Căsnicie sau căznicie?

Am văzut mai zilele trecute la televizor o discuţie despre căznicie,

după cum scria în josul ecranului. Discuţia n-am urmărit-o, dat fiind
protagoniştii, dar am reţinut grafia cuvântului.

Şi această grafie nu cred că a fost întâmplătoare sau o greşeală,

întrucât multă lume, în ultima vreme, încearcă să impună un etimon
fals şi să forţeze atestarea unui sens al cuvântului, care nu există.

În primul rând, se spune căsnicie şi nu căznicie, în exprimarea orală

şi cu atât mai mult, în scris. Pentru că acest termen nu vine de la
caznă, cazne, ci de la casă, casnic.

Căsnicie înseamnă a fi sau a deveni casnicul cuiva, sau a face casă

împreună.

A luat-o în căsnicie se traduce prin a luat-o în casa sa, aşa cum este
expresia biblică.

Căsătorie vine tot de aici, de la casă, de la a face împreună o casă.

În ultima vreme am auzit însă altă variantă, spusă fie serios, fie
parodic. S-a acreditat astfel ideea că, anume, căsnicia ar fi o caznă, o
mucenicie purtată la unison de cei doi soţi (sau doar de unul, dacă
celălalt e neînţelegător), prin asimilarea fonetică a cuvântului cu un
alt termen, caznă, cu care nu are nicio legătură semantică.

De aici a fost preluată de denigratorii liber-profesionişti ai tainei

căsătoriei, care s-au bucurat să găsească o hibă cuvântului tradiţional
căsnicie, crezând că strămoşii aveau aceeaşi minte ca şi ei.

Explicaţia din urmă nu este însă valabilă din punct de vedere

lingvistic şi etimologic şi nici din punct de vedere duhovnicesc.
Pentru că sensul primar al cuvântului, acela pe care l-am spus mai
sus, revelează şi sensul duhovnicesc.

Iar dacă enunţăm şi sensurile cuvântului casă din limba română

veche - care înseamnă şi biserică sau templu - ajungem la cuvântul
Domnului, că cei doi sunt un singur trup şi la echivalenţa semantic-
duhovnicească revelată de Sfântul Pavel, dintre trup şi Biserică.

Pentru că cei doi sunt un singur trup numai în Biserică şi cei doi sunt
un singur trup precum Biserica este trupul lui Hristos. Iar a face
casă, căsnicie înseamnă a fi amândoi în casa, în Biserica lui Hristos
şi a fi un trup cu El.

Îndemnurile la mucenicie şi la nevoinţă sunt foarte bune, numai că

nu trebuie pierdut din vedere înţelesul corect, iniţial, al cuvântului
căsnicie, pentru că se poate ajunge şi la interpretări defavorabile şi -
mai grav - la pierderea semnificaţiei de bază care luminează traseul
duhovnicesc avut în vedere de iniţierea maritală.

Publicat în:

 Articole

on 21/04/2009 at 10:14 PM Comentarii (0)

Tags: Articole, călcând pe muchia cuvintelor, căsnicie, căsătorie,
psa. gianina picioruş, sinaxis, teologie pentru azi
 Prima oară când L-am simţit pe
Dumnezeul cel viu

A fost la scurtă vreme după ce l-am întânit pe părintele Dorin, pe

atunci seminarist, şi după ce am început să merg la Biserică.

Pe atunci sufeream foarte mult pentru că tocmai îmi pierdusem

bunica, care mă crescuse până am plecat la şcoală şi la care îmi
petrecusem toate vacanţele.

Când m-am spovedit şi m-am împărtăşit prima dată, am simţit o

mare uşurare şi bucurie. Cineva ar putea obiecta că aşteptam acea
bucurie…deşi ştiu că nu era o fericire autoindusă.
Însă acea bucurie avea să-mi fie reconfirmată într-un mod aparte, că
venea de la Singurul Dumnezeu adevărat.

Era o zi de duminică şi, după ce m-am spovedit şi împărtăşit, am

plecat în acea zi la Roşiori. Bunicul trăia încă. Cum ajungeam însă
acasă, la bunici, începeam să plâng de dor şi nu mă puteam opri
multă vreme…

În acea zi însă, în care mă împărtăşisem prima oară, s-a petrecut ceva

uluitor, care m-a luat cu totul prin surprindere: nu reuşeam să mă
întristez. M-am apropiat de casă…am intrat înăuntru şi…nimic.

În mintea mea, mă întrebam ce se întâmplă cu mine. Nu simţeam

nicio jale, nicio tristeţe, nicio durere. Încercam din răsputeri să mă
întristez, să-mi amintesc de bunica şi să-mi aplec inima spre
suferinţă. Credeam că m-am împietrit şi am uitat-o.

Am început chiar să-mi fac mustrări de conştiinţă, să mă întreb cu

duritate cât de insensibilă pot să fiu, cât de nerecunoscătoare şi de
uitucă… Nimic şi nimic. Nu-mi dădeam seama ce se petrece cu
mine. Simţeam doar o mare bucurie interioară, care nu-mi permitea
deloc să mă apropii de întristare.

Niciodată în viaţa mea nu mi se mai întâmplase aşa ceva. După o

bună bucată de vreme, în care Dumnezeu m-a lăsat să mă neliniştesc
în fel şi chip, dintr-o dată a venit şi luminarea…şi mi-am amintit că
în ziua aceea m-am împărtăşit cu Hristos.

Atunci m-am liniştit în sinea mea şi m-am bucurat că Dumnezeu…a

vorbit cu mine. Atunci am cunoscut că El e Viu şi că e în Biserica
Ortodoxă.

Odată cu această lecţie de teologie şi dogmatică, am mai învăţat însă

şi o lecţie practică de duhovnicie: să nu te împotriveşti niciodată
celor ce-ţi vin de la Dumnezeu.

Aşa că săptămâna trecută, în Vinerea Mare, nici nu m-am mirat, nici

nu m-am opus bucuriei interioare pe care am simţit-o de la
Domnul…am înţeles că judecăţile Lui nu le cunoaştem noi. Şi deşi
trebuia să mă întristez, m-am bucurat…pentru că aşa am simţit.

Publicat în:

 Cuvinte duhovniceşti
 on at 10:12 PM Comentarii (0)
Tags: Cuvinte duhovniceşti, psa. gianina picioruş, sinaxis, teologie
pentru azi

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (4)

Giudeţul [judecata] sufletului cu trupul

şi ce înseamnă “sufletul filosof”

Acestea de la Vulpe cu toţii auzind

şi precum [că] adevărul aşa este înţelegând
(că la mintea spre înţelegere gătată
mai tare pătrunde cuvântul adevărului
decât prin moale grosimea trupului ascuţită simceaoa [lama]
fierului),
ziseră: „Dară cine între noi poate fi acela
care mai mult sufletul în filosofie să-şi fi crescut
şi după pravile el trupul să-şi fi scăzut?

(Că [căci] cu anevoie este cineva

trupul în toate pe larg şi de saţiu să-şi hrănească
 şi sufletul de poftele trupeşti nebetejit să-şi păzească),
(că precum în hrana slobodă
trupul se îngroaşă
şi se îngraşă,
aşa de post trupul vitionindu-se [slăbind],
sufletul se subţie şi învârtoaşă [se întăreşte])
(căci foamea la trup moarte firească,
iar la suflet viaţă cerească
aduce) . (…)

(căci obişnuiţi sunt cei adevărat vrednici

vredniciile sale [lor] de priveala ochilor
şi [de] lauda gurilor a-şi ascunde)
(ce [căci] precum focul în piatra mai vârtoasă
şi în fierul mai îndesat ascuns fiind,
dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-se, scânteiază,
aşa şi sufletul plin de vrednicie,
pe cât mai mult se acoperă,
pe atât mai tare se descoperă)(…)
(căci sufletul filosof asupreală nu are,
de vreme ce toată asupreala suferind
precum să i se facă asupreală nu simte)… .

Ierarhia vredniciilor umane este ierarhia darurilor dumnezeieşti

Firea aşa de înţelepţeşte

pe toţi la darurile sale şi-a îndemnat,
cât pe unii în cuvânt, iar pe alţii în lucru,
pe unii în poruncă, iar pe alţii în ascultare,
pe unii în stăpânire, iar pe alţii în supunere,
vrednici, putincioşi şi suferitori
i-a arătat.

Aşijderea, unii în gramatică şi alţii în poetică,

unii în loghică, iar alţii în ritorică,
unii în cea ithică [etică, morală], iar alţii în cea fizică filosofie mai
isteţi,
şi unii într-ună, iar alţii într-altă învăţătură şi meşteşug
mai vestiţi şi mai fericiţi,
după a firii orânduială au ieşit
(că ce unul Dumnezeu dăruieşte şi orânduieşte
toată lumea nici a lua, nici a clăti poate). (…)
 (că împărăţia firii, precum are domni, senatori,
deregători şi orânduitori,
aşa are şi plugari, şi morari, şi portari, şi chelari).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Publicat în:

 Literatura română din perspectivă ortodoxă

 Literatură română veche

on 20/04/2009 at 6:10 PM Comentarii (0)

Tags: Dimitrie Cantemir, interpretări ortodoxe ale literaturii, Istoria
ieroglifică, Literatura română din perspectivă ortodoxă, Literatură
română veche, Poezia prozei medievale, psa. gianina picioruş,
sinaxis, teologie pentru azi
Tipăriturile româneşti bisericeşti

Primul tipar, primele traduceri şi scrieri în româna literară au fost

făcute la mănăstiri, care au fost dintotdeauna adevărate focare de
cultură. „Psaltirea în versuri” a fost tipărită în 1673.

În trecut, tonul în cultură era dat de către călugării din mănăstiri.

Primul tipar, primele traduceri, primele scrieri în româna literară au
fost adăpostite de zidurile groase ale mănăstirilor. De către oameni
retraşi din lume, din dragoste pentru lume. Demult, aerul culturii
adia dinspre răsăritul slav sau atonit.

Arta caligrafiei şi a miniaturii

Sfântul Nicodim( sec. XIV), călugăr slav ce îşi făcuse ucenicia la

Mănăstirea Hilandar (Sf.Munte), întemeiază primele aşezăminte
monahale pe teritoriul ţării noastre,Vodiţa şi Tismana, unde
introduce, pe lângă regulile vieţii monahale specifice Athosului, şi
arta caligrafiei şi a miniaturii.
În liniştea mănăstirilor, călugării copiau cu pană de gâscă, în
cerneală roşie sau neagră, textele Sfintei Scripturi sau diverse cărţi
de uz liturgic, cu o artă desăvârşită, decorând paginile cu viniete,
miniaturi şi iniţiale, pe hârtie sau pergament aduse din Occident
(Veneţia, Silezia). Toate erau făcute pe spezele domnitorilor sau ale
boierilor şi negustorilor cu dare de mână.

Primele tipărituri, la mănăstiri

Începuturile tiparului se leagă de numele Diaconului Coresi (sec. al

XVI-lea) care mărturisea : ,,am scris aceste sfinte cărţi de învăţătură
să fie popilor româneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine- s
creştinii ”.

În Moldova, Mitroplitul Dosoftei (sec. XVII-XVIII) întemeiază pe

lângă Mănăstirea Trisfetitele (Sf. Trei Ierarhi) o prolifică tipografie.
Mai mult decât atât, mitropolitului cărturar îi datorăm primele
versuri în româna literară prin traducerea „Psaltirii în versuri”,
tipărită în 1673.

Tânguirea şi pocăinţa regelui David, dar şi laudele sale ridicate

Atotputernicului sunt îmbrăcate în veşmânt liric românesc.Versuri
naive, primele din literatura noastră, dar şi imagini artistice
surprinzător de sugestive sunt asociate textului biblic. Stihurile sale
devin atât de melodioase şi, implicit, populare, încât o parte din
psalmi intră în repertoriul colindelor, al cântecelor de stea.

Didahiile lui Antim Ivireanu

La Bucureşti, un alt mitopolit sfânt, Antim Ivireanul (1650-1716),

face să înflorească viaţa religioasă. Călugărul georgian din Iviria,
renumit pentru măiestria sa în ale tipografiei, a fost adus de
Brâncoveanu de la Constantinopol pentru a conduce tipografia
mitropolitană. Înfiinţează o tipografie la Snagov, unde văd lumina
numeroase traduceri ale cărţilor de cult.

Devenit egumen, episcop al Râmnicului şi apoi mitropolit, doar

pentru meritele sale, Antim Ivireanu este autorul Didahiilor, predici,
extrem de importante în literatura noastră prin înalta lor ţinută
morală şi frumuseţea stilistică.

Tot el este cel care întemeiază Mănăstirea Tuturor Sfinţilor (Antim)

din inima de piatră a capitalei, translatată din calea buldozerelor de
la Casa Poporului, unde se află astăzi Biblioteca Sfântului Sinod şi
unde nu demult ardea Rugul Aprins al lui Daniel Sandu Tudor…
Înainte de Dacia Literară, de Eminescu , de Junimea, mănăstirile au
fost focarele romaneşti de cultură. (Mihaela Oană)

Cf. sursa.

Publicat în:

 Evocări

on 19/04/2009 at 4:30 PM Comentarii (0)

Tags: Evenimentul Zilei, Evocări, Mihaela Oană, psa. gianina
picioruş, sinaxis, teologie pentru azi