge geometric, regulat. Dragostea este foc, nu geometrie, nu calcul! Dacă ai foc în tine este evident. Dacă iubești pe Domnul înseamnă că Îl cunoști, la nivelul tău, dar Îl cunoști. Iar dacă Îl cunoști, nu s-a putut petrece asta dacă nu L-ai iubit și nu I-ai împlinit poruncile. Omului plin de dragoste pentru Hristos nu poți să îi pui opreliști să nu se împărtășească. Pe el trebuie să îl îndemni, să îl sprijini, să îl iubești ca pe un înger frumos al Domnului. Dacă, așa cum spun Părinții, cel ce își vede păcatele e mai mare decât cel care învie morții, atunci cel care iubește cu foc pe Dumnezeu, pentru că simte iubirea Lui față de el, este intimul Stăpânului și mie mi-e teamă, o teamă mare, să opresc pe intimii Stăpânului să vină la El. Cine oprește pe oameni de la împărtășire e un atentator la iubirea dintre Dumnezeu și om. Mi-aș dori să vrea, să vină, să se împărtășească oamenii care nu Îl iubesc pe El, dar nu o să vedeți că se petrece așa ceva. Cei care vin la El sunt chemați de El pentru că sunt ai Lui. Știu cât ne zbatem de mult să convingem pe oameni să vină să se împărtășească. Vorbim mult despre asta, vorbim despre dragostea și îndumnezeirea care ne vin în mod real, vizibil, din împărtășirea cu Sfintele Taine, chemăm la cunoașterea Scripturii, a Părinților, a dumnezeiescului cult al Bisericii. Însă dragostea nu se poate pricepe doar din cuvinte, pentru că dragostea e foc ceresc de la Stăpânul, e focul Duhului, este în relația autentică și nu de fațadă cu Domnul, e între El și mine, între El și tine și nu e doar în cărți. Naivitatea multora constă în aceea că ei cred că lucrurile sfinte și dumnezeiești se petreceau odată, cum e scris în Sinaxare și nu și astăzi. Realitatea e că și astăzi se petrec lucruri cutremurător de frumoase, că Biserica e plină de Sfinți contemporani nouă, că sunt oameni peste tot care sunt înspăimântători de frumoși. Cum au ajuns ei aici? Cum să ajungem și noi ca ei? Prin a împlini tot ce învățăm frumos în Biserică și în cărțile Bisericii. Este extrem de simplu să fii ortodox. Să nu fii ortodox în viața și în gândirea ta e o mare ciorovăială a gândurilor, pentru că una îți spune inima și alta debitezi tu. Dacă ești plin de Hristos nu te mai întrebi dacă trebuie, pentru că ne trebuie zilnic, clipă de clipă Hristos. Dacă vă întrebați dacă e bine sau nu să fiți cu Hristos, acum sunteți cumva în afara Lui?

92

Nu ne putem întreba despre Hristos din afara relației cu Hristos. Nu ne putem întreba din afara lui Hristos fără să fim cu diavolul în sân. Nu există stare de mijloc, interval. Nu putem fi din punct de vedere duhovnicesc neutrii, adică, dacă nu suntem nici cu Hristos și nici cu diavolul atunci suntem cu noi. De aici vine toată filosofia eretică de orice fel: din ideea că omul poate înțelege de unul singur dacă există sau nu Dumnezeu. Nu putem înțelege ceva bun, autentic, fără El. Toată înțelepciunea vine de sus nu din buzunarul hainei! De aceea întrebările retorice de felul ăsta, ca și acelea cu: Să mă fac monah sau să mă însor? Să postesc mai mult sau să nu postesc? Să fac sau să nu fac?, nu țin de iubire și nici de atenție, ci de neatenția la ce ne spune Dumnezeu în inima noastră aplecată în smerenie. Asta cu să ne împărtășim sau nu e ca întrebarea: să mor sau să mai fac umbră pământului? Credincioșii serioși nu își pun astfel de întrebări. Credincioșii serioși sunt oameni ai acțiunii, ai faptelor. Dacă simt mișcarea harului în ei și îi îndeamnă la ceva bun, atunci îl fac cu mărire de inimă. Adică vezi că omul moare lângă tine și tu te mai întrebi dacă e bine sau nu să îl ajuți? Te vezi ignorant, păcătos, cu lipsuri majore în credința ta și te întrebi dacă e bine sau nu să te spovedești, să te împărtășești, să citești mult, să fii delicat? Să fim serioși: astea sunt întrebări de fată mare, care știe pe cine vrea, dar se face că nu înțelege. Iubirea pentru Hristos se manifestă în toate și dacă există ea este dorință de Hristos, dor după împărtășirea cu El, dor de icoana Lui, de cărțile despre El, de toți oamenii, de întreaga creație. Pe cei ce mă întreabă dacă e bine sau nu e bine să fie cu Hristos îi întreb: e mai bine să fiți cu dv. sau fără dv? Adică, cum?!, mă întreabă ei. Dacă credeți că sunteți întregi la minte și la simțuri fără Hristos, dacă credeți că puteți sta fără Hristos e semn că viața dv., ca oameni ai credinței, a devenit mult diluată. Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian Publicat în:

Cuvinte duhovniceşti

on at Comentarii (0) Tags: Cuvinte duhovniceşti

Ultimul nostru banner, de la BannerBreak
93

Aici [între timp a fost eliminat...din baza lor de date..pentru că era gratuit] Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

Icoanele Sfinților ortodocși ai Apusului
Linkul spre ele este acesta: http://www.odox.net/Icons-Western-Saints.htm Aici găsiți următoarele Sfinte Icoane ale Sfinților : St. Abdon the Martyr of Rome (+ 303) St. Adalbert, Apostle of Prussia in the 10th century St. Afra, Penitent and Martyr of Augsburg (+ c. 304) St. Aglais of Rome, whose life is connected with St. Boniface, m. St. Agnes, Virgin-Martyr of Rome (+ c. 304) St. Aidan of Lindisfarne, Apostle of N. England, with life scenes St. Alban, Protomartyr of Britain (+ c. 304) St. Alexandra, Martyr of Rome St. Alexis the Man of God, of Rome St. Alpinian, Priest of Castelsarassin St. Amandus the Bishop of Maastricht St. Ambrose of Milan (+ 397) St. Anastasia of Old Rome St. Anthony, Hermit-Monk of Froidemont (Liaroles) St. Anthony the Roman (12th c.), Abbot at Novgorod, Rus’ St. Apollinaris, Bishop of Ravenna (1st century) St. Arsenius the Great, of Old Rome & Scetis (+ c. 450) St. Augustine of Canterbury, Apostle of England (+ 604) St. Augustine of Africa, Bishop (+ 430)

94

St. Aurelia the Hermitess of Strasbourg St. Aventinus the Hermit St. Avitus of Clermont, Bishop (7th c.) St. Baisar, Martyr St. Barnabas, Apostle, Founder of the Church at Milan St. Bede the Venerable (+ 735) from an illuminated MS. St. Benedict of Nursia, Patriarch of Western Monks (+ ca. 547) St. Boniface, Martyr of Rome St. Boniface, Apostle of Germany (+754) St. Botulf, Abbot of Boston (+680) St. Brendan, Abbot, Founder of Clonfert, Navigator (+ 577) St. Brennock, Abbot of Braunton St. Brigid, Wonder-working Abbess of Ireland (5th c.) St. Cadfarch of Wales St. Caprasius of Agens St. Cassian, Bishop of Autun St. Cassian of Rome St. Cecilia of Rome, Virgin-Martyr St. Cedd, Bishop of London (+664) St. Chad, Bishop of Lichfield (7th c.) St. Charity, Virgin-Martyr of Rome (with Sophia, Faith, & Hope) St. Chrysanthus, Martyr of Rome St. Claudius, Bishop of Vienne in Dauphiny St. Clement, Pope and Martyr of Old Rome St. Clotilde, Queen & Nun of Paris St. Colman, Bishop of Lindisfarne (Holy Island) (+ 676) St. Colman of Oughaval (Oak Vale) St. Columba, or Columcille, Abbot of Iona (+597) St. Columban, Abbot of Bobbio (+ 615) St. Columcille (Columba) of Iona (+ 597) St. Comgall, Abbot of 8,000 Monks at Bangor (+ 603) St. Constantine, Emperor (with St. Helen) St. Crescens, Bishop & Martyr of Vienne, disciple of St. Paul St. Cuthbert of Lindisfarne, Bishop, Wonderworker (+ 687) St. Cyprian, Hieromartyr of Carthage (+ 258) St. Cyriacus or Quiricus, Martyr St. David of Wales, Bishop, Foe of Pelagianism (5-6th c.) St. Daria, Martyr of Old Rome St. Dionysius, Bishop of Vienne in Dauphiné St. Dodolin, Bishop of Vienne in Dauphiné St. Dominica, holy Martyr of Campania, Italy (ca. +303) St. Domnolus, Bishop of LeMans St. Donald of Ogilvie, Confessor of Scotland (of the 9 daughters) St. Dunstan, Abp. of Canterbury (+ 988) St. Dymphna, Virgin-Martyr, Patroness of Mental Illness St. Eanswitha of Folkestone, Royal Abbess (+ 640) St. Edmund, King of East Anglia, Martyr (+ 870) St. Edward, King of England, Passion-Bearer (+ 979) St. Egbert, Archbishop of York St. Eilian

95

St. Emma the Foundress of Gurk (+ 1045) St. Ethelbert, English King at Canterbury (+ 616) St. Etheldreda, Royal Abbess of Ely (+ 679) St. Ethelhard, Archbishop of Canterbury (+805) St. Etherius, Bishop of Auxerre St. Eugenia, Martyr of Rome (+ c. 257) St. Faith, Virgin Martyr (with Sophia, Hope, Charity) St. Faith, Virgin-Martyr of Agens in Gaul St. Felicitas, Martyr of Carthage (3rd c.) St. Felix, Apostle of East Anglia St. Finan, Bishop of Lindisfarne, successor of St. Aidan (+ 661) St. Florentius, Bishop & Martyr of Vienne in Dauphiné St. Florentina, Abbess of Cartagena, sister of St. Leander St. Frederick, Bishop of Utrecht (+ c. 879) St. Fursey of Burgh Castle (+ ca. 648) St. Galactorius, Bishop of Lescar, martyr St. Gall, Apostle of Switzerland (+ 635) St. Gaudericus, Confessor of Christ in Languedoc St. Genevieve, Eldress and Wonderworker (+ 500) St. Geoffrey, Abbot of Wearmouth / Jarrow (+ 716) St. George, Martyr of Palestine, Patron of England (d. 303) St. Germanus, Bishop of Auxerre St. Germanus, Bishop of Paris St. Gratus, Bishop of Oloron St. Gregory the Great, Pope, Apostle of England (+ 604) St. Gundleus, Welsh King and Penitent (6th c.) St. Gwrnerth of Bardsey, Monk (6th c.) St. Helen, Empress (with St. Constantine) (+ c. 330) St. Hermagoras, Bishop in Aquileia, 1st c. St. Hermenegild, Royal Martyr of Spain (+ 586) St. Hilarion, Patron of Our Monastery (+ c. 370) St. Hilary, Bishop of Poitiers (+367) St. Hilda, Abbess of Whitby (7th c.) St. Hope, Virgin-Martyr (with Sophia, Faith, & Charity) St. Hubert, Bishop of Liège (+ 727) St. Ignatius, Bishop of Antioch, Martyr of Old Rome St. Irenaeus, Bishop of Lyons (2nd-3rd c.) St. Ita, Abbess of Killeedy (+ c. 570) St. James the Apostle, of Compostela St. Jeffrey — see St. Geoffrey St. Jerome of Bethlehem, Priest, Abbot (early 5th c.) St. John the Evangelist (1st c.), illuminated MS. St. John of Beverley, Metropolitan of York (+ 721) St. Joseph of Arimathea / Glastonbury (1st c.) St. Julia, Virgin Martyr of Carthage (5th c.) St. Justin of Rome, the Philosopher, Martyr (+ c. 165) St. Justus of Alcala, Child-Martyr (+ c. 304) St. Kenneth, Abbot of Kilkenny St. Kevin, Abbot of Glendalough (+ c. 618) St. Laurence, Great-Martyr, Archdeacon of Rome (+ 258)

96

St. Leander, Bishop of Seville, Spain–Apostle of the Visigoths St. Leo, the Great, Pope of Old Rome in the 5th c. St. Leonard, Abbot of Noblac, Limoges (+ 559) St. Louis, that is, Luis, Martyr of Córdova in Spain (+ 855) St. Llewellyn of Bardsey, Monk (6th c.) St. Macarius the Roman St. Mamertus of Vienne, Bishop (5th c.) St. Martha, sister of St. Lazarus, co-apostle of S. Gaul St. Martial of Limoges, Apostle and Martyr (3rd c.) St. Martin, Bishop of Tours, Wonderworker (+ 397) St. Martin, Bishop of Vienne in Dauphiné St. Mary Magdalene, co-apostle of Southern Gaul St. Matthew the Evangelist (Western fresco) St. Maurice the Martyr of Agaunum (+ 286) St. Maximus the Bishop of Turin, Italy St. Melangell, Abbess in Wales St. Melanie of Rome, Martyr St. Michael Archangel (fresco, San Pietro al Monte) St. Mildred, Abbess of Minster in Thanet St. Monica, mother of St. Augustine of Africa St. Natalina, Virgin-Martyr of Pamiers St. Nectan, Martyr of Hartland in Devonshire (6th c.) St. Noë Emerging from the Ark (Western Mosaic-Icon) St. Odilia the Abbess of Hohenburg St. Odo the Abbot of Cluny (10th c.) St. Oengus the Culdee St. Onesimus, Bishop of Ephesus, Martyr of Rome (1st c.) St. Orentius, Bishop of Auch (+ 439) St. Oswin, King of Deira (Northumbria), Martyr (+ 651) St. Owen, Holy Hierarch of Wales St. Palmatius, Martyr of Trier St. Pastor, Martyr of Alcala (+ c. 304) St. Patrick, Apostle of Ireland (+ c. 461) St. Paul, Holy Apostle - early Western iconography St. Perpetua, Martyr of Carthage (3rd c.) St. Peter - Chief Saint of England (a Western representation) St. Peter the Deacon of Rome (+ 605) St. Quiricus Martyr — see St. Cyriacus St. Radegunda, Abbess of Poitiers St. Richard, Royal Pilgrim of Wessex (8th c.) St. Richarius, Abbot, Hermit, Founder of Celles (+ c. 645) St. Rigobert, Archbishop of Rheims (+ 745) St. Robert, Abbot of Blois St. Romuald, Abbot-Founder of Camaldoli (+ 1027) St. Sanctus, Deacon & Martyr of Lyons St. Saturninus, Bishop and Martyr of Toulouse (+ 3rd c.) St. Scholastica, Abbess, sister of St. Benedict of Nursia St. Sebastian, Martyr of Rome St. Sennen, Martyr of Rome (+ c. 303) St. Servatus, Bishop of Maastricht

97

St. Sidonius Apollinaris, Bishop of Clermont (5th c.) St. Sigismund, King, Hermit, Healer, & Martyr of S.-Maurice St. Sigolena, Abbess of Troclar, Albi St. Sophia, Martyr of Old Rome (with her martyred daughters) St. Stephen, Protomartyr Archdeacon of Jerusalem (1st c.) St. Stephen, King and Enlightener of Hungary (10th-11th c.) St. Swithin, Bishop of Winchester (9th c.) St. Sylvester, Pope of Old Rome (+ 335) Synaxis of Saints of Albi Synaxis of Saints of Béarn & Pays Basolie St. Tatiana, Martyr of Rome St. Thyrsus the Martyr of Trier St. Trophimus the Apostle St. Tysilio of Wales (Monastic founder, + 640) St. Urith of Chittlehampton St. Ursicinus, Bishop of Ravenna St. Ursula, Virgin-Martyr of Cologne (Köln) St. Valentine, Bishop and Martyr of Terni St. Victor, Martyr of Marseilles (+ c. 287) St. Victoria of Rome, Virgin-Martyr St. Vincent of Agens, deacon & martyr (+ 300) St. Vincent of Lérins, priest-monk, church writer (+ c. 445) St. Vincent, Deacon and Martyr of Zaragoza, Spain St. Vitus of Sicily, Youth-Martyr St. Walstan the Generous, of Taverham St. Wenceslaus, Prince at Praha in Bohemia St. Willibrord, Apostle of Frisia St. Winifred, Virgin-Martyr of Wales (+ c. 650) St. Xenia, Martyr of Rome St. Zoticus, Feeder of the Poor (+350) Pr. Dorin [între timp, acest sait, s-a desfiinţat] Publicat în:

Ştiri

on at Tags: Ştiri

98

A doua rugăciune a canonului împărtășirii

Rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur, a doua rugăciune din canonul împărtășirii, e profund scripturală. Ea debutează cu un strigăt de dragoste către Domnul și Dumnezeul meu; expresie regăsibilă în Ps. 7, 3; 7, 6; 9, 32; 12, 4;17, 31 etc. dar și în contextul de la In. 20, 28, unde Sfântul Toma se încredințează că Hristos cel înviat este Domnul, este Învățătorul lui și El este identic cu Dumnezeul lui. A doua rugăciune de pregătire este un strigăt al certitudinii către Domnul cel răstignit și înviat, către Cel care ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi ca Jertfă fără prihană (Rom. 4, 25; Gal. 1, 4; 2, 20; Efes. 5, 2; I Tim. 2, 6 etc.). Rugăciune și certitudine. Dacă nu avem certitudinea că Domnul este Dumnezeul nostru nu ne putem ruga cu sinceritate, cu încredințare. În fața Domnului și a Dumnezeului său, Sfântul Ioan adoptă poziția normală, autentică a omului credincios, poziția pe care ne-o dă conștiința noastră: ”nu sunt vrednic, nici în stare, să intri sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu și surpat și nu afli în mine loc potrivit ca să-Ți pleci capul”. Găsim aici două exprimări scripturale distincte, din care Sfântul Ioan, un arhicunoscător al Scripturii a dat o formulă sintetică, și anume starea sufletească a lui Petru înaintea Domnului, după ce a prins în mod minunat pește și cuvintele Domnului, cum că El nu are unde să Își plece capul. Avem înbinate aici Lc 5,8 și Mt. 8, 20. Dar și cuvintele sutașului roman sunt amintite aici, pentru că acesta a spus: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea ( Mt. 8, 8). În fața Domnului se vine cu credință și cu mărturisire de sine. Nu sunt vrednic Doamne de Tine, spune Ioan și spunem și noi. Suntem ca niște case dărăpănate. Suntem inimi goale de har, de fapte bune, de acoperământul luminii. Avem acoperișul casei unde vrem să vii Tu stricat de patimi.

99

Ba, mai mult, spune aici Dumnezeiescul Ioan, că noi suntem niște temelii surpate, niște case intrate în pământ, improprii vizitării noastre de către Domnul și Dumnezeul nostru. În loc să fim palate ale Stăpânului suntem niște dărâmături de oameni, niște sălașe părăginite. Se presupunea că noi trebuie să fim paturi ale Stăpânului, unde Hristos să Se odihnească în inima și în ființa noastră. Nu degeaba spune Pavel că noi suntem temple. Ale cui? Ale Duhului ( I Cor. 6, 19). Și acolo unde este Duhul e și Hristos și e și Tatăl. Însă noi venim la Hristos cu conștiința că suntem temple dărâmate și nu strălucite. Cum numește aici Ioan întruparea Domnului? O numește: plecare din înălțimea slavei Sale către noi. Cunoaștem dumnezeieștile noastre cântări ortodoxe unde Hristos, Cel Unul din Treime, e cântat ca Cel ce a venit la noi, dar de Tatăl și de Duhul nu S-a despărțit. Se înțelege: după ființa Sa. Acest a pleca de aici nu are sensul de a părăsi cerul pentru pământ, ci de a Se apleca, a Se coborî, a veni la noi fără ca asta să însemne mutare din loc a Sa după dumnezeirea cea nemutată, pentru că, așa cum spune rugăciunea de dimineață, la Dumnezeu nu este mutare sau umbră de schimbare; adică nicio schimbare. Deși a venit la noi și S-a făcut om ca noi, afară de păcat ( cum nu uită niciodată Părinții să adauge), El a rămas nescindat, nedespărțit după ființă de Tatăl și de Duhul. Binecunoscutul loc chenotic de la Filip. 2, 6-11, ne proprune pe a Se deșerta de Sine pentru a vorbi despre întrupare. Și acolo, cât și aici, aplecarea sau deșertarea Lui de slavă, acoperirea slavei Sale în venirea Lui la noi, încât arăta numai cât vroia din dumnezeirea Sa, e văzută de Sfântul Ioan ca o aplecare continuă la noi, la fiecare dintre noi, pentru a Se uni cu noi fără a Se despărți de Tatăl și de Duhul. Pe Cel care a venit la noi și S-a făcut om, pe Acela Îl rugăm să vină și acum și să vieze întru noi. În acest context: ”pleacă-Te și acum spre smerenia mea”; prin smerenie se desemnează, credem noi, întreaga noastră alcătuire omenească personală în raport cu Dumnezeu, nu numai starea noastră interioară vizavi de El. În comparație cu mărirea Lui smerenia noastră, puținătatea ființei noastre este de-a dreptul incomparabil de mică. În fața Domnului și a Dumnezeului nostru întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră, noi suntem o smerenie infinită, ființe umile, plecate Lui. Însă întru smerenia noastră, în recunoașterea de sine pe care o avem chemăm să vină măreția slavei Lui, Îl vrem pe Stăpânul. Împărtășirea de El, cu El înseamnă a fi în noi cu El. 100

Și de aici încolo Sfântul Ioan începe o serie de comparații prin care vrea să Îl atragă pe Stăpânul și rugăminți pline de dor prin care să Îl convingă ( iubirea care vrea să convingă) că poate fi un locaș al Stăpânului. Și Îi spune Stăpânului, că El, Care a venit pe lume în peșteră, într-o peșteră, și aici S-a născut ca om și a fost înfășat și culcat, adică în ieslea animalelor, poate să vină și în ieslea sufletului său și în întinatul său trup ca să le umple de lumină. Smerenie, conștiință a sufletului și a trupului pline de păcate. După pasajul nativității (Lc. 2, 6-7), urmează paralelismul dintre cina cu păcătoșii în casa lui Simon leprosul ( Mt. 26, 6; Mc. 14, 3) și intrarea în noi, cei leproși și păcătoși. Cum leproșii erau necurații Legii ( Lev. 13, 14) și de ei nu se apropiau cei fără această boală, intrarea Domnului la Simon arată multă condescendență, mai ales că e vorba și de oameni păcătoși, nu numai bolnavi. Însă acolo unde e păcat e și boală, pentru că boala e urmarea păcatului de cele mai multe ori. Casa sufletului nostru e casa unui om plin de lepră. Și când vine Stăpânul, El ne vindecă de boala leprei și ne face albi ca zăpada ( Is. 1, 18). Alte două paralelisme: atingerea de Domnul a desfrânatei și sărutarea de către ea a picioarelor Domnului (Lc. 7, 37-38) și atingerea noastră de Stăpânul și împărtășirea cu El, împărtășire ce e considerată ca un sărut dat Domnului de întreaga noastră ființă. Domnul nu îndepărtează pe desfrânată, care e ca și mine, și se atinge de Domnul și nici nu se cârbește de săruturile gurii ei. Ea îi sărută picioarele, pentru că ” plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir”, cum spune Luca 7, 38. În concluzie, dacă Tu, Doamne, Te-ai născut pentru noi în peșteră și în iesle, ai stat cu păcătoșii și leproșii la masă, dacă Te-ai lăsat atins și sărutat de femei desfrânate, toate din mare iubire pentru noi, ca să mântuiești pe omul cel pierdut prin păcat, atunci Tu ai venit și vii și pentru mine, și Te rog să vii și în mine, ca să mă mântuiesc și eu. Aceasta e concluzia. Avem un început al rugăciunii cu mărturisirea dumnezeirii și a omenității lui Hristos, continuat apoi de mărturisirea întrupării și a milostivirii Domnului, chemarea Lui, înduplecare Lui cu dragoste să vină la noi, prin mărturisirea iubirii Sale în tandem cu păcatele noastre cele multe, după care urmează rolul pe care Îl are împărtășirea cu Hristos euharistic pentru ființa noastră. Ioan numește Trupul și Sângele Domnului cărbune, parafrazând vedenia Sfântului Isaia din Is. 6,6. Acest cărbune, pe 101

care Is. 6, 6 îl prevestea, e urmat la Isaia de versetul care a devenit cutumă în Liturghia lui Ioan, după împărtășirea preoților și anume: ”Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți” ( Is. 6, 7). Cărbunele aprins-Hristos, cărbunele-Hristos plin de Duhul e Cel care ne sfințește și ne luminează, ne însănătoșește trupul și sufletul, ne ușurează de povara păcatelor noastre, ne ferește ”de toată lucrarea diavolească”, ne strică obiceiurile rele, ne omoară patimile, ne dă putere să împlinim poruncile Sale și ne umple și de mai mult har, pentru a lucra poruncile care ne fac moștenitorii Împărăției Sale. Toate acestea sunt urmările reale ale împărtășirii și trebuie să se regăsească în ființa noastră; să fim conștienți de ele. Sfințenia, umplerea noastră de har, curăția ființei noastre, ușurarea noastră de păcate, mutarea din noi a patimilor, ferirea noastră de demoni și harul spre împlinirirea poruncilor sunt evidențe în ființa noastră și nu figuri de stil. Dacă nu se văd în noi înseamnă că nu ne-am împărășit cum trebuie; nu cu toată inima. Ioan Îi spune Domnului că nu e un nepăsător, un leneș. Nu vine la Domnul ca un leneș. El vine la Domnul încrezându-se deplin în bunătatea Sa și nedorind să fie stăpânit cumva de lupul cel înțelegător, de Satana, dacă stă mai mult timp fără El. El vine la Cel singur Sfânt, la Stăpânul vieții sale și dorește să se unească cu El, pentru ca să îi sfințească întregul trup și întregul suflet, să îl înnoiască și să înrădăcineze în el frica de a nu Îl supăra cu viața lui. Ioan vrea frica de Domnul adânc înrădăcinată în ființa lui, acea frică plină de dragoste, de atenție, pentru a nu strica cumva relația de iubire dintre el și Stăpânul, alături de sfințenia lui Hristos, pe care și-o dorește neștearsă din el de patimi. Vrea ca sfințenia Lui, curăția Lui să fie în el, să îl stăpânească. Ioan Îl roagă pe Domnul să îi ajute, să îl folosească pe deplin prin venirea Lui în el, îndreptând viața lui în pacea Duhului, pentru ca să fie moștenitorul de-a dreapta ( Mt. 25, 34), cu Sfinții, în Împărăția Sa. Dar mântuirea nu o consideră primită prin viața sa cuvioasă, ci ”pentru rugăciunile și mijlocirile Prea Curatei Maicii Tale și ale sjujitorilor Tăi celor fără de trup, ale preacuratelor Puteri și pentru ale tuturor Sfinților, care din veac Ți-au bineplăcut Ție”. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

102

Comentarii teologice

on at Tags: Comentarii teologice

*

Legiferarea prostituției nu schimbă definiția viciului

Salutăm poziția domnului profesor George Pruteanu de pe blogul domniei sale cât și poziționarea plină de demnitate și de adevăr pe care a avut-o în această seară, vizavi de acest subiect, la TVR1. Alături de articolul de aici indicăm și articolul din Cotidianul , semnat de Georgeta Ghidovăț și Alexandra Olivotto, unde faptele statistice sunt prezentate nepărtinitor. Sexul pe bani este un apanaj al vieții desfrânate și întreține libertinajul. Știm cu toții acest fapt. Legalizarea prostituției înseamnă venituri mari la bugetul statului, o nouă industrie pe piața muncii, o dublare a numărului celor care se vor prostitua legal sau ilegal, cât și o îmbolnăvire crescândă a vieții morale a societății. Dacă statul devine codoșul suprem, femeia este ștampilată legal ca o marfă vandabilă iar clientul nu mai e un om nestăpânit sexual, ci un plătitor de impozite, mirajul sexual al tinerilor va fi în creștere iar, de ce nu, opțiunea spre sexualitatea tarifată va crește în detrimentul școlii și al culturalizării. Legalizarea prostituției, ca și certificarea căsătoriilor homosexuale, ambele mizând pe o deturnare fățișă a sensului toleranței, sunt legi care ni se vor impune cu forța, chiar dacă noi vom căuta să diminuăm impactul lor la nivel constituțional. Transformările vieții românești în urma acestei decăderi imense la nivel interior vor fi nebănuite. Gradul de tulburare interioară a individului va fi năucitor, atâta timp cât sexualitatea va putea fi cumpărată pe bani aidoma cu pâinea sau cu varza iar sexualitatea va fi considerată numai o dispoziție somatică care aduce plăcere.

103

Familia, viața duhovnicească, bunul simț, copiii, tradițiile noastre ortodoxe și românești vor fi atacate din plin de aceste flageluri instituționalizate, atâta timp cât trupul, iubirea, relațiile dintre oameni vor fi denaturate de o tot mai vădită coloratură sexuală și sexistă mai ales. Este evidentă denaturarea relațiilor dintre noi de când pornografia s-a înrădăcinat în mințile noastre. Peste tot vedem insinuări, dorințe nestăpânite, gesturi necontrolate, ca și când omul ar fi ghidat numai de sex și singură sexualitatea ar fi cea care ne unește. Când vom vedea lupanarele unele lângă altele și pe copiii noștri niște oameni debusolați, neîmpliniți, care nu mai sunt în stare să își întemeieze o familie sau să o continue decât câțiva ani, ne vom da seama fiecare ce rol distructiv au aceste legi care ne civilizează. Legile care vor să legalizeze prostituția sau relațiile gay sunt numai niște eufemisme ieftine ale birocratizării viciului. Statul va câștiga bani, noi vom pierde la capitolul sănătății familiei și a societății, al sănătății morale, și vom lăsa în urmă generații de oameni care ne vor plăti polițele propriilor noastre vieți devastate de imoralitate. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

Opinii

on at Comentarii (1) Tags: Opinii

*

104

Timpul e o sabie goală

Timpul e o sabie goală scoasă din teacă și căreia îi simți fierul rece pe gât. Cu cât aleargă mai repede, cu atât se oprește. Timpul care ne jupoaie de lacrimi care ne smulge inimile atât de repede și de sfâșietor încât nu mai are timp să ne doară. Timpul acesta pe care îl depășești privindu-l, pe care îl fixezi în ochi și niciodată nu îl iei cu tine mai departe. Fiindcă nu vrei să te desparți de nimic, de aceea nu îți mai amintești nimic și în fiecare zi ești cu totul nou. Tot trecutul e un absent prezent și tot prezentul e și mai prezent, în care prezența lui Dumnezeu e totul. Când vezi cum zboară vremea înțelegi că și tu ești o absență dacă n-ar fi mâna lui Dumnezeu să te treacă prin apele timpului la limanul nedestrămării. Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş Publicat în:

Poezie şi proză scurtă

105

on at Comentarii (0) Tags: Poezie şi proză scurtă

*

Presupuneri decodificate

Se presupune că scriitorul are atuul experienței pe care o descrie; al experiențelor multiple. Ca să fii cititor bun se presupune că trebuie să ai aceleași experiențe ca și autorul cărții sau că ești într-un anume grad congenial în experiență cu acela. Cărțile se consumă într-un timp definit sau nu, într-un grad de interioritate mai mic sau mai mare, uiți personajele și păzești în inima ta esențialul. Care esențial? Esențialul autorului cărții sau esențialul căutărilor tale? Am avut de multe ori senzația că filele pe care le citesc mă descoperă sau că toate cărțile pe care le-am citit mi-au relatat ceva foarte important din mine, părți de interioritate pe care le intuiam dar la care nu puteam să ajung fără contactul direct cu experiența acelor cărți. Cu alte cuvinte am citit cărți pentru ca să mă descopăr sau pentru ca să instaurez în mine, să inițiez sentimente și stări de spirit, acțiuni care nu îmi erau proprii dar care mi-au devenit atât de mult proprii încât cred că le știam dintotdeauna sau că le actualizam în mine dintotdeauna. Cărțile, textele scrise ne personalizează. Ne fac să ne intuim temerile și bucuriile, incertitudinile și angoasele, lucrurile perplexante din noi și reîntoarcerea, mereu proaspătă, a experiențelor noastre de viață la nivelul conștientizării personale. Am auzit pe cineva că nu trebuia să citească anumite cărți sau că anumite cărți sunt necitibile din fașă. Mi-am adus aminte de o sincopă din viața mea, în care nu am putut să trec peste o carte, peste sentimentul că nu pot citi acea carte, zile întregi. M-am rugat ca să o pot citi. Teama de a citi acea carte era una demonică. Și mi-am dat

106

seama de acest lucru când am reușit să o citesc și citirea ei m-a învățat lucruri esențiale. De atunci mi-am dat seama că acea carte pe care nu o pot citi este o carte care îmi folosește, chiar dacă ea este o carte grea, o carte care mă determină să mă schimb profund. Cărțile pe care nu le putem citi sunt cărțile care ating fibre adânci din noi și sunt adevărate execuții, puneri la zid, clipele prin care trecem citindule. Dacă avem sentimentul că ceea ce o carte conține este o irealitate, de ce o taxăm ca pe o narațiune autentică? De multe ori citim cărți cu narațiuni fictive care par extrem de reale și au părți de realitate în ele și constatăm că noi am fi putut trece printr-o astfel de experiență, chiar dacă ea este incredibilă pentru noi la momentul actual. Ficționalul nu este o problemă pentru noi, pentru că citim o carte având sentimentul că autorul nu poate să inventeze ceva care nu are o tangență anume cu realitatea. Citim ficționalul ca o realitate desfigurată, ceea ce și este. Însă, atâta timp cât ficționalul are o urmă de intimitate cu noi el intră în viața noastră ca o realitate personală paralelă cu realitatea, ca și visul sau halucinația. Te trezești dintr-un vis cu o profundă stare de realitate, însă ea este una ficțională. Sau ai un miraj ori o halucinație, te lovești la cap și funcția gândirii și a memoriei este afectată, și în această stare începi să intri în lumea ficționalului personal sau a rupturii cu realitatea, pe care o trăiești ca pe o realitate, ca pe însăși realitatea. Însă realitatea presupune integritate mintală, presupune o racordare stabilă la norme comune și capacitatea de a face conexiuni ultrarapide în cele trei secțiuni ale vieții tale temporale. Când rămâi în trecut sau ești scufundat numai în prezent sau trăiești numai futuristic, în domeniul planurilor de viitor și nu poți să treci rapid în cele trei planuri ale existenție tale atunci irealitatea devine nu numai o problemă de citire ci și una de viață. Dacă ați scris vreodată un roman puteți să garantați ceea ce spun acum. Atunci când construiești personajele sau cadrele pe care le descrii automat trebuie să fii acolo , într-un timp ficțional în mod angajat și să trăiești cu ele un fel de a fi extrem de veridic pentru tine și pentru ele. Ca să poți să creionezi un caracter uman trebuie să presupui o relație între tine și el. Ca să îl faci să gândească trebuie să te dedublezi: trebuie să vorbești în mintea ta și cu gândul tău și cu gândul și personalitatea lui cu care l-ai înzestrat. E corect: nu mulți reușesc să treacă în această idealitate fără urmări. Când îți trăiești și viețile personajelor tale și pe a ta există riscul să nu mai știi cine ești tu sau dacă tu ești unitar în personalitate sau dacă

107

nu cumva ai personalități multiple. La fel se întâmplă și cu actorii, cu regizorii, cu oamenii care trebuie să intre în rol pe deplin. Dacă nu ați avut parte de această experiență, una asemănătoare ți-o dă învățarea unei limbi străine. Începi să vezi, că pe măsură ce îți însușești cuvinte, începi să gândești în limba pe care o înveți și nu mai știi cui aparții, cărui popor, căror popoare, dacă știi mai multe. Depersonalizarea, ca și ficționalizarea sentimentelor și a trăirilor proprii sau trecerea lor într-un grad de generalitate mai mic sau mai mare creează problema lui cine sunt eu? Am avut experiența de a întâlni oameni care au intrat în irealitate cu totul, pierzându-și mințile, pe măsură ce s-au rugat mult, au citit mult sau, s-au pus în situații de viață care i-au debranșat de la realitate. Însă această rămânere în irealitate s-a produs din cauza unei căutări orgolioase a cunoașterii, a experienței unice, a stranietății experienței. Fără doar și poate, cunoașteți istoriile personale ale unor mari gânditori și ați auzit că unii și-au sfârșit munca lor de creație în teritoriul nebuniei. În multe dintre cazuri nu e de fapt vorba de nebunie în stadiu clinic, acela în care creierul este afectat grav la nivel material, ci mai degrabă de o intrare în spațiul monstruos al propriilor patimi și obsesii, din care nu au mai putut să iasă, datorită necredinței lor și a necăutării harului lui Dumnezeu. Cele mai mari ratări în domeniul cunoașterii nu vin de la multa cunoaștere, ci de la o cunoaștere luciferizantă, care ne transformă în monștri sau mai bine-zis în paiațele propriilor noastre obsesii. Toți cei care și-au sfințit viața au trecut prin tărâmul negru al introspecției, prin lupta interioară cu propriile lor patimi și au ajuns în interiorul ființei lor, acolo unde există harul Botezului și au văzut lumina lui Dumnezeu. Viețile Sfinților au în ele însele acest colosal drum spre cunoașterea de sine și spre cunoașterea lui Dumnezeu prin vedere și experiere directă a slavei dumnezeiești. Drumul spre adevărata experiență duhovnicească trece prin iadul din noi și numai dacă ajungem dincolo, la mal, reușim. Din punctul nostru de vedere, cred că un om duhovnicesc, care e atent la gândurile care îi vin în inimă și vede prin har demonismul interior al ființei lui, nu face altceva decât să ceeze un continuu roman al luptei cu sine și cu demonii. Umplerea noastră de har prin rugăciune și contemplație se produce numai dacă mergem cu curaj mai departe, dacă trecem prin vadul iadului din noi și ajungem la pacea lui Dumnezeu, la starea de a simți cum Dumnezeu locuiește și Se odihnește în noi. Vă este cunoscut apocriful următor: ”Nu mai citi mult, pentru ca să nu înnebunești ca Eminescu”?. El apare în gura celor care își motivează lenea prin ce s-ar putea întâmpla rău cu ei. Patimile se bazează pe irealitare, pe faptul că ceea ce e bine, e ceea ce ne place nouă. Când ceva intră în coliziune cu patimile noastre, dacă suntem neonești cu 108

noi, reacționăm imediat și le apărăm. De ce ne apărăm irealitatea, dorințele nefirești, neconforme cu firea noastră? De ce citim povești cu aerul că ele ar putea fi și adevărate? Pentru că poveștile sunt patimi bine literaturizate, generalizate, sublimate. Când psihanaliza vorbește de sublimare nu spune altceva decât că nefirescul este adus la rangul de artă în ființa noastră. Și nefirescul irealității noastre, acest microb care a început să mimeze propriile noastre funcții vitale are nevoie de ficțiune ca să își continue perioada de incubație. Să nu mai citim cărți? Să nu mai gândim, pentru că gândirea, reflecția ne produce schizoidie? Să nu ne mai implicăm în nimic serios pentru ca să nu ne doară capul? Dimpotrivă, paseismul în domeniul gândirii înseamnă trăirea din plin a irealității care vociferează, perorează în noi și noi o considerăm propria noastră gândire. Însă adevărata noastră gândire vine tocmai după ce ai trecut prin posibilitatea de a înnebuni de atâta durere și singurătate și când ieși la lumina harului. Pacea inimii cunoaște nebunia și singurătatea; o cunoaște ca pe un fragment de viață din trecut. Nimeni nu poate să ajungă intim cu Dumnezeu dacă nu și-a pus toate întrebările, dacă nu a experiat toate căile, dacă nu a molfăit încet, pe îndelete, ore întregi, sensurile vieții adevărate, pline de har. Merită?! Dacă nu vrei să devii om ceresc, nu merită. E mai bine să fii ignorant, prost crescut, agramat, malefic. Dar dacă vrei să te umpli de lumina lui Dumnezeu nu se poate fără răstignire, fără trecere pe drumul dintre sănătate și nebunie, dintre realitate și irealitate, dintre tot și nimic. Dacă pentru o mare afacere trebuie să riști totul pentru ca să căștigi totul, pentru viața duhovnicească și pentru vederea lui Dumnezeu trebuie să riști mai mult decât totul, pentru ca să ajungi la concluzia că abia ai început să faci față, 1%, exigențelor iubirii lui Dumnezeu. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

Reflecţii

on at Comentarii (0) Tags: Reflecţii

Jurnalul, ca arheologie a vieții tale
109

Când eram scriitor postmodern, Jurnalul avea funcție culturală. Era o hartă a evoluției mele zilnice ca artist. Când arta a intrat în umbră, pentru a mă dedica cu totul vieții duhovnicești și liturgice, atunci nu am mai putut să continui filele fostului Jurnal cu filele noului Jurnal. Filele noului Jurnal sunt file ale noii mele vieți, ale vieții de pocăință, ale vieții conștiente de detaliile inimii. Nu mai pot să împreun zilele vechi cu zilele noi deși sunt tot zilele mele. De ce oare? Pentru că adâncimile mele sunt altele acum, fără ocolișuri, fără țineri de minte, fără orgolii. Orgoliul și o continuă devorare a trăirilor tale sunt apanajul artei. Viața duhovnicească îți cere cutezanța de a te recunoaște orb, gol, neștiutor, prost, fără nicio faptă bună, ca o cârpă lepădată în fața Lui. Viața pocăinței este o deșertare totală de sine. Și până nu faci asta te simți pe jumătate creștin, pe jumătate om. Când scrii un gând, nu te uiți la cuvinte. Cei care se uită la cuvinte au gânduri puține, sporadice. Când ai trăiri gândurile curg ca un torent și nu mai știi pe care să le scrii și pe care să le prinzi sub taste. Scrii pagini după pagini, sute de pagini într-un an, mii de pagini…Toată avalanșa aceasta de cuvine, când vrei să o revezi, este zdrobitoare. Sunt eu aici sau o mie de personaje? Eu cel din ianuarie nu semăn cu cel din decembrie, deși simt o continuitate subterană. Nu mă pot confunda, dar ceea ce citesc îmi dezvăluie noi cute ale vieții mele. Ce să fac cu toată această arhivă de date? Deși este mare, tot mică mi se pare. Deși am scris mii de pagini tot mi se pare că am scris puțin. La urma urmei tot cred că am scris puțin. Însă contează ceea ce a făcut din mine tot acest scris hrănitor, terapeutic. Mă gândesc uneori la faptul că prea multa oboseală a scrisului te face să uiți orice limbă pe care o știi, să te uiți pe tine, să uiți tot, să uiți până la urmă că ceea ce faci tu este scris, se numește scris, din dorința de a trece scrisul în viața ta, de a sta față în față cu propria ta experiență ca și când ar fi un prieten al tău. Când mă uit în paginile mele de Jurnal parcă stau de vorbă cu un prieten vechi, parcă depănăm amintiri, ne spunem cuvinte reamintite…și tot așa…Arheologia scrisului, deși își pierde sensul pentru tine, atunci când nu mai vrei sau nu mai poți să o recitești, 110

are rolul de a redeștepta noi vise în alții. Eu cred în cărțile care schimbă oameni. Eu însumi sunt un om înviat din morți de către cărți dar și de către oameni Sfinți. Arheologia vieții noastre e bună chiar și când am avea un singur cititor conștient de rolul ei. Dacă avem un cititor, un cititor la o sută de ani, la patru sute de ani…e de ajuns. Cuvintele sunt ca niște mânuși care îți țin de cald și când nu ai nevoie de ele dar și când ai mare nevoie. Mizez în continuare pe Jurnal, pe însemnări, chiar și în fugă, în grabă. Sunt sclipiri de inimă care se amprentează pe foaie și e bine că se petrece acest lucru. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

Reflecţii

on at Comentarii (0) Tags: Reflecţii

111

Doar un vers din Eminescu

„În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”. Este un vers din poemul „Călin (file din poveste)”, dar despre care Tudor Arghezi aprecia că este cel mai frumos și mai adânc din câte s-au scris în literatura română. Imaginea receptată aici este cea a lunii așezată ca o cloșcă peste vârtejul pe care îl face un izvor curgând repede, în mijlocul „pădurii de argint”. În urma lecturilor noastre, am înțeles că este o altă imagine paradigmatică pentru ideea eminesciană de geneză, dintre numeroasele de acest fel din opera sa, dintre care foarte multe implică prezența mediului acvatic și a izvoarelor în special, șopotinde în întunericul adânc al pădurii sau al codrului și sub reflexia lunii. Pentru a explica simbolurile eminesciene și a putea recepta această metaforă ca una a cosmogenezei, e nevoie să cunoaștem faptul că în literatura noastră veche (pe care Eminescu o frecventa des și o cunoștea foarte bine, întrucât s-a și inspirat foarte mult din ea), lumina lunii are valențele luminii dumnezeiești creatoare și iluminatoare a omului în noaptea păcatului. Lumina lunii este echivalată cu razele harului, care ne luminează mintea în întunericul lumii acesteia. Soarele și luna, atunci când apar în icoane sau în stemele Țărilor Române, simbolizează prezența harului dumnezeiesc pretutindeni în lume, transparența iubirii dumnezeiești prin frumusețea și măreția creației, prezența, în lumea creată de El, a Dumnezeului nostru care e Lumina lumii, privită și în icoana luminătorilor cerești pe care El i-a pus pe catapeteasma cerului („Iar catapeteasma lumii în adânc sau înnegrit…”, spune Eminescu în „Scrisoarea I”, într-un vers cu caracter eshatologic, de data aceasta). Pe scurt, la fel ca și soarele, luna este simbol al luminii dumnezeiești creatoare și călăuzitoare. De asemenea, ne amintim că Sfântul Vasile cel Mare aseamănă purtarea Sfântului Duh peste ape, din referatul Genezei, cu felul în care o cloșcă își acoperă cuibul său. Asemănarea cu cloșca nu este străină Scripturii Sfinte, întrucât însuși Hristos le spune, la un moment dat, iudeilor, că a vrut de multe ori să îi adune, să îi unească, așa cum își adună o cloșcă puii săi, dar ei n-au vrut.

112

Astfel încât, în versul eminescian, atât izvorul ca incubator al vieții, caracterizat prin puritate și transparență, cât și luna care stă „în cuibar rotind de ape”, icoană a luminii dumnezeiești care dă viață, sunt simboluri profund creștine și ortodoxe. Arghezi, care nu era insensibil la sensurile mistice (care a avut și un stagiu la mănăstire în tinerețe), avea de ce să fie impresionat. Este un vers cu profunde reverberații creaționiste și o imagine a cărei frumusețe și suavitate secondează referatul biblic al Facerii, sugerând iubirea, delicatețea și atenția lui Dumnezeu, cu care Acesta a creat lumea. Psa. Drd. Gianina Picioruş Publicat în:

Eminescu şi Ortodoxia Literatura română din perspectivă ortodoxă

on at Comentarii (2) Tags: doar un vers din Eminescu, Eminescu şi Ortodoxia, Literatura română din perspectivă ortodoxă, Mihail Eminescu, psa. gianina picioruş, teologie pentru azi

113

Fiecare gând e dragoste…

Te oprești la fiecare gând, ca să îți amintești de mine… Merită, oare?! Tu crezi că da, pentru că de aceea m-ai crescut, de aceea mi-ai purtat pașii pe fiecare zi. Mă aștepți să vin ca pe un mare dar, ca pe o bucurie. Ce bucurie îți fac eu?! Tu îmi spui că sunt bucuria ta. Eu mă simt mic pe lângă bunătatea ta, pe lângă imensa ta dragoste pentru mine. Pe fiecare zi învăț că nu te merit, că nu te merit nici pe tine și nici pe bunicul meu, soțul tău, căruia astăzi i-am făcut pomenirea de trei ani. Nu știu ce înseamnă să fii văduv. Tu știi. Și mă înveți și pe mine ce înseamnă să stărui, să plâng ca să merg mai departe, să vreu să merg mai departe frumos. Viața ta e cel mai autentic poem, pe care nu știu să-l scriu ci doar să-l contemplu. Știu că privind la tine, văd un om care și-a sfințit viața prin plâns și prin dor. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

Poezie şi proză scurtă

on at Comentarii (0) Tags: Poezie şi proză scurtă

114

Icoane pe sticlă din Banat
Nicolae Săcară vă oferă un studiu de peste 60 de pagini despre icoanele pe sticlă din Banat. Îl găsiți în locația: http://www.infotim.ro/mbt/istorie/publicatii/icoanepesticla/icoanepesticla.pdf [între timp a dispărut acest sait publicitat de către noi] Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (1) Tags: Ştiri

115

Acatistele scrise sau diortosite de Fer. Ghelasie de la Frăsinei
Le puteţi găsi în locaţia: http://parintele-ghelasie.net/acatiste.html Cuprinsul cărţii pe care o găsiţi aici: Acatistul Sf. Diadoh al Foticeii ( fără indicarea datei de pomenire) Acatistul Sf. Nicodim Aghioritul ( 14 iulie) Acatistul Sf. Prunci uciși de Irod ( 29 decembrie) Acatistul Sf. Cuv. Visarion ( 6 iunie) Acatistul Sf. Grigorie Sinaitul ( 27 decembrie) Acatistul Sf. Prooroc Daniel ( 17 decembrie) Acatistul Sf. Macarie Egipteanul ( 19 ianurie) Acatistul Sf. Maxim Mărturisitorul ( 21 ianuarie și 13 august) Acatistul Sf. Simeon Noul Teolog (12 martie și 31 octombrie) Acatistul Sf. Teodor Studitul ( 11 noiembrie) Acatistul Sf. Fec. și Muc. Achilina ( 13 iunie) Pr. Dorin Publicat în:

Acatiste şi slujbe

on at Comentarii (0) Tags: Acatiste şi slujbe

116

Teologia slavei în slujba înmormântării
Când spunem Teologia slavei ne referim la orice amănunt teologic și experențial despre prezența harului sau a slavei dumnezeiești în viața noastră. Teologia slavei intersectează astfel triadologia, hristologia, pnevmatologia, sacramentologia, eclesiologia și eshatologia și le integrează în discuția despre mântuirea personală. Realitatea odihnei dumnezeiești, cerută pentru cel adormit este arhiprezentă în slujba înmormîntării, începând cu primele tropare de după rugăciunile începătoare (a se vedea Molitfelnic, ed. 2002, Ed. IBMBOR , p. 203 sqq.). Odihna cerută pentru cel adormit însă nu se referă la liniștea cavoului sau a pământului ci la odihna sufletului împreună cu sufletele Drepților și ale Sfinților lui Dumnezeu. A primi odihna lui Dumnezeu sau a se odihni cu Sfinții înseamnă a fi în lumina lui Dumnezeu, în slava lui Dumnezeu împreună cu Sfinții. Pentru că întreaga slujbă a înmormântării vizează fiecare creștin în parte ( noi comentăm slujba înmormântării mirenilor), de aici trebuie ca fiecare să tragă concluzia, că sfințenia și odihna cu Sfinții e cerută de la toți creștinii. Viața cea fericită (p. 203) e tot una cu acel ”loc luminat, …loc de verdeață, …loc de odihnă” (p. 204) al Raiului. Îmi aduc aminte de povestirea cu țiganul care moare ( un părinte mia relatat-o ca pe o istorisire reală), și la înmormântare vine întreaga comunitate a lor, cum e normal să fie. Ascultă rugăciunile, cântările înmormântării…și preotul ajunge la pasajul acesta al rugăciunii, unde se roagă ca sufletul celui adormit să ajungă ”în loc de verdeață”. Unul dintre ei însă, strigă către preot: ”Părinte, nu vă mai rugați să îl trimită Dumnezeu la verdeață, pentru că el a mâncat verdeață toată viața…”. În afara comicului situației, problema ridicată de nedumerirea omului în cauză este una fundamentală. Nu putem înțelege naturalist acest pasaj. Aici e vorba despre verdeața duhovnicească a Raiului și despre natura dumnezeiască de acolo, pe care unii Sfinți Părinți leau văzut în extazele lor. Și atât de punctuali au fost Părinții care au scris slujba înmormântării încât au inserat în ea elemente extatice, care pentru mulți nu au nicio noimă. De ce? Pentru că sunt relatări despre ce au văzut Sfinții în Rai sau în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru expresia :”de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea/suspinul” ( p. 204-205) a se vedea Is. 35, 10; 55, 11. Este 117

o expresie scripturală. În ecfonisul rugăciunii repetitive a înmormântării apare ideea că Hristos este învierea, viața și odihna celui adormit (p. 205), ca Unul care a înviat duhovnicește pe acesta prin credință și vedere, și îl va învia în ziua cea de apoi ca om deplin, duhovnicesc și ca Cel ce este viața și odihna lui veșnice. Toți cei trei termeni se regăsesc în Scriptură. A afla Izvorul vieții și ușa Raiului (p. 219) înseamnă a moșteni Împărăția. Tot moștenirea Împărăției lui Dumnezeu sau a odihnei Sale o indică și expresiile: viața cea neîmbătrânitoare și pururea veșnică ( Ibidem); dezlegarea datoriilor ( Ibidem); bunătățile cele veșnice ( p. 221); mântuire veșnică ( Ibidem) etc. Definiția liturgică a omului dată de Sfântul Teofan Imnograful: ”omul: făptură amestecată din smerenie și din mărire” ( p. 221). Fiind din trup și suflet zidit de Dumnezeu și după chipul Său, omul este ”chipul slavei” (p. 219) lui Dumnezeu, adică poartă amprenta frumuseții Sale, amprenta harului, a slavei lui Dumnezeu. Crearea ”dintru neființă” (Ibidem) a omului de către Dumnezeu, ca și binecunoscuta expresie a creației ex nihilo, din nimic, nu înseamnă că nimicul de aici este o esență, o entitate. Ci expresia vrea să spună că lumea și omul nu au existat mai înainte ca Dumnezeu să poruncească apariția lor. Ele au apărut din porunca lui Dumnezeu, la cuvântul și porunca lui Dumnezeu, fără să existe un precedent al lor. De aceea se spune că lumea și omul au fost create din nimic: pentru că ele nu au fost mai înainte ca să existe efectiv. Sfinții Mucenici apar la Sfântul Teofan ca mijlocitori ai mântuirii pentru cei ce se săvârșesc în credință, ca oameni ai credinței ( a se vedea ultimul tropar de jos, de pe p. 221). Relația celui adormit cu Domnul se înscrie în relația mântuirii. Domnul ne află și ne mântuiește (p. 222). Moartea nu este o scurgere în neființă a sufletului omenesc, nu e o pierdere în neant, ci mutare de aici, de la noi ( ”pe robul Tău acesta, mutat de la noi…, cf. Ibidem). Noi vorbim de adormiți, făcând din moarte somn, un somn de scurtă durată, pentru că așteptăm învierea morților și viața veacului ce va fi și mutare de aici la cele veșnice, fericite sau nefericite. Și Raiul cât și Iadul sunt veșnice. Când scriem pe coroane sau pe cavouri ”regrete eterne” scriem o inexactitate colosală. Regretele noastre pentru cel adormit nu pot fi eterne, pentru că el nu va sta în această stare a morții etern, ci e predestinat la viață și înviere. Vocația și ținta omului e învierea și viața, bucuria veșnică. Moartea este numai un pasaj, un somn, un timp scurt pe lângă veșnicie. Veșnicia și nu timpul este adevărata noastră odihnă.

118

Mutarea la Domnul e cerută să se facă ”acolo unde este locașul celor ce se veselesc și glasul curatei bucurii” (p. 223). Împărăția, văzută ca un singur locaș, e desemnată ca locul veseliei de Dumnezeu și al bucuriei nepătate de patimi. Pentru cel adormit cerem mărirea cea de negrăit a lui Dumnezeu, cf. Ibidem; adică trăirea în slava Sa, în locașul Împărăției Sale, împreună cu Sfinții. În cântarea a 5-a, în al doilea imn, Împărăția lui Dumnezeu este numită drept ”Împărăția darurilor” dumnezeiești (Ibidem). Dezlegarea de păcate care e cerută aici ne face moștenitori ai Împărăției. Singurul obstacol al nostru în fața intrării în Împărăției este păcatul personal, ceea ce am făcut noi rău. Dezlegarea de păcate, iertarea lor de către Dumnezeu înseamnă intrarea în slava Sa. Desfătarea Raiului (p. 224), limanul cel lin al lui Dumnezeu (Ibidem), scoaterea din stricăciune și mutarea la nestricăciune (Ibidem), odihna cu Sfinții (p. 225), ”sânurile lui Avraam” (p.227) etc., toate sunt expresii sinonime cu cea a Împărăției lui Dumnezeu. Privită din perspectiva Împărăției lui Dumnezeu, viața noastră este o viață tristă, trăită în locul răutății și al morții ( a se vedea: ”l-ai mutat din locul acesta al răutății și din umbra morții, Mântuitorule, așază-l unde strălucește lumina Ta”, p. 227). Strălucirea luminii lui Dumnezeu însă e bucuria și viața reală a omului. Deși omul trăiește în timp, exigențele lui Dumnezeu cu omul sunt acelea de a se curăți de patimi și de a vedea slava lui Dumnezeu încă fiind aici, adică de a-L vedea pe El așa cum este, cum e propriu Dumnezeu pentru Îngeri și Sfinți, adică: ca Cel ce locuiește în lumină neapropiată, cf. I Tim. 6, 16. Despre strălucirea lui Dumnezeu a se vedea Ps. 17, 14; 44, 5; 49, 2; 103, 2 etc. ”Strălucirea slavei Lui” este un fragment din Is. 2, 10. Expresia se regăsește și în Is. 2, 19; 2, 21. Știau sau nu știau Părinții Bisericii Scriptura? În rugăciunile Bisericii sunt fragmente mai mici sau mai mari din te miri ce colț al Scripturii, pentru care noi, cei de astăzi, trebuie să facem căutări asidue ca să le găsim. Is. 24, 23 vorbește de slava Lui care va străluci în Sion și Ierusalim. Slava Lui va străluci înaintea Ucenicilor Săi pe Tabor, va străluci pe fața lui Ștefan, se va ivi deodată lui Pavel, în drum spre Damasc… Dumnezeul nostru e Dumnezeul slavei, e Dumnezeu viu și nu mort! Cei adormiți nu sunt morți, ci sunt vii dacă sunt cu Domnul. Dacă aprofundați acest subiect veți avea surpriza să constatați, că peste tot în rugăciunile noastre avem elemente extatice, pnevmatologice, expresii ale vederii slavei lui Dumnezeu. Aceasta, ca indiciu sigur, că cei care au creat aceste rugăciuni erau oameni ai experienței extatice, care știau ce spun, pentru că avuseseră experiența vederii slavei lui Dumnezeu dar erau în același timp și

119

foarte buni cunoscători ai Scripturilor și ai Părinților care îi precedaseră. Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian. Publicat în:

Articole

on at Comentarii (0) Tags: Articole

120

Poftă de mâncare
Dacă nu mai știți ce să gătiți de post sau vreți să aflați o istorie a mâncărurilor și a preparatelor de tot felul apelați la http://www.gustos.ro/. Aveți aici zeci de feluri de mâncare autohtonă și de pe întreg mapamondul. Puteți primi trei cărți de bucate personalizate imediat și newslettere lunare prin email. Luna aceasta e luna salatelor. S-ar putea să vă facă cu ochiul vreo bunătate de aici… Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

121

Acatistul Cuviosului Părintelui nostru Paisie Aghioritul
Dupa obișnuitul început, se zic: CONDACELE SI ICOASELE Condacul 1: Să-l lăudăm toţi credincioşii într-un glas, pe cel trimis de Dumnezeu în aceste vremuri de cernere, spre mângâierea şi îndrumarea noastră, pe cel ce s-a nevoit în chip bineplăcut Stăpânului, arzând de dragoste pentru întreaga lume, pe Paisie mult minunatul, care inima şi-a pus pentru noi şi pentru mântuirea noastră, şi să-i cântăm cu mulţumire zicând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Icosul 1: Dumnezeu a rânduit ca să te naşti, Părinte, în binecuvântatul pământ al Capadociei, cel ce a odrăslit mulţime nenumărată de sfinţi. Cărora şi tu te-ai adăugat, întru deplină vrednicie, luminând alături de ei şi neobosit povăţuindu-ne spre pocăinţă. Pentru care te şi lăudăm, cu întreagă bucurie, aşa: Bucură-te, că te-ai făcut urmaş ales al tuturor sfinţilor capadocieni; Bucură-te, că acelora te-ai asemănat întru totul, ca un de-Dumnezeupurtător; Bucură-te, floare preafrumoasă şi mult înmiresmată, care ai răsărit spre luminarea noastră; Bucură-te, izvor de har dumnezeiesc, care răcoreşti lumea întreagă; Bucură-te, hrană preadulce care saturi sufletele cele înfometate de dreaptă învăţătură; Bucură-te, vasule care ai adunat toate neputinţele, scârbele şi durerile noastre; Bucură-te, stâlp de foc, care eşti reazem neclintit pentru cei ce vor să câştige mântuirea; Bucură-te, stea care luminezi pe cerul Bisericii, călăuzindu-ne spre veşnicele lăcaşuri; Bucură-te, că te-ai dovedit a fi o binecuvântare a lui Dumnezeu şi un semn al negrăitei Lui milostiviri; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 2-lea: Ales ai fost din pântecele maicii tale, Cuvioase, ca să te dăruieşti lui Dumnezeu cu totul şi astfel să ajungi vas ales al Lui, spre mântuirea şi povăţuirea tuturor celor ce au nădăjduit în tine. Pentru o 122

binecuvântare ca aceasta Îi cântăm cu toţii, Celui ce a lucrat prin tine minuni şi îndurări mari, cântarea: Aliluia! Icosul al 2-lea: Semnul harului lui Dumnezeu ce se odihnea asupra ta, Părinte, a fost botezul pe care l-ai primit din mâinile Sfântului lui Dumnezeu, Arsenie. Că acesta văzând cu duhul darurile tale cele multe, încă din fragedă pruncie te-a binecuvântat spre a-i fi lui urmaş şi a-i purta numele. Te fericim, aşadar, cu nevrednicie, zicând: Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul; Bucură-te, că el a proorocit cele ce aveau să fie cu tine; Bucură-te, că s-a bucurat duhul lui văzând aşa rod ales ieşind din turma cea păstorită de el; Bucură-te, că pentru aceasta ţi-a purtat de grijă neîncetat, câtă vreme a fost în viaţa aceasta pământească; Bucură-te, că nici după ce s-a mutat în cereştile locaşuri nu te-a lăsat, ci mai vârtos a mijlocit pentru tine; Bucură-te, că şi tu l-ai cinstit după cuviinţă, socotindu-l cu evlavie ca fiind Părintele tău în Hristos; Bucură-te, că te-ai ostenit fără zăbavă spre preaslăvirea lui, adunând mărturii despre viaţa sa cea minunată; Bucură-te, că Sfântul lui Dumnezeu te-a binecuvântat să descoperi moaştele lui cele slăvite, care s-au făcut pricină de nenumărate vindecări; Bucură-te, că trupul lui cel cinstit cu mare dragoste l-ai aşezat în obştea întemeiată de tine la Suroti; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 3-lea: După ce părinţii tăi au ajuns în pământul Koniţei, Cuvioase, mutându-se în Grecia din pricina prigoanei turcilor celor tirani, ai început a urca cu jertfelnicie pe scara dumnezeiască a desăvârşirii. Că încă din copilărie te-ai dovedit a fi o lumină pentru toţi cei din jur, care văzând darurile tale cele alese, slăveau pe Dumnezeu, zicând: Aliluia! Icosul al 3-lea: Povăţuit de pilda părinţilor tăi, te-ai nevoit de mic cu râvnă aprinsă spre dragostea lui Hristos, arătând fapte de om desăvârşit. Că urmând mamei tale celei binecuvântate, îndată ai început să posteşti cu asprime şi să te rogi neîncetat, pustnic fiind cu trăirea, însă copil cu vârsta. Minunându-ne noi de bărbăţia sufletului tău, îţi cântăm cu bucurie, aşa:

123

Bucură-te, că încă tânăr fiind, te-ai lepădat cu totul de poftele trecătoare ale acestei lumi; Bucură-te, că prin post desăvârşit ţi-ai păzit nestricată cununa fecioriei; Bucură-te, că vârsta nu te-a oprit a te deprinde cu rugăciunea neîncetată în singurătate; Bucură-te, că în loc să te desfeţi cu jocuri copilăreşti, te desfătai petrecând mereu cu Hristos şi cu sfinţii Săi; Bucură-te, că pentru aceasta fugeai de prietenia celor care te îndepărtau de la dragostea ta cea înflăcărată; Bucură-te, că nu doar în lucrurile din afară te-ai nevoit, ci şi sufletul ţi l-ai împodobit cu toată virtutea; Bucură-te, că ai urmat bunătăţii şi smereniei mamei tale celei binecuvântate; Bucură-te, că ea ţi-a fost nesmintită pildă de dragoste şi de jertfire deplină de sine; Bucură-te, că ne uimim cu toţii de vitejia cu care ai început a purta lupta cea bună; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 4-lea: În război fiind chemat pentru a-ţi apăra ţara de cei fără de Dumnezeu, Părinte, ai strălucit prin vitejia ta cea fără margini. Că întru totul lepădându-te de iubirea de sine, căutai mereu să fii acolo unde era primejdia mai mare, pentru a-i scăpa pe cei ce luptau împreună cu tine. Iar ei văzând aceasta, Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru aşa un sprijin, zicând cu toţii: Aliluia! Icosul al 4-lea: Ai folosit războiul, Cuvioase, ca prilej de sfinţire, că neîncetat ai sporit în dragoste mai presus de patimă, punându-ţi sufletul pentru prietenii tăi. Şi astfel ai câştigat cununi nepieritoare de la Cel ce se face răsplată însutită a toată jertfa, de la Hristos Dumnezeu. Aceasta înţelegând-o şi noi, ne grăbim a-ţi aduce, spre laudă, unele ca acestea: Bucură-te, că în luptă ai fost chip minunat de întreagă jertfire de sine; Bucură-te, că ţi-ai dispreţuit până la capăt viaţa aceasta pământească, câştigând-o astfel pe cea cerească; Bucură-te, că nu ai lepădat chipul evlaviei nici în vâltoarea cea cumplită a primejdiilor; Bucură-te, că prin mărimea ta de suflet te-ai făcut lumină spre sfinţire şi celor din jur; Bucură-te, că ajutai cu timp şi fără timp pe toţi cei ce se aflau în nevoi şi-n necazuri; Bucură-te, că ai biruit desăvârşit frica cea omenească înarmându-te

124

cu bărbăţie de fier; Bucură-te, că războindu-te împotriva duşmanilor ţării, în ascuns luptai şi împotriva vrăjmaşilor sufletului tău; Bucură-te, că deşi vroiai să mori tu în locul prietenilor tăi, Dumnezeu te-a păzit ca pe un preaiubit al Său; Bucură-te, că şi nouă ne arăţi, prin tăria cea minunată a sufletului tău, calea spre desăvârşire; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 5-lea: Cu râvnă aprinsă ai lepădat lumea, Părinte, şi te-ai închinat lui Hristos în întregime, alăturându-te obştii monahilor, care pururea se luptă pentru a-şi birui firea. Şi în scurtă vreme te-ai făcut înger în trup, întru toate îmbrăcându-te în Cel Căruia şi noi Îi cântăm cu umilinţă: Aliluia! Icosul al 5-lea: Te-ai retras în pustia cea minunată a Sinaiului pentru a-I sluji Stăpânului Hristos, Cuvioase, şi biruind poftele lumii, ai ajuns bărbat desăvârşit, strălucind în toată virtutea şi arzând de dragoste adevărată pentru Dumnezeu, Care prin tine a pogorât asupra noastră mila Sa cea bogată. Pentru aceasta şi noi, cu slabe puteri, îţi mulţumim zicând: Bucură-te, bărbat îngeresc, că toate poftele lumii le-ai socotit deşertăciune; Bucură-te, că vreme de trei ani te-ai nevoit în pustia cea aspră a Sinaiului; Bucură-te, că neştiut de nimeni ai trăit într-o peşteră ascunsă, îndurând arşiţa şi gerul; Bucură-te, că acolo ai luptat până la sânge împotriva a toată patima; Bucură-te, că prin smerenia ta cea adâncă, ai biruit desăvârşit pe dracii cei vicleni; Bucură-te, că te-ai curăţat de toată stricăciunea păcatului, ajungând lumină a lui Hristos; Bucură-te, că ai început a te ruga cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume; Bucură-te, că văzând jertfa ta cea peste putere, Dumnezeu te-a umplut de daruri mai presus de fire; Bucură-te, că în peştera ta cea strâmtă te-ai învrednicit de nenumărate descoperiri ale harului dumnezeiesc; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 6-lea:

125

După ce în Sinai te-ai luptat în bun chip, Părinte, ai fost chemat de Maica Domnului în Grădina ei cea pământească, în Sfântul Munte Athos, cel ce este floarea şi lumina Ortodoxiei. Şi înainte-văzând tu că acela va fi locul desăvârşirii tale, i-ai mulţumit Preasfintei Împărătese pentru acoperământul ei cel minunat, cu care pururea păzeşte întreaga lume de răutatea necazurilor; iar Fiului ei I-ai cântat, cu bucurie, dulcea cântare: Aliluia! Icosul al 6-lea: Ajungând în Sfântul Munte şi fiind purtat în multe locuri de harul lui Dumnezeu, ai urcat mereu pe scara sfinţeniei, Cuvioase, culegând de peste tot, ca o albină înţeleaptă, nectarul duhovnicesc cel mai dulce. Iar mai apoi ai ajuns fiu al Părintelui Tihon, stareţ purtător-de-Duh şi plin de toată virtutea, pe care l-ai urmat în deplină ascultare. Pentru aceasta îţi cântăm şi noi, cu glasuri neputincioase, aşa: Bucură-te, că Dumnezeu ţi-a rânduit preaslăvirea în Muntele cel binecuvântat al Athosului; Bucură-te, că pentru aceasta El te-a dat în grija Preacuratei Maicii Sale, care te-a ocrotit ca pe un fiu al ei; Bucură-te, că umbrit de Duhul Sfânt ai colindat întregul Munte, căutând Părinţi cu viaţă sfântă; Bucură-te, că te-ai minunat de rugăciunile neîncetate ale lor, prin care Dumnezeu trimite mila Sa asupra lumii; Bucură-te, că te-ai nevoit să le scrii şi viaţa, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor; Bucură-te, că apoi ai ajuns ucenic al Cuviosului Părinte Tihon, cel desăvârşit în sfinţenie; Bucură-te, că pe acesta l-ai slujit cu dragoste neţărmurită, în toate încredinţându-te povăţuirii lui celei înţelepte; Bucură-te, că pentru ascultarea ta cea până la capăt, Dumnezeu ţi-a dăruit şi ţie harul ce se sălăşluia în Părintele tău; Bucură-te, că după moartea sa, Cuviosul Tihon ţi-a descoperit că se va ruga mereu pentru tine; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 7-lea: Întru deplină dragoste desăvârşindu-te, te-ai făcut unealtă a lui Dumnezeu, Carele a început a lucra prin tine cu putere multă. Că te-a făcut un mângâietor al tuturor celor necăjiţi şi un povăţuitor al celor întunecaţi de păcate. Îi mulţumim lui Dumnezeu, Părinte, pentru că te-a dăruit nouă pe tine spre mântuirea noastră, cântându-I cu toţii: Aliluia! Icosul al 7-lea:

126

“Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”, a zis Mântuitorul lumii cu glas nemincinos. Că şi întru tine, Părinte, cuvântul Lui s-a împlinit cu întreagă putere. Iar pentru aceasta te lăudăm şi noi, zicând: Bucură-te, cel ce ai învăţat lumea prin cărţi luminate de Duhul Sfânt; Bucură-te, cel ce prin cuvinte cu mult folos sufletesc ai risipit neştiinţa vremurilor noastre; Bucură-te, trâmbiţă a Duhului, care ai vestit tuturor bucuria pocăinţei; Bucură-te, proorocule minunat, care ne-ai arătat că trăim vremurile sfârşitului; Bucură-te, tămăduitorule milostiv al bolilor celor cu neputinţă de vindecat; Bucură-te, îngrijitorule preaales al celor cu sufletul apăsat de necazuri; Bucură-te, untdelemn dumnezeiesc, care ai curăţat toate rănile noastre; Bucură-te, pace de sus, care ai împăcat nenumărate familii destrămate; Bucură-te, povăţuitorule iscusit, că ai îndepărtat de la oameni toate cursele diavolului; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 8-lea: Văzând lupta cea înfricoşătoare pe care o duce vrăjmaşul mântuirii împotriva familiei celei binecuvântate de Dumnezeu, te-ai încins cu arma cuvântului, învăţându-i pe soţi că pentru a putea câştiga liniştea caselor lor, trebuie să aibă răbdare şi îndelungă-răbdare, şi jertfire de sine cu dragoste. Îl slăvim pe Dumnezeu neîncetat, Cuvioase, pentru că te-a trimis să ne arăţi calea cea dreaptă, cântând: Aliluia! Icosul al 8-lea: “Daţi-mi mame creştine şi vă voi da sfinţi care să schimbe lumea”, a spus dumnezeiescul Gură de Aur. Iar tu, pătruns fiind de acest adevăr, te-ai ostenit cu timp şi fără timp, prin rugăciuni şi îndemnuri, să le arăţi soţilor celor credincioşi că pacea familiei este roadă a Duhului Sfânt, şi că trebuie să lupte pentru ea cu străduinţă şi înţelepciune. Pentru că te-ai nevoit ca să aduci vindecare familiilor noastre celor atât de crunt lovite de ispite, îţi mulţumim cu toţii, zicând: Bucură-te, mijlocitorule înaintea lui Dumnezeu pentru bunaînţelegere a celor căsătoriţi; Bucură-te, că pe soţii cei binecredincioşi i-ai povăţuit să trăiască în înfrânare şi sfinţenie;

127

Bucură-te, că pe aceştia i-ai învăţat să-şi poarte neputinţele unul altuia, cu dragoste şi cu mărime de suflet; Bucură-te, că părinţilor le-ai arătat că prin rugăciune harul lui Dumnezeu se pogoară asupra întregii familii, aducând bucurie şi pace; Bucură-te, că ai luptat împotriva tuturor păcatelor, văzând că prin ele vine destrămarea căsniciei; Bucură-te, că te-ai făcut mustrător aprig al înspăimântătoarei ucideri de prunci; Bucură-te, că mamelor celor credincioase le-ai spus că prin pilda vieţii lor îşi pot face copiii sfinţi; Bucură-te, că tinerilor le-ai arătat că prin ascultare câştigă milă de la Dumnezeu şi viaţă liniştită; Bucură-te, că pe aceştia i-ai îndemnat să dobândească binecuvântarea părinţilor, prin care vine şi binecuvântarea Duhului Sfânt; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 9-lea: Pe cel ce în chip minunat a tămăduit bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, prin rugăciunile lui cele făcute din adâncul inimii, pe Paisie, mijlocitorul nostru, să-l lăudăm noi toţi cu bucurie. Iar lui Dumnezeu, cel slăvit în Sfânta Treime, să-I cântăm cu mulţumire, zicând: Aliluia! Icosul al 9-lea: Vindecător a toată boala te-ai făcut, Părinte, prin darul de care te-a învrednicit Dumnezeu. Că arzând de dragoste şi de milă pentru oamenii ce se chinuiau în dureri, te-ai rugat cu jertfire de sine pentru izbăvirea lor, învăţându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate. Te fericim într-un glas, noi credincioşii, zicând: Bucură-te, armă preatare împotriva bolii celei înfricoşătoare a cancerului; Bucură-te, neobositule îngrijitor al celor ce se chinuiesc în dureri cumplite; Bucură-te, izvor de vindecare în care se răcoresc toţi cei răniţi sufleteşte; Bucură-te, izgonitorule de demoni, că ai zdrobit cu smerenia ta toată viclenia şi asuprirea diavolului; Bucură-te, preamilostive părinte, că n-ai îndurat să-i vezi pe oameni sfârşindu-se sub greutatea chinurilor trupeşti şi sufleteşti; Bucură-te, că pentru aceasta toate scârbele şi bolile noastre le-ai luat asupra ta; Bucură-te, că te-ai rugat cu mărime de suflet ca Dumnezeu să-ţi trimită ţie neputinţele noastre; Bucură-te, că ne-ai învăţat că toate necazurile vin prin depărtarea de

128

Dumnezeu şi de poruncile Sale; Bucură-te, cel ce ne-ai arătat că negrăită este răsplata celor ce-şi duc boala cu răbdare, aducând slavă lui Dumnezeu; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 10-lea: Domnul şi Mântuitorul lumii a făgăduit mare răsplată celor ce se vor osteni în bun chip spre desăvârşirea altora. Iar tu, Cuvioase, deşi călugăr simplu şi neînvăţat în cele lumeşti, ai fost înţelepţit de Însuşi Duhul Domnului ca să povăţuieşti mii de oameni pe calea mântuirii. Iar pentru aceştia te rogi până acum lui Dumnezeu, Căruia şi noi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia! Icosul al 10-lea: Pentru întreaga ta virtute, Dumnezeu te-a împodobit cu daruri mai presus de fire, pe care tu le-ai folosit spre slava Lui şi spre folosul oamenilor. Că te-ai făcut părintele a mulţimi nenumărate de credincioşi, care luptaţi fiind de ispitele cele cumplite ale vremurilor noastre, căutau la tine ca la un liman dumnezeiesc. Iar pentru aceasta, te rugăm să ne primeşti şi pe noi în rândul fiilor tăi duhovniceşti, şi să ne îngădui să-ţi cântăm, cu mulţumire, aşa: Bucură-te, că i-ai învăţat pe oameni să lupte cu gândurile cele rele sădite în minte de vrăjmaşul mântuirii noastre; Bucură-te, că strălucind de darul deosebirii duhurilor, fiilor tăi le arătai îndată dacă gândurile lor sunt de la Dumnezeu sau de la diavol; Bucură-te, că prin harul lui Dumnezeu cunoşteai adâncul inimilor oamenilor; Bucură-te, că având deplină înţelepciune, ai zădărnicit toate cursele cele meşteşugite ale celui viclean; Bucură-te, că pe mulţi i-ai întors la pocăinţă adevărată prin dragostea ta cea nefăţarnică; Bucură-te, că te-ai făcut mustrare înţeleaptă a celor îndărătnici şi mândri; Bucură-te, că ai fost mângâiere blândă a celor deznădăjduiţi şi covârşiţi de ispite; Bucură-te, că ai plâns neîncetat pentru toţi cei ce vedeau în tine nemincinoasă nădejde de mântuire; Bucură-te, că la Judecată o să-I spui lui Dumnezeu, cu dulce bucurie: ”Iată, eu şi fii pe care i-ai dat mie!”; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 11-lea:

129

Ajungând călugăr desăvârşit, Părinte, şi plin fiind de harul lui Dumnezeu, te-ai făcut nădejde tare pentru sufletele nemângâiate ale celor ce vroiau să se închine lui Hristos în întregime. Iar pentru darurile tale, toţi vedeau în tine un îndrumător luminat de Duhul Sfânt. Pentru aceasta Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce turma Sa nu a lipsit-o de păstori cu viaţă sfântă, zicând: Aliluia! Icosul al 11-lea: Ai întemeiat la Suroti o mănăstire de maici, unde fiicele tale cele mai sporite puteau să se dăruiască Mirelui Hristos cu dragoste deplină. Iar mai apoi le-ai povăţuit spre desăvârşire, ca un părinte mult iubitor şi îndelung răbdător, prin sfaturile tale cele preaminunate, care ne sunt şi nouă îndrumare nemincinoasă. Te binecuvântăm cu toţii pentru aceasta, zicând: Bucură-te, că ai ctitorit Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti; Bucură-te, că aceasta s-a făcut liman de mântuire pentru sufletele cele însetate de Hristos; Bucură-te, că te-ai străduit cu timp şi fără timp a le face pe maici mirese desăvârşite ale Domnului nostru; Bucură-te, că le-ai învăţat călugăria cea adevărată, care înseamnă lepădare de lume şi de poftele ei; Bucură-te, că neîncetat te-ai străduit să le aprinzi râvna spre nevoinţa cea binecuvântată; Bucură-te, că le-ai călăuzit spre mărturisirea cât mai deasă a păcatelor, prin carea se strică întru totul lucrările diavolului; Bucură-te, că povăţuirile tale au căzut pe pământ roditor şi au răcorit lumea întreagă; Bucură-te, că ai luptat cu putere împotriva duhului lumesc care vatămă cumplit viaţa de mănăstire; Bucură-te, că prin vitejia şi dragostea ta te-ai făcut tuturor călugărilor pildă de biruinţă duhovnicească; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 12-lea: Mare a fost harul lui Dumnezeu care s-a revărsat peste tine, Cuvioase, şi mari şi milele Lui, că pentru multa ta jertfă, Cel Atotbun te-a învrednicit de descoperiri minunate şi de bucurii mai presus de fire. Ne bucurăm şi noi văzând răsplata pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi, şi rugându-L să ne facă şi pe noi părtaşi ei, Îi cântăm: Aliluia! Icosul al 12-lea: Ai gustat, Părinte, încă de aici din bucuriile raiului, cele gătite de Mult-milostivul Dumnezeu tuturor celor ce slujesc Lui cu dragoste.

130

Că deşi au fost mari luptele pe care vrăjmaşul cel viclean le-a dus cu tine, cu mult mai mari au fost mângâierile prin care Dumnezeu te-a întărit în virtute. Pentru aceasta, întru smerită laudă, îţi cântăm: Bucură-te, lumină preadulce prin care Hristos străluceşte lumii întregi; Bucură-te, flacără minunată, care ne aprinzi şi pe noi de dragostea lui Dumnezeu; Bucură-te, că te-ai făcut sălaş deplin al harului celui dumnezeiesc; Bucură-te, că acesta a născut în tine toate roadele sfinţeniei; Bucură-te, că Dumnezeu te-a copleşit cu darurile Sale cele mai presus de fire; Bucură-te, că ai gustat din lumina cea necreată şi pururea fiitoare; Bucură-te, că ai trăit cu Sfinţii ca şi cu nişte prieteni apropiaţi; Bucură-te, că Maica Preabună a Domnului nostru ţi s-a arătat pentru a te întări în necazuri; Bucură-te, minune negrăită, că te-ai învrednicit a vorbi cu Însuşi Hristos, Stăpânul şi Dumnezeul nostru; Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă! Condacul al 13-lea: “Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască”, grăit-ai, Părinte, luminat fiind de Duhul Sfânt. Că ne-ai vestit nouă, celor întunecaţi, că vremurile sunt spre plinire şi că cei ce acum se luptă cu vitejie ca să-şi câştige mântuirea, au plată de mucenic. Pentru aceasta, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce cu milă şi-a cercetat poporul, trimiţând pe Sfântul Său spre luminarea noastră, şi Îi cântăm Preabunului Stăpân, în glas de bucurie, cântarea: Aliluia! Acest Condac se zice de trei ori. Şi iarăşi Icosul 1: Dumnezeu a rânduit… şi Condacul 1: Să-l lăudăm… Apoi această Rugăciune către Cuviosul Părintele nostru Paisie Aghioritul Iubite Părinte Paisie, tu, care ai urcat pe treptele sfinţeniei şi ai ajuns desăvârşit în virtute, şi pentru aceasta ai câştigat îndrăzneală deplină către Milostivul Dumnezeu, roagă-L pe Acela Căruia I-ai slujit neîncetat în viaţă, să nu ne piardă pentru păcatele noastre cele multe, ci să ne întoarcă la pocăinţa cea binecuvântată. Tu, care cât ai fost pe pământ ai tămăduit cu atâta dragoste neputinţele noastre nenumărate, boli trupeşti şi sufleteşti, cu mult mai mult poţi acum să ne ajuţi şi să ne izbăveşti de toate greutăţile. Deci miluieşte-ne, Părinte, pentru dragostea ta cea nemăsurată,

131

pentru bunătatea ta cea dumnezeiască, şi nu ne lăsa pe noi, cei plini de atâtea păcate. Tu, care nu ai obosit a ne povăţui spre mântuire şi a ne purta neputinţele câtă vreme ai fost aici cu noi, înţelepţeşte-ne şi acum ca să putem birui ispitele pe care vicleanul diavol le ţese neîncetat în jurul nostru, şi cu care vrea să ne piardă sufletele pentru veşnicie. Luminează-ne ca să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru noi, şi roagă-te Stăpânului ca să ne dea putere să o împlinim cu mulţumire. Tu, care ne-ai fost o pildă nesmintită de vitejie şi de jertfire de sine, întăreşte-ne şi pe noi ca să putem să-ţi urmăm în virtute, pentru a câştiga cununa cea nepieritoare, de care şi tu te-ai învrednicit cu prisosinţă. Aşa, Părinte, nu ne lepăda pe noi, cei ce neîncetat Îl mâniem pe Îndelung-răbdătorul nostru Dumnezeu, ci stai cu îndrăzneală înaintea tronului Aceluia, mijlocind pentru noi cu lacrimi, ca Dumnezeu să ne dea, pentru tine, scumpa mântuire. Şi astfel, mulţumindu-ţi din adâncul inimii pentru toate câte le-ai făcut pentru noi, şi încă le mai faci, să-I mulţumim şi Dumnezeului nostru preabun, cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Autor anonim. A fost preluat din locația de aici.

Pr. Dorin. Publicat în:

Acatiste şi slujbe

on at Comentarii (6) Tags: Acatiste şi slujbe

132

Între penibil și sensibil

Nu poți să fii sincer până nu ești penibil în fața celor care nu au aceeași simțire cu tine. Ceea ce pentru tine este un gest tandru, un gest de compasiune sau de duioșie, pentru cel cu ochi rău gestul tău poate fi deplasat, afectat, penibil. Te oprești și privești un copil, o floare, vrei să atingi o frunză sau să miroși pâinea pe care o cumperi…Sunt gesturi firești, la care inima îți dă ghies. Dar pentru altul pot fi gesturi deplasate… * Ce înseamnă să fii penibil? Cum poate supăra, jena, enerva cu adevărat pe cineva gesturile firești ale altuia? De ce ar trebui să mă uit la ochii tăi reci, răi, ironici, dacă gestul acela mă umple de bucurie, de sensibilitate, de candoare? * Bărbații mândrii se tem să apară în fața femeilor sau a copiilor lor cu lacrimi în ochi. Lacrimile par gesturi de om slab. Însă lacrimile sunt evidența unui bărbat puternic, curat la suflet, dacă ele vin din sentimente adânci, totale. Bărbații duhovnicești își plâng păcatele și plâng în fața lucrurilor duioase, cutremurător de frumoase. E un semn de noblețe sufletească, de mărinimie de suflet. Numai inima tare, plină de întăriturile mândriei în ea nu plânge. E ca o stâncă, aidoma unui metal rece… * Nu mă stresează săruturile tinerilor pe stradă sau ale adulților, atâta timp cât ele nu sunt libidinoase. Una e să te săruți și alta e să faci paradă de o dragoste idolatră. E un lucru sensibil, de inimă, să săruți mâna unei femei, să faci un cadou frumos, să spui cuvinte frumoase, să ai o conversație entuziasmantă. Însă pentru cel care are ochi rău gesturile tale sunt penibile… * Cât de mult asculți de ce spun cei din jurul tău, atunci când gesturile tale sunt adevărate dar ele par penibile? Eu îmi urmez inima. Ironiile la adresa mea nu vin din cauza că aș fi penibil ci pentru că firescul 133

gesturilor mele a ieșit din uz în viața celor care mă ironizează. Dacă i-aș ironiza și eu, la ce bun?! Sunt un preot sensibil la nedreptăți, atent la dorurile oamenilor dar nu îmi place să le lingușesc păcatele. E penibil să fii sincer cu dreaptă măsură? E penibil să râzi frumos? E penibil să fii sclipitor în conversații și atent la schimbările sufletești ale celor din jurul tău? Pe cei cu inimă nedreaptă s-ar putea să îi cam stresezi… * O bunică îi dăruia nepoțelului ei să mănânce dar acela se rușina la culme să fie văzut cu bunica lui pe stradă. Acasă nu se rușina. Cine îl crește pe acest râzgâiat de copil? E penibil gestul lui sau nu? Cred că da. Arată că are o relație duplicitară cu cea care îl crește, că are o falsă iubire, o iubire interesată. * Un tânăr se rușinează de părinții lui în public. Îi ironizează, îi drăcuie…Când vine acasă se arată prietenos. Pentru mine e un om penibil. * Pentru mine e penibil să ai 60 de ani și să te comporți ca la 20 de ani.Pentru mine e penibil să nu îți asumi vârsta, viața, trupul și mintea pe care le ai, limba pe care o vorbești, neamul și țara ta de origine. Însă e un lucru sensibil să ocrotești animalele, plantele, mediul în care trăiești, să nu pari prețios în gesturi și cuvinte, să iei aminte la inima oamenilor, să vrei pace și bucurie pentru toți. E sensibil să îți placă lucrurile frumoase, gesturile de întrajutorare, dreptatea pentru toți oamenii… * M-am uitat într-o zi, clipe întregi, la apele unui râu. Susurul lui parcă îl simt și acum în inima mea. Multă pace, mult calm, doar mici zgomote în jur. Dacă ar fi început atunci o nebunie de Venom sau de Sepultura se alegea praful de toată amintirea mea. E un lucru sensibil să știi care e momentul când trebuie să taci, când trebui să râzi, când trebuie să plângi, când trebuie să contempli. Amintirile, lucrurile frumoase se și construiesc, nu numai se primesc. Iar dacă vă construiți o amintire frumoasă, să nu vă fie rușine să fiți penibili! Face bine la ten…la tenul inimii.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş 134

Publicat în:

Reflecţii

on at Comentarii (0) Tags: Reflecţii

135

Suferințe citadine

De multe ori, mergând prin București, am văzut oameni de diferite vârste și condiții sociale, femei sau bărbați, vorbind singuri, uneori cu aprindere, vorbind cu ei înșiși. Gândindu-mă la acest fapt, am ajuns să cred că suferința oamenilor din marile orașe, motivul cel mai adânc al schizoidiei și chiar schizofreniei lor, al dereglărilor psihice frecvente, e acela că nu pot să se scufunde în iubirea de oameni. Nu pot să iubească o masă mare de oameni pe care nu-i cunosc, cu care nu au relații, confrați pe lângă care trec zilnic, dar pentru care și de la care nu există vorbe, comunicare. Într-o comunitate mică toată lumea se cunoaște și interacționează, într-un fel sau altul, se simte împlinită de această interacțiune, în timp ce în marile aglomerări urbane, mulțimea de oameni de care te lovești zilnic, nu face decât să-ți sporească sentimentul singurătății, nevrozele (atunci când nu ești cu Dumnezeu și nu ai iubirea Lui cu tine, ca să fii în stare să îmbrățișezi inclusiv pe necunoscuți în inima ta), pentru că aceste mulțimi nu se opresc niciodată din alergarea lor ca să te cunoască și nici tu nu te oprești ca să îi cunoști pe ei. Durerea că semenii tăi trec insensibili și indiferenți pe lângă tine, în număr impresionant de mare, chiar dacă refulată în subconștint, chiar dacă depășită prin surogate de „împliniri” ale simțurilor, devine adesea angoasă și se poate transforma în ceea ce doctorii numesc boală psihică, dar nu știu să o identifice și să o trateze cu adevărat, pentru că fundamentul ei este un profund vacuum duhovnicesc al sufletului. În mijlocul mulțimilor mișcătoare ale metropolelor moderne, omul fără Dumnezeu se simte îngrozit, ca în fața unui univers infinit și pustiu, necomunicant. Nenumăratul constelațiilor umane nu fraternizează cu el, cu tine, omul singur, care ai nevoie de o relație de dragoste cu toți oamenii pe care îi vezi, care te simți pierdut, mașinal, inutil. Știința și tehnica modernă ne-a îmbiat, prin ficțiunea expansiunii infinite, să ne mișcăm într-un context postmodern al imensității și colosalului, destinat să ne stingă setea de absolut. Însă n-a reușit să-l răpească pe om nefericirii singurătății, ci, oferindu-i lumea întreagă

136

și infinitul cosmic, i-a tăiat legătura de iubire dumnezeiască între el și Dumnezeu, semeni și univers. Un Părinte spunea că omul modern a străbătut distanța până la lună, dar distanța până la inima lui n-a străbătut-o încă. De-abia când Îl regăsești pe Dumnezeu universul redevine sens, frumusețe, redevine „logos”, lumea e din nou un partener de dialog, oamenii îți sunt aproape în Dumnezeu, chiar și atunci când se închid în suferința lor absurdă. Eugen Ionescu avea dreptate când sugera că suferința omului e absurdă, pentru că ieșirea din suferință îi stă la îndemână în orice clipă, e lângă el, dar el nu vrea să părăsească această complacere egoistă în mlaștina durerii, nu vrea să se bucure iubind și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Ca să te scufunzi în iubirea pentru toți oamenii, ca să nu mai suferi de claustrofobia propriului tău eu irespirabil de egoist, trebuie să înveți să respiri iubirea lui Dumnezeu care îmbrățișează toate, să accepți că El a primit a suferi pentru noi toți, să ieși în infinitul iubirii de oameni, fără de care cucerirea infinitului cosmic nu are nici nu sens și nu te dezbracă de solitudine. Măreția cosmică sau umană, fără mila dumnezeiască, nu face decât să te strivească, să te îmbolnăvească de nervi. Numai în Dumnezeu ajungi să fii intim cu adâncul și incomensurabilul, să nu te mai simți nu doar umil, ci și insesizabil de mic și de neiubit de nimeni, ceea ce e înfiorător. Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş Publicat în:

Opinii

on at Comentarii (0) Tags: Opinii

137

Alergare, luptă și încununare în I Cor. 9, 24-27

Mai întâi textul,în traducerea noastră, cf. versiunii grecești GNT: 24. ”Nu cunoașteți că în stadion, toți alergătorii aleargă, însă doar unul ia premiul ( to vraveion). Astfel alergați ca să-l ajungeți. 25. Și oricine se luptă se stăpânește pe sine întru toate. Și aceia iau cunună stricăcioasă, (pe când) noi una nestricăcioasă. 26. Deci eu astfel alerg, nu ca unul nesigur; nu ca unul care lovesc aerul cu pumnul. 27. Ci îmi chinui trupul meu și mi-l robesc, ca nu cumva învățând pe alții eu însumi să mă fac netrebnic ( adochimos)”. * Paradigma drumului spre Împărăție sau a scării către Rai este îmbogățită, lărgită în acest text paulin cu cea a alergării în stadionul mântuirii. Dintre cei care aleargă pe stadioanele omenești, doar unul ia premiul, doar unul se încununează. În varianta credinței însă, paradigma stadionului spune însă altceva: că orice creștin trebuie să alerge foarte bine, să fie un om al credinței și dacă aleargă astfel va primi cununa. Tot cel care aleargă se încununează, nu numai unul. Însă pentru Pavel, alergarea bună a credinței, recte viața desăvârșită, este prin ea însăși o împlinire, dar una care aduce o împlinire veșnică. Imaginea alergătorului de cursă lungă, a maratonului vieții duhovnicești are însă perspectivă eclesială și eshatologică în același timp. Creștinul ortodox aleargă întru sine către Dumnezeu, stând în Biserică. Alergarea lui nu este externă ci internă și împlinirea sa e

138

primirea darului Sfântului Duh acum și a Împărăției în mod desăvârșit când toate vor fi noi ( a se vedea II Petr. 3, 13). Trebuie să reținem de aici imaginea dinamică a alergătorului. Creștinul nu apare în 9, 24 ca un om blazat ci ca un om fervent, dinamic, pus pe fapte. Iar premiul nu este material ci haric: este sfințirea ființei noastre. Cu alte cuvinte, pentru Sfântul Pavel asceza este o alergare către țintă, către premiu, către Împărăție. Alergarea înseamnă să ajungi la final. Finalul cursei înseamnă să adormim în harul Sfântului Duh și întru pocăință la sfârșitul vieții noastre; să murim bucuroși, văzând pe Domnul și pe Sfinții Săi împreună cu noi. Să câștigăm înseamnă să fim primiți de către El, Împlinitorul credinței noastre ( Is. 60, 22; Efes. 3, 11; Evr. 12, 2). În 9, 25 Pavel vorbește de ceva foarte important în alergare, și anume despre conducerea de sine, despre stăpânirea de sine, despre robirea de sine, adică de stăpânia duhului asupra trupului, asupra patimilor din noi. El trece de la paradigma alergatului la cea a luptei, combindând în 9, 26 imaginea alergătorului cu cea a boxeurului. Ca să faci față luptei, ca să te lupți cu dușmanii noștri reali, cu demonii și cu patimile din noi, trebuie să te stăpânești. În varianta BOR 1988 se vorbește de înfrânare în toate, sensul enunțului ducând spre aceeași direcție. Poți să fii stăpân pe tine, împăcat, în pace, dacă te-ai înfrânat, dacă ți-ai răstignit patimile și poftele. Apar în prim plan, conjugate, atât efortul de voință din partea noastră cât și bleșugul de har de la Dumnezeu, în lupta noastră cu păcatul. Dacă nu birui păcatul prin voința ta și harul lui Dumnezeu ești rob păcatului, ești rob acelei patimi. Alergarea spre Dumnezeu e o luptă cu noi, nu cu alții! Luptăm cu propriile noastre neputințe, cu limitele noastre, cu neînțelegerile și obișnuințele noastre rele. Ca să arăți că te lupți sau când te lupți de fapt, se vede că schimbi ceva în tine, câte ceva pe fiecare zi. Chiar dacă lupta noastră suferă de multe ori înfrângeri majore din partea demonilor, ridicarea noastră din păcat, din cădere înseamnă un continuu război declarat demonilor și obișnuințelor noastre rele. Aici avem adevăratul eroism tainic al oricărui creștin ortodox: în lupta cu patimile din noi! E ușor să ironizezi pe cei care se pocăiesc, dar e greu să te lupți cu tine însuți, ca să te dezlipești în ființa ta de sentimente, iubiri rele, dizgrațioase. Cine s-a luptat cu patima fumatului, a mâncării, a curviei, cu onanismul, cu iubirea de bani, cu grijile și fricile pentru viitorul personal știe cât de greu e să lupți, câtă sudoare se varsă, câtă durere avem în noi când trebuie să ne sfâșim ființa în două și să ne arcuim întreaga ființă de durere, să ne-o torturăm cu răbdarea ispitei. Cei

139

care se scaldă în patimi cred că e ușor să te dezlipești de ele, dar nu e așa. Lupta e grea, e sângeroasă, este internă. Dacă unii luptă pentru victorii umane, noi luptăm în primul rând pentru cununa nestricăcioasă a harului. Noi luptăm pentru ca Hristos să Își facă locaș în noi. Nu e ușor să te faci locaș al Stăpânului! Pe fiecare clipă trebuie să lupți cu atacatorii, cu gândurile nedreptății și ale hulei, cu necredința, cu pofta, cu mânia, cu lâncezeala, cu invidia, cu nesăbuința. Pavel aleargă și noi alergăm. Aleargă, dar nu ca unul nesigur, nu la întâmplare, nu aiurea, ci urmând traseul vieții veșnice, urmând traseul riguros al postului, al rugăciunii, al împărtășirii cu Domnul, al Bisericii. El nu boxează aerul cu pumnii, nu se bate cu nevăzutul, ci cu demonii și cu patimile din el. Pavel lovea în plin pe demoni și duhoarea păcatului ce dorea să se infiltreze în el. Boxeurul lovește în față, la față. Când noi vorbimn de lupta cu patimile vorbim de niște realități nocive pe care le-am identificat în noi și pe care le lovim în continuu. Boxul duhovnicesc nu are reprize de 3 minute ci de 24 de ore din 24. Tocmai de aceea e tare epuizant. Necredinciosul sau credinciosul necunoscător al celor dinlăuntru, al vieții duhovnicești, te vede la Biserică epuizat, obosit și nu știe ce efort faci tu, ce luptă duci tu cu tine însuți. Uneori te văd că greșești un cuvânt, sunt atenți la gesturi, la grimasele tale, dar nu intuiesc cum ești tu, cu cine te lupți tu, cine te epuizează pe tine. Lupta ta e dură, e pe viață și pe moarte, pentru că Satana nu te lasă nici zi și nici noapte. Dacă Domnul nu ne-ar ridica multele noastre ispite nu am putea să rezistăm, am înnebuni, am începe să urlăm de durere. Deci dinamism, luptă crâncenă la nivelul minții și al inimii noastre, tortură interioară, oboseală… Tracasarea interioară e taina noastră. Ce se vede afară sunt rezultatele victoriilor sau ale grelelor noastre înfrângeri. Când începi lupta cu demonii greutățile vin din senin, ispitele curg lanț, enervarea și senzualitatea te turmentează de multe ori, ești încolțit din toate părțile de atacatorii cei vigilenți ai Iadului…și nu ai altă scăpare decât să rabzi, să plângi, să te rogi din răsputeri, să aștepți ca Domnul să te umple de pace și să alunge pe demoni. Ce face Sfântul Pavel? Cum se lupta el cu patimile? Ne spune: ”îmi chinui trupul”. Într-o variantă americană a Scripturii, aici se spunea că ”îmi fac livid/cadaveric” trupul sau așa cum am tradus noi: ”îmi fac să pălească”, ca o floare. Sfântul Pavel se confesează vorbindune de suferința și de asceza pe care o avea. Postul mult, rugăciunea multă, citirea multă te prefac într-un om cu o paloare, cu o culoare mormântală a feței, a trupului. Trupul se veștejește, cum spunem în

140

cântările Bisericii, pentru ca duhul nostru să se înnoiască continuu prin Duhul . Avem așadar un make up, un machiaj natural, machiajul ascezei, al suferinței, care ne aduce numai bucurii. Pavel își robește trupul, îl face docil, îl face să asculte de mintea și de duhul său. Își domesticește sălbăticia trupului. În cărțile noastre de cult și în cărțile patristice, trupul e numit adesea o făptură nedomolită, care se sălbăticește dacă mănâncă, bea, doarme mult, dacă se învață cu viața libertină, neangajată ascetic și eclesial. Ca să înveți pe alții trebuie să te fii învățat mai întâi pe tine însuți. Ca să înveți trebuie să fii ajuns tu la biruințe împotriva ta. În finalul v. 27, când Pavel vorbește de netrebnicie, în varianta grecească pe care o comentăm era vorba că cel ce e netrebnic, e de fapt cel care nu a trecut proba, cel care a eșuat, cel care a naufragiat aiurea. Strunirea trupului, facerea din el o singură strună pe care sufletul, artisul, cântă lui Dumnezeu este cea care ne ferește de a fi netrebnici, de a cădea la examenul vieții duhovnicești. Încununarea noastră înseamnă găsirea noastră ca fiind vrednici de împărăție. Ca să fii încununat trebuie să suferi mult, să rabzi mult, să te răstignești cu Domnul și să învii împreună cu El. ”Cu cunună de spini s-a încununat Mirele Biserici…”; o cântare extrem de dureroasă, cântată înalt, într-un glas 6 sfâșietor, la scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul Bisericii, în Joia cea Mare. Încununarea noastră e cu cunună de spini, nu cu ovații! Avem parte de-a lungul vieții de multe ticăloșii făcute la adresa noastră, de multe nedreptăți, de multe dureri, necazuri, ispite, insatisfacții, de mulți spini intrați adânc în minte și în inimă. Dacă alergi bine, dacă te lupți cu demonii și cu patimile, atunci știi ce sunt acei spini ai durerii și care e cununa harului care vine în urma tuturor acestora. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

Comentarii teologice

on at Comentarii (0) Tags: Comentarii teologice

141

Dolores O’Riordan and Luciano Pavarotti - Ave Maria

Fără niciun pic de sexism, Dolores e o introducere ambiguă din punct de vedere muzical înaintea lui Pavarotti. Spre finalul înregistrării apare Lady Diana… 4:33 minute Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

142

Floricienta, Mi vestido azul!

M-am îmbrăcat în albastru? Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

143

Un cântec cu flori…speciale

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

144

Fericitul Dumitru Stăniloae la Sf. Măn. Cernica

Când înţelegi sensul adânc al teologiei Fericitului Dumitru începi să scrii o… teologie pentru azi. Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

145

Jordin Sparks - If We Hold On Together

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (1) Tags: Video

146

Ștefan Bănică jr. și Angela Gheorghiu
http://www.trilulilu.ro/trantorash/bcd01ba2950ce9 4:41 minute Pr. Dorin Publicat în:

Audio

on at Comentarii (0) Tags: Audio

147

A înflori

Înfloresc copacii, miroase a primăvară, a viață nouă. Deodată, lumea în care trăim începe să miroase frumos, dacă avem copaci, iarbă, flori, dragoste…Cel care înflorește a ajuns la dimensiuna interioară de a simți cum să bucure prin prezența lui, prin creația lui. E un tânăr/ă în floare vârstei. Când moare cineva de foarte tânăr, se aude regretul că a murit de prea de tânăr, că abia era un boboc, un om în plină dezvoltare. Tinerețea e o înflorire încântătoare, dacă e bine îndrumată. E uluitor de frumos să asiști, atent și discret, la înflorirea personalității unui om iar tu să îți aduci contribuția din umbră sau dându-i sentimentul că nu faci mare lucru pentru el, în comparație cu ce face acesta pentru sine. Floarea vârstei, omul în floarea vârstei este acela care își scoate la iveala agoniseala interioară, care începe să creeze ceva: o familie, o Biserică, o casă, o carte, un pod, o companie prosperă… Maturitatea e privită ca o înflorire a persoanei noastre și este resimțită ca atare. Senectutea, bătrânețea dă semințe tari, dă fructe coapte. Însă tinerețea acum începe să strălucească, când își dă seama că pregătirea în școală și în particular pentru viața a făcut din ea un izvor de creație. Floarea e o creație a copacului, a lujerului florii, este o ieșire în afară, spre a încânta pe alții. Tinerii sunt frumoși și sunt plini de viață, dacă ( trebuie să subliniez asta) știu să înflorească frumos. Am destule experiențe cu tineri care sunt flori de noapte și nu de zi; flori întunecate. Cupletul lingvistic Florile răului nu este numai un bun titlu de carte care ultragiază moravurile bune, cuvioase, ci și un adevăr dureros pentru mine. Poți înflori bine dar poți înflori excedentar, poți să arzi prea repede și să pierzi șansa de a-ți da rodul tău. Înflorirea vieții, tinerețea trebuie îndrumată bine, foarte bine de părinți, de profesori, de duhovnici, de rude, de stat. Nici nu trebuie să fie vlăguită prea repede și nici depreciată. Nu trebuie să cerem mai înainte de vreme de la un tânăr ce va da mai 148

târziu și nici nu trebuie să facem din cal armăsar peste noapte, atâta timp cât cizelarea e treapta de după înflorire și nu se confundă cu înflorirea. Când ești în floare simți că poți să faci anumite lucruri. Poți să faci. Simți că poți să faci și ai nevoie de sprijinul celor care te pot ajuta. Tinerețea are nevoie de însuflețire dar de una cu dreaptă cugetare. Nu e corect să îi spui unui tânăr că poate să facă orice, că totul e posibil. Trebuie să îl ajuți să înțeleagă cine este el, ce poate să facă, care e vocația lui. Dacă simți că el este în stare de ceva anume, nu îl îndrepta în altă parte! Îndeamnă-l să meargă pe ceea ce își dorește el. Pentru că înflorirea, ca și izvorul, are nevoie de o albie, de un protreptic, de un sprijin real din partea cuiva pentru ca să curgă bine și să înflorească cum trebuie. Tinerii fără credință, cărora nu le place munca și nu sunt bătăioși pentru crezul lor sunt ca niște flori de măr scuturate de prima rafală de vânt. Vântul indolenței, al lipsei de caracter, al abdicării de la țelurile proprii te fac o floare sfărâmată de timp și e păcat. Mie îmi place să compar pe tineri, pe tinerii creștini cu iedera. Iedera se lipește peste tot, intră pe sub fundația casei, trece prin ziduri, iese prin piatră, își face loc, nu este înăbușită nici de timp, nici de lipsa de relații, nici de oftică, nici de invidia din jur. Iedera, mereu verde, mereu încrezătoare biruiește în orice condiții, pentru că are vitalitatea de a suporta orice fel de condiții, se adaptează la oricare sol și la orice intemperie, pentru că vrea să trăiască, să existe. Dacă faci flori trebuie să ajungi să dai și roade. Roadele vieții noastre sunt virtuțile reale, evidente din ființa noastră. Dacă aduni în tine cumințenie, feciorie, umilință, credincioșie, răbdare, iubire vijelioasă, ești o iederă și devii un copac, la umbra căruia se odihnesc mulți. Grăuntele de muștar de care vorbește Domnul devine un copac. Iedera devine un gard viu, care acoperă totul. Lianele înfășoară toți copacii. Iarba acoperă tot pământul. Însă dacă devii copac, cu frunze și roduri, adică cu cuvinte dar și cu fapte, poți să dai de mâncare și altora dar și umbră. Umbrim și astupăm fierbințeala oamenilor dacă avem frunze mari, frunzele înțelepte ale cuvintelor și le dăm hrană dacă avem fapte ale virtuților. De aceea omul nu mănâncă numai pâine, ci și cuvinte cu Duh în ele, cu putere, mănâncă sentimente, dragoste, încrederea pe care i-o acorzi, înțelegerea pe care i-o dai. Cu atâta mâncare în supermarketurile noastre și în frigidere, ne-a cam trecut de foame. Nu ne mai e foame

149

de mâncare, ci acum avem mai ales foame de adevăr, de credibilitate, foame de sfințenie. Unde e cuvântul și omul care să spună adevărul? Unde e floarea care a devenit sămânță sau sămânța care a devenit copac falnic? Acesta e cuvântul care spune adevărul: omul care a strâns, a adunat și poate să dea și altora. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

Reflecţii

on at Comentarii (0) Tags: Reflecţii

150

Un Sfânt Martir al închisorilor comuniste: Constantin Oprișan
„El era ca un sfant. Era pentru prima data cand eram in contact cu un astfel de om. - Ne puteti spune mai multe despre el? Cum va invata si va intarea? El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbeasca foarte mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugaciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati. Nu era deloc usor. Pe langa delicatetea lui sufleteasca, el incerca sa ne protejeze - sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfant in celula cu noi. Simteam prezenta Duhului Sfant in jurul lui; il simteam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile cand nu mai era in stare sa vorbeasca, el niciodata nu si-a pierdut bunatatea fata de noi. Puteam citi in ochii sai lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revarsare de dragoste.” Acesta este numai un fragment din mărturia Fericitului Părintelui nostru Gheorghe Calciu despre sfințenia vieții și martiriul Fericitului Constantin Oprișan, un alt mare Martir al închisorilor comuniste, alături de Valeriu Gafencu. Interviul din care am citat se regăsește în locația: http://hystria.tripod.com/alte_texte/coprisan.html Fer. Gheorghe Calciu este cel care l-a îngrijit cu multă abnegație în închisoare, când era grav bolnav, și i-a vegheat ultimele clipe ale vieții. Psa. Gianina Publicat în:

Articole

on at Comentarii (0) Tags: Articole

151

Aveți cont la Photobuket?
Dacă nu aveți, puteți intra pe http://photobucket.com/ pentru a găsi impresionanta suma de peste 2,5 miliarde de fotografii și file video. Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

Why Is Flood a Gentle in Pain Scene
By Hieromonk Savatie Bastovoi

I saw ‘Slavery and Love’. It was a new awaken. Just in order to acknowledge this awaken (or maybe to preen for having an opinion!?) I feel like hare with you some opinions. I like to think and I like-just like you like- to believe in God and in His love. I love God. But I still feel cold in my back when I read about the Flood or about His punishment or about unworthy vases (St.Paul ). There is always a ‘but’.. They who talked to God or had a divine experience still talk about His anger.. Can we separate God of the Old Testament from God from New Testament .. isn’t He the same? I don’t want by all means answers from you because I know that the answers are in my mind and in every human being mind… I only wish to share with you that a ball is round – I know that you know- I only wish to share.. because it is round, the puns give the opportunity of an infinite reverse, answers, cues. Your teachings will always find a match in the atheistic world. I mean that there always will be someone smart enough to take advantage that the ball is round and slam you with a well structured and polished theory which… The evolutionst theory is still a matter 152

of believe scarcely proved, some just want to have monkey among their ancestors… I think that for a human being really important is to feel faith and love and to taste it… At last… they will not accept the fake anymore. But there is a time for everything. Answer: It would be much too sad to believe in God which is love only because we want Him to be like that, while He is not. It would be too sad to wish this, to ove this, to picture this because this is the way our heart feels and wishes, while God is- actually- different. I felt this sorrow and this powerless in your heart, this sorrow you assume to be in other persons mind when you talk about those ‘answers’ you say you have about God.Love God is no other than God from Old Testament. The Flood which shivers you it is not a sign of God anger. On the contrary, this is a testimony of His incommensurate love, I dare to say- of God incapacity to resist looking at human kind, is one of His ‘weak’ moments. Open the Holy Scripture and see this partawful in tenderness – about the Flood:“And God saw that evilness of humans increased on earth and all their thoughts and wishes follow the evil all the time. And felt sorry and repent God for creating the human” Just pay attention to what God think and about how Moses said this words, because you can hardly find such a beautiful love story like Flood. Moses said that ‘God repent for creating the human!’ (1.Note of translator) . Though is a terrible word in the same time it is a tender and gentle word. After that God says ‘I will loss from the earth the human I created.’ This was the first decision of God. God, being hurt with pain, wanted to waste everything, God – we might say- was ready to cancel Himself by making this, because He was close to destroy what He created. And still God changed His mind. Doesn’t it look shuddering to you that God changed His mind? He changed His mind for loving the human. He decided to let Noah and his family live in order that the human kind to be not wasted. God overcomes Himself, overcomes his Justice, give up all He says and thinks just to gain back human, to save this desperate love between Him and human. Bible doesn’t let us for a moment to believe that the Flood must be perceived other way, the way the atheists and inquisitorial catechismus (from which religion was teached in theological seminaries) perceive it. One could reproach: ‘Yes, Noah escaped but all the other people died! Weren’t they punished?’ Noah died too, it is true, later but he died. Noah died and went where the ones who died during the Flood went. All the right ones went in that place- named sheol- where they

153

waited for Mesiah. This is how Holy Scripture is teaching us and this is how it was. Now let us see why it is not an inequity for the ones who died during the Flood comparing with Noah. Saint John Hrisostom believe that death through drown which is slowly and awful was established by God in His incommensurate wisdom.It is awful to see the water raising for 40 days, swallowing people and animals, to see people running over the hills, climbing trees, houses- and finally dying, it is awful to see these and realize that you will die the same way. Those moments, those days- many days- those people reminded all their sins, cried to God, broke their hearts, recover or best said- came in their minds. In this estate of absolute lucidity, they died. St.John says that God could kill all the people in one moment but He didn’t do it just because He want to let them the possibility of awakening, recovering. Leaving this world for the land of death, they could reckon and welcome our Lord Jesus Christ when He during those three days of His death talked to the ones enslaved in prison. These are the Christians from before us, these are, probably, the saints about whom St.John the Evangelist says that ‘they opened their graves and raised to heaven ‘ in the times when our Lord Jesus Christ laid dead on His Cross. St. Peter the Apostle talks to us in his first United Epistle about the ones who died in the Flood. St.Peter says that ‘God came down and talked to the souls imprisoned, which were unduteous, in the old times, when long-time forbearance of God was waiting, in times of Noah.’ (I, Peter 3, 19-20). Peter believe that the Flood forepicture The Baptism and that the water was purifying. All these talk about love – not anger – of God, even about His incapacity in punishing us, because He passed over His justice, His decision to lose all the people, humiliating Himself again and again just to regain them. On the other side, not all the people who did not die in the Flood were saved. One of Lot sons was such a lost soul that he sinned on the ship during the Flood. He also was one of the people who should die, lost by the water God pour, for he was not like Noah-right soul, although he was part of his family. So this man used nothing from being not drowned, I would say he even missed the chance of recovering, the chance the ones who died in the Flood had. We can not consider as God anger the fact that someone died or was killed, by hard circumstances or by other human. Sure, there were many other cases in Old Testament when the sinners were killed in order to teach, even here there are a lot of things to be said, I rather prefer to limit the discussion to Flood and to what you asked me.

154

Physical death for us is not by all means a bad thing, many of proorocs were killed, St.Peter and St. Paul were killed. John the Baptist ‘The greatest born by woman ’ was killed by a whore. God Himself, our Lord Jesus Christ was killed by the ones He created, was hang on a cross, naked to be blamed, spitted. So to be killed is not a thing of shame in Bible’s point of view, it is a paying act. We could talk about God cruelty only if He wouldn’t suffer in the end a death much more cruel then any death of sinners punished in the Old Testament. This is why I say that we have here a wonderful and great Mystery, Mystery of love which we can not share with whatever person because it always will remain hard to understand Why do you say that the ones who talked with God speak about His anger? Just the opposite, all they that saw God are talking only about His love. Take a look at John the Evangelist, he can’t get enough of repeating that God is love and they who love are living in God and only things of this kind. Take a look at St. Simon the Theologist’s hymns, take again a look at our last theologist, starcestvo Siluan the Athonite. St. Siluan, after he saw our Lord Jesus Christ repeats just one thing ‘ God is Love’. He prayed using these simple words, simple just like love: ‘Lord, do that all the people know that You are good and mercyful’. This word have such a depth, such a depth that they seem common. It is easy to say that God is love and He is good but this is not the same with feeling and knowing that God is love. To know this you must see God. If you know other perceptions about God, tell them to me. It is true when you say that the ball is round and every word can be distorted. I still don’t think at this. I don’t want us to play with the words, just like that. You should know, I wouldn’t have bliss and caressness if I would win a fight with words only, talking with an unbeliever, which could so easy happen. I would have nothing to gain from this if I myself wouldn’t believe and wouldn’t know that the things I say, before persuading someone, are true. I am glad that true and love are more beautiful and stronger than the words, I am glad that they are staying unchanged and unbroken even when they are powerless. The words are powerless. This article was taken from this location: http://www.sfaturiortodoxe.ro/orthodox/orthodox_advices_hieromon k_savatie_why_is_flood_a_gentle_in_pain_scene.htm This site has an english version that allows our brothers who speak only english to find more useful for soul articles, written by Father Savatie and others blessed romanian Fathers.

155

Gianina Picioruş Publicat în:

Articole

on at Comentarii (6) Tags: Articole

Sf. Mănăstire Râpa Robilor de la Aiud: Sfinții care ne așteaptă să îi recunoaștem

Troparul, glasul 1: Mãrturisitorii cei adevãrati ai lui Hristos cu vitejie au stat împotriva uneltirilor satanei, si nici prigoana, nici temnita, nici chinurile, nici lanturile nu i-au spãimântat, ci cu putere de sus credinta si neamul românesc au pãzit. Pentru rugãciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieste sufletele noastre. Condacul 1: Pe Mãrturisitorii cei alesi ai lui Hristos, podoaba Bisericii noastre, pe cei ce în temnitã chinuri si batjocuri au rãbdat, ostasii cei adevãrati ai Domnului care cu puterea Crucii pe slujitorii satanei au rusinat si în ceruri se roagã pentru noi, cu dorire sã îi lãudãm zicând: Bucurati-vã, Sfintilor Mãrturisitori, care în temnitã Golgota neamului românesc ati suit!

156

Vă recomandăm o vizită de conștiință pe siteul Mănăstirii închinate Sfinților Noi Mucenici și Mărturisitori români din locația http://www.rapa.robilor.4t.com/. Pentru ca să ne cunoaștem firescul nostru, trebuie să ne cunoaștem profund Sfinții acestui neam. De la dragostea pentru ei și de la rugăciunea în fața lor pornește grija față de aceste meleaguri cât și conștiința de sine. Dacă plecăm de la cunoașterea Sfinților unui neam putem să înțelegem distanța dintre ei și marii oameni de cultură ai acestuia, dar conștientizăm și faptul că, și unii și alții reprezintă trăsăturile fundamentale ale acelei nații. Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (1) Tags: Ştiri

157

Haiku duhovnicesc
Ce poezie, inima care învie morţii! Psa. Gianina Publicat în:

Poezie şi proză scurtă

on at Comentarii (0) Tags: Poezie şi proză scurtă

158

Noi suntem români
http://www.trilulilu.ro/tataencu/a78b5fbd69f2d7 2:48 minute Pr. Dorin Publicat în:

Audio

on at Comentarii (0) Tags: Audio

159

Recenzie la romanul “Nebunul”, de Savatie Baştovoi
Ştefan Baştovoi s-a născut în 1976, la Chişinău. Biografia tânărului este tumultoasă. Preocupat de mic de pictură şi sport (3 ani consecutiv campion de tenis de masă la juniori), trăind într- o familie profund ateistă,cu tatăl profesor, apoi, pădurar, apoi, propagandist la o casă de cultură, Ştefan Baştovoi este internat în clasa a 12-a la Socola, cu stăruinţa profesorilor, ceea ce i-a “îmbogăţit” mult universul poetic, el revenind frecvent la tema nebuniei şi a morţii, a singurătăţii şi a despărţirii. Este salvat din universul spitalului de boli nervoase de o telegramă care îl anunţa să se prezinte pentru a-şi ridica premiul pentru poezie, pentru volumul Elefantul promis, 1996, premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru debut, telegramă care a curmat şi dubiile medicilor care îi spuneau că “mai au un schizofrenic care scrie poezie”. A mai publicat : Cartea Războiului (1997); Peştele pescar - o poveste (1998); Casa timpului (1999), Idol sau icoană ( 2000) şi Ortodoxia pentru postmodernişti, împreună cu Nicolae Balotă, diaconul Andrei Kuraev si Dumitru Crudu. A publicat, începînd cu anul 1993 poezie, proză scurtă, fragmente de roman, eseuri şi publicistică în majoritatea revistelor importante din România şi Basarabia. În 1996 devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Pasionat de Freud şi Nietzsche, membru activ al Cenaclului Junimea din Iaşi, unde era poreclit în glumă “poliţaiul cenanclului” , pentru criticile foarte exigente, şi “maşinărie lirică”, din cauză că “scria cîte o carte pe săptămînă”, a obţinut premiile revistelor: Convorbiri Literare, Timpul, Dacia Literară şi Marele Premiu la Tecuci. Ştefan Baştovoi este menţionat în O istorie deschisă a istoriei literaturii din Basarabia de Mihai Cimpoi şi în Postmodernismul Românesc de Mircea Cărtărescu (Ed. Humanitas). Între anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universităţii De Vest din Timişoara, pe care o abandonează. După ce a citit viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, se călugăreşte, fiind tuns, în 1999, în monahism de PS Dorimedont, primind numele de călugărie Savatie. La 28 octombrie, 2000, de ziua Sf. Paisie Velicicovski, este hirotonit ierodiacon. Chiar şi după călugărie, sau mai ales, după, Savatie Baştovoi rămâne o voce distinctă a spiritualităţii române; el îşi reneagă multe din scrierile scrise în viaţa laică, ca fiind dăunătoare sufletului, şi îşi continuă 160

activitatea scriitoricească, la candela duhului ortodoxiei, conducând revista de spiritualitate ortodoxă Ekklesia şi predând iconografia la Seminarul Teologic de Chişinău, cu sediul în Mânăstirea Noul-Neamţ. Romanul “Nebunul” este publicat de monahul Savatie Baştovoi în anul 2006, în Bucureşti, la editura Cathisma, şi are pe coperta principală desenul “Sfânt dormind”, realizat chiar de ieromonahul Savatie Baştovoi. Desenul înfăţişează un om fără faţă, îmbrăcat într-un veşmânt dintr-o singură bucată, cu mâinile pernă sub cap, dormind ghemuit pe pământul gol. Aşa a schiţat în creion, părintele Savatie, portretul unui sfânt: fără casă, fără pat, fără pernă, dormind sub cerul gol, pe pământul gol. Iar faptul că sfântul nu are nici măcar faţă, este dovada supremă a smereniei acestuia, care nici pe sine nu se vede, în toată splendoarea harului lui Dumnezeu, nici altuia nu îi arată comoara pogorâtă de Sfântul Duh asupră-i. Cât de împotriva cursului vremii, şi al firii oamenilor, este acest fel de a fi al unui sfânt, acest fel de a se face plăcut Domnului, acest fel de a se lepăda de toate, pentru a-şi iubi, fără deşarte legături materiale, Dumnezeul, şi semenii! Nebun pare în faţa Lumii şi a oamenilor acest fel de a fi! Dar cât de nebun pare a fi în ochii Domnului felul de a trăi al oamenilor! Căci “înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deşarte” (I Cor. 3, 19, 20). Căci aceste gânduri sau cunoştinţe privesc numai cele vremelnice şi deşarte, îl duc pe cel care le are la slavă deşartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieţii numai în griji pentru ceea ce este stricăcios şi trecător, la viaţa păcătoasă, la lepădarea şi uitarea lui Dumnezeu şi a veşniciei. “De la bun început, trebuie să spun că textul de faţă nu este o operă aghiografica, ci un roman scris cu toate uneltele unei proze artistice, inspirat din realităţile consemnate în viaţa Sfântului Simeon cel Nebun întru Hristos din Edessa. Acţiunea se petrece în Emesa (Homs-ul de astăzi), cea mai însemnată cetate a Siriei, în veacul al VI-lea. Personajele sunt călugări, comedianţi, prostituate şi cerşetori, care împreună oglindesc tabloul societăţii bizantine de atunci şi totodată surprind frământările şi căderile dintotdeauna ale sufletului omenesc. Cartea e scrisă aproape ca un scenariu de film, pentru a oferi o lectură uşoară şi captivantă” ( Savatie Baştovoi). Personajul principal al cărţii este Nebunul, “un bărbat ca de şaizeci de ani, costeliv şi chel, încins cu o funie din vlăstare de finic, de care era legat un câine mort.”.

161

Nebunul îndeamnă locuitorii cetăţii să se închine Impăratului lor, câinele mort. Pentru că Împăratul Lumii acesteia este un Impărat de carne puturoasă, după chipul şi asemănarea cărnii oamenilor, şi nu a sufletului lor. Nebunul cerşeşte alături de cerşetori, mănâncă carne alături de aceştia, sau dăruieşte banii şi hrana primite altor cerşetori mai bătrâni, sau mai bolnavi. Zvonurile despre apariţia lui în cetate umplu târgul, zvonuri mereu, şi mereu, înflorite. În biserică, la trecerea Nebunului peste o fată a cărei mamă, de condiţie înaltă, făgăduise o mare sumă de bani celui care îi va vindeca fiica de boala de care suferă, fata se însănătoşeşte. Este momentul în care diaconul bisericii se înroşeşte de emoţie,dintr-un dublu motiv: crede că la originea minunii însănătoşirii fetei au stat chiar rugăciunile lui, iar pe de altă parte se bucură că va primi banii cuveniţi autorului minunii. În două tuşe de penel, autorul realizează un portret caricatural al diaconului, prin simpla zugrăvire a gândurilor care îl animă: pentru că, înainte chiar de a citi mai departe, cine nu se întreabă ce făcător de minuni al credinţei a pretins bani pentru o minune, şi cine s-a considerat dintre sfinţi, făcător de minuni, iar nu miluitul cu minunile lui Dumnezeu? “Pentru toţi era clar că nu diaconul făcuse minunea, dar nici cei doi călugări nu puteau fi bănuiţi de sfinţenie, căci fuseseră văzuţi de mai multe ori făcând rugăciuni pe bani, fără să se petreacă vreo schimbare în bine cu bolnavii. Tuturor le răsuna în gând răgetul cumplit al duhului necurat:”Simeon!” Până la urmă însă au rămas cu impresia că minunea s-a petrecut singură şi că vreun sfant oarecare intrase la vremea aceea în cetate şi de aceea ieşise dracul.” Tot Nebunul imită caricatural mărimile cetăţii în biserică: “”Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm! Dacă mă ajută dracii să se mai îndrăcească vreo bogătancă, de banii câştigaţi îmi cumpăr scaun episcopa-a-a- al!””. Pentru această glumă, Nebunului nu i se mai permite intrarea în biserica, la slujbele diaconului imitat. Dacă Nebunului îi trăgeai o palmă, el arunca după tine cu bani. Nebunul îşi împărţea câştigul său zilnic cu ceilalţi colegi de breaslă. Nebunul a fost acuzat de vrăjitorie, închis în sclepul bisericii, exorcizat, şi bătut până la desfigurare. Prin rugăciunile Nebunului, îngrijit de răni in casa altui deacon, Ioan, soţia acestuia, care nu putea avea copii, rămâne însărcinată.Nebunul umblă pe la casa de desfrânare, dar nu ca să se desfete cu desfrânatele, ci ca să le plătească, pentru a se odihni, şi a respira şi ele aer de curăţie din calvarul patimilor fiecărei zile. Diaconul însă, aplecându-şi urechea la zvonurile şi bârfele din târg, ajunge să creadă că Nebunul s-a culcat şi cu soţia sa, şi îl dă afară din casă. Nebunul îi spune unui “filozof” vrăjitor - care se aciuase in

162

cetate, şi, prin şiretlic, îi uşura de bani pe toţi cei ce se încumetau să răspundă la o ghicitoare a sa, - câţi bani are în sac, şi o îngrijeşte zi şi noapte, şi o salvează de la moarte şi de la desfrâu, pe dansatoarea Caliopi, ucisă, aproape, de tatăl ei, comediantul Calu. Un dialog între Caliopi şi Nebun este plin de învăţăminte: - Pentru un călugăr nu este bine să-l iubeasca oamenii… De ce? - Pentru că oamenii mai întâi te iubesc, pe urmă te fac sfânt. - Şi nu-i bine să fii sfânt? - E bine să fii sfânt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii, când fac pe cineva sfânt, încep să vină la el şi să-i ceară lucruri care li se par lor bune şi folositoare. Oamenii vor ca sfântul să le îndeplinească toate dorinţele. Pentru aceasta îşi fac sfinţi pe pământ, căci prin ei cred că îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite şi să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire şi sănătate, vor multe şi de toate, şi nu vor să înţeleagă că minunile sunt în mâna lui Dumnezeu, şi El dacă vrea dă, iar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate aşa. Dacă nu le îndeplineşti dorinţele, ei se supără, se nemulţumesc, şi până la urmă încep să te urască. Şi toată această sfinţenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji şi supărări fără nici un folos. Dumnezeu singur ştie ce are de făcut în lume şi nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci ca să se înmulţească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferinţa celuilalt şi ne facem părtaşi la ea şi cerem izbăvire ca pentru noi înşine. Şi ce este aceasta dacă nu dragoste şi cale de a ne cunoaşte unii pe alţii?” Nebunul este părintele Simeon, cel Nebun întru Hristos. Care a părăsit pustia, după ce ajunsese la desăvârşire, din dragoste faţă de oameni, şi din frică de slavă deşartă.Pentru că, gândea el, “Dumnezeu are lucrare cu tot omul şi caută şi la inima desfrânatelor din piaţă de multe ori mai degrabă decât la un pustnic.” Nebunul îl iartă, şi primeşte confesiunea cu lacrimi a diaconului Anastasie, cel care îl ura pentru că îi era teamă că pierde banii pe care femeia avută îi promisese celui care îi va vindeca fiica, cel care îl izgonise pe Nebun din biserică, şi care poruncise slugilor să îl bată crâncen. În finalul romanului, diaconul Ioan, cel care îl dăduse pe Nebun afară din casă, suspectându-l de desfrâu cu soţia sa, şi comediantul Calu, cel care o omorâse, aproape, pe fiica sa, dansatoarea Caliope, părăsesc împreună grajdul în care Nebunul, duh spiritualizat, oferise fiecăruia dintre ei câte o jumătate de pâine:” hai, ia şi mănâncă şi tu cu mine, şi

163

nu mai fi necăjit”. Acest ultim “cu mine” mă duce cu gândul la romanul “Pentru cine bat clopotele?” al lui Ernest Hemingway: “Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător. Fiecare om este o bucăţică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgare, Europa este împuţinată, aşa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moşia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat”. De aceea, apariţia finală a Nebunului pare a fi apariţia lui Hristos, care spune fiecărui pacatos, de-a stânga şi de-a dreapta sa: “nu mai fiţi necăjiţi. Luaţi şi mâncaţi o jumătate de pâine cu mine.” Dar Iisus nu păstrează nimic pentru sine. Cealaltă jumătate de pâine a fiecărui om este la celălalt om. 21 martie 2007 Jianu Liviu-Florian Craiova Ps: Am preluat articolul din grupul de dialog Credința Ortodoxă, din care și noi facem parte. Pr. Dorin Publicat în:

Recenzii

on at Comentarii (0) Tags: Recenzii

164

Drept învățând cuvântul adevărului Tău…

Când învățăm să citim Scriptura ( și este valabil și pentru noi) întâmpinăm multe greutăți. După cum știți, ne rugăm mereu la Sfânta Liturghie pentru episcopii noștrii, ca Dumnezeu ”să-i dăruiască Sfintelor Tale Biserici …îndelungați în zile, drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Dreapta învățare a cuvântului lui Dumnezeu sau o interpretare corectă a Scripturilor este un lucru foarte greu. Utilizarea modernă a metodei istorico-critice în cercetarea teologică poate fi bună în unele aspecte ale ei, dar ea nu a fost folosită niciodată pentru a crea învățătură receptă. În cele mai multe dintre cazuri, pe care eu le cunosc în Apus, utilizarea așa numitul ”criticim elitist” nu a dus decât la jefuirea oamenilor de credința lor. Cei care nu se mai simt odihniți de ceea ce le spune Scriptura, se declară agnostici sau și mai rău decât atât. Foarte mulți moderniști sunt dintru început oameni care se bazează doar pe ei înșiși, fiind atașați de Scriptură ca de o carte culturală sau rău famată. De aceea prelegerile acestor cercetători moderni ( nu ortodocși) se arată a fi foarte departe de adevăr. În acest timp există și fundamentaliști ( care sunt de multe coloraturi) și care insistă pe ”o plenară inspirație verbală” a Scripturilor și care militează pentru o citire literală, în manieră istorică a Scripturii. Aceștia au semănat multă îndoială în rândul celor credincioși și mai ales în tabăra intelectualilor cu moto-ul: ”Dacă ceea ce trebuie să cred mă face să fiu creștin, atunci nu sunt un creștin”. Cu alte cuvinte modul corect de a citti Scripturilor este aproape necunoscut astăzi. Însă noi auzim vorbindu-se la Liturghie despre această ”învățare dreaptă/corectă” și Scripturile ni se tălmăcesc în acest fel în cadrul Liturghiei. Într-un articol al meu anterior, dedicat Sinodului al VII-lea Ecumenic am spus că ”Icoanele au culori după cum Scripturile au cuvinte”. Ne întoarcem acum la această afirmație și spunem că Scripturile folosesc cuvintele ca pe niște icoane care au un anume ritm, o anume desfășurare iconică. Când citim Scripturile avem în față mai mult decât o istorie sau o poveste, pentru că noi citim bunele vestiri ale lui

165

Iisus Hristos, Domnul nostru, Care este împreună cu noi ca și în Sfintele Icoane. Această metodă de citire a Scripturii nu poate fi folosită decât în fața unei comunități care este inițiată deja în citirea Scripturilor, prin ascultare repetată a acelorași adevăruri și prin înțelegerea lor cu adevărat. Punctul inițial al unui asemenea mod de înțelegere stă în ”Învățătura Apostolică” a Sfântului Irineu al Lyonului. Aceasta spune pe scurt învățătura noastră de credință, în ceea ce noi numim ”Crezul Sfinților Apostoli”. Acest rezumat al credinței noastre ne vorbește despre lucrarea de restaurare a lui Hristos, pe care se fundamentează întreg Noul Testament și despre care vorbește întreg Vechiul Testament, dacă e citit în mod corect. Pentru că, în măsura în care citim Vechiul Testament în mod apriat, în mod corect, atunci vedem în el pe Hristos. Însă există și unele afirmații ale Vechiului Testament care pot fi interesante pentru noi, dar nu au o învățătură mântuitoare. Acelea nu ne conduc la Hristos.* Trebuie să învățăm să ”citim retroactiv”, adică să vedem Vechiul Testament în lumina ”a ceea ce va veni”. Pentru că Scripturile sunt, ca și Icoanele, eshatologice. Cel care S-a născut la Betleem este Cel ”prin Care toate s-au făcut”. Și tot El este Cel care va veni. Iar dacă Îl cunoaștem pe El ca pe ”Cel care a venit”, atunci începem să învățăm în mod drept cuvântul adevărului. Comunitățile creștine, când trăiesc într-o asemenea cugetare, mărturisesc și cele ce or să vină. Însă noi trăim adevărul nu în viitor ci în prezent. Fiecare zi pe care o trăim este pentru noi ziua mântuirii. Cei care cunosc sfârșitul tuturor lucrurilor încep să trăiască întru Omega, întru Cel ce e plinirea tuturor, întru Hristos. Pentru că El este Sfârșitul tuturor, eu nu pot trăi decât ca un om al istoriei. Eu nu pot să văd lucrurile ce vor veni. Ceea ce putem să facem noi e să croim o societate dreaptă, cu cei care sunt acum nedrepți. De aceea pot să întorc și celălalt obraz, și nu mă doare asta, pentru că sunt un om pălmuit pentru Cel ce este Sfârșitului tuturor lucrurilor. Eu pot să îmi iert vrăjmașii fiindcă prin aceasta Cel ce este Sfârșitul tuturor lucrurilor mă împacă cu Sine. Viața mea nu este după chipul și asemănarea trecutul meu, în afară de momentele când eu am păcătuit ( căci păcatele îmi aparțin), ci viața mea este după chipul Celui ce va veni. Eu m-am schimbat din slavă în slavă după chipul lui Hristos, a Celui ce va veni. Evangheliile sunt citite corect dacă sunt citite retroactiv, din trecut spre prezent. În Evanghelii cunoaștem dintru început că Hristos a fost răstignit și prin aceasta s-au împlinit Scripturile. Însă Apostolii Săi nu 166

au cunoscut acest lucru și nici când se va petrece Învierea Lui, pentru că: ”Ei nu cunoșteau Scripturile că El trebuie să învie a treia zi din morți” ( In. 20, 9). Însă Evangheliile cuprind acest amănunt și nu îl țin ca pe un secret. Ele presupun că tu cunoști deja pe Cel care a venit. Astfel ele ne vorbeesc despre Iisus, aidoma unor icoane fidele ale faptelor Sale, și aranjează astfel momentele vieții Sale încât să le înțelegi pentru că le vezi cu ochii sufletului și ai minții tale. Iar când cineva spunea că Vechiul Testament este o umbră a Noului Testament, acela vorbea prin prisma unei citiri retroactive. Noi citim astfel despre Hristos în cărțile unor oameni care nu L-au cunoscut pe El, în cărțile celor din vechime. Însă acei oameni, Proorocii, nu erau niște oameni obișnuiți, comuni, ci niște oameni care fuseseră aleși să reprezinte cele despre întruparea, răstignirea, înălțarea și șederea lui Hristos de-a dreapta Tatălui și despre trimiterea Sfântului Duh. Însă cei care au scris și au făptuit ceva în Vechiul Testament au înțeles că sunt neîndoielnice scrierile lor. Înțelesul Vechiului Testament nu poate fi găsit în intenția autorului, ci în Hristos Însuși, căci El este înțelesul acelora. Astfel Iona, în pântecele chitului, despre Hristos a spus următoarele cuvinte: ”Apele m-au învăluit pe mine pe de-antregul, adâncul m-a înconjurat, iarba mării mi-a cuprins capul până la rădăcinile munților. M-am coborât în pâmântul celor zăvorâți și acestea erau trase de-a pururi peste mine. Dar Tu ai scos din stricăciune viața mea, Doamne, Dumnezeul meu! Când sufletul meu se înfricoșa întru mine, eu mi-am adus aminte de Domnul. Iar rugăciunea mea a ajuns la Tine, în templul Tău Cel Sfânt. Cei care slujesc la idoli deșerți disprețuiesc iubirea Ta. Dar eu cu cuvinte de mulțumire Îți voi aduce Ție jertfe și făgăduințele mele le voi împlini. Căci mântuirea vine de la Domnul” (Iona 2, 6-10). Căci nu Iona s-a rugat în pântecele chitului ci Hristos S-a rugat din pântecele Iadului. Fiindcă Hristos este chipul adevărat al Tatălui și nu Adam. Adam și Eva nu au împlinit chipul lor, adică să-l ducă la asemănarea cu Dumnezeu, ci toate cele făgăduite s-au împlinit în Hristos. Hristos este al doilea Adam, Adam cel adevărat, adică Începutul și Sfârșitul. Am auzit pe un predicator astăzi la televizor, care spunea că profețiile Vechiului Testament s-au împlinit în proporție de 75%. Era un fundamentalist Darbyte, care citește profețiile biblice conform cu frecvența știrilor din ziare și conchide că pe fiecare zi se mai împlinește câte una. Însă s-au împlinit mai mult de 75% dintre ele, iar acest om practic nu are nimic de observat, chiar dacă el crede că profețiile se împlinesc zilnic. El așteaptă mai degrabă Armaghedonul decât pe Hristos. 167

Dumnezeu să ne dea har, ca sub conducerea Sfinților noștri episcopi, să învățăm drept cuvântul adevărului. Father Stephen Freeman Traducere și adaptare de Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian, cf. Rightly Dividing the Word of Truth, http://fatherstephen.wordpress.com/2007/03/19/398/ Mic comentariu Fragmentul subliniat din traducerea noastră ()*, este un punct de vedere cu care nu suntem de acord. În ceea ce ne privește, credem că fiecare fragment din textul Vechiului Testament are un sens mistic, duhovnicesc, tipologic și simbolic, că fiecare text ne învață cele despre mântuire și că avem nevoie de mult har ca să înțelegem părțile grele ale Scripturii. Vechiul Testament ne conduce în întregime spre Hristos, numai că avem nevoie de multă înțelegere și cunoaștere duhovnicească pentru a pătrunde sensul, rostul și adâncimea Scripturii. Publicat în:

Traduceri

on at Comentarii (0) Tags: Fr. Stephen Freeman, Traduceri

168

Maica Benedicta despre Maica Alexandra (un articol edificator al celei care a fost acad. Bușulenga)
Redăm o rememoratio extraordinar de interesantă, despre viața a două femei celebre care devin în cele din urmă monahii ortodoxe: Prof Acad. Zoe Bușulenga și principesa Ileana a României. Articol cf. sursa. O intalnire cu Maica Alexandra In aprilie 1967, ma aflam pentru întaia oara la Paris, ca urmare a unei invitatii de a tine cateva conferinte la universitatile din Paris si Montpellier, respectiv la catedrele profesorilor Alain Guillermou si Louis Michel, amandoi mari prieteni ai Romaniei. A fost, fireste, prilej de a-mi reîntalni vechi si dragi cunostinte, ca, de pilda, Anina Radulescu Pogoneanu, mult iubita mea profesoara, si de a face altele noi, ca aceea cu regretatul Ioan Cusa, remarcabilul poet si editor, si mai cu seama cu stralucitul intelectual, parintele Andrei Scrima, fostul asistent al lui Anton Dumitriu. Profesorul Paul Miron de la Freiburg im Breisgau, care s-a luptat ca nimeni altul pentru întretinerea de legaturi între universitatile germane si romane, în vremea aceea atat de grea, era si el la Paris. Si Ion si el m-au dus sa cunosc oameni si locuri vrednice de vazut, de admirat, pentru a trezi în mintea mea, obnubilata de peste un sfert de secol de ceturi apasatoare, amintiri si reactii normale. Plimbari lungi, discutii nesfarsite despre ce era, despre ce fusese si în special despre ce avea sa fie (!)… Traiam ca în transa. Intr-o dupa-amiaza, Ion ne propune o plimbare cu masina ca sa-l însotim pe parintele Andrei pana undeva, în afara Parisului, unde avea treburi urgente. Plecam, trecem prin padurea de la Fontainebleau (spre mirarea prietenilor, am recunoscut-o îndata, evident dupa tablourile lui Andreescu) si ajungem într-un orasel, Bussy. Mi se spune ca e o manastire ortodoxa rusa, condusa de maici batrane, din fosta aristocratie rusa. Intr-adevar, la intrarea într-unul din corpurile cladirii, o venerabila monahie (avea peste 90 de ani, era ducesa Serge) sedea într-un fotoliu comod. Mi-a întins mana sa i-o sarut, ceea ce am si facut, si a început o conversatie desigur conventionala. Prietenii mi-au facut semn sa astept. Parintele Andrei intrase în casa.

169

Dupa cateva minute, se aud pasi grabiti coborand scara. Sprintena ca o ciuta, o maica ce parea foarte tanara se îndreapta spre mine si ma îmbratiseaza. Eu încremenesc. Incredibil! Si balbai, sugrumata de emotie: Domnita! Si ea spune razand: “Nu mai sunt domnita. Sunt Maica Alexandra”. Era principesa Ileana, cea mai draga noua, din familia regala. Si nu stiam ca se calugarise. M-a scos din uimire luandu-ma de dupa umeri si spunandu-mi: “Haide mai bine în chilia mea, sa putem sta de vorba în liniste!”. Si am suit în chilia “maicii”, care se afla în alt corp de cladire. Era o camera mansardata, îmbracata în lemn, careia cununi de ceapa si siraguri de ardei rosii atarnand de grinzi îi dadeau un fermecator aer rustic, de casa romaneasca de tara. Ici, colo, pe masa, printre icoane, stergare brodate în culori vii întareau amintirile de acasa. Ne-am asezat si am început sa vorbim. Intr-o romaneasca fara cusur, a prins sa ma întrebe despre cele de acasa. Stia tot, era destul de bucuroasa de momentul de deschidere care ne dadea un scurt respiro. Dar voia sa afle despre prietenele ei, despre Nissa Camarasescu, cea mai apropiata colaboratoare în organizarea Cercetasiei, si despre sora ei Anicuta, despre profesoara Tanti Georgescu, fosta directoare a Liceului “Domnita Ileana” si despre alte multe cunostinte comune. Asculta cu un interes extrem de viu, cerea detalii despre sanatatea lor, ca sa le poata trimite medicamente, dorea sa stie ce mai e pe la Bran, castelul ei drag, lasat ei prin testament de Regina Maria. Si cate altele. Dar la un moment dat, întelegand totusi nedumerirea mea despre noua stare în care o gaseam, a început sa-mi povesteasca toate cate i se întamplasera de la plecarea din tara, cu sinceritatea dintotdeauna. A pomenit, în treacat, si de a doua ei casatorie. S-a oprit însa pe soarta copiilor pe care-i adora. Mai întai a vorbit de Minola, fata cea mai frumoasa, care se casatorise cu un tanar american de foarte buna familie si avusesera doi copii. Si cum într-o zi, cei doi tineri plecau într-o calatorie, Domnita si cei doi copilasi i-au însotit la aeroport, si-au luat ramas bun si asteptau sa decoleze avionul. Dar îndata dupa decolare, o explozie teribila a facut farame si avion si pasageri. “Sub ochii mei a spus Domnita, stapanindu-si cu greu lacrimile si ai copiilor lor”. Fara nici un alt comentar a trecut la Stefan, baiatul cel mare, mostenitorul numelui de Habsburg. “Iar Stefan, a continuat ea, a cazut de pe cal, s-a lovit la cap si de doi ani e în coma”. Si fara întrerupere, a trecut la hotararea ei. “M-am gandit, a spus, ca Dumnezeu ma cheama în felul acesta si m-am decis sa ma calugaresc”. A intrat în monahism si cum manastire ortodoxa romaneasca de maici nu se afla în Occident, a ramas la Bussy, manastire ortodoxa de maici ruse.

170

Dar visul Maicii Alexandra era acum, a continuat ea, sa întemeieze în America, în Pennsylvania, o manastire romaneasca de maici. Pentru moment tinea secret proiectul si strangea fonduri pentru a-l putea realiza chiar în conditii destul de modeste. Se înviorase din nou expunandu-mi nobilul sau plan, desi nu ignora nici una din marile greutati ale viitoarei întreprinderi duhovnicesti. Era vadit ca se simtea chemata spre acea cale pe care a si urmat-o pana la sfarsit. Am stat de vorba pana s-a-nserat si m-am despartit de “Maica Alexandra” greu, stiind ca de-acum n-o s-o mai întalnesc niciodata. Dar caile Domnului sunt necunoscute si legaturile între oameni se fac si ele dupa voia Lui. Dupa cativa ani, pe cand îmi petreceam vacantele la manastirea Varatec ca invitata a dragei mele prietene, Valeria Sadoveanu, în casa maicutei Benedicta Braga, vine un ordin cu totul surprinzator de la Patriarhia Romana. La cererea Maicii Alexandra, care ajunsese în Pennsylvania si dorea sa întemeieze mica sa manastire, pe care a numit-o (ce coincidenta minunata!) Noul Varatec, Patriarhia a desemnat pe maica Benedicta Braga, una din cele mai distinse monahii ale Varatecului, posesoare a doua titluri universitare, specialista în muzica psaltica, spre a-i fi de ajutor Maicii Alexandra. Si maicuta noastra a plecat, însotita de doua ucenice, Apolinaria si Gabriela, îndurerata de a-si parasi chinovia, dar purtata si de noua misiune duhovniceasca ce o astepta. Pe deasupra, avea sa-si întalneasca si fratele, parintele Roman Braga, o personalitate extraordinara, care trecuse prin închisori, prin ororile Pitestilor, fusese torturat incredibil, dar îsi pastrase neatinse credinta si bunatatea. Fusese trimis pe continentul american de Patriarhul Justinian, care dorea sa-l fereasca de alte suferinte posibile. Si iata ca cei doi frati aveau sa se revada dupa anii grei prin initiativa Maicii Alexandra, care nici nu stia povestea vietii lor, dar fusese instrumentul vointei divine. A trecut timp de atunci. Draga noastra Valeria Sadoveanu nu mai este, am ramas eu în locul ei în casa maicutei Benedicta, condusa acum de maica Eufrosina Jescu, fosta sa ucenica. “Maica Alexandra” a trecut la cele vesnice, dupa ce a avut bucuria de a-si vedea fiul, pe Stefan, revenit la sanatate. Iar maica Benedicta si parintele Roman au întemeiat si o alta manastire ortodoxa, la Rives Junction, în Michigan. Am stat neîntrerupt în legatura cu dansii, ba parintele Roman ne-a si vizitat, facandu-ne, regretatului meu sot si mie, o impresie de nesters. Avem de altfel o fagaduinta ca va trece pe acasa (la Varatec) si în primavara aceasta, prilej de mare bucurie duhovniceasca pentru noi.

171

Sa fi fost oare întalnirea cu “Maica Alexandra” la originea acestor legaturi si fapte de viata? Cine stie! Caile Domnului raman ascunse mintilor noastre neputincioase. Fiica cea mai mica a regelui Ferdinand si a reginei Maria, printesa Ileana, viitoarea Maica Alexandra, s-a nascut în 1909. In 1931 s-a casatorit, la Palatul Pelisor, cu Anton de Habsburg, arhiduce de Austria. Cei doi au avut sase copii si au locuit mult timp într-un castel din afara Vienei. 23 august 1944 i-a gasit la Bran, unde printesa ca si mama ei, în primul razboi mondial îi ajuta pe raniti, într-un spital, cu un personal extrem de redus si de devotat. Craciunul anului 1947 avea sa-i schimbe total viata, Chemata, de regele Mihai, la Bucuresti, a aflat dupa cateva zile ca trebuie sa-si împacheteze totul si sa paraseasca tara. In 1950, dupa o perioada în care a locuit în Elvetia, s-a stabilit, împreuna cu sotul si copiii, în Statele Unite. Arhiducele s-a întors în Austria si curand cei doi au divortat. Printesa si-a crescut apoi singura copiii, tinand prelegeri si conferinte si scriind carti (I live again Traiesc din nou; Hospital of the Queen’s Heart Spitalul Inimii Reginei). Avea sa se recasatoreasca cu Stefan Issarescu. Anul 1959 i-a adus o mare nenorocire. Fiica ei cea mare si sotul acesteia, un american, au murit într-un accident de avion. Dupa doi ani, printesa s-a mutat în Franta si la 52 de ani, a devenit novice la o manastire din Bussy-en-Othe. A petrecut sase ani în acea manastire, apoi s-a întors în America, pentru a zidi o manastire ortodoxa. In 1967 a revenit în Franta, la aceeasi manastire din Bussy, unde va fi unsa monahie. Atunci a devenit Maica Alexandra. A plecat din nou spre New York, iar în septembrie 1968 lacasul ortodox, ridicat din colectele stranse de ea si din banii ei proprii, a fost sfintit. In primavara lui 1990, dorind mult sa ajute copiii orfani din Romania, a venit în tara în ciuda varstei, 81 de ani, si a sanatatii subrede , însotita de una din fiice. Dupa întoarcerea în Statele Unite, s-a îmbolnavit si, suferind un atac de cord, a murit la 21 ianuarie 1991. Se odihneste în Pennsylvania, cu o cruce simpla romaneasca din lemn la cap si cu o cutiuta de tarana romaneasca alaturi, cum a lasat scris în testament. Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga ………………… Considerăm acest gest al nostru un omagiu adus Maicii Benedicta a României, care după ce a fost expertă în poezia eminesciană a devenit una dintre frumoasele și rarele rugătoare academiciene ale Bisericii Ortodoxe Române.

172

Pr. Dorin Publicat în:

Evocări

on at Comentarii (0) Tags: Evocări

Șase Mănăstiri românești

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

173

Fericitul Ilarion Argatu despre vrăji și farmece

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

174

Sfântul Nectarie al Eghinei

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

175

Împărtășirea credincioșilor și a preoților în Biserica coptă

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

176

The Spirituality of Early Christianity
Despre chipul lui Dumnezeu, îndumnezeire, tradiția mistică ortodoxă…

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

177

ÎPS Nicolae Corneanu și internetul ca spațiu al predicii

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

178

A avea un rol în viață

Motto: Ceea ce vrei tu de la tine însuți este cu mult mai mult decât ceea ce îți cer alții: ei vor să joci un rol, tu vrei să scrii o piesă. Constantin Noica (citat din memorie) A dori să joci un rol în viață trebuie să înceapă cu a dori să cunoști cine și ce ești tu ca om, cu adevărat, ce te împlinește ca ființă spirituală, pentru a-ți acorda mai apoi rolul din viață cu împlinirea personală, pentru ca rolul pe care îl joci în societate să nu intre în conflict cu dorința de a-ți sfinți viața, de a te îndumnezei printr-o viață de pocăină. Dacă vreau să trăiesc creștinește, nu mai vreau să trăiesc viața altcuiva. Și spun aceasta pentru că demonii vin la noi numai ca să ne inculce ideea că noi suntem alții decât suntem, că suntem nebuni, păcătoși, animale, răzvrătiți, ucigași, aventurieri. Dorul de Dumnezeu înseamnă dorul de ingenuitate și de naturalețe, dorul de a dezbrăca toate aceste cămăși succesive pe care le îmbrăcăm în viață, ca oameni pătimași, de a lepăda toate scenariile care ne fac să jucăm un rol la un moment dat și apoi să ne schimbăm masca, în funcție de situație. Rolul împlinitor al omului este acela de ființă duhovnicească și de slujitor al lui Dumnezeu, împreună cu Îngerii. Chiar și atunci când în sufletul tău detești toate măștile, chiar și când ești o expoziție de sentimente pe dinafară, iar înăuntrul tău e liniște, smerenie și rugăciune, chiar și așa te ajunge uneori grața, lehamitea de această paradă exterioară obositoare pentru inima care vrea să se odihnească în odihna ei cea adevărată și împlinitoare. Am citit în cărți, am auzit despre și am văzut bătrâni care doresc cu seninătate să moară, care au înțeles de la sine că s-a terminat periplul de imagini pământești, că ele nu mai au rost, că e vremea să se mute la singura și adevărata noastră patrie, cea cerească, din care omul este și în care doar se simte bine. Cred că Dumnezeu așteaptă ca un Multmilostiv ca să ajungem cât mai mult la această concluzie în sufletul nostru, ca să ne dezlipim inima cât mai mult de cinematograful vieții acesteia, ca de un film pe care te-ai săturat să-l tot vezi și pe care, cu cât îl vezi mai mult, cu atât îi găsești mai multe cusururi. Așa se întâmplă și cu noi, oamenii, care, cu cât

179

petrecem mai mult timp pe pământ, cu atât mai mult înțelegem imperfecțiunile acestei vieți și păcatele și viciile noastre adânci. Ca să aflăm cine suntem noi înșine, ca oameni (ființe umane), dar și fiecare în parte, ca personalități deosebite și unice, trebuie să întrebăm de aceasta pe Făcătorul nostru, nu gândurile noastre, pe Cel ce știe despre noi mai multe decât noi înșine, Care ne-a gândit din veșnicie, ne-a zidit oasele și tot lăuntrul nostru și cunoaște adâncul sufletelor și al inimilor noastre, Care știe și sfârșitul nostru, fără ca prin asta să ne silească la a face ceva ce nu vrem. Prin tot ce facem pe pământ ne pregătim pentru despărțirea de pământ. Esențialul este să înțelegi că viața aceasta este un scurt intermezzo și să te desparți de ea fără păreri de rău. Iar ca să n-ai păreri de rău după viață, trebuie neapărat să înțelegi și să simți, să simți mai ales, că acest fel de existență ți-a devenit impropriu și să te bucuri să te muți într-o altă existență de care te-ai atașat deja, pe care harul ți-a dat să o adulmeci și pe care o dorești ca pe o pădure pe care o presimți după foșnetul copacilor, în timp ce te apropii. Însă preschimbările acestea se produc în timp. Trăirea creștină înseamnă înnoire continuă, schimbare perpetuă de orizonturi interioare, de perspective. Pe cât teatrul de afară, din lume, se ofilește în ochii tăi, pe cât realitatea obiectuală devine tot mai repetitivă, tot mai nesurprinzătoare, pe atât scena interioară devine tot mai animată, mai captivantă, acea scenă în care joci rolul celui care ești tu cu adevărat, în care te dezbraci de măști, te privești dincolo de patimi, care ți-au servit drept oglinzi deformatoare până de curând. Parafrazându-l pe Eminescu, ochiul închis afară, înăuntru se deșteaptă. Ochiul odată închis pentru deșertăciunea vieții, care nu mai tresare exaltat de vederile cele trecătoare, se deschide înăuntru, cu uimire și bucurie, spre o lume cu mult mai bogată, din ce în ce mai mult și din ce în ce mai definitiv. Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş Publicat în:

Articole

on at Comentarii (0) Tags: Articole

180

Cu noi este Dumnezeu (cuvinte despre o ploaie sfântă)

Ieri, mai ales spre seară, în timpul slujbei în care s-a citit Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, a fost o atmosferă plină de har nu numai în interiorul bisericilor, ci și afară. De cum am ieșit din casă, am fost izbită, am simțit din plin această atmosferă harică, pe care n-o simți de multe ori în aer, care n-are nimic de-a face cu manifestările climaterice, naturale. Ploaia de ieri era una curățitoare, a întregii firi, și fiorul haric mi-a pătruns adânc în suflet, odată cu aerul curat, cu mirosul de iarbă udă și cu senzația inconfundabilă de plâns cutremurător și de smerenie profundă a întregii naturi. Prezența harului dumnezeiesc era copleșitoare, o prezență care te preschimbă interior și prin care Dumnezeu Se face simțit cu atât de multă putere. Părintele Dorin mi-a confirmat ceea ce simțisem și mi-a spus că ploaia aceasta este identică, cu cea din Vinerea Mare sau cu cea pascală, când simți împrospătarea, curățirea și învierea naturii, dar și harul care îmbălsămează aerul, când cerul nopții pare înmiresmat și copacii foșnesc cu aer tainic, un foșnet repercutat și cosmic, care comunică direct cu adâncul invizibil al inimii și al duhului nostru și care ne vorbește în cuvinte negrăite despre Dumnezeul nostru Răstignit și Înviat, Stăpânul Cerului și al pământului. Așa a fost și ieri, când am trăit preludiul acelor zile mari și sfinte pe care le așteptăm și am simțit că Dumnezeu e în Biserica Sa, în Biserica Sa Ortodoxă, am primit iarăși confirmarea de netăgăduit că „primit-am, Dumnezeule, mila Ta, în mijlocul Bisericii Tale” (Ps. 47, 8). Natura și cosmosul s-au armonizat pocăinței omenești, la porunca Stăpânului Ceresc, au fost împreună-pătimitoare cu pocăința stăpânului lor, omul, au tremurat și au plîns împreună cu el. Iarba verde înlăcrimată și cutremurul din aer, mai ales, mi-au străpuns sufletul. Înainte să ies afară, eram nemulțumită că o să ude nițel ploaia, că ploua întruna și nu se mai oprea, dar imediat ce am ajuns în stradă am înțeles că ceva aparte se întâmplă, un eveniment care nu e fenomenologic , ci duhovnicesc.

181

Am avut un adânc sentiment de curățire cosmică, în tandem cu spălarea și curățirea interioară a oamenilor care ascultau Canonul și se pocăiau de greșeli, în toate bisericile noastre și am avut sentimentul comuniunii cosmice, al confirmării credinței noastre și al milostivirii lui Dumnezeu spre noi. E aproape de prisos să mai aduag că, deși, de obicei nu-mi plac zilele ploioase și nici să merg prin ploaie, de data aceasta am primit lacrimile cerului, venite să se împletească cu ale noastre, ca pe o apă curățitoare și ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu, prin care pământul s-a spălat și universul a arătat iarăși, la vremea potrivită, că este un rob credincios, pătimind împreună cu noi și transfigurându-se împreună cu noi (așteptând cu suspine, cum spune Sf. Pavel, transfigurarea finală) și dăruindu-ne semn că Dumnezeu e în Biserica Sa, mila Lui e în mijlocul Bisericii Sale. Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş Publicat în:

Evocări

on at Comentarii (0) Tags: Evocări

182

Despre cultură, știință și credință

Un articol semnat de Daniela Șerb, în ziarul Adevărul: aici. ”Cercetarea arată că un elev petrece, în medie, şase ore pe zi la şcoală. Timpul dedicat efectuării temelor sau lecturii este mai redus decât cel petrecut cu prietenii sau în faţa televizorului. Astfel, pentru lectură sunt alocate, în medie, 68 de minute zilnic, 20% din repondenţi declarând că nu citesc nici măcar câteva minute. Alţi 22% au susţinut că citesc timp de 30 de minute zilnic. Lecţiile ocupă 2 ore şi 17 minute din programul unei zile obişnuite, cu variaţii foarte mari de la un elev la altul. Astfel, peste 10% au afirmat că alocă până în 30 de minute pentru aşa ceva, 20% îşi rezervă o oră şi aproximativ 50% din repondenţi peste două ore”. O statistică dramatică. Nu au timp, au probleme familiale diverse dar mai ales nu știu să își gestioneze timpul pentru a se instrui. Li s-a inoculat ideea că școala trebuie să le aducă bani, că studiile trebuie să îi ducă la obținerea unui job bun și doar atât. Însă culturalizarea pe care o începe cu noi școala nu trebuie să ne facă simpli utilitariști, obsedați de salariu, ci ea trebuie percepută și ca dezvoltare armonioasă de sine, ca zidire interioară, ca împlinire interioară. Ce începem în școală trebuie să continuăm în întreaga noastră viață, pe cont propriu sau asistați de persoane capabile pentru acest lucru. Cultura înseamnă formare, formare prin și întru adevăr, adâncire de sine. Dacă eu am studii diverse, diplome diverse și nu sunt angajat sau am un salariu mai mic asta nu înseamnă că școala sau învățătura nu sunt rentabile la nivel personal, că nu sunt importante, ci factorii economici, sociali, politici care angajează pe oameni au o deficitară concepție despre pregătirea interioară pentru viață și pentru veșnicie. Cultura, în adevăratul sens al cuvântului, e o realitate care presupune închinarea adevărată în fața lui Dumnezeu, pentru că, cultură vine de la cultus, adică e o realitate care derivă din relația noastră cu Dumnezeu. Când cultura a început să devină o parte componentă a procesul de atutonomizare a omului, a separării interioare de Dumnezeu, cultura a început să însemne o zugrăvire a propriilor noastre patimi mai degrabă decât a calităților proprii sau un experiment ontologic onest. 183

Cultura și știința nu sunt rupte de o gândire religioasă. Putem să ne ocupăm de scris și de studiul științific fiind niște oameni credincioși. Credința nu exclude cercetarea științifică sau experimentul cultural veritabil, ci le presupune. Pentru că adevărata dimensiune interioară a credinței este aceea de continuă scrutătoare a vieții lui Dumnezeu și a istoriei, pentru a vedea cum să ne pregătim pentru viață și pentru veșnicie. Ce face un fizician sau un chimist când studiază particulele microscopice? Vrea să vadă cum arată viața în adâncurile ei. Și noi, oamenii credincioși, vrem să știm asta, pentru că trupul nostru și elementele chimice sunt creația lui Dumnezeu. Ce face un matematician sau un un informatician când unește diferite calcule pentru a crea programe complexe? Nu face decât să arate că există conexiune între diferite sisteme, că există logică, rațiune, ordine, ceea ce și credința spune dintru început. Dacă vedem analiză psihologică, psihiatrică, psihanalitică în romane sau în științele umaniste, fără doar și poate găsim aceste moduri de cercetare ale ființei noastre și în viața duhovnicească, unde, ajutați de har, nu înțelegem numai procese interioare extrem de complexe, ci vedem și rolul lor mîntuitor în viața noastră; vedem cum ne ridică harul lui Dumnezeu spre o înțelegere duhovnicească a omului și a lăuntrului său și cum omul se îndumnezeiește zilnic. Astfel trinomul cultură-știință-credință nu este văzut defalcat decât de către cei care vor să elimine orice racordare a noastră la transcendență, la viața lui Dumnezeu. În viața noastră însă acest trinom este o realitate faptică, concretă și nu am probleme în a citi sau a discuta în mod conex teme de cercetare culturală, științifică și teologică oneste. Tinerii noștri elevi trebuie să înțeleagă faptul că școala nu este în primul rând o introducere în câmpul muncii, ci în câmpul cunoașterii de sine. Școala îți deschide ochii și tu continui pe drumul de care te simți legat, pentru care simți că ești destinat. Cred că, dacă reușim să convingem pe cei tineri, că citirea înseamnă luminare interioară, cunoaștere de sine, împlinire de sine și numai după aceea bani pentru viața de zi cu zi, vor trece la un program intensiv personal de lectură și de studiu. Asta trebuie să facem noi, adulții, cu cei care acum încep să simtă viața în propriile lor vene. Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

Articole

184

on at Comentarii (0) Tags: Articole

Gândesc frumos, deci enervez

Dedicăm acest articol tuturor celor care nu știu că își fac răul cu mâna lor Dacă urâtul voit este o tiranie a ilogicității, logica frumosului tiranizează pe cel care vrea să măture totul în calea lui, să schimbe lumea, pentru că nu e atât de dreaptă pe cât vrea el. Deși tânărul adolescent cu belciug în buză și cu alcoolemie în sânge ridicată crede că lumea e nedreaptă și că el trebuie să se răzbune pe cineva, vrea să consider legitima lui invectivă drept o legitimare a tinereții. Așa arată tinerețea!, îmi spune el, nedându-ne dreptul să avem o tinerețe mai … liniștită decât a lui. Scumpii mei, nu ați auzit niciodată sloganul, că noi, oamenii Bisericii suntem o turmă ( în sens peiorativ bineînțeles)? Că noi, ca turmă, mergem orbecăind, duși de nas iar omul fără principii și fără logică e mai bun decât noi și cu logică? Nu ați auzit că logica nu e de fapt adevăr, ci e doar maturizare a maimuței care am fi? Iar dacă noi suntem maimuțe și suntem ființe instinctuale și suntem conduși mai mult de sex decât de creier, cine e turmă: mulțimea care crede sau mulțimea care e îndoctrinată? Eu cred că mulțimea, îndoctrinată în lipsa unui crez, e adevărata turmă. E o turmă prostită la greu. Astăzi o duci la un concert cu Sepultura, poimâine o duci la un meci de fotbal, apoi la alegeri anticipate, o pui să se rujeze cum vrei tu, îi dai să mănânce ce îți place ție, adică tu, cel care o conduci. Și le spui apoi că sunt liberi, că așa e moda, când moda e făcută tocmai de cei care vor să profite de orbecăiala ta. 185

Gândesc, deci exist. Gândesc, deci mie foame. Gândesc frumos, deci enervez, pentru că gândesc cu sens. De ce să ai minte la cap și noi să avem? De ce să fii mai bun decât noi? De ce nu ești prost și oribil ca noi? Pentru că, așa cum mi-ai spus, prietene, fac parte din turma lui Hristos și privind către El, învăț să nu mai fiu manipulat de rău, ci să fiu îmbibat de bine. Da, și eu greșesc mult. Asta probabil te bucură. Dar eu îmi asum răul pe când tu te lauzi cu el. Mie îmi e rușine să fiu prost, destrăbălat, curvar, bețiv, să am apetență pentru lucruri infame. Tu te bucuri de ele. Consideri că dacă eu nu beau zece beri și nu mă îmbăt ca tine nu sunt bărbat iar dacă mă vezi rugându-mă crezi că asta e o pierdere de timp. Nu e pierdere de timp, dragul meu! Rugăciunea îmi aduce liniște și pentru acum și pentru veșnicie. Rugăciunea mă împlinește. Dacă beau o bere cu tine și asta îmi face bine. Dar pe a doua sau pe a treia o să o vomit, pentru că nu sunt învățat cu excesul. O să râzi iar?! Care sunt calitățile lui? Păi una dintre ele e că e un parazit al societății. Doarme mult, fură de pe unde poate, se uită după femei, nu mai știe cu care să se culce, se bate cu toți…e șmecher… Însă eu zic că e un papă lapte în domeniul logicii, un prostovan de duzină care crede că i se cuvin toate lucrurile. Gândesc, deci enervez. Gândesc bine, deci îmi creez antipatii, îmi adun cortegiu de invidioși. Însă logica e plină de adevăr pe când ilogicitatea e plină de infatuare. Logica trupului și a sufletului, ritmul lor e unul duhovnicesc și dacă faci vreun exces ele se întorc, au recul, cad pe capul tău. Dacă capul gol de acum crezi că nu te afectează, să ne întâlnim peste 20, 40 de ani. Dacă fusta scurtă de acum nu te afecteză om mai trăi și om mai vorbi. Cred, deci enervez. Am crezuri, deci sunt greu de manipulat. Cred, sunt greu de dus de nas. Am coloană vertebrală deci nu sunt ornitorinc. Știți chestia cu ornitorincilor?!…Înseamnă ăia care sunt duși prin trestii de val sau care intră la apă de atâta înțelepciune. De ce enervez? Eu am pământ sub picioare și cer deasupra, am inimă pentru oameni și o viziune de viitor și despre veșnicie. Tu?! Îmi invidiezi și urăști stabilitatea. În adâncul tău te recunoști o paiață, un om ordinar, fără nicio vlagă, dar te ții tare, ca aracul uscat de joarda viței. Pleci de lângă mine și mă drăcui copios. Ai devenit mai deștept? Ai devenit mai sensibil? Ai mai multă logică? Nu poți să fii logic dacă nu îmi inspiri nicio liniște, dacă nu mă faci să am stabilitate. Dacă vrei să mă dărâmi, să mă schimbi cu nimicul, cu golul, ce vrei să fac? Să mă las golit de har pentru ca să fiu ca tine o piatră de moară care mă scufund în ocean?

186

Căutând niște filme astă seară într-un spațiu privat de pe net, am dat peste o fotografie satanistă, în care Satana, un monstru SF cât toate zilele stă deasupra lui Hristos răstignit și doi draci uriași, cu niște țepușe, lovesc mâinile răstignite ale lui Hristos. Probabil cei care au pictat această prostioară monstruoasă au crezut că prin ea schimbă cumva adevărul și că, dacă Îl fac pe Hristos ca vai de om și pe Dracul ca stăpânul inelelor, așa și stau lucrurile. Adică un plici de imagine creat pe nimic, pe fantezie. Un fel de fotografie porno satanistă, în care simulăm femeia perfectă dar ea nu există. Cam pe asta se bazează turma necredincioșilor: pe fantezie, închipuire de sine și pe cuvinte răsuflate. Dacă noi suntem turma care avem un Păstor, turma necredincioșilor e o haită care urlă la lună și după ce urlă încep să se muște unii pe alții. Gândesc, deci sunt periculos, dubios, cum mi-a scris o domnișoară care m-a citit pe un blog al nostru. Dacă nu gândeam, filosof rămâneam. Dacă ești prost, te duce valul. Dacă taci, îți merge bine. Dacă ești fraier înseamnă că meriți o medalie. Sunt fraze care umplu capul celor care vor să se prefacă că trăiesc. Aviz amatorilor: gândesc frumos, deci nu sunt dușmanul vostru. Dacă gândesc frumos nu vreau să vă mușc ci să vă leg rănile pe care vi le-au făcut confrații de mușcat. Între a primi în casă pe un confrate care vrea să vă muște și să mă primiți pe mine care nu vreau să vă mușc și nici să vă fur, cred că e de preferat, să mă alegeți pe mine. Însă, alegerea vă aparține… Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian. Publicat în:

Reflecţii

on at Comentarii (1) Tags: Reflecţii

187

Subevaluarea internetului comunicare ne costă

ca

mediu

de

În spațiul ortodox încă trăim cu multă inconștiență vitala comunicare a ideilor, a trăirilor personale pe căi de acces ultraperformante și la nivel global. Nu am conștientizat încă, în mod eminamente practic și nu doar teoretic, dimensiunea globală fantastică a mediilor alternative de pe net sau a spațiului de emisie prin satelit. Tocmai de aceea în cadrul Bisericii Ortodoxe, fie ea din Răsărit sau din Apus, media ortodoxă alternativă este la început, e în faza de consolidare și fiecare nouă bază de date este o revoluție mult așteptată, de care beneficiază toată lumea. Și observ cu multă încântare, cu bucurie duhovnicească cum în România, în Grecia, în Rusia, în America, în China, Japonia, Anglia, Spania etc, apar nuclee de webmasteri ortodocși foarte conștienți de rolul lor și care lucrează smerit la răspândirea Tradițiilor, a obiceiurilor și a credinței ortodoxe. Deși nu se pricepe prea bine acest lucru la noi, internetul este un spațiu de apostolat extraordinar, unde toată lumea ne poate citi și fiecare poate judeca ce spunem, se poate întâlni cu noi în adâncimea lucrurilor care ne caracterizează și poate să își regândească pozițiile. Fiecare articol scris, fiecare imagine ortodoxă prezentată, fiecare replică dată unei întrebări e un folos ecumenic, adică pentru întreaga suflare de oameni care are acces la limba în care scriem. Pe internet doar limba în care scriem ne desparte și nu distanța. Când motoarele de translare ale paginilor web vor cuprinde cât mai multe limbi în indexul lor, atunci și această barieră va fi trecută. Ne vom putea înțelege și aprecia reciproc mult mai bine și mult mai direct, cum nu o puteam face până acum și ideile pot circula mult mai coerent, mult mai necenzurate. Știm: există cenzură, se instaurează cenzura în unele state, pe motive politice și economice. Însă în același timp există diverse subterfugii și metode ocolitoare prin care ideile se transmit. Că vorbim de huburi, că vorbim de siteuri cu acees limitat, preferențial, că vorbim de baze de download sau de grupuri de dialog, toate aceste metode de comunicare pot garanta o ajungere facilă la datele postate pe net.

188

Numai că trebuie să avem adevărurile noastre pe net ca să le putem pune în valoare. De ce universitățile, bibliotecile noastre și din afară, diferite instituții sunt refractare la sistemul web? Pentru că democratizarea ideilor distruge unele locuri de muncă și crează altele, mult mai performante, pentru ca ideile să circule în sistem închis și cercetătorii liber profesioniști să nu poată avea acces la ele până nu se înscriu în sistem, pentru ca să existe un monopol al informației, care, la o adică, să fie cenzurat. Bibliotecile online sunt văzute cu ochi rău pentru că dau acces oricui la informațiile din ele și informația pentru toți e considerată încă o bombă cu ceas. Însă, mai devreme sau mai târziu, când instituțiile de stat sau private își vor da seama că au făcut un pas greșit, prin a nu-și digitaliza și globaliza informațiile din bibliotecile lor, va începe o cursă a celor care vor face pași cât mai mulți și mai mari spre digitalizarea informației. Rămânerea în urmă se plătește întotdeauna. Observ în munca de cercetare a tinerilor teologi, colegi cu mine de generație sau mai mici ca vârstă, că au înțeles din mers rostul mediilor alternative și citează în munca lor de cercetare resurse web, platforme de tot felul, care nu apăreau deloc până acum în cărțile noastre teologice. Cei care au reticență în a cita o pagină web credibilă și onestă rămân la ideea preconcepută că foaia de hărtie și textul de pe ea au primatul în lupta cu foaia de pixeli. Însă important e mesajul, munca de cercetare, enunțul și nu platforma pe care e schițat acesta. E important să vezi un film despre o minune, un interviu, o icoană, o floare nu mai știu de unde, pentru ca să înțelegi că peste tot există frumusețe, că există har, dacă există credință și încredere în comunicare. De ce comunic? Pentru ca să te cunosc și să mă cunosc. De ce comunici? Pentru că vrei să afli cum se iese din singurătate, cum arată lumea de dincolo de tine, ce poți să înveți din ceea ce nu te caracterizează încă. Iar dacă internetul este spațiul unde ideile rele prind repede, cum se aprind copacii în pădure din cauza focului, de ce să nu se prindă și binele, și frumosul, și mesajul mântuirii? Bineînțeles internetul nu înlocuie slujbele Bisericii, nu înlocuie asceza noastră, nu înlocuie munca noastră în familia și în societatea unde existăm. Dar el facilitează mărturia mântuirii, el e mediul mult mai vast decât propriul amvon sau decât propriile cărți, unde ideile se împânzesc peste tot. Eu nu îmi cunosc cititorii (și mult aș vrea să îi cunosc!) dar ei mă pot simți, îmi pot simți onestitatea și buna intenție. Ei pot înțelege ce simt, ce gândesc, ce vreau. Dacă ei îmi comunică ideile lor, atunci și eu știu ce vor ei, ce gândesc, ce simt. Iar dacă se realizează acest lucru atunci avem un folos reciproc substanțial. 189

Putem să expunem ideile pe scurt sau în multiple pagini. Noi scriem pe această platformă și pe celelalte pe care le administrăm când putem și cum putem, în mare pripă de multe ori. Însă o facem în paralel cu munca noastră de cercetare, cu cărțile la care lucrăm și care au alt subiect, alt format, altă orientare sau se intersectează cu ideile de aici. Ceea ce putem spune într-o carte putem sintetiza în câteva fraze. Numai să vrem să facem acest lucru. Dacă știm subiectul, dacă suntem onești cu ceea ce știm putem să spunem în câteva cuvinte esențialul unei cărți, al unui film, al unei întâmplări. Tocmai de aceea nu suntem de acord cu cei care spun că nu au timp să scrie sau nu știu ce să scrie. Dacă ai ceva de spus, dacă ai un crez, o idee, o poți spune în trei fraze. Dacă iubești o poți spune simplu sau complicat: treaba e să iubești. La fel e și cu scrisul: dacă ai experiențe ai și cuvinte. Nădăjduim ca viitorul să ne fie partener de dialog, ca viitorul să ne ofere și mai multă atenție spre ceea ce ne unește. Eu cred în adevărul care unește pe oameni. Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian Publicat în:

Opinii

on at Comentarii (0) Tags: Opinii

190

Cărți providențiale

Multe cărți m-au format, m-au schimbat, m-au întărit sau m-au luminat, mai ales cărți duhovnicești. Conținutul lor dumnezeiesc mi-a dat viață, m-a umplut de dulceața și de pacea harului, citindule. De foarte multe ori am simțit că faptul de a le citi era unul proniat de Dumnezeu, că ele veneau cu răspunsul exact la ceea ce mă chinuia, la întrebări și frământări interioare pe care, poate, nici nu știam să le formulez prea bine întotdeauna, ci doar le simțeam măcinarea. Dumnezeieștile cărți nu mi-au transmis numai învățături, ci și harul lui Dumnezeu și dragostea Sfinților și certitudinea iubirii lui Dumnezeu care, așa cum i-a învăluit pe ei, învăluiește întreaga umanitate, pe toți oamenii. Între aceste cărți, îmi amintesc în mod deosebit două, deoarece am simțit numai văzându-le și citind titlul de pe copertă,că au să-mi transmită ceva foarte important, esențial. Prima a fost „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, a Sfântului Siluan Athonitul. Venea într-un moment oarecum la puțină vreme după reconversia mea duhovnicească, exact când aveam o nevoie zdrobitoare să mă dezbrac de deznădejdea păcatului, a omului vechi care nu întrevede iubirea lui Dumnezeu arzătoare și uriașă pentru noi. Cea de-a doua carte, ceva mai târziu, a fost „Am iubit pătimirea”, a Sfântului Luca al Crimeei. Ea a deschis un nou drum drum de înțelegere a vieții în sufletul meu. Am înțeles (sau am început să înțeleg) că trebuie să iubim să pătimim pentru Hristos. În Ortodoxie, ispita nu e ceva rău, ci ceva bun, pentru că, fie că vine sub formă de îmbiere la păcat, fie ca durere sau necaz în viața noastră, sensul ei nu e să ne doboare, ci să ne smerească și să ne mântuiască. În general însă, toate cărțile duhovnicești (mai ales cele duhovnicești) mi-au vorbit adânc inimii și au contribuit la schimbarea mea lăuntrică, făcând parte din pietrele de temelie ale ființei mele care încearcă să se zidească întru Hristos.

191

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina Publicat în:

Evocări

on at Comentarii (0) Tags: Evocări

Locații foarte interesante
Pentru articole apologetice diverse, vă invităm în pagina web a Curierului ortodox din Republica Moldova, adică în http://www.geocities.com/cortodox/, unde puteți găsi tratate următoarele subiecte: 1. Marturiile unui pățit (Aliona Panus) 2. Icoanele. Intrebari si raspunsuri. Partea 1. 3. Icoane. Intrebari si raspunsuri (inceputul in nr. 9) (partea 2) 4. Icoanele. Intrebari si raspunsuri (Diacon John Whiteford)(partea a 3) 5. Poate un crestin sa fie posedat de demoni? (Brent Grimsley si Elliot Miller) 6. Sarbatoarea dez-indumnezeirii (Ierodiacon Savatie (Bastovoi) 7. Ajutor dezinteresat? 8. Zodii, horoscoape…( Ierodiacon Savatie Bastovoi) 9. Iarasi secta “Aum Sinrike” 10. Iisus a inviat (Nicolae Fustei) 11. Stiinta da dreptate Bibliei 12. Ce marturisesc patitii? 13. Trebuie sa sarbatorim ziua de 8 martie? (Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev) 14. “Dianetica” si “Saintologia” - doua nume ale aceleiasi secte 15. Cum sa discutam cu martorii lui Iehova 16. De ce plang icoanele? 17. Cum sa discutam cu martorii lui Iehova 18. Biblia folosita de Martorii lui Iehova 19. “A respecta sentimentele Credinciosilor, a pazi luciditatea crestina a mintii” 20. Ion Luca Caragiale despre liber-cugetatorii nostri 21. Problema prozelitismului sectar la Coscalia (Preot Andrei Popovici) 22. Moonismul viseaza sa devina religie de stat in Moldova 23. Despre new age sau despre o “religie” sincretista pasagera sau, mai bine spus, o noua amagire a lumii 24. Povara ignorantei noastre (Nicolae Fustei) 192

25. Dspre new age sau despre o “religie” sincretista pasagera sau, mai bine spus, o noua amagire a lumi (continuare din nr. 7) 26. Parlamentul Frantei adopta o lege antisectara 27. Primul proces judiciar in Republica Moldova, intentat unei secte religioase 28. Poate un crestin sa fie posedat de demoni? (Continuare din nr. 18 (125), 22 decembrie 2001) 29. Mormonismul 30. Oare chiar sunt sufletele oamenilor inconstiente dupa moarte si nu pot trai ? 31. Audierea martorilor in procesul intentat organizatiei „CARP”, care este o filiala a bisericii lui Moon 32. Cat de crestin este mormonismul? 33. Cine are nevoie de post? 34. Visarion, „fiul locotenentului Smidt” 35. Iisus a înviat (Nicolae Fuştei) 36. Ministerul Justitiei vrea sa scoata în afara legii moonismul (Igor Pânzaru) 37. Panorama generală a prezenţei sectare în or. Străşeni(Petru Eşanu) 38. Marturia unui tânar care a practicat yoga si s-a întors la ortodoxie (Gheorghe V.) 39. Noţiuni elementare despre muzică (Dr. Virgiliu Octavian Stroescu) 40. Eutanasia (Prot. Ioan Lisnic) 41. Sfintenia Duminicii - Ziua Domnului s-o tinem sfanta (Pr. Cornel Todeasa) 42. Temeiurile preacinstirii Maicii Domnului (Pr. Dr. Cezar Vasiliu) 43. Este islamul o religie a pacii ? (Prof. Samuele Bacchiocchi; fost profesor de teologie la Universitatea Andrews) 44. Sectele totalitare – pericol pentru drepturile omului în Europa 45. Minunile false si natura energiilor prin care se lucreaza faradelegea 46. A existat Hristos? 47. Magii şi steaua au existat în realitate 48. Nu există ceva mai modern decât Hristos. Interviu cu Sorin Dumitrescu 49. Funcţionarii de stat, “acoliţi” ai mooniştilor? 50. Apostaţi contemporani (de ieroshimonah Hrizostom) 51. Problema clonării uname în Franţa şi Germania 52. Sfânta Lumină 53. Cătălin 54. Cum am venit la ortodoxie 55. În blană de oaie 56. Oastea Domnului 57. Biserica Nou-Apostolică (Noii Apostoli) 58. “Tunelul de lumină”. Poziţia ortodoxă privind relatările celor care au supravieţuit morţii clinice 59. Ministerul Educaţiei lui Moon în Republica «intersectaţilor» 60. „Copiii lui Dumnezeu” sau „Familia dragostei” 61. Copiin noştri şi ispita magiei albe 62. Părtăşia sau Prietenii lui Smith 63. Sectele - calul troian al Statelor Unite în Europa

193

64. Mişcarea New Age (de Pr. Dr. Sinica Palade) 65. Semnul fiarei va fi pus pe cei, care conştient se vor lepăda de Dumnezeu (Pr. Lisnic. Ioan) 66. Neliniştit este sufletul nostru până nu se întoarce iarăşi la Tine Doamne (Fer. Augustin). Lecţii de catehizare. Lecţia 1. “De ce este necesar să cunoaştem fundamentele credinţei?” (dr. Nicolae Fuştei) 67. Lecţia a 2-a. De ce unii oameni cred că Dumnezeu nu există? 68. Cum am venit la Ortodoxie. Destăinuirea ieromonahului Macarie (Gererd Bonnet) 69. Citirea în stele. Adevăr şi falsitate 70. Două argumente de netăgăduit 71. Ipoteza înşelăciunii (Nicolae Fuştei) 72. Staţi pe piatra necşintită a ortodoxiei 73. O religie străveche- o stea care răsare în est (Anthony Gardner) 74. Învăţătura islamică despre jihad în Coran şi tradiţia musulmană (Hadih) (Grigoriţă Ion) 75. Ortodoxia ameninţată de extremismul internaţionalist 76. Venirea noastră în lume nu este întâmplătoatre. Meditaţie la spusele unui nan ateu. Ţurcanu Ghenadii 77. Despre scrierile apocrife, sau ce este “Visul Maicii Domnului”, “Talismanul lui Iisus” şi “Epsitola” 78. Interviu czu arhimandritul Irinarh: “Vremea trece şi noi pierdem timpul de rugăciune” 79. Vrăjitoria - un păcat egal cu lepădarea de Dumnezeu (Ghenadie Ţurcanu) 80. Hristos a înbviat cu adevărat! (Nicolae Fuştei) 81. Din tainele calendarului 82. Istoria datei pascale 83. Astrologia - calul lui Troian al zileor noastre 84. Un film pentru oameni “mici”, sau despre Codul Da Vinci (Nicolae Fuştei) 85. Ideologia care omoară new În aceeași locație găsiți tratate raporturile dintre Biserică și Școală, Biserică și Societate, între credință și știință, istorie și cultură. ……………………… Se lucrează la http://www.forum-ortodox.com/, unde se vor îngloba pagini ortodoxe reprezentative din spațiul românesc. ………………………….. O altă locație încăpătoare: http://www.ortodoxie.md/ Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

194

on at Comentarii (0) Tags: Ştiri

In memoriam Toma Caragiu, ”Nehotărâtul”

E o minune cum de nu a fost omorât de către regimul comunist marele nostru actor după cât sens subversiv aveau glumele sale. Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

195

De ce Cleopatra știe să facă din Ghiță un cântec duios?

….pentru că nu știe încă să se prefacă, nu știe să facă din muzică o profesie, ci cântă genuin. Pr. Dorin. Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

196

Basarabia este lacrima României

Să nu uităm nici cântecul acesta și nici datele de sânge care apar în film! Pr. Dorin. Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

197

Angela Gheorghiu - Libera me Domine Verdi Requiem
partea 1

partea a 2-a

198

Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (0) Tags: Video

199

Fratele Ion Vlăducă și celebrele sale conferințe împotriva teoriei evoluționiste

200

În persoana fratelui Ion am găsit un convertit autentic, un om de mare credincioșie și demnitate de la care am învățat multe. L-am audiat, am discutat cu frăția sa, l-am ascultat atât în lecțiile de Logică cât și în cele de Teologie și acrivia sa în a mărturisi credința ortodoxă m-a întărit întotdeauna. Vă invit cu toată bucuria să audiați un fost matematician ateu genial care a devenit un smerit frate de mănăstire și un apologet imens, ascuns sub smerenie, al Bisericii Ortodoxe. Pr. Dorin Publicat în:

Video

on at Comentarii (1) Tags: Video

201

Iradierea harului

Dumnezeu pictează realitatea cu har. El ne colorează cu adevărat toată existența sau El este Cel care adaugă la culorile vieții noastre acea lumină care le face vii, ceva (ca să înțelegeți mai bine) ca în tablourile lui Rembrandt, în care lumina este cea care dă sens întregii compoziții și face tabloul fascinant, punând în această lumină și personajele umane. Întotdeauna mi-au plăcut tablourile în care pictorii au pus nu numai culoare, ci și o lumină care nu este cea fizică, ci metafizică, spirituală. Nu mi-am explicat însă de la bun început cum trebuie această apetență, dar eram iubitoare de această lumină. Această lumină este o evidență duhovnicească și în realitatea de zi cu zi. Lumina harului dumnezeiesc iradiază din lucruri și acest lucru se observă foarte bine tocmai când te închizi și nu mai ești apt să sesizezi această strălucire interioară a firii, când te lași copleșit de tristețe și de nemulțumire și vezi că nicio licărire de lumină nu mai stă în cele dimprejurul tău, ci dimpotrivă, chiar și cele mai frumoase lucruri sunt îmbrăcate cu haina neagră a întunericului tău sufletesc. Dar când sesizezi acest har, atunci lumea e frumoasă, fiindcă e creația lui Dumnezeu, și inima se bucură de ea. Atunci înțelegi că bucurie nu există decât în harul dumnezeiesc și înțelegi că trebuie să te lași în mâinile Creatorului tău, ca El să te învețe cine ești și să te umple de fericirea care este proprie omului care nu-și renegă adevărata ontologie. Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina Publicat în:

Reflecţii

on at Comentarii (1) Tags: Reflecţii

202

Protectori duplicitari și martirajul lui Eminescu
Vă indicăm articolul admirabilului scriitor, traducător și recuperator de texte Constantin Barbu, din ziarul Expresul de Sud, din 23 martie 2007, intitulat: ”Scrisoarea pierdută a lui Ion Slavici către Maiorescu”, cf. locației: http://www.expresul.ro/index.php?rubrica=15&id=1056 Autorul redă două scrisori ale lui Slavici către Maiorescu și arată că ambii protectori ai lui Eminescu au fost de fapt niște agenți străini care au inventat și apoi au pus în practică nebunia poetului. Sub titlu găsiți ultima fotografie a lui Mihai și veți avea regretul, citind articolul, al nedreptății infame făcute unui om, care era onest până la sublim cu prietenii și colaboratorii lui. Sfârșitul articolului: ”Eminescu fusese abandonat în Bucureşti şi de Slavici şi de Maiorescu, şi de Simţion, şi de prietenii de la societatea “Carpaţii“. Slavici era agent german şi pleca la Viena că-l dureau dinţii. Agentul austriac Titu Maiorescu vroia ca partidul conservator să ajungă la putere şi pleca în vacanţă în Europa, trecând prin Viena. Secaşanu şi Ocaşanu vor fi exilaţi la Paris iar serviciile secrete imperiale îi vor deplânge ca martiri. Sturdza era academician, chiar preşedinte al Academiei Române. Toţi: stimabili, onorabili, venerabili. Numai Eminescu nebun?” Pr. Dorin Publicat în:

Ştiri

on at Comentarii (5) Tags: Ştiri

203

Logica iertării la Dumnezeu
Duminica a 5-a a Marelui post are în ea logica iertării lui Dumnezeu, atâta timp cât Sfânta Maria Egipteanca, ca și femeia păcătoasă de la Lc. 7, 37-50, deși a păcătuit mult i s-a iertat mult. În lumea noastră, unde se caută trecut ireproșabil, CV nepătat, o faimă bună, logica iertării lui Dumnezeu vine ca o adevărată palmă peste conștiința noastră. În casa fariseului unde Hristos Dumnezeu prânzește apare femeia păcătoasă, femeia fără nume în Evanghelie și ea întrece cutuma locului. Cu banii din desfrânările ei aceasta cumpără mir și cade la picioarele Domnului și le spală cu lacrimi și cu mir. Sărută picioarele Domnului spre stupefacția fariseului, a gazdei, care vedea acest gest ca incompatibil cu un Rabbi sau cu un Prooroc, cum era Hristos pentru el. Însă Domnul arată că iubirea Sa nu are parametrii umani secătuiți de orgoliu și de imagine. El ne arată că nu imaginea și nici trecutul nostru nu contează înaintea Lui ci statutul prezent, ce facem noi acum, cum ne raportăm noi la El în clipa asta. Ce am făcut ieri contează mai puțin. Ce am făcut e trecut. Iubirea e mereu prezent. Iubirea e un prezent. Iar dacă iubirea nu e în prezent înseamnă că nu mai e. Și în urma parabolei cu datornicii, cu cei doi datornici, fariseul răspunde drept. Îl va iubi pe cămătar cel căruia i s-a iertat mai mult. Duplexul acesta are logica lui. Hristos trece de la realitate la parabolă pentru a se întoarce la starea interioară a femeii din fața Lui. Femeia avea un trecut infam, avea o viață dezordonată. Dacă Sfântul Luca spune că e păcătoasă, înseamnă că era foarte păcătoasă. Și Domnul recunoaște acest lucru, cf. Lc. 7, 47. Dar această femeie nu stă distantă față de Domnul. Nu ia o atitudine de egalitate față de El, ci ea se aruncă la pământ, se aruncă cu toată ființa și dragostea și darul ei la pământ, cu acel mir scump, și își arată din destul dorul ei pentru Domnul. Iertarea lui Dumnezeu nu vine ca o răsplată a mirului, nu vine pentru săruturi, pentru că și Iuda știe să sărute, nu pentru că a căzut la picioarele Lui și și-a recunoscut păcătoșenia, ci pentru că iubirea ei era imensă, era reală pentru El, văzând în El pe Stăpânul lumii, pe Cel ce o înțelege pe ea și nu o va trece cu vederea. Iubirea credinței pentru Dumnezeu, iubirea colosală, magnifică, tulburătoare la maximum este logica lui Dumnezeu, este o învățare a inimii noastre de către Dumnezeu. Iubirea calculată, iubirea hoață, iubirea interesată nu are nimic dumnezeiesc în ea. Ea este un contract, o relație de complezență. Însă iubirea pentru Dumnezeu, iubirea

204

văpaie, iubirea ca un torent de foc spre El este dumnezeiască, e nebunie curată pentru omul de rând, pentru că e iubirea cu care Dumnezeu ne iubește și pe care ne-a insuflat-o și nouă. Iubirea lui Dumnezeu și iertarea Lui nu le înțelegem pentru că nu avem inima aprinsă de foc, de văpaia Duhului. Dacă nu înțelegem câtă iubire are Dumnezeu, încât Se coboară ca să ia trup pentru noi, să fie hulit de niște oameni nemernici, să fie schinguit, să fie omorât de lucrul mâinilor Lui, nu putem înțelege de ce iartă El pe această femeie, pe care nu o iartă nimeni. Cei care nu știu să ierte și să creadă în schimbările de adâncime ale oamenilor, arată că nu s-a petrecut cu ei nicio schimbare. Dacă nu ai avut o viață rea și nu te-ai întors la Domnul și nu ai gustat iubirea și iertarea Lui din destul, nu știi cum este logica, care este logica lui Dumnezeu, a iertării Sale. Dacă ai avut o viață cu păcate mici, dacă ți s-a iertat puțin, e semn că nu ai strigat din Iadul cel mai de jos spre Domnul, ca El să te audă. Iubirea și iertarea au o logică care nu se înscrie într-o viață comodă. Femeia noastră, această dumnezeiască femeie, primește iertarea păcatelor ei ca și Sfânta Maria Egipteanca, pentru că s-a trezit în ea iubirea care înspăimânta logica înceată a lumii. Când intră în tine logica iubirii dumnezeiești atunci nu mai ai logica lumii, asta în care albul e alb pentru că așa vrem noi, ci atunci când trăim logica lui Dumnezeu negrul devine alb, se curățește prin har și cel care era odinioară păcătos începe să facă minuni copleșitoare. Nouă ne place să disprețuim femeia curvă în societate și să ne gândim la ea cu plăcere, când suntem singuri. Suntem duplicitari. Ne place să nu dăm nicio șansă celor care par afundați cu totul în păcat, în Iad. Însă Dumnezeu dă o șansă tuturor, El scoate pe fiecare din Iadul în care se află și știe să ierte mult și cu asta câștigă pe tot păcătosul. Secretul dragostei lui Dumnezeu întrece orice logică canonică a noastră. La noi, dacă a păcătuit într-un anume fel cineva îl canonisim cu atât, îl ținem la respect. Însă Dumnezeu îl ia pe cel care se pocăiește imediat în brațe, imediat ce a început să îi pară rău, să nu mai poată fără El, să simtă că moare fără El, că este ca un pește pe uscat. De ce a pus Dumnezeiasca Biserică tocmai astăzi, înainte de duminica Floriilor, pe Sfânta Maria Egipteanca în cadrul acestei duminici a 5-a și a făcut din ea o emblemă a zilei, când ea e pomenită la 1 aprilie? Pentru ca să mustre pe cei care se cred drepți. Ca să mustre pe cei care au postit, pe cei care nu s-au murdărit de păcate trupești, pe cei care se cred îndreptățiți să fie iubiți mai mult de către Dumnezeu, pentru că au o viață ireproșabilă. Însă Dumnezeu arată că nu face doi bani ireproșabilitatea noastră, dacă nu este dor imens, iubire imensă pentru Dumnezeu.

205

Viața noastră curată, ca și a fecioarelor nebune, dacă e un bun în sine, o laudă de sine, o îndreptățire la mântuire e o feciorie păgână. Trebuie să ai în trupul tău mult mai mult decât dreptate, feciorie, curăție: trebuie să ai foc, să ai pe Duhul, să ai lumină. Dacă ți-ai pregătit casa cu de toate, cu toate virtuțile și nu ai Focul ceresc, nu ai pe Duhul și pe Mirele Bisericii, ești un palat frumos, dar mormântal, pentru că veselia nu se află în el. Sărbătorim astăzi pe cea care ne-a dovedit că sfințenia înseamnă ceva bulversant, ceva care nu are logica lui sunt un creștin bun, pentru că fac tot ce trebuie. Sfânta Maria ne spune că nu e niciodată prea mult ce facem pentru Dumnezeu și că nu avem nicio îndreptățire să credem că suntem cineva în fața Lui. În acest an, iubirea căreia i se iartă mult, adică Sfânta Maria Egipteanca, e sărbătorită odată cu Prea Curata Maria, Împărăteasa lumii, Cea mai desfătată decât cerurile. Binevoirea, acceptarea întrupării întru Prea Sfinția Sa a Mântuitorului lumii e bunăvestirea faptului că iubirea lui Dumnezeu nu are termeni de comparație, că ea este copleșitoare, că ne bulversează mintea, ne-o umple de dragoste și de lumină dumnezeiască. Prea Curata Stăpână întrece întreaga creație cu curăția Ei fără nicio pată. Dumnezeiasca Maria a Egiptului, după o viață destrăbălată care a atins cote inimaginabile, a ajuns la o sfințenie mai mult decît inimaginabilă. Cea Prea Curată și cea plină de sfințenie după o viață de curvie, stau înaintea noastră spre adâncă smerenie. Pentru că în Biserică cuvintele nu stau pe gol, nu stau pe nimic, ci cuvintele stau pe fapte. Dacă există în tine fapte există cuvinte cu putere. Când Domnul rostea cuvinte către oameni cuvintele Lui umpleau de văpaie, de dragoste copleșitoare pe cei care le auzeau. Ele intrau până în străfundul lor. Cei care ascultăm astăzi cuvintele Lui trăim aceeași măreție a vocii și a dumnezeirii Sale în cuvintele Evangheliilor și ele sunt hrana noastră. Dar ca să iubești mult, trebuie să simți copleșitoarea milă și iubire a lui Dumnezeu, deși nimeni nu dă pe tine doi bani. Ca să uimești trebuie să fii umit de iubirea lui Dumnezeu. Ca să înspăimânți în cuvintele tale pe alții, trebuie să te fi înspăimântat Dumnezeu cu iubirea Lui, să fi primit foc de la El, foc care mistuie întreg trupul, îl face vâlvătaie. Însă dacă nu ai suferit transformări adânci în ființa ta, duminica de astăzi e una plictisioare, pentru că aici e vorba de lucruri care cer o inimă largă, prea încăpătoare. Cei care nu înțeleg iubirea și credința lui Dumnezeu nu înțeleg de ce cinstim noi pe Prea Curata Stăpână a lumii și de ce iubim curăția, nevinovăția. Înțelegerea e partea iubirii multe. Nu poți să ai ceva, dacă nu îl ai în tine. Tot ce avem în noi ne aparține cu adevărat. 206

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş Publicat în:

Predici

on at Comentarii (1) Tags: Predici

207

Clar de inimă

când se vor liniști apele vieții? când harul ne va îmbrăca în haină de mătase? să vină pacea cu aripi lungi odihnind în mijlocul sufletului era frig și luna scârțîia pe zăpadă odată cu noi pe drumul dintre bătaia inimii și zori mă recunosc în toate cuvintele ca o tăcere în oglindă și știu că de pe drumurile pe care am mers pașii tăi nu se vor șterge niciodată Psa. Gianina Publicat în:

Poezie şi proză scurtă

on at Comentarii (0) Tags: Poezie şi proză scurtă

208

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->