CUPRINS 1. Importana teroriei generale a dreptului. Principiile dreptului. 2. Rolul i particularitile legii n Antichitate i Evul Mediu.

Drept roman i dreptul medieval. Tehnica juridic. Jurisprudena. 3. Relaia dintre moral i drept. Norma juridic. 4. Limbajul juridic. Interpretarea juridic 5. Raportul juridic. Norma i faptul juridic

TEMA 1

Importana teroriei generale a dreptului. Principiile dreptului.

Dac vei parcurge acest curs vei nva: 1.Importana teoriei generale a dreptului 2.Dreptul obiectiv vs. dreptul subiectiv 3.Principiile dreptului 4.Tipologia principiilor dreptului 1. Din nou despre fenomenul dreptului

Dincolo de acceptiunile fenomenului dreptului si incercarile de definire deja semnalate, chestionand raspunsul la intrebarea Ce este dreptul?, reusita depinde de identificarea acelor constante care pot oferi suficiente date pentru reconstruirea intregului. Teoria Generala a Dreptului, stiinta juridica ce cerceteaza fenomenul dreptului, investigheaza mecanismele si functiile sistemelor juridice in sensul desprinderii acestor constante. Termenul drept implica ideea de ceea ce este conform regulii si poate fi reperat, din punct de vedere juridic, sub doua acceptiuni fundamentale: Drept obiectiv: desemneaza ansamblul de reguli de conduita care guverneaza raporturile oamenilor in societate, societatea organizata, si al carui respect este asigurat prin forta coercitiva a autoritatii publice. Drept subiectiv: desemneaza puterea acordata unei persoane de a se folosi de un lucru sau de a pretinde executarea unei prestatii. Spre desosebire de prima acceptiune semnalata, dreptul subiectiv nu evoca fenomenul dreptului in general, ci un drept anume aflat in exercitiul unei anumite persoane, fiind deci avut in vedere titularul unei prerogative juridice1. Dreptul subiectiv al unei persoane exista pentru ca dreptul obiectiv il consacra, ceea ce determina constatarea ca drepturile individuale isi au izvorul in reglementarea nepersonalizata a raporturilor sociale. Prin urmare, tendinta de a simplifica fenomenul dreptului in sensul dublu, al facilitarii si intelegerii sale ultime pe de o parte, si al definirii, pe de alta parte, este irelevanta. Intelegerea comuna a fenomenului

Exemplul cel mai relevant ar putea fi urmatorul: X exercita dreptul de proprietate asupra terenului Y. In limbaj comun, afirmatia ar putea fi reformulata astfel: terenul Y ii apartine lui X. Se observa deci clar distinctia intre dreptul obiectiv dreptul de proprietate, protejat si garantat - si exercitiul prerogativelor dreptului de proprietate, care esste particularizat in cazul lui X dreptul subiectiv al lui X. In vorbirea de zi cu zi, dreptul meu la vot, dreptul ei de proprietate, dreptul lui la chirie sunt fatete ale dreptului subiectiv si sunt imediat percepute pentru ca afecteaza viata titularului dreptului respectiv in mod direct si imediat. Aceste fatete sunt posibile pentru ca ele reprezinta manifestarea exterioara a imperativelor normative ale dreptului obiectiv.

dreptului este legata de ideea de justitie (idealul dreptului). Pentru jurist, acest fenomen semnifica regula de drept (norma juridica, norma pozitiva).

2.

Despre principiile dreptului

Intelesul etimologic al termenului principiu este acela de categorie generatoare de judecati in plan ideal. Principiile dreptului trebuie avute in vedere nu numai in sensul de entitati generatoare ale dreptului, ci si in sensul in care ele prezerva unitatea dreptului dincolo de variabilitatea si diversitatea manifestarilor sale. Daca avem in vedere definitia dreptului obiectiv, este evident ca principiile dreptului pot fi considerate reguli de drept obiectiv, cu un pronuntat caracter de generalitate. O alta solutie ar atrage dupa sine concluzia ca principiile generale ale dreptului sunt situate in afara stiintei dreptului si a sistemului normativ, determinandu-le aprioric. Vom vedea insa ca aceste reguli au un statut cu totul aparte. Ele se regasesc in orice sistem juridic si ocupa un loc aparte in ierarhizarea normelor juridice. Imaginand ordinea normativa ca un sistem piramidal de reguli ierarhizate, in varful careia se afla Constitutia, forta juridica a fiecarei norme juridice este determinata de raportul cu legea fundamentala. Daca avem in vedere caracterul general al normelor juridice si caracterul de generalitate atribuit principiilor dreptului apare firesc intrebarea: care este, daca exista, diferenta dintre trasatura de generalitate proprie normelor juridice si aceea proprie principiilor dreptului si in ce ar consta aceasta? Intre norma/regula juridica si principiu exista, de buna seama, nu doar o inegalitate de importanta, dar si de forta. Norma juridica este generala, intr-o ramura de drept, in sensul potentialitatii reglementarii unui numar nedeterminat de conduite, acte si fapte juridice, pentru un numar nedeterminat de subiecte de drept. Principiul de drept este general in sensul unui numar nedefinit de aplicatii (concretizate in norme juridice), ce nu sunt limitate ca actiune la nivelul unei ramuri de drept sau al unui sistem de drept. Acesta intemeiaza continutul si substanta tuturor normelor juridice, indiferent de coordonatele spatiale sau temporale ale aplicarii lor. Principiile dreptului constituie esenta dreptului si reprezinta fundamentul oricarui sistem de drept; de aceea se regasesc in acestea.2 Distinctia fundamentala intre prescriptiile normative (normele juridice) si principiile dreptului este urmatoarea: prescriptiile reglementeaza conduite de urmat; principiile intemeiaza prescriptiile. Principiile dreptului au o importanta necontestata in construirea edificiului normativ. Avand insa in vedere caracterul de generalitate al principiilor dreptului, analiza unei chestiuni se impune: toate principiile dreptului au aceeasi valoare? Pentru lamurirea acestui aspect vom avea in vedere cateva exemple:

Gh. C. MIHAI si Radu I. MOTICA Fundamentele dreptului. Teoria si filosofia dreptului., Editura All, Colectia Juridica, Bucuresti, 1997

Principiul proprietatii este un principiu al dreptului civil roman, principiu consacrat de Constitutie3 si dezvoltat de prevederile dreptului civil4, care determina si caracterizeaza toate institutiile dreptului civil. Consacrarea sa constitutionala (am semnalat deja caracterul de lege fundamentala al Constitutiei) implica insa si dimensiunea sa de principiu fundamental al dreptului romanesc, el impunandu-se astfel in viata juridica. In acord cu cele mentionate vom putea spune deci ca principiile constitutionale sunt principii generale fundamentale ale dreptului romanesc, principii care se impun ca atare acelor structuri care valorifica si aplica legea, prin preluarea si dezvoltarea lor in intregul sistem al actelor normative.

Principiul suprematiei legii este un principiu al dreptului constitutional romanesc, ce exprima acea calitate a legii in virtutea careia aceasta este elaborata in conformitate cu litera si spiritul Constitutiei, care este superioara juridic tuturor actelor normative existente intr-un sistem constitutional.5 Acest principiu este un principiu fundamental pentru dreptul constitutional, consacrat ca atare. Fundamentarea sa stiintifica este realizata pornind de la pozitia Constitutiei in sistemul actelor normative, Constitutia fiind accea care impune principii ce pot conferi unitate si armonie intregului sistemului de drept romanesc.

Exemplele analizate impun o constatare limpede: principiile generale ale dreptului cu valoare constitutionala sunt principii generale fundamentale, aceasta din urma reprezentand o distinctie extrem de importanta. Exista deci, cu alte cuvinte, principii generale de drept pentru o ramura de drept (principii fundamentale ale dreptului civil, constitutional, penal, comercial etc.) si principii fundamentale ale sistemului de drept romanesc, consacrate de Constitutie. Valorificand tipul de rationament propus pentru a desprinde caracterele principiilor generale de drept, rationament construit dinspre ramura de drept catre legea fundamentala, o observatie se impune: care sunt principiile generale de drept ce stau la baza alcatuirii Constitutiei si care este izvorul acestora? Pot fi acestea reprezentate de marile axiome juridice? De prescriptiile dreptului natural? In sensul lamuririi acestei chestiuni este importanta distinctia intre existenta unui principiu general de drept si formularea lui. Un principiu general nu exista pentru ca a fost formulat, ci este formulat pentru ca exista. Nu uitam ca fenomenul dreptului este in primul rand unul social, determinat de imperativele existentei unei societati organizate6, in afara careia nu poate fi conceput. Acest fenomen Vezi art. 41 si 135 din Constitutia Romaniei. Vezi art. 480 Cod civil: Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege. si art. 481 Cod civil: Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire. 5 Iona MURARU Drept constitutional si institutii politice, Editura Actami, Bucuresti 1995, vol. II 6 Formula societate organizata poate fi criticata sub aspectul formularii pleonastice. Conceptul de societate implica pe acela de sistem, de organizare sistemica si, ca atare, atributul de organizata are valoare pleonastica. Pe de alta parte insa, nu poate fi de conceput o societate neorganizata, asa incat mentin aceasta calificare.
4 3

trebuie deci explicat in conjuctura cu intreaga complexitate a vietii sociale, avand in vedere multitudinea factorilor care o determina: sociali, politici, culturali, economici etc. Asa stand lucrurile, in momentul edificarii unei Constitutii, exista principii generale fundamentale ale dreptului care se impun legiuitorului. Toate principiile generale fundamentale ale dreptului consacrate de Constitutie au, pe cale de consecinta, urmatoarea trasatura esentiala: ele apar ca impuse de legiuitor, existand obligatia preluarii lor ca atare in intregul sistem de drept. Care ar putea fi deci acele principii ce stau la baza formularii Constitutiei? O solutie ar putea fi desprinsa chiar din una din incercarile de explicare a suprematiei legii fundamentale: raportarea la nevoia legalitatii, adica a unei vieti sociale organizate potrivit coordonatelor legii si ordinii juridice, singura constructie ce poate garanta echilibrul social. Asadar nevoia de securitate sociala genereaza un mare principiu de drept. In mod corespunzator sunt argumentate si justificate celelalte mari principii generale ale dreptului7: Principiul asigurarii bazelor legale de functionare a statului. Cum lesne se poate observa, acest principiu general de drept constituie conditia sine qua non a existentei statului de drept, fapt ce atrage dupa sine formularea unui alt important principiu in drept: acela al separatiei puterilor in stat. Principiul libertatii si egalitatii. Statul garanteaza juridic si efectiv libertatea si egalitatea tuturor cetatenilor sai. In absenta acestor garantii, statul de drept nu poate functiona. Principiul responsabilitatii. In absenta responsabilitatii, libertatea individuala nu poate fi inteleasa. In sensul care ne intereseaza, avut in vedere, in primul rand, sensul de libertate sociala a omului. Principiul echitatii si justitiei.

Din cele aratate pana acum poate fi conturata imaginea felului in care principiile dreptului actioneaza si se regasesc in sistemul de drept: Principiile generale ale dreptului, nu sunt pure speculatii, generate exclusiv de gandirea noastra suspendata in afara cadrului social in care ne miscam. Nu sunt, de asemenea, anterioare, in sensul completei independente, gandirii noastre. Sunt, dimpotriva, rezultatul receptarii, sub imperativul codificarii normative, a nevoilor sociale. Acesta este principalul argument pentru care principiile dreptului reprezinta esenta dreptului. Principiile generale fundamentale ce se regasesc la nivelul unui sistem de drept sunt generate de marile principii generale ale dreptului si sunt consacrate in legea fundamentala. Principiile generale fundamentale ale unei ramuri de drept, la randul lor, nu se intemeiaza de la sine, ci sunt expresii ale consacrarii lor constitutionale.

Enumerarea acestora nu are pretentii de prezentare exhaustiva.

TEMA 2

Rolul i particularitile legii n Antichitate i Evul Mediu. Drept roman i dreptul medieval. Tehnica juridic. Jurisprudena.
Dup parcurgerea acestui curs vei nva: 1.Rolul si particularitile legii n Antichitate si Evul Mediu 2.Elementele tehnicii juridice 3.Trsturile generale ale jurisprudenei 4.Relaia dreptului public si a celui privat medievale cu dreptul roman

LEGEA IN CETATEA ANTICA I. Particularitatile LEGII in cetatea antica

La romani legea a facut mai intai parte din religie. Regulile cu privire la dreptul de proprietate si dreptul de succesiune alternau cu regulile ce se raportau la jertfe si la cultul mortilor. La Roma era un adevar unanim recunoscut ca nu puteai fi un bun pontif daca nu stiai bine dreptul, si invers: nu puteai sti bine dreptul daca nu cunosteai religia. Totul era supus hotararii preotilor, ei fiind singurii judecatori competenti intr-un mare numar de procese. Toate contestatiile cu privire la casatorie, divort, drepturile civile si religioase erau judecate de preoti. A redacta un testament insemna a rupe ordinea pe care religia o stabilise in privinta succesiunii bunurilor si a transmiterii cultului religios. De aceea, la origine, testamentul trebuia autorizat de pontif. Apare astfel limpede cum s-au nascut legile anticilor. Ele nu au fost inventate de un om. Ceea ce numim opera a legislatorilor vremii nu reprezenta decat legile cetatii in forma scrisa si nu create. Daca intelegem prin legislator o persoana ce creeaza un cod de norme juridice prin geniul sau, impunandu-l celorlalti, acest legislator nu a existat niciodata la antici. Legea antica se particulariza prin urmatoarele trasaturi: - caracter stravechi; - caracter imuabil / De ce? - pentru ca era o creatie de origine divina; - caracter venerabil. Intemeietorii cetatii au instituit legea o data cu religia, dar nu putem afirma ca au creat-o ei insisi. II. Rolul LEGII in cetatea antica

Cercetand originile familiei romane si legile care reglementau proprietatea, succesiunea, testamentul, adoptia vom observa ca acestea corespund in intregime credintelor de ordin religios ale vechilor generatii. Daca asezam aceste legi fata in fata cu echitatea naturala,

adeseori acestea sunt in contradictie. Apare astfel evident ca legile nu erau inspirate de notiunea de drept absolut si de ideea dreptatii. Legea reprezenta mai degraba o consecinta directa si necesara a traditiei si a credintei. Ea era religia insasi, aplicata insa relatiilor dintre oameni. Chiar in perioada in care s-a admis ca vointa unui om sau sufragiile poporului puteau crea o lege, religia trebuia totusi consultata, consimtamantul ei fiind necesar. La Roma exista credinta ca unanimitatea sufragiilor nu era suficienta pentru a impune o lege. Era nevoie ca hotararea poporului sa fie aprobata de pontifi. Platon afirma ca a te supune legilor inseamna a te supune zeilor. Legile nu erau niciodata abrogate. Aceasta realitate a condus la marea confuzie existenta in catatea antica in plan juridic: legile vechi dainuiau alaturi de cele noi, chiar daca intrau in contradicite unele cu altele. De aceea, intr-un proces, fiecare parte invoca legea care ii era favorabila8. Despre abrogare

DEFINITIE: desfiintarea/scoaterea din vigoare a unui act normativ, in baza unui alt act normativ, cu aceeasi putere juridica sau cu putere juridica superioara. TIPURI DE ABROGARE: 1. - totala, - partiala, dupa cum inceteaza aplicarea intregului act normativ sau numai a unora dintre dispozitiile sale; 2. - expresa: cand noul act normativ indica dispozitiile juridice care se abroga; - tacita/implicita: cand, fara sa se faca precizarea abrogarii, raman fara aplicare dispozitiile anterioare, incompatibile cu noua reglementare. Cerintele perfectionarii tehnicii legislative, ale cunoasterii si aplicarii unanime a legii impun, ca metoda generala, abrogarea expresa, prin nominalizarea actelor normative sau a anumitor dispozitii din actele normative care isi inceteaza aplicarea. Pentru a intelege conceptul abrogarii este necesara identificarea locului si momentului in care acesta intervine in circuitul juridic. Astfel, abrogarea este o etapa in cadrul tehnicii legislative care, la randul ei, este parte componenta a tehnicii juridice. Despre tehnica juridica si tehnica legislativa: Stiinta juridica nu este doar o stiinta a normelor juridice, preocupata deci in exclusivitate de ceea ce este dreptul. Este in egala masura o stiinta preocupata de ceea ce ar trebui sa fie dreptul, urmarind astfel crearea/modificarea acestuia. Plecand de la aceasta constatare apare ca evident rolul modalitatilor de constructie normativa. Construirea noilor solutii normative se realizeaza prin intermediul unor preocedee tehnice specifice care alcatuiesc tehnica Cicero relateaza exemplu a doi frati implicati intr-o cauza de mostenire. Unul dintre ei se prevala de reglementarea ce consacra dreptul primului nascut la intreaga mostenire, celalalt invoca o noua reglementare juridica, potrivit careia mostenirea se atribuie in mod egal fratilor aflati in viata.
8

juridica. Dreptul roman are marele merit de a fi pus bazele alfabetului juridic, prin elaborarea clara si precisa a principiilor dreptului, prin definirea si construirea marilor institutii juridice. semnifica deci ansamblul mijloacelor, procedeelor si metodelor utilizate pentru exprimarea in forma juridica a cerintelor vietii sociale (sub forma normelor juridice), precum si ansamblul mijloacelor prin care normele juridice, o data construite, intra in actiune (fie prin respectare de bunavoie de catre subiectele de drept, fie prin interventia organelor statului competente).
TEHNICA JURIDICA

TEHNICA LEGISLATIVA (legiferarea) semnifica ansamblul mijloacelor, procedeelor folosite in activitatea de construire si elaborare a legilor/normelor juridice. Particularitati: 1. are caracter necesar; necesitatea interventiei legislative este determinata in principal de doua aspecte: - existenta la un anumit moment a unei stari de incompatibilitate intre o reglementare juridica in vigoare si noile realitati sociale (schimbate fata de cele care au impus aparitia reglementarii in cauza); prin mijloacele tehnicii legislative abrogare, modificare, completare - se intervine in sensul modificarii cadrului legislativ ; - existenta unui gol legislativ intr-un anumit domeniu social, ceea ce impune prezenta unei reglementari legale; prin mijloacele tehnicii legislative se intervine in sensul construirii unei noi legi. 2. se refera strict la identificarea si construirea solutiilor normative de catre legiuitor, la ceea ce reprezinta deci procesul elaborarii normative. Deosebiri intre tehnica legislativa si tehnica juridica: 1. T. J. vizeaza toate mijloacele si procedeele prin care viata sociala este ordonata in forma juridica; T. L. vizeaza doar momentul elaborarii normelor juridice/legilor. 2. Continutul T. J. este mult mai complex, incluzand ca una dintre etape T. L. ETAPELE tehnicii juridice: a) Identificarea de catre legiuitor a faptelor din realitate care trebuie sa constituie obiectul noilor reglemetari juridice; b) Aprecierea valorica a continutului acestor fapte, apreciere de natura sa conduca la identificarea celei mai bune solutii de cuantificare normativa; c) Elaborarea propriu-zisa a reglementarii juridice (tehnica legislativa/legiferarea); d) Realizarea si punerea in practica a dispozitiilor cuprinse in reglementarea juridica, ceea ce presupune participarea mai multor subiecte de drept: cetatenii, organele statului, organizatiile nestatale etc. (realizarea si interpretarea dreptului)9.
9

Vezi prelegerea despre interpretarea dreptului.

III.

Temeiul LEGII in cetatea antica

Legii antice nu ii sunt precizate niciodata temeiurile. De ce? pentru ca, fiind o creatie divina, este mai presus de posibilitatile de intelegere ale omului si nu este prin urmare obligata sa se motiveze pe sine insasi. Se prezinta intr-o anumita forma pentru ca asa au dictat-o zeii. In antichitate legea nu se discuta, se impune, fiind o opera de autoritate. De-a lungul mai multor generatii legile nu au fost scrise, transmiterea lor realizandu-se o data cu formulele de rugaciune10. Cand totusi au inceput sa fie scrise, legile erau consemnate in carti sacre. Desi la un anumit moment legile au inceput a fi redactate separat de cartile de ritualuri, obiceiul depunerii lor in temple a persistat, pentru a se afla permanent sub protectia zeilor. Legea antica nu are deci valoare prin principiul moral pe care il exprima, ci prin cuvintele sacre inchise in formula ei. Mai ales la Roma, ideea de drept era inseparabila de folosirea anumitor cuvinte sacramentale. Schimbarea unui singur cuvant semnifica abdicarea de la forma divina in care a fost dezvaluita oamenilor si avea drept consecinta imposibilitatea oricarei consecinte juridice. Daca o persoana dorea sa contracteze o obligatie fata de alta trebuia sa pronunte urmatoarea formula: Dari spondes? promiti sa dai? Daca potrivit formului sacre nu primea raspunsul Spondeo promit, obligatia nu era contractata. Dreptul antic nu s-a nascut ca urmare a unor principii generate de constiinta omului sau de ideea dreptatii, ci de formula sacra. Aceasta formula, impusa de vointa divina, stabilea intre oameni o legatura de drept. Unde nu exista formula, nu exista drept. Originea religioasa a dreptului antic explica una din principalele sale trasaturi: caracterul civil. Religia fiind pur civila, proprie fiecarei cetati, a impus cu necesitate caracterul civil al dreptului. Cand anticii afirma ca dreptul este civil JUS CIVILE ei inteleg prin aceasta nu doar faptul ca fiecare cetate avea propriul cod de legi, ci si faptul ca legile aveau valoare doar pentru membrii uneia si aceleiasi cetati. Nu era suficient sa locuiesti intr-o cetate pentru a fi supus legilor acesteia si a fi protejat de ele. Trebuia de asemenea sa fii cetatean al respectivei cetati. Legea nu exista pentru sclav sau strain. Strainul care locuia intr-o cetate nu putea fi proprietar, mostenitor sau martor intr-o cauza supusa judecatii, nu putea incheia nici-un fel de contract.

IV.

Particularitatile LEGII catre sfarsitul societatii antice.

Sfarsitul societatii antice este marcat de aparitia crestinismului. In secolele imediat premergatoare aparitiei crestinismului, alianta intre religie, pe de o parte, drept si politica, pe de alta parte, nu mai era la fel de stransa. Rasturnarea clasei sacerdotale si influenta filosofilor si juristilor vremii au zdruncinat vechile principii de organizare sociala. Dreptul, politica si morala incep sa se elibereze treptat de absolutismul ideatic impus de credinta in zeitati, deopotriva in viata publica si privata. Acest tip de progres pe plan spiritual a condus la o anumita libertate de idei in planul dreptului si al moralei. Sentimentul religios nu dispare insa, ci va lua noua forma a credintei crestine. Daca la popoarele Greciei si Italiei religia era
10

Aristotel arata ca, inainte de vremurile in care au fost scrise, legile erau cantate.

un ansamblu de practici si ritualuri, un sir de formule repetate fara ca oamenii sa vada neaparat un sens in ele, catre sfarsitul societatii antice si inceputul societatii medievale religia devine tot mai mult un ansamblu de dogme. Ea nu mai este exterioara omului, ci isi are sediul mai ales in gandire. De acum inainte religia nu mai reprezinta un patrimoniu, iar statul nu mai interfereaza cu domeniul constiintei individuale, pedepsind orice infractiune fata de cultul cetatii. Principial, religia se desparte de guvernare pentru ca nu mai este lumeasca. Guvernarea nu se mai raporteaza deci la reguli stricte si obiceiuri sacre. Omul devine legat de societate prin interesele sale materiale, in calitate de cetatean, dar spiritual are indatoriri doar fata de divinitate. Acest tip de eliberare spirituala (eliberare privita desigur prin raportare la absolutismul vechilor formule religioase) reprezinta principala sursa a libertatii individului. Crestinismul este prima religie care nu a mai avut pretentia ca dreptul sa depinda de ea, situandu-se in afara acestuia. El nu mai reglementeaza nici dreptul de proprietate, nici ordinea la succesiune, nici materia obligatiilor sau procedura juridica. Dreptul devine deci independent, aflandu-si regulile in natura si constiinta omului, in ideea omului despre drept; ca sistem de idei, dreptul a putut sa se dezvolte in mod liber, sa se transforme si adapteze progreselor moralei si intereselor/nevoilor sociale. Se desavarseste in acest mod apropierea dreptului de echitate si natura. In raporturile de familie, tatal a pierdut autoritatea absoluta. Dreptul de proprietate decurge de acum inainte nu din religie, ci din munca. Pamantul este cumparat mai usor sub aspect juridic. Formalitatile vechiului drept sunt definitiv inlaturate.

A. LEGEA IN EVUL MEDIU 1. Legile, rolul si trasaturile lor in Evul Mediu Timpuriu Echilibrul statului in perioada Evului Mediu timpuriu nu a putut fi pastrat fara mentinerea sclaviei. In secolele V si VI crestinismul avea sa produca o shimbare: daca la inceputurile sale sclavia a trebuit acceptata pentru ca era o realitate sociala, cand crestinismul a trecut la starea unei religii oficiale, atitudinea morala s-a modificat in sensul eliberarii sclavilor. Aceasta este una din principalele trasaturi ale sistemului de drept din aceasta perioada in materia conditiei juridice a persoanelor. Este vorba de eliberarea sclavilor in biserica, procedura ce consta intr-o declaratie solemna facuta de stapan in prezenta clerului si a credinciosilor. Astfel, intre Aristotel care face din sclav un instrument dotat cu suflet, intre stoici, care considera suferinta drept un accident indiferent pentru seninatatea inteleptului si crestinii care vor sa niveleze inegalitatile sociale se produce o evolutie vizibila, in sensul imblanzirii legilor. Trebuie mentionat insa ca intre biserica primitiva si cea din Evul Mediu dezvoltat este o mare distanta: daca initial biserica era o adunare de credinciosi impartita in grupuri mici, treptat, catre mijlocul Evului Mediu, societatea crestina dobandeste personalitate si tinde sa recuze autoritatea judecatorului laic asupra clericilor si credinciosilor.

Trebuie insa mentionat ca intre biserica primitiva si cea din Evul Mediu Dezvoltat este o mare distanta. Astfel, daca initial biserica ear o adunare de credinciosi impartita in grupuri mici, treptat, catre mijlocul Evului Mediu, societatea crestina dobandeste personalitatesi tinde sa recuzeze autoritatea judecatorului laic asupra clericilor si credinciosilor. Principiul exprimat de dreptul roman ca cine uzeaza de dreptul sau nu lezeaza pe nimeni a fost reformat de convingerea morala ca dreptul de a te folosi de dreptul tau trebuie temperat de grija de a nu dauna. Este important de subliniat aspectul convingerilor morale ce dobandesc a substanta diferita de cea din perioada antica, prin influenta crestinismului. Aceasta influenta, generala in societatea medievala, in special in perioada timpurie a acesteia, este explicata de intarirea rolului bisericii in procesul deciziilor judiciare. Tribunalele bisericii au aplicat preceptele doctrinei crestine in sentintele lor. Aceste decizii au avut o influenta asupra administrarii dreptului laic. De multe ori conducatorul statului determina aplicarea unor pedepse pronuntate de instanta bisericeasca sau respingea apelurile facute impotriva jurisdictiei ecleziastice. In legislatia laica figureaza un mare numar de dispozitii legale care, sub pedeapsa dezmostenirii de exemplu, impun supunerea la dogmele crestine si autoritatea ecleziastica. In materie de legislatie familiala si sociala sunt recunoscute privilegiile bisericii, care poate impune restrictii la divort, interdictia de a lucra in zilele de sarbatori crestine, ostilitatea fata de camata ori fata de constituirea patrimoniului bisericii. In schimb, este interesant de precizat ca biserica a recunoscut caracterul natural al statului, ceea ce a determinat sprijinul reciproc intre cele doua institutii. Consecinta in timp, deloc neglijabila, a constat in aceea ca daca puterea statului a fost diminuata, stalpii crestini ai acestui edificiu au impiedicat naruirea ei totala. Plecand de la particularitatile evolutiei sociale determinate de aparitia si consolidarea crestinismului, consecintele in planul dreptului se materializeaza in trasaturile principale ale sistemului de drept din aceasta perioada. Trasatura 1 Treptat se incearca substituirea substituirea sanctiunii penale cu sanctiunea penitentei, obtinerea recunoasterii drepturilor bisericii in materie civila, a arbitrajelor prezbiteriale, a organizarii propriilor tribunale. Toate aceste schimbari consolideaza pozitia judecatorului ecleziastic. Dreptul nascut initial in domeniul sacrului, primeste o noua valoare sacrala respiritualizata. Dar oamenii bisericii nu se dezintereseaza de bunurile pamantesti. Astfel biserica primeste daruri, iar operele de binefacere necesita mari sume de bani.

Trasatura 2 Fata de antichitatea romana, viata privata devine un factor primordial al civilizatiei. In timp ce Imperiul a impus constructii juridice perfecte din punct de vedere teoretic si a proclamat viata publica (res publica) ca mod ideal de viata, o data cu ivirea popoarelor barbare (germanicii, burgunzi, franci) se prabuseste cultul urbanitatii in favoarea vietii private.

Barbarii nu inteleg si nu accepta notiunea de res publica, notiune care cere o anumita facultate de abstractizare si traditia unei scoli de gandire juridica. Legile lor amesteca in mod inconstient domeniul public cu cel privat. In decursul peregrinarilor lor, vizigotii, burgunzii si francii, care nu cunosteau scrisul, isi incredinteaza notiunile de drept memoriei unor specialisti. Acestia invatau pe de rost fiecare articol de lege, adaugandu-i cele mai recente hotarari considerate jurisprudenta. Definitie jurisprudenta: ansamblu de solutii pronuntate de organele de jurisdictie (instantele judecatoresti), in legatura cu probleme de drept sau institutii juridice examinate cu ocazia solutionarii litigiilor aflate in competenta lor. Mai poarta denumirea si de practica judiciara. In anumite sisteme de drept (anglo-saxon de exemplu) jurisprudenta este izvor de drept, mai ales sub forma precedentului judiciar, adica a unei solutii pronuntate anterior in cauze similare, solutie invocata in solutionearea unor noi cauze. Rolul jurisprudentei: este acela - de a interpreta legea si - de a o aplica la cazuri concrete. In acest sens, in sistemul de drept romanesc, judecatorul are doua mari atributii: A. se pronunta totdeauna in cauza pe care o judeca sub imperiul a doua obligatii: a) obligatia de a solutiona totdeauna un proces. Potrivit art. 3 Cod civil, judecatorul nu poate refuza solutionarea unei cauze motivand ca legea nu prevede sau ca dispozitiile acesteia nu sunt clare; in caz contrar, judecatorul se face vinovat de de denegare de dreptate; b) obligatia de a nu stabili dispozitii generale de drept in afara spetei particulare (art. 4 Cod civil). B. Potrivit sistemului preocedural romanesc, judecatorul nu este legat in solutiile de drept pe care le pronunta de hotararile pronuntate intr-o cauza similara anterioara; prin urmare, in sistemul nostru de drept, practica judiciara sub forma precedentului judiciar nu are valoare de izvor de drept.

Folosirea unor termeni ca juridic, judiciar, jurisdictional impune clarificare acestora, dupa cum urmeaza: Juridic: reprezinta calificativul dat oricarui act, fapt, actiune care se refera la drept ca ansamblu de norme cu caracter obligatoriu sau la drept ca stiinta (ex: act juridic, raport juridic, norma juridica); Judiciar: reprezinta calificativul atribuit unui act sau fapt juridic in legatura cu desfasurarea activitatii organelor judecatoresti (ex: abatere judiciara, marturisire judiciara);

Jurisdictia: reprezinta activitatea de solutionare prin hotarari obligatorii, potrivit competentelor prevazute de lege, a diferitelor litigii de catre organele judecatoresti. Este de doua tipuri: - de drept comun: exercitata de instantele de judecata; - speciala: exercitata de alte organe de stat decat cele judecatoresti (ex: arbitrale, ale administratiei publice etc.).

2. Distinctia intre dreptul public si dreptul privat in Evul Mediu. Deosebiri fata de dreptul roman Primatul oralitatii in justitie in Evul Mediu Timpuriu a transformat actul de justitie intr-un act cu totul personal, caci nimeni in afara specialistilor nu cunostea legea. Personalizarea legilor lipsea justitia de caracterul universal al legii impus de dreptul roman. Ca urmare, incepand cu secolul al VI-lea d. H. legile au inceput sa fie scrise. Totusi, pana catre secolul al X-lea legile au continuat sa fie invatate pe de rost. In plus, generalizarea dreptului privat in dauna celui public, a determinat numeroase mutatii in sistemul de drept. Judecatorii franci de exemplu, se ocupa de furtul unui caine cu aceeasi grija cu care judecatorii romani examinau raspunderea fiscala a consilierilor municipali. Se inmultesc peste masura litigiile privind conflictele de hotar, anularea de testamente, plangerile impotriva unor vanzatori necinstiti, certurile dintre mostenitori. Pentru popoarele germanice, care nu cunosc proprietatea funciara, statutul social este determinat si apreciat in functie de posesiunea unor obiecte pretioase sau indispensabile vietii de zi cu zi. Aceasta stare de lucruri permite ca furtul unui borcan de miere de catre un sclav sa ia proportii dramatice. In fapt este vorba de consecintele manifestate de o societate de razboinici pentru bunurile personale. Resursele financiare ce constituiau obiectul complicatului sistem de drept fiscal roman incep sa fie considerate parte a prazii de razboi. Schimbul de daruri intre regi si razboinicii lor nobili intaresc legaturile militare dintre puterea regala si cea militara. Ca atare, viata privata sugruma statul, lipsindu-l de finante. Putem vorbi asadar de un fenomen de privatizare generala a societatii de la inceputul Evului Mediu. Spre sfarsitul sec. al VI-lea primele persoane particulare ce bat moneda isi graveaza pe aceasta numele lor in locul numelui regelui. Abia catre sfarsitul sec. al VIII-lea regalitatea isi recupereaza drepturile de monopol asupra monedei, punand capat emisiunii individuale de moneda. Din faptul ca proprietatea mobiliara reprezinta dovada bogatiei decurge numarul impresionant de mare al delictelor in acest domeniu. Legislatorul trece, in reglementarile pe care le elaboreaza, de la furtul cel mai frecvent la furtul cel mai rar, indicand totodata ierarhizarea bunurilor dupa valoarea lor. Disparitia bunului celui mai marunt devine o insulta personala. Furtul in flagrant este pedepsit cu moartea. Incendiul insa, desi era considerat ca un atac asupra comunitatii familiale, chiar daca se solda cu victime era pedepsit doar cu amenda. Cuantumul amenzii varia in functie de conditia juridica a victimei: om al regelui sau simplu om liber.

Savarsirea infractiunii de omor atragea o pedeapsa in functie de conditia sociala a persoanei decedate: om al regelui sau simplu om liber. In mod surprinzator, desi furtul era pedepsit cu moartea, uciderea unei persoane era pedepsita cu aplicarea unei amenzi, spre deosebire de dreptul roman, unde uciderea unui cetatean era sanctionata cu pedeapsa cu moartea, munca silnica in mine sau exil (in cazul cetatenilor nobili ca autori). O explicatie pentru aceasta realitate consta in aceea ca faptul de a ucide nu intampina reprobare, gasindu-si justificare in felul in care era inteleasa in vremea Evului Mediu notiunea de razbunare. De vreme ce fiecare om purta eticheta valorii lui precise in aur, era de ajuns ca rudele victimei omorului sa ceara pretul cuvenit in aur si ucigasul sa accepte sa plateasca amenda, pentru ca razbunarea particulara sa ia sfarsit. Aceasta solutie a aparut intr-o societate in care nu conteaza omul, ci doar paguba suferita. Legiuitorii vremii stabilesc detaliat o intreaga lista de lovituri si raniri, lista ce culmineaza cu omorul, fapte ce pot fi compensate prin obligatia de a plati o amenda. Cu privire la insulta, spre deosebire de romani care pedepseau doar insulta adusa in public, pentru popoarele Evului Mediu insulta adusa in orice imprejurare, chiar privata, este totdeauna distrugatoare, pentru ca ea ataca virtutile individuale cultivate de idealul social. Fara indoiala vorbele pot fi vatamatoare. Pentru oamenii Evului Mediu acestea generau insa o adevarata mutatie psihosomatica, ceea ce facea ca violenta sa fie inevitabila. Actul instinctiv de a provoca varsare de sange motivata de aducerea unei insulte nu era franat de nimic.

TEMA 3

Relaia dintre moral i drept. Norma juridic.

Dac vei parcurge acest curs vei nva: 1.Relaia dintre moral si drept 2.Noiunea de norm juridic 3.Structura normei juridice 4.Tipuri de tehnic a sistematizrii normei juridice NORMA JURIDICA Principial, regula de drept este o regula de conduita sociala. Exista insa multe alte reguli destinate asigurarii dezvoltarii armonioase a relatiilor umane, foarte apropiate sferei dreptului: preceptele de echitate, regulile de buna cuviinta, principiile morale. Prin urmare, pentru a determina trasaturile distincte ale normei juridice prin comparatie cu celelalte categorii de norme sociale trebuie identificate esenta prescriptiilor juridice si finalitatea acestora. 1. Dreptul si morala

Ideea unei distinctii intre drept si morala apare mai intai la Roma (Celsus: jus est ars boni et aequi). Astfel este depasita conceptia potrivit careia dreptul si morala formau o singura notiune. In acest sens, jurisconsultul Paul afirma ca nu tot ceea ce este licit este si cinstit(non omne quod licit honestum est). Ideea distinctiei intre drept si morala intra insa in campul controverselor conceptuale abia in sec. al XVIII-lea si evolueaza pe doua planuri: a) Statul ca singur temei al dreptului (ordinea de drept fara morala). POZITIVISMUL JURIDIC (principal reprezentant: Hans KELSEN). Potrivit acestei conceptii, intrucat nu poate exista o morala absoluta, dreptul nu poate fi privit ca fiind moral, esentialmente just. Motivatie: dreptul este destinat asigurarii echilibrului social.; prin raportare la morala, descrisa de Kelsen ca fiind un concept relativ si variabil (asa-zisa moralitate pozitiva), dispare caracterul absolut si invariabil al dreptului (caracter vital pentru asigurarea dezideratului mentinerii echilibrului social); b) Dreptul ca minim de morala. Aceasta teorie pleaca de la constatarea ca nu exista nici-o diferenta de domeniu si scop intre regula morala si cea juridica. Astfel, M. Djuvara arata ca dreptul si morala reprezinta doua fatete ale aceluiasi fenomen: morala are ca obiect aprecierea faptelor interne, de constiinta ale persoanelor, pe cand dreptul are ca obiect aprecierea faptelor exterioare ale persoanelor, in raporturile lor cu alte persoane (similar, pentru Giorgio del Vecchio, morala reprezinta etica subiectiva, in timp ce dreptul este definit ca etica obiectiva). NOTA:

distinctia neta dintre drept si morala este neavenita, intrucat ar fi imposibila explicarea originii morale ale unor prescriptii juridice ca, de exemplu, obligatia repararii pagubelor produse din culpa. Ca atare, regulile de drept si morala trebuie analizate pornind de la ideea interactiunii lor. Ceea ce diferentiaza aceste doua tipuri de reguli sociale consta in existenta sau inexistenta posibilitatii sanctiunii prin intermediul autoritatii publice: o regula morala nu este totdeauna intarita prin prescriptii juridice si invers. 2. NORMA JURIDICA notiune si trasaturi distincte.

Norma juridica reprezinta elementul fundamental al oricarui sistem de drept. Seturi de consideratii: a) Etimologic, conceptul de norma desemneaza o regula ce reglementeaza comportamentul uman (norma sociala); b) Sistemul normelor sociale cuprinde norme de drept, norme morale, norme religioase, sau norme politice, potrivit domeniului specific al relatiilor sociale vizate. Pornind de la cele doua seturi de consideratii norma de drept poate fi definita ca o regula sociala ce reglementeaza comportamentul uman in domeniul dreptului, ceea ce ii confera un caracter obligatoriu. Fiind obligatorie, norma de drept este investita cu forta juridica, in temeiul careia creeaza drepturi si, corelativ, obligatii pentru destinatarii ei. Norma juridica este un fenomen natural in orice grup organizat sub forma unei comunitati, in care indivizii participa in calitate de membri nu doar pe baza unor legi de solidaritate, ci se subsumeaza unui scop social specific. Este vorba deci de revitalizarea vechiului principiu roman: ubi societas, ibi jus. Orice societate organizata reclama o regula de drept pentru a se putea constitui si organiza. Destinatarii acesteia trebuie sa fie mentinuti in obligatiile inerente starii de sociabilitate print actiunea ei, care determina si sanctioneaza statutul lor de membri. Pentru intelegerea regulii de drept este necesara precizarea scopului pe care aceasta il urmareste (finalitatea regulii de drept): de a permite viata in societate. Cine ar pretinde ca nu cunoaste nici-o regula s-ar exclude prin aceasta din orice grup sau comunitate. Doar pe baza unor reguli preconstituite oamenii pot actiona cunoscand consecintele actelor si faptelor lor. In acest fel este contracarata libertatea absoluta si inteleasa limitarea ei. Omul isi infraneaza dorinta de libertate absoluta din moment ce o regula este justa si el intelege ca regula respectiva satisface nu doar ideea de securitate, ci si pe acea de justitie. Operatiunea logica a definirii unei notiuni se realizeaza apeland la conceptele de gen proxim si diferenta specifica. In privinta normei juridice, genul proxim este regula de conduita sociala, iar diferenta specifica este data de caracterul obligatoriu, ceea ce implica posibilitate impunerii normei juridice prin forta coercitiva a statului (in situatia in care dispozitiile sale sunt incalcate). Definitia normei juridice: reglementarea unor comportamente determinate, elaborata, recunoscuta sau acceptata de stat si impusa, la nevoie, in caz de incalcare, prin forta coercitiva a acestuia.

Plecand de la aceasta definitie identificam trasaturile normei juridice: Gradul de generalitate Regula de conduita generala si obligatorie, destinata sa ordoneze relatiile interumane prin

Generalitatea normei juridice rezulta din caracterul sau abstract si impersonal. Prin faptul ca norma juridica creeaza tipare de comportament, in care intra un numar nelimitat de cazuri concrete, repetabile in timp si spatiu, ea nu are in vedere un anumit caz concret sau persoane determinate. Rezulta deci ca norma de drept va intra in actiune pentru orice persoana aflata la un anumit moment in situatia circumscrisa in dispozitia sa. Generalitatea normei de drept este asigurata si de faptul ca ea are un caracter permanent, subzistand pana in momentul in care este abrogata, perioada de timp in care actioneaza pentru un numar nedeterminat de ipoteze. De exemplu, definind tiparul pentru o infractiune din Codul penal si stabilind pedeapsa corespunzatoare, norma juridica se aplica oricarei persoane a carei activitate coincide cu tiparul respectiv, in spatiul ce cade sub puterea ei, nelimitat in timp (evident, atata vreme cat norma respectiva este in vigoare). Gradul de generalitate variaza dupa natura prescriptiei continute de norma juridica in discutie. Deosebim astfel norme adresate tuturor cetatenilor unei tari (ex: normele constitutionale), norme juridice ce se adreseaza unor grupuri de subiecte de drept, circumstantiate printr-o anumita calitate (ex: normele cuprinse in codul familiei cu privire la statutul persoanelor casatorite). Daca prin norma juridica se reglementeaza conduita unor organisme unipersonele (Presedintele CSJ, Procurorul General), nu se deroga prin aceasta de la caracterul impersonal, intrucat nu este avuta in vedere persoana care ocupa o anumita functie la un anumit moment, ci functia ca atare. Daca gradul de generalitate difera, norma juridica isi pastreaza totdeauna Caracterul impersonal

Norma juridica se adreseaza in mod difuz destinatarilor sai (ex: normele privind casatoria sunt impersonale pentru ca nu vizeaza anumite persoane casatorite, prin nominalizarea acestora). Totusi, norma juridica/legea nu trebuie confundata cu actele juridice individuale, care nu reprezinta decat expresia exteriorizata a unei norme juridice (ex: ordinul de incorporare este un act individual, care insa realizeaza norma juridica cu privire la obligativitatea serviciului militar). Caracterul obligatoriu

Norma juridica apare ca o regula de conduita ce poate fi impusa, in caz de neobservare, prin interventia statului, indiferent de domeniul dreptului in care intervine (public sau privat) sau de frecventa aplicarii ei. Natura obligatorie a normei juridice asigura finalitatea ei. Daca este cazul, caracterul obligatoriu se realizeaza prin intermediul constrangerii statale. Obligativitatea nu se confunda asadar cu notiunea de coercibilitate. Aceasta din urma este mai degraba o consecinta a ignorarii celei dintai.

In regula generala, prescriptiile legale sunt respectate de bunavoie, fapt logic daca avem in vedere ca originea dreptului este consuetudinara. Cand se afirma ca norma juridica este susceptibila de impunere prin constrangere, se are evident in vedere situatia in care dispozitia normei juridice este violata. Intr-o astfel de situatie, constrangerea apare ca o forma de rezistenta la incalcare si este la fel de virtuala ca si incalcarea insasi. Urmand acest rationament am putea spune ca dreptul nu dispare prin incalcare. Ca valoare ideala el se afla deasupra faptelor, existand chiar si acolo unde este violat.

3.

NORMA JURIDICA - structura

Norma juridica prescrie o conduita tip pe care trebuie sa o urmeze toate subiectele de drept carora aceasta li se adreseaza. Astfel, norma juridica stabileste drepturi si obligatii pentru subiectele de drept fara a se referi la o situatie concreta, particulara. Cu alte cuvinte, norma juridica cuprinde dispozitii obligatorii care se aplica la un numar nelimitat de cazuri, ori de cate ori se ivesc imprejurarile, conditiile prevazute in ipoteza normai juridice. Constructia/structura normei juridice este analizata dintr-o dubla perspectiva: A. Structura tehnico-legislativa B. Structura logica A. Structura tehnico-legislativa Reprezinta o perspectiva externa de analiza a normei juridice si este determinata de modul de exprimare a normei juridice in cadrul actului normativ, adica de modul de asezare a normelor juridice in articole, alineate, paragrafe, teze etc. Articolele la randul lor sunt grupate in sectiuni, capitole si titluri. Structura tehnico-legislativa cea mai complexa poate fi identificata in constituirea codurilor normative, care alcatuiesc de regula sediul principal al materiei intr-o ramura de drept. Codificarea si sistematizarea normelor juridice sunt operatiuni proprii tehnicii elaborarii actelor normative (legatura cu prelegerile referitoare la tehnica juridica si actul normativ ca izvor de
drept).

Norma juridica este redata in articolele cuprinse intr-un act normativ. Prin urmare, din punctul de vedere al structurii externe, articolul reprezinta elementul de baza al actului normativ si forma in care apare exprimata exprimata norma juridica. Un articol poate cuprinde o singura norma juridica. Aceasta este situatia ideala. In multe cazuri insa, norma juridica este cuprinsa in mai multe articole, ceea ce conduca la concluzia ca norma juridica nu se poate identifica cu articolul actului normativ. Potrivit cerintelor tehnicii legislative, articolele cuprinse intr-un act normativ trebuie sa fie structurate intr-o ordine de expunere logica, ceea ce se relizeaza prin intermediul tehnicii de sistematizare a actelor normative.

Necesitatea operatiunii sistematizarii actelor normative este ceruta de urmatorii factori: 1. Structura dinamica si complexa a actelor normative, determinata de faptul ca actul normativ inregistreaza si reda orice schimbare petrecuta in realitatea careia i se adreseaza. Ca atare, prin intermediul tehnicii sistematizarii trebuie preluate in forma juridica toate modificarile ivite in nevoia sociala care a generat aparitia unui anumit act normativ; 2. Corecta aplicare dispozitiilor cuprinse intr-un act normativ implica o cat mai buna cunoastere a acestora; 3. Evitarea supraaglomerarii cadrului legislativ si a aparitiei redundantei intre dispozitiile cuprinse in diverse acte normative. O buna tehnica de sistematizare a actelor normative se regaseste ca impact in gradul de claritate si coerenta al sistemului de acte normative. Tipuri de tehnica a sistematizarii actelor normative: Incorporarea Codificarea. Incorporarea caracteristici: este o forma inferioara de sistematizare; nu presupune operatiuni de prelucrare si modificare a substantei materialului actului normativ; se regaseste sub forma culegerilor/colectiilor de acte normative, realizate fie de organe de stat (incorporarea oficiala), fie de persoane particulare (incorporarea neoficiala); este realizata potrivit unor criterii cronologice, alfabetice sau pe ramuri de drept. Codificarea caracteristici: reprezinta o forma evoluata de sistematizare; are ca scop redactarea, potrivit unei conceptii unitare, a principiilor si celor mai importante reglementari intr-o anumita ramura de drept; are ca rezultat aparitia marilor coduri de legi, care insa nu pot reglementa exhaustiv relatiile sociale ca fac obiectul lor; ca atare, activitatea de codificare implica elaborarea unor acte normative ce redau structura interna si principiile de organizare proprii unei ramuri de drept.

B. Structura logica, interna Reprezinta partea statica, stabila a normei juridice si cuprinde: Ipoteza Dispozitia Sanctiunea Ipoteza

Descrie imprejurarile in care devine aplicabila regula de drept ce formeaza continutul normei juridice. Ipoteza prefigureaza in abstract acele activitati umane care, intrand in tiparul normei juridice devin fapte juridice. Ex: Codul familiei descrie in sectiunea a III-a, in legatura cu situatia legala a copilului, ipoteza copilului din casatorie (art. 62), precum si ipoteza copilului din afara casatoriei (art. 63); Dispozitia Reprezinta partea cea mai importanta a normei juridica intrucat contine prescriptia care a impus aparitia normei. Aceasta prescriptie este justificata de situatia-premisa continuta in ipoteza. Dispozitia cuprinde comandamentul/imperativul normei juridice, exprimat sub forma conduitei ce trebuie urmata de subiectul de drept caruia i se adreseaza. Acest comandament reflecta una dintre cele mai importante trasaturi ale normei juridice: trecerea de la ceea ce este (indicativ), la ceea ce trebuie sa fie (imperativ). Dispozitia cuprinde prin urmare drepturile si obligatiile subiectelor de drept. Tipuri de dispozitie: Dispozitia poate ordona/impune o anumita conduita a subiectului de drept, contine deci obligatia de a savarsi anumite actiuni. Ex: art. 53 al.1 Constitutie, cu privire la contributiile financiare Cetatenii au obligatia sa contribuie prin impozite si prin taxe la cheltuielile publice. Imperativul cuprins in dispozitie poate fi identificat prin folosirea anumitor cuvinte sau sintagme: trebuie, este necesar, are dreptul, este obligat; Dispozitia poate fi de natura prohibitiva, prevazand obligatia de abtinere de la savarsirea unei anumite fapte. Ex: art. 8 din Codul familiei stipuleaza: In timpul tutelei casatoria este oprita intre tutore si persoana minora aflata sub tutela sa; art. 69 din Codul familiei prevede ca este oprita adoptia unui copil de catre mai multe persoane; Dispozitia poate cuprinde anumite permisiuni, prin care nici nu se impune, nici nu se interzice savarsirea anumitor actiuni. In aceasta situatie, subiectele de drept au posibilitatea sa aleaga conduita pe care doresc sa o urmeze. Ex: art. 21 din Codul familiei da posibilitatea anularii casatoriei la cererea sotului al carui consimtamant a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizica a celuilalt sot;

Dispozitia poate avea un caracter supletiv, lasand la latitudinea subiectului de drept alegerea conduitei de urmat; lipsa unei optiuni pentru o anumita conduita este insa suplinita de dispozitia normei juridice. Ex: art. 40 din Codul familiei prevede ca in caz de divort partile se pot invoi cu privire la numele pe care il vor purta dupa desfacerea casatoriei; daca insa aceasta invoiala nu este realizata, instanta este obligata sa hotarasca cu privire la aceasta chestiune.

Sanctiunea Definitia normei juridice arata ca la nevoie, daca prescriptia impusa de norma juridica este incalcata, ea poate fi adusa la indeplinire prin forta coercitiva a statului. Asigurarea aplicarii prescriptiei continuta in dispozitia normei juridice, in conditiile descrise de ipoteza, se

realizeaza pe cale de constrangere, de catre autoritatile statului. Ca element al normei juridice, sanctiunea cuprinde consecintele nerespectarii dispozitiei, reactia sociala fata de adoptarea unei conduite neconforma cu cea prevazuta de regula de drept. Aceasta reactie reprezinta expresia autoapararii sociale fata de comportamentul deviant. Clasificarea sanctiunilor: a) Dupa gradul de determinare: - sanctiuni determinate: sunt formulate precis si nu pot fi modificate (ex: art. 1439 al.1 Cod civil prevede sanctiunea desfiintarii contractului de locatiune daca bunul ce face obiectul locatiunii piere sau nu mai poate fi folosit pentru destinatia pentru care a fost dat in locatiune); - sanctiuni relativ determinate: sunt stabilite intre o limita inferioara si una superioara (ex: sanctiunile prevazute pentru infractiunile din partea speciala a Codului penal); - sanctiuni alternative: aplicarea acestora este lasata la latitudinea organului competent (ex: pentru o serie de infractiuni prevazute in partea speciala a Codului penal sanctiunile constau in pedeapsa cu inchisoarea de.. la.. sau amenda; detentiunea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 ani); - sanctiuni cumulative: pentru acelasi fapt juridic sunt stabilite mai multe sanctiuni obligatorii (ex: inchisoarea de.. la.. si interzicerea unor drepturi). b) Dupa ramura de drept in care intervin, sanctiunile pot fi constitutionale, administrative, penale, fiscale, civile etc. In principiu, fiecare ramura de drept contine sanctiuni specifice.

TEMA 4

Limbajul juridic. Interpretarea juridic

Dup ce vei parcurge acest curs vei nva: 1.Interpretarea si realizarea dreptului 2.Caracteristicile limbajului juridic 3.Raportul dintre litera si spiritul legii 4.Metodele si formele interpretrii juridice INTERPRETAREA DREPTULUI I. Notiunea interpretarii. Locul si rolul interpretarii in procesul realizarii dreptului.

Afirmatie cheie: norma juridica precede cazul. Una din trasaturile esentiale ale normei juridice se refera la caracterul sau general. Cu alte cuvinte, norma juridica nu are in vedere cazuri determinate, ci reglementeaza un anumit tip de comportament, stabilind o medie, o clasa generica. Facand abstractie de particular, norma juridica se construieste pornind de la caracterul uniform al relatiilor sociale pe care le ordoneaza si, pentru ca trebuie sa reglementeze si pentru viitor, ea este stabilita in mod generic. Acest caracter generic determina anumite dificultati in procesul realizarii si aplicarii dreptului. In aceste conditii, pentru o justa aplicare a normei juridice la cazul concret, este nevoie de adaptarea/interpretarea acesteia in functiile de particularitatile acestui caz. Problema interpretarii dreptului este analizata utilizand o serie de concepte al caror inteles trebuie lamurit: Realizarea dreptului Reprezinta procesul transpunerii in viata a continutului normelor juridice n cadrul caruia oamenii ca subiecte de drept respecta si executa dispozitii normative iar organele de stat aplica dreptul in temeiul competentei lor11. Pornind de la aceasta definitie, identificam doua mari forme de realizarea a dreptului: - realizarea dreptului prin respectarea de buna-voie a dispozitiilor legale de catre subiectele de drept carora acestea li se adreseaza; - realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre organele statului/ aplicarea dreptului. Conceptul de aplicare a dreptului reprezinta prin urmare un moment in procesul realizarii dreptului in general. Aplicarea dreptului ca forma de realizare a dreptului se realizeaza in mai multe trepte: 1. determinarea si analizarea conditiilor pariculare ale unui caz supus solutionarii organelor competente; 2. identificarea normei juridice aplicabile; 3. interpretarea normei juridice prin operatiuni de lamurire a continutului sau;
11

Vezi Nicolae Popa, Teoria Generala a Dreptului, Bucuresti 1992, pg. 160.

4. elaborarea si emiterea actului de aplicare a normei juridice. Definitie Vom defini prin urmare interpretarea dreptului ca fiind operatia logica ce inlesneste aplicarea regulii de drept la un caz particular, aplicare materializata, de regula, sub forma unei hotarari ramase definitive a unei instante judecatoresti. Interpretarea normei juridice presupune deci: - analizarea conditiilor ce reclama aplicarea unei anumite norme juridice; - determinarea precisa a continutului si semnificatiei termenilor juridici. Cand intervine operatia interpretarii? Interpretarea intervine cu precadere in situatiile in care: - regula de drept nu este foarte clara sau in care - regula de drept se aplica unor cazuri ce nu sunt vizate direct de textul legii. In aceste ipoteze, continutul abstract al regulii de drept trebuie tradus in sensul solutionarii unei realitati sociale concrete. Se creeaza deci o legatura intre drept/fenomenul juridic si faptul real, prin intermediul careia dreptul isi atinge finalitatea12: aceea de asigura echilibrul social sau, acolo unde acest echilibru a fost rupt, de a-l restabili. II. Scurte consideratii despre limbajul juridic

Adresandu-se unei multitudini de subiecte de drept, subiecte cu posibilitati diferite de receptare a unui mesaj normativ, limbajul juridic ar trebui sa fie identic sau, in orice caz, foarte apropiat limbajului obisnuit13. Cu toate acestea, limbajul juridic este perceput de multe ori ca fiind greoi si rigid, datorita specificitatii sale. Aceste caracteristici sunt semnalate in primul rand pentru ca fenomenul juridic are consecinte palpabile asupra mersului vietii sociale si o influenteaza intr-un grad foarte mare. Principiul accesibilitatii normei juridice Vocabularul juridic (terminologia juridica) reprezinta un instrument tehnic extrem de important in tehnica juridica. Pentru a putea fi aplicata cu efectele scontate, potrivit finalitatii ei, regula de drept trebuie sa indeplineasca anumite calitati: precizie, claritate, unitate. Toate aceste calitati sunt determinante pentru siguranta ordinii juridice si se regasesc in principiul accesibilitatii normei juridice. Acest principiu poate fi explicat structurand schematic felul in care actioneaza regula de drept:
12,

Finalitatea regulii de drept este determinanta pentru a opera distinctia dintre regula de drept, ca regula de conduita sociala, si toate celelalte reguli ce au ca scop asigurarea functionarii armonioase a relatiilor umane, ca de exemplu: regulile de buna cuviinta, preceptele morale, imperativele de justitie, preceptele de echiatate. In doctrina a fost dezvoltata ideea potrivit careia finalitatea regulii de drept este data de asigurarea securitatii si stabilitatii persoanei. In acest sens, protectia persoanei este gandita din doua puncte de vedere: protectia fiintei umane (inviolabilitatea persoanei) si protectia persoanei in actiune, in exercitarea activitatii sale (protectia bunurilor persoanei).
13

Idee exprimata de R. von Ihering astfel: Legiuitorul trebuie sa gandeasca profund ca un filosof, dar trebuie sa se exprime clar ca un taran.

o anumita nevoie sociala reclama existenta unei anumite norme de drept care sa o cuantifice; acest lucru se realizeaza prin interventia legiuitorului care, utilizand mijloacele tehnicii juridice, recepteaza comandamentul social si cauta solutia sub forma unei norme juridice concrete; dupa un proces de analiza si selectie legiuitorul procedeaza la elaborarea unei norme juridice (tehnica legislativa); din acest moment putem afirma ca norma precede dreptul pentru ca, ulterior aparitiei normei juridice, se inregistreaza cazuri concrete pe care aceasta le solutioneaza, cazuri similare nevoii care a generat-o; se realizeaza astfel norma de drept construita de legiuitor prin aplicarea sa la cazul concret (realizarea dreptului sub forma aplicarii normei juridice); aplicarea la cazul concret necesita analiza imprejurarilor particulare in care acest caz s-a produs; pe langa aceasta analiza, pentru ca norma juridica nu reglementeaza situatii particulare, este de asemenea nevoie de o interpretare a normei juridice si de o analiza a termenilor juridici in carea aceasta este transpusa (interpretarea dreptului ca moment al aplicarii); solutia pentru cazul particular o data construita, apare sub forma unui act prin care aceasta este aplicata la cazul concret (faza finala a procesului de aplicare a dreptului)14.

Tot acest circuit descris mai sus ilustreaza trecerea fenomenului juridic de la forma sa abstracta, consacrata de norma juridica, la felul in care actioneaza concret si ne influenteaza viata. Fiecare persoana este un subiect de drept. In ipoteza in care, la un anumit moment, persoana se afla intr-o situatie care trebuie rezolvata prin aplicarea unei norme de drept, norma de drept trebuie sa fie suficient de clara pentru a permite solutionarea situatiei respective. Ea trebuie sa fie deci accesibila intelegerii subiectului de drept care se prevaleaza de ea. Aici intervine marea problema legata de limbajul juridic. Faptul ca acesta trebuie sa fie suficient de precis pentru a asigura fermitatea si constanta aplicarii dreptului, dar, in acelasi timp, suficient de simplu pentru a fi inteles de subiectele de drept carora le impune anumite conduite (in special daca avem in vedere realizarea dreptului prin respectarea de bunavoie a dispozitiilor legale). Nu de putine ori un cuvant obisnuit, cu un anumit inteles in limbajul comun, poate avea un inteles cu totul diferit in drept, si invers. Solutia exprimata in doctrina referitoare la aceasta problema consta in urmatoarele: ori de cate ori limbajul comun este suficient va fi folosit pentru comunicarea normei juridice, iar atunci cand acest lucru nu este posibil, este necesara folosirea unei terminologii juridice specifice. In aceasta ultima ipoteza insa, o buna tehnica juridica impune referiri clare la sursele prin care aceasta terminologie poate fi explicata si inteleasa. Se poate inregistra insa si situatia in care o norma juridica este transmisa folosind limbajul obisnuit, susceptibil de mai multe intelesuri sau explicatii. Intr-un astfel de caz, cerintele tehnicii juridice reclama fixarea sensului avut in vedere de legiuitor la constructia normei juridice respective15.

14 15

Vezi prelegerea referitoare la tehnica juridica si tehnica legislativa.

Ceea ce din pacate nu se intampla totdeauna. Vezi, de exemplu, utilizarea notiunii de scandal public in cazul art. 200 Cod penal; aceasta notiune nefiind explicata, folosirea ei la construirea unei solutii legale poate da nastere la numeroase abuzuri.

III.

Litera si spiritul legii principii de interpretare

Practica juridica a subliniat un important aspect legat de aplicarea normei juridice la un caz particular prin interpretarea acesteia: daca aceasta interpretare vizeaza textul legii in litera sa, in spiritul sau, sau si in litera si in spiritul sau. Litera legii Interpretarea unui text de lege in litera sa impune studiul textului exclusiv din punct de vedere gramatical, al mijloacelor lingvistice folosite. Aceasta metoda consta in determinarea exacta a sensului cuvintelor folosite in text si in analiza corectitudinii structurilor gramaticale. O simpla virgula sau schimbarea conjunctiei si cu sau schimba complet intelesul regulii de drept, antrenand consecinte juridice extrem de importante16.

Spriritul legii O corecta aplicare a normei juridice impune cercetarea acesteia nu doar din perspectiva literei sale, ci si cautandu-i intelesul propriu, intrinsec17. Daca aplicarea legii ar insemna ansamblul solutiilor deduse strict din textul sau, in raport cu gradul de complexitate a vietii sociale legea ar deveni un instrument inutil. Aplicarea legii in spiritul sau pleaca de la ideea ca finalitatea dreptului este mai importanta decat litera legii. Solutie propusa: Solutia unanim admisa de doctrina cu privire la problema interpretarii in litera si spiritul legii presupune ca aceasta interpretare sa fie facuta prin sprijinire pe textul legii. Orice decizie judecatoreasca trebuie sa se bazeze, evident, pe textul de lege. Pe langa acest aspect insa, trebuie avuta in vedere si descoperirea intentiei legiuitorului. Si in sistemul de drept romanesc exista cerinta motivarii hotararilor judecatoresti in drept si in fapt. Descoperirea intentiei legiuitorului se face in primul rand prin analizarea tuturor etapelor premergatoare elaborarii legii.

IV.

Metode de interpretare a dreptului

Metoda gramaticala Implica determinarea sensului legii plecand de la sensul cuvintelor folosite in text, de la structurile gramaticale folosite. Este materializarea sub forma de metoda a ceea ce am
16

Exemplu: art. 211 din Codul penal sanctioneaza savarsirea infractiunii de talharie, aratand ca pedeapsa consta in inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.
17

Giorgio del Vecchio, Lectii de filosofie juridica, pag. 207-208: Deseori intelesul propriu al normei trece peste intentia celor care au formulat-o. Cand se fixeaza o norma, nu se poate prevedea fiecare aplicare pe care o va avea in viitor. Ar fi o greseala sa credem ca intelesul normei juridice este limitata la intentia autorilor sai.

denumit principiul interpretarii legii in litera sa. De multe ori chiar legiuitorul defineste in textul legii sensul unor cuvinte sau expresii. Metoda sistematica Implica determinarea sensului legii prin raportarea textului de lege la reguli de drept din aceeasi ramura de drept sau din alte ramuri de drept. Metoda sistematica pleaca de la ideea ca o lege nu poate fi contrara principiilor fundamentale ale dreptului ce guverneaza o anumita ramura de drept. De exemplu, normele juridice prevazute in partea speciala a Codului penal nu pot fi puse in aplicarea facand abstractie de principiile generale ce guverneaza dreptul penal, consacrate in partea generala a Codului penal. Metoda istorica Interpretarea unui texte de lege utilizand aceasta metoda implica analiza conditiilor istorice si social-politice care au impus/ocazionat adoptarea legii in cauza (occasio legis) si intelegerea continutului/ratiunii acestei legi in functie de conditiile mentionate (ratio legis). Pentru aceasta, interpretul trebuie sa cunoasca legislatia anterioara din care s-a inspirat legea de interpretat, materialul de cercetare ocazionat de initiativa legislativa ce a generat aparitia acesteia, conditiile in care legea respectiva a fost dezbatuta in Parlament, eventualele amendamente aduse proiectului initial (daca au existat) si ratiunea pentru care au fost aduse. I

Metoda logica Constructia regulii de drept este o constructie logica si reprezinta aplicarea silogismului ca forma de gandire logica in domeniul dreptului. Principiul fundamental in logica al ratiunii suficiente orice idee adevarata trebuie sa fie intemeiata se regaseste formulat in Codul civil, art. 1169 Cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca. Pornind de la definitia rationamentului in logica18, rationamentul juridic poate fi definit ca demersul intelectual de natura sa conduca la identificarea unei solutii juridice utilizand anumite mijloace rationale, prin analiza inferentei dintre fapt/premisa/cauza si drept/concluzia/efectul. Reguli de interpretare logica 1. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Aceasta regula de interpretare arata ca unei formulari generale a textului ii corespunde o aplicare le fel de generala19.

18

Un ansamblu de propozitii dintre care una, numita concluzie, este sustinuta cu referire la celelalte, numite premise. Logica generala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991.
19

Ex: Codul familiei stabileste in art. 107 al. 1: Copilul minor este intretinut de parintii sai. Intrucat este folosit termenul minor, dispozitia respectiva se aplica atat pentru minorul sub 14 ani, cat si pentru minorul cu varsta cuprinsa intre 14-18 ani.

2. Exceptia este de stricta interpretare si aplicare (exceptio est strictissimea interpretationis). Cu ale cuvinte, norma speciala (exceptia) deroga de la norma generala (regula)20.

Argumente de interpretare Argumentul per a contrario: Acest argument urmeaza regula logicii potrivit careia atunci cand se afirma ceva, se neaga contrariul21. El trebuie inteles pornind de la ideea ca atunci cand legiuitorul a dat o anumita solutie juridica pe baza unor conditii determinate, schimbarea acestora impune o solutie diferita; Argumentul a fortiori (cu atat mai mult): Folosirea acestui argument presupune extinderea aplicarii unei dispozitii legale la un caz nereglementat expres de aceasta, intrucat ratiunile ce au fost avute in vedere la adoptarea dispozitiei legale respective se regasesc si mai evident in cazul nou. Pe acest argument se bazeaza si maxima: cine poate mai mult, poate si mai putin (qui potest plus, potest minus22). Argumentul reductio ad absurdum Daca o anumita solutie este admisa de lege, solutia contrara este exclusa23.

V.

Forme de interpretare

In functie de subiectele care realizeaza interpretarea, aceasta poate fi: 1. Interpretare oficiala Poate fi realizata doar de catre organele de stat competente
20

Ex: Codul familiei stipuleaza in art. 4: Barbatul se poate casatori numai daca a implinit varsta de 18 ani, iar femeia numai daca a implinit varsta de 16 ani. Prin execptie, pentru motive temeinice, se poate incuviinta casatoria femeii care a implinit 15 ani.
21

Doctrina arata ca acest argument trebuie folosit cu prudenta, pentru ca nu totdeauna tot ceea ce nu este interzis expres este permis. O atare intelegere a normei de drept ar conduce la un liberalism excesiv in planul dreptului.
22

Ex: legea interzice unei persoane incapabile (lipsita de capacitate de exercitiu) sa isi vanda bunurile. A fortiori, aceasta persoana nu le poate nici dona.
23

Potrivit art. 28 din Codul familiei, sotii sunt obligati sa poarte in timpul casatoriei numele comun declarat. Orice solutie contrara este nula.

a) Sa elaboreze normele de drept (interpretare generala/legala); b) Sa aplice normele de drept la cazuri concrete (interpretare de caz/cazuala). a) Interpretarea generala: - este realizata de insusi organul de stat care a elaborat regula de drept (de regula Parlamentul); - este o ilustrare a unui vechi principiu de drept roman: cine edicteaza legea o si interpreteaza; - are loc prin intermediul unei legi ce apartine Parlamentului, denumita lege de interpretare/interpretativa. b) Interpretarea cazuala: este realizata de organele judiciare sau de organele administratiei publice24; este obligatorie doar pentru partile implicate intr-o cauza dedusa judecatii; se aplica doar pentru viitor; in solutionarea unei cauze, organele ce aplica legea analizeaza circumstantele cauzei si, pentru a emite actul de aplicare, interpreteaza norma juridica incidenta in cauza respectiva.

2. Interpretarea neoficiala - este denumita si interpretare doctrinara, fiind realizata de specialisti in drept; - in sistemul nostru de drept, aceasta interpretare nu este obligatorie, deci nu se impune judecatorului (nu are forta juridica, ci un caracter facultativ); aceasta nu inseamna ca judecatorul nu se inspira din opiniile impuse de doctrina; doctrina conduce la realizarea unor judecati de valoare si are un rol clarificator prin comentarea legilor si a solutiilor jurisprudentei.

24

Pentru acele cazuri ce se afla, potrivit legii, in competenta lor: emiterea unei autorizatii, constatarea si sanctionarea unor contraventii, etc.

TEMA 5

Raportul juridic. Norma i faptul juridic

Dac vei parcurge acest curs vei nva: 1.Premisele raportului juridic 2.Definiia noiunii de raport juridic 3.Rolul subiectelor raportului juridic 4.Norma si faptul juridic

Raportul juridic Raportul juridic reprezinta o relatie sociala reglementata de norma de drept. In legatura cu aceasta perspectiva foarte generala asupra raportului juridic, doua sunt ideile care trebuie retinute. In primul rand, conditia sine qua non a raportului juridic o reprezinta consacrarea unei relatii sociale printr-o norma de drept. Norma de drept confera relatiei sociale caracterul juridic. In al doilea rand, desi reglementata prin norma de drept, relatia sociala nu isi pierde caracteristica sa primordiala: aceea de a fi o legatura stabilita intre oameni. 1. Premisele raportului juridic Aparitia unui anumit raport juridic este precedata de existenta unor premise speciale, care dau posibilitatea transformarii unor relatii/raporturi sociale in raporturi juridice. Au aceasta valoare norma juridica si faptul juridic. a) Norma juridica premisa a raportului juridic Norma juridica este o premisa generala si fundamentala a raportului juridic. Doctrinai caracterizeaza raportul juridic ca o norma juridica in actiune. In fapt, norma juridica isi gaseste in raportul juridic principalul sau mijloc de realizare. Practic, norma juridica prefigureaza in abstract posibilitatea existentei unei realitati ce antreneaza consecinte juridice. Aceasta realitate poarta denumirea de fapt juridic. In momentul in care faptul juridic anticipat de norma juridica se materializeaza in relatiile dintre oameni, intre acestia se stabileste un raport juridic. Relatia intre conceptele de norma juridica , fapt juridic, raport juridic poate fi schematizata in felul urmator: - norma juridica, prin dispozitia sa, creeaza tipare de comportament si contine prescriptii obligatorii de urmat; - faptul juridic descrie imprejurarea prevazuta in ipoteza normei juridice care, o data realizata, determina

aparitia unui raport juridic intre subiectele de drept carora norma li se adreseaza; prin urmare, raportul juridic este o legatura stabilita intre persoane in virtutea careia, in temeiul unor dispozitii legale, una dintre ele poata sa pretinda ceva (are deci o facultate, o pretentie) de la cealalta (care are o datorie, o obligatie).

Exemplu: Art. 5 din Codul familiei dispune: este oprit sa se casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita. norma juridica ordona/impune un anumit tipar de comportament, interzicand casatoria unei persoane care este deja casatorita; faptul juridic prevazut in ipoteza normei a nu se intampla este acela al casatoriei unei persoane care este deja casatorita; cand o casatorie are loc in conditiile mentionate, intervine sanctiunea prevazuta de art. 303 din Codul penal pentru savarsirea infractiunii de bigamie; apare deci un raport juridic intre stat, care pretinde o anumita conduita si persoana care, desi are obligatia corelativa de a-si conforma conduita exigentelor normei juridice, incalca aceasta obligatie trebuind sa suporte consecintele de rigoare.

b) Faptul juridic premisa a raportului juridic Faptul juridic este imprejurarea descrisa in ipoteza normei juridice care, realizata in concret, determina nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. Raportul juridic nu poate sa apara in afara acestui fapt juridic, care functioneaza ca un element declansator. Categorii de fapte juridice: In functie de modul in care depind sau nu de vointa omului, faptele juridice se clasifica in: Evenimente fenomenele, imprejurarile ce se produc independent de vointa omului (nasterea, moartea, curgerea timpului, fenomenele naturale) determinand nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic; evident, nu orice astfel de eveniment produce consecinte juridice, ci doar acela care are legatura cu ordinea juridica; Actiuni manifestarile de vointa ale oamenilor care produc efecte juridice ca urmare a reglementarii lor prin norme de drept. Acelasi fapt poate fi in acelasi timp si eveniment, si actiune. Ex: faptul omorului (art. 174 Cod penal) este deopotriva eveniment pentru succesorii victimei si actiune pentru persoana care comite aceasta infractiune. Clasificare actiuni: - actiuni licite: sunt savarsite cu scopul manifest de a produce efecte juridice, in conformitate cu dispozitia normei juridice. De aceea mai poarta si denumirea de acte juridice.

actiunile ilicite reprezinta execptia, ele constand de regula in infractiuni, contraventii, delicte civile, abateri disciplinare. Actiunile ilicite stau la baza raspunderii juridice.

2. Definitia raportului juridic Genul proxim al raportului juridic il constituie raportul/relatia sociala. Fiind o expresie a relatiilor dintre oameni, ca participanti la circuitul juridic, raportul juridic este un tip de relatie sociala. Numai oamenii au aptitudinea de a avea drepturi si obligatii si de a le exercita. Anumite relatii sociale, in masura in care sunt reglementate de norma juridica devin raporturi juridice. Prin urmare, ceea ce deosebeste raportul juridic de orice alt tip de relatie sociala este faptul ca aceasta legatura sociala este reglementata de o norma specifica (norma de drept). Definim deci raportul juridic ca fiind relatia sociala reglementata de norma juridica, susceptibila de a fi aparata pe calea puterii de constrangere a statului. 3. Subiecteleii raportului juridic Orice raport juridic implica totdeauna cel putin doua subiecte de drept: un subiect activ, care are facultatea de a pretinde si un subiect pasiv, care are obligatia corelativa de a face, a nu face sau a da ceva. In anumite situatii, fiecare dintre participantii la un raport juridic este in egala masura subiect activ si pasiv, avand un drept si o obligatie in acelasi timp (ex: in cazul unui contract de vanzare, cel care vinde are obligatia de a transmite proprietatea asupra bunului si dreptul de a primi pretul, iar cumparatorul are, in mod corelativ, dreptul de a deveni proprietarul bunului si obligatia de a plati pretul). Cine poate fi subiect al unui raport juridic? - Doar oamenii, intrucat au capacitatea de a vrea si a actiona.iii Subiectele de drept pot fi: - determinate cand norma juridica, in ipoteza sa, determina calitatea subiectului de drept de Presedinte, membru al Parlamentului sau Guvernului, etc; - nedeterminate cand norma juridica se adreseaza tuturor cetatenilor unui stat. Capacitatea juridica premisa a calitatii de subiect de drept

Capacitatea juridica este inerenta oricarei persoane si desemneaza aptitudinea acesteia de a fi titulara de drepturi si/sau obligatii si de ale exercita. Mergand pe distinctia intre subiectul de drept si subiectul unui raport juridic, observam o persoana nu se manifesta in fiecare moment ca participanta la un raport juridic determinat (vezi nota 2). In momentul in care insa o persoana intra intr-un raport juridic determinat, aceasta se realizeaza prin activarea capacitatii sale juridice. Pentru persoana fizica, capacitatea juridica incepe o data

cu nasterea si ia sfarsit prin moarte. Pentru persoana juridica, capacitatea juridica dureaza de la infiintarea acesteia pana la desfiintarea sa (in conditiile prevazute de lege).

Laturile capacitatii juridice: (a) Capacitatea de folosinta desemneaza aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii. Capacitatea de folosinta se refera la toate drepturile si obligatiile care sunt prevazute de lege si insoteste o persoana pe tot parcursul vietiiiv. (b) Capacitatea de exercitiu desemneaza aptitudinea unei persoane de a exercita singura drepturi si de a-si asuma obligatii. Capacitatea de exercitiu pleaca de la ideea ca o persoana intelege, datorita maturitatii in gandire manifestata sub forma discernamantului, semnificatia si consecintele actiunilor pe care urmeaza sa la savarseasca. Prin urmare, capacitatea de exercitiu este conditionata de dezvoltarea bio-psihica a unei persoane. Exista trei perioade distincte care se succed in viata unei persoane, influentand capacitatea sa de exercitiu: - pana la varsta de 14 ani, orice persoana este lipsita complet de capacitate de exercitiu; aceasta inseamna ca minorul sub 14 ani nu isi poate asuma singur obligatii sau exercita drepturi. El participa la viata juridica prin reprezentantii sai legali (parintii sau, in lipsa acestora, tutorele). Cu toate acestea, este recunoscut in literatura de specialitate ca minorul poate intra totusi in raporturi juridice de mica importanta, chiar daca nu a implinit varsta de 14 ani; de exemplu, poate cumpara produse de mica valoare; - intre 14-18 ani, minorul are o capacitate de exercitiu restransa. Astfel, el poate incheia acte juridice doar cu acordul prealabil al parintilor sau al tutorelui. Este vorba de o capacitate de exercitiu restransa; - o data cu implinirea varstei de 18 ani, o persoana beneficiaza de capacitate de exercitiu deplina.

Clasificarea subiectelor raportului juridic

Oamenii participa la raporturi juridice in calitate de persoane fizice, persoane juridice sau organe de stat. Vom distinge prin urmare intre; 1) Persoana fizica subiect al raportului juridic Ca purtatori de drepturi si obligatii, oamenii intra in raporturi juridice pornind de la interese legitime garantate de Constitutie si alte legi. Orice persoana fizica este subiect de drept, are deci personalitate, cu conditia sa se nasca vie. Cuvantul persoana provine etimologic din persona (lat.), cuvant ce desemna initial masca pe care o purtau actorii in perioada antica in momentul in care interpretau un rol intr-un spectacol. In acelasi fel, putem considera ca persoana fizica este acea persoana care poate juca un rol pe scena juridica.

2) Subiecte colective ale raporturilor juridice - Persoana juridica colectivitatile organizate ca entitati distincte de membrii ce le compun, sprijinite economic pe o masa de bunuri comune, destinate satisfacerii unor interese comune pot deveni subiecte de drept de sine statatoare. Spre deosebire deci de persoana fizica, persoana juridica este particularizata prin: o structura bine definita, independenta patrimoniala data de un patrimoniu propriu diferit de cel al persoanelor fizice din compunerea sa, un scop comun bine precizat. Persoana juridica participa in nume propriu in raporturi juridice si are deci o raspundere juridica proprie. Exemple de persoane juridice: regiile autonome, societatile comerciale, sindicatele, uniunile de creatie, partidele politice, asociatiile si fundatiile etc. - Organele statului sunt subiecte ale raporturilor juridice in calitatea lor de purtatoare ale autoritatii publice, in functie de competenta care le este atribuita prin Constitutie sau legile de organizare si functionare. Daca persoana fizica sau juridica pot sa isi exercite drepturile, organele de stat sunt obligate sa isi exercite drepturile (instanta de judecata este obligata sa solutioneze cauzele care ii sunt inaintate, organele financiare sunt obligate sa perceapa taxele si impozitele etc.). - Statul Statul participa in calitate de subiect al raportului juridic atat in dreptul intern (in raporturile sale cu persoanele care au cetatenie romana), cat si in dreptul international (ca principal subiect al relatiilor juridice internationale), unde calitatea de subiect de drept este intemeiata pe suveranitatea sa.

Doctrina (stiinta juridica) se refera la analizele si interpretarile fenomenelor juridice realizate de specialisti in drept. De aceea, atunci cand doctrina juca un rol important ca izvor de drept, purta si denumirea de cutuma specialistului. In literatura juridica se folosesc ca sinonime conceptele de subiect al raportului juridic si subiect de drept. Trebuie insa observat ca totusi intre aceste doua notiuni exista o distinctie: orice participant la un raport juridic este in mod obligatoriu un subiect de drept. Nu orice
ii

subiect de drept este insa in mod obligatoriu un subiect al raportului juridic. Distinctia dintre aceste doua notiuni rezida in posibilitatea de a participa in diverse raporturi juridice, de a fi deci subiect de drept in mod general si participarea reala intr-un anumit raport juridic, cu drepturi si/sau obligatii specifice, ceea ce atrage calitatea de subiect al unui tip de raport juridic determinat. Acest principiu nu a fost totdeauna pus in practica in acest fel. In dreptul antic, pentru sclavi si straini acesta nu functiona. Sclavii si strainii nu aveau personalitate din punct de vedre juridic si, ca atare, nu puteau fi purtatori de drepturi si obligatii. Mai mult decat atat, anumite obiecte erau personificate, avand deci capacitatea de subiecte de drept. In acest sens, este amintit exemplul regelui Darius al Persiei, care, pierzandu-si corabiile pe mare, a ordonat sanctionarea acestora cu bataia.
iv iii

Intr-un singur caz, capacitatea de exercitiu a unei persoanei incepe chiar inainte de nastere, din momentul conceptiei, cu conditia ca aceasta sa se nasca vie. ATENTIE! in acest caz, capacitatea de exercitiu functioneaza doar in privinta dobandirii nor drepturi.