Scurte poeme ieroglifice (2)

Complotul lupilor la apus de soare

Iar când făclia cea de aur

în sfeşnicul de diamant
şi lumina cea de obşte
în casele şi mesele tuturor se pune,
Lupul şi altă soţie [tovarăş] îşi cercă
şi pe altul ca sine află (…)

Deci, după ce părintele planetelor

şi ochiul lumii
razele sub ipoghei [orizont] îşi sloboade
şi lumina sub pământ îşi ascunde,

când ochiul păzitorului se închide

şi a furului [hoţului] ca a şoarecelui se deschide
(că toată fapta grozavă şi ocărâtă
precum cu întunericul se acoperă şi se ascunde
socoteşte,

măcar că şi noaptea are lumina sa,

precum şi pădurile urechi
şi hudiţoşi pereţii de piatră
şi adâncă peştera de vârtoapă [groapă, vale adâncă]
la vedere ascuţiţi ochi au),
lupii împreună
spre locul ştiut se coborâră.

Povestea Sfintei Iudita transformată în parabolă

1
 De multe ori ce nu biruieşte omul
biruieşte pomul,
şi împăraţi care toată lumea în robia lor au adus,
pe aceiaşi,
alminterea nebiruiţi fiind,
vinul în robia sa i-a răpit
şi beţia cu mâna muierii i-a biruit.

Pedagogia sărăciei

Foamea în toate zilele

muritori a fi ne învaţă
şi este o boală care nedespărţit tovarăş
tuturor părţilor trupului
şi pururea se află de faţă.

Nu-l vesteşte nicio aură, nu-l urmează nicio coadă de cometă…

Nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are,

de pe care de înţelept sau de nebun să se cunoască (…)
Că alminterea, mulţi înţelepciunea cuvântului îndestul au,
iar de lucrul ei prea lipsiţi sunt,
şi dimpotrivă,
mulţi de pompa şi frumuseţea cuvântului sunt depărtaţi,
iar faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încoronaţi.

*
Dragostea

Inima care în dragostea cuiva este lovită,

cu cât îndrăgitul se ascunde şi se fereşte,
cu atâta dragostea
cuprinzându-l îl topeşte.

Gura slobodă

Gura desfrânată
mai tare aleargă decât piatra din deal răsturnată,
pe care un nebun cu piciorul
poate a o prăvăli

2
 şi o mie de înţelepţi a o opri
nu pot.

Înţelepciunea şi teatrul lumii

Cine în lume este atât de înţelept

căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască?
Cine între muritori
este atât de învăţat căruia
mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsească?
Cine în tot theatrul acesta
este atât de ascuţit la minte
care vânt să socotească a altora cuvinte?

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Publicat în:

 Literatura română din perspectivă ortodoxă

 Literatură română veche

on 01/05/2009 at 9:59 PM Comentarii (0)

Tags: Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Literatura română din
perspectivă ortodoxă, Literatură română veche, Poezia prozei medievale,
psa. gianina picioruş, sinaxis, teologie pentru azi

3
 Aforismele lui Cantemir (3)

Întotdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor şi surdul

asupra auzului, şi hadâmbul [ologul] asupra întregului obidă are.

Cel ce cu tot sufletul aievea în faţă îşi pofteşte lauda, nicio deosebire nu
are de acela care prin gurile tuturor pe drept se huleşte.

Norocul aşa de aspru cu muritorii şuguieşte [glumeşte], cât, de multe ori,

celea ce şi cu ochii le-ar înghiţi, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi.

Mai bunu-i şi mai de nădejde este dulăul deşteptat decât străjerul

însomnorat sau cu vinul îngropat.

Lăcomia, dacă este în săturare nesăturată, cu cât în foame mai nesăţioasă

va fi.

4
De multe ori, cei împietroşaţi la socoteală [dacă sunt luaţi] cu blândeţea
mai tare se semeţesc. Iar apoi văzând sila şi nevoia, ca varga de căldură,
încotro îi este voia se îndoiesc.

Puţini sunt care întâmplările în vremi schimbătoare a fi ştiu, însă prea

puţini se află care cu norocul de ieri astăzi să nu se îndârjească. Căci mai
cu credinţă este cuiva trupul fără vas ocheanului a-şi crede decât norocul
până în al doilea ceas adeverit şi nemutat a-şi ţinea.

Cei cu socoteală dinainte au ochi privitori, iar din dos socotitori, şi

lucrurile înainte mergătoare trebuie oglindă să fie celor dinapoi următoare.

Ispita o dată făcută a înţelepţilor, iar de multe ori poftorită a nebunilor

dascăl este.

Cine cu sorbirea dintâi peste ştiinţă se arde în lingura de pe urmă de două

ori şi de trei ori a sufla i se cade.

Mulţi, văzând că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor

asemănându-se şi din moarte au scăpat, şi pe alţii cu piciorul pe cerbice
[grumaz] au călcat.

Publicat în:

 Literatura română din perspectivă ortodoxă

 Literatură română veche

on at 9:48 PM Comentarii (0)

Tags: Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Literatura română din
perspectivă ortodoxă, Literatură română veche, psa. gianina picioruş,
sinaxis, teologie pentru azi

5
Un dor de nespus (vol. 1, 1996) [2]

lumina se naşte
din pietrele schimbării
adie-mi haina ta
orelor împilării

robită în taină
urmez serii albastre
poezia mi-e naşă
disperării din faşă

copil răsfăţat
doinind din plăcere
ţi-ntind carnea mea
şi cuiul durerii

6
 s-o transpari în mătase
din fire de patimi
orbind o culeasă
aromă din paltini

robind-o smereniei
ce mă apleacă
izvorul din teacă
adoarmă vecerniei

pe veci întinsă pe ape

ropotind golul iubirii
în inima mea dreaptă
în osul fericirii

rubin de veşminte
în minte mi-aprind
inefabile focuri
roşind

ţesută cu stele
cenuşă din cenuşă
sărutări grele
în inimă simt

poezia nu te-nvaţă nimic

între asfinţit şi infinit
e loc pentru multe
pentru seri fără luntre

când treci pasager

printre sfinte ramuri de ger
aprinzi misterului ochiul
să strălucească zăpada din cer

am sedus mintea mea

spre verdele câmpului
azur de taină
ascuns sub haină

ochiul lui robust

ţine focul sus

7
 sub o frunte largă
plutind spre apus

ţie poate să ţi se pară un joc

cititor neavizat
dar eu îţi spun ce s-a-ntâmplat
când inima a plâns

rug de vetre am văzut

seară în spirală
foc de aur am băut
din a lui chitară

romb de flacără şi ger

în întunecare
şi-am ieşit c-un ochi de fier
ca să pier de jale

asprimea ta e focul meu

ce arde-n nemirare
din tot ce sunt mă simt mereu
un dor sorbind o jale

iubirea ta mi-e semizeu

legându-mă de mare
şi ochiul vag se simte greu
să prindă-n mână-un cer de stele rare

robind în gând
o necutremurare plânsă
îmi cer iubirii osul meu
şi-adâncul nepătrunsă

cu apa plânsului alin

umbra de mir albastră
şi inima se-nchide lin
în nori de hiliastre

suspinul e o pasăre
care nu moare
în interiorul gândului
naşterea e un soare

8
 aprins în zenit
infinit de tăcere
albastru în sfere
pasărea nu moare

frumuseţea poeziei
plutind
pe o apă limpede
cât arde o rază

între timp şi nemişcare

cât să se nască o viaţă
paradise plouă
peste vise

în lumina smirnei
ochiul verde-l muşc
în secunda tindei
în lumină prunc

fiinţa mirării
îşi întinde spaţiul
proza disperării
îşi întoarce ceasul

cine înţelege
că e capabil de poezie
îşi modifică scrisul
după ciocârlie

timpul se dilată
materia se dizolvă
din fibra serii
mi-am făcut unealtă

sentimentul înavuţirii mele

hrăneşte visul meu ceresc
din glie-n glie
pâinea mi-o cerşesc

cu care să zbor
în focul de sus
în imperiul apus
cu pasărea Phoenix în plâns

9
 e în stare orice cuvânt
să poarte inefabilul
dacă aripile-au
ars pe pământ

ţi-aş spune omul meu de dor

cum am murit de patimi
cum apa sunetului lor
m-a înecat în lacrimi

mai iartă-mă din dor în dor

în limpede amiază
o trecere-n salcâmi uşor
cu amintirea trează

legenda ce mă ţine vie

aprinde-şi focu-n linişti
o pasăre se-ntoarce-n sine
sclipindu-şi aromie

rămâie osul meu pribeag

şi limpede ca ceara
topindu-şi inima de veac
şi în icoană para

culoarea veşniciei iubiri

trupeşte stă-n izvoare
pe iarba verde-n simfonii
foşnind din chitare

adorm în dor şi în uitare

şi mă prefac în semn
culege-mă ca pe-o năframă
de vis boem

preschimbă-mi deci arama-n bronz

şi cimbrul în izvoare
miros de aspru chiparos
rodind o noapte-n soare

tu ce te naşti ca să revii
din scânteierea minţii
aprinde-mi ochiul în tulpini
cu respirarea vieţii

10
 deschis e raiul cel cu stele
şi infinite feluri de iubiri
deschisă inima din ele
şi-n veci milostiviri

cum mă pătrunde şi mă taie

în reci dureri un vânt uscat
nu aş putea să primesc jertfa
şi s-o mănânc pe înserat

din frumuseţea cu tăceri

rănite-n albe pajişti
iubirea-i înger care ieri
privea la noi în capişti

durere-n ochi neplâns

ea-i fără de durere
iubirea naşte în ascuns
şi creşte în tăcere

în ramure-i ascuns
prilejul de durere
şi când aştepţi răspuns
ea prinde a se teme

ca să petreci în sus
mai mori din vreme-n vreme
şi nimeni înaintea ta
nu m-a-nchis în refrene

în racla inimii te văd întins

ca să te-aprinzi în astre
temeiul ei e nesfârşit
în inimile noastre

Publicat în:

 Am fost Nika Dora

on at 9:41 PM Comentarii (0)

Tags: Am fost Nika Dora, psa. gianina picioruş, sinaxis, teologie pentru azi,
un tag pentru poeziile mele

11