Kinetologie-C2 Particularitati si obiective ale kinetoterapiei Componentele kinetologiei medicale au o serie de caracteristici prin care se diferentiaza si se impun altor

forme de terapie. Mijloacele folosite vor suferi transformari, pentru a deveni accesibile celor mai diferite categorii de subiecti, regasindu-se in activitati de timp liber, competitionale sau necompetitionale, productive... Kinetoterapia inglobeaza prin obiective kinetoprofilaxia secundara si tertiara, in timp ce kinetoprofilaxia primara este lipsita de obiective terapeutice. Obiectivele kinetoterapiei: restabilirea aliniamentului normal al corpului, redobandirea amplitudinii de miscare, a fortei si rezistentei musculare, recuperarea coordonarii, controlului si echilibrului, reeducarea sensibilitatii, corectarea deficitului respirator, redobandirea capacitatii de efort, la care se adauga formarea capacitatii de relaxare. Particularitatile kinetoterapiei: kinetoterapia este naturala, deoarece foloseste ca mijloc principal de tratament si prevenire a complicatiilor bolii de baza sau asociate, exercitiul fizic, adica functia fundamentala a materiei vii, care este miscarea. La actiunea miscarii, desfasurata sub forma de exercitii fizice sau de cicluri de miscari, preluate din activitatile cotidiene, se asociaza agenti fizici naturali cum ar fi: apa, clima, namolurilesau agenti fizici artificiali, produsi tehnic: curentul electric, undele electromagnetice, ceea ce ii imprima caracterul de terapie complexa. Kinetoterapia este activa, pentru ca pacientul trebuie sa participe activ, fizic si psihic la propria recuperare. Kinetoterapia dispune de mijloace proprii de tratament, care nu se regasesc in alte forme de terapie. Unele din rezultatele ei nu se pot obtine pe alte cai. Din aceste considerente, kinetoterapia reprezinta o forma specifica de tratament. In acelasi timp insa, unele din efectele sale pot fi induse sau potentate prin folosirea unor mijloace nespecifice, asociate care ii imprima caracter de terapie nespecifica. Kinetoterapia este patogenica, deoarece se opune mecanismelor de producere a imbolnavirilor si simptomatica, pentru ca trateaza manifestarile clinice reprezentate de durere, contractura, edem De asemenea, kinetoterapia este o terapie profilactica, secundara si tertiara, deoarece previne agravarea imbolnavirilor si aparitia complicatiilor. In acelasi timp, este o terapie functionala, intrucat reda individului capacitatea de efort normala, apropiata de normal sau compensatorie. Kinetoterapia este o terapie psihica, deoarece produce nu numai vindecarea fizica, ci contribuie la normalizarea vietii psihice, inlaturand complexele de inferioritate generate de boala sau infirmitate. Astfel, contribuie la integrarea individului in viata de familie si in societate, ceea ce ii confera particularitatea de terapie sociala. Nu in ultimul rand, kinetoterapia este stiintifica, deoarece aplicarea ei, in cadrul tratamentului complex, presupune cunostinte teoretice si practico-metodice temeinice.

Obiectivele kinetoprofilaxiei primare sunt strict profilactice si constau in mentinerea starii de sanatate, pastrarea aliniamentului normal al corpului, cresterea fortei si rezistentei musculare, a aplitudinii miscarii, mentinerea si optimizarea capacitatilor functionale si coordonative ale organismului Particularitatile kinetoprofilaxiei primare coincid pana la un punct cu cele ale kinetoterapiei, in sensul ca este naturala, complexa, activa, specifica, nespecifica, functionala si stiintifica; lipsa obiectivelor terapeutice ii confera notele diferentiale. Principii generale in aplicarea tratamentului Pentru ca asistenta kinetica sa fie eficienta, practicianul trebuie sa respecte o serie de principii. Acestea sunt subordonate principiului de baza, cel al lui Hipocrate, sub forma dictonului In primul rand sa nu faci rau!. Pentru aceasta este necesara o pregatire corespunzatoare, teoretica si practico-metodica, a kinetoterapeutului. Pentru siguranta tolerantei, kinetoterapeutul va urmari mimica pacientilor sai, deoarece multi dintre ei, in speranta unei vindecari rapide si complete, suporta dureri intense. Acestea insa, declanseaza reactii de aparare al caror tratament va fi mult mai dificil, prin complexitate si durata. Stabilirea precoce a diagnosticului este de competenta medicului specialist. In privinta tratamentului kinetic insa, interventia sa se va limita la precizarea obiectivelor recuperarii, urmand ca programul propriu-zis sa fie intocmit de kinetoterapeut. Precocitatea instituirii tratamentului este un principiu care deriva din promptitudinea stabilirii diagnosticului. Temporizarea terapiei are ca efect prelungirea duratei imbolnavirii si scaderea eficientei tratamentului prin aparitia unor reactii sau atitudini compensatorii. Progresivitatea sau dozarea si gradarea efortului este obligatorie si de importanta hotaratoare in actul recuperator. Se realizeaza in concordanta cu toleranta la efort a pacientului; cand capacitatea motrica este nula, tratamentul kinetic incepe de la zero. Cea mai mare greseala pe care o poate face kinetoterapeutul consta in suprasolicitarea bolnavului pentru depasirea nivelului functional de moment. Gradarea efortului are la baza reguli cunoscute: de la usor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut. Progresivitatea se realizeaza tinandu-se cont de reactiile fiziologice si fiziopatologice ale organismului. Cand apar semne de neadaptare trebuie scazut numarul exercitiilor si durata lor, prelungindu-se in schimb pauzele. Sedintele se raresc sau se amana, pana la disparitia completa a semnelor de oboseala sau de intoleranta a efortului. Cand evolutia este buna, se incearca depasirea valorilor functionale anterioare imbolnavirii. Individualizarea tratamentului are o deosebita importanta. Fiecare pacient are o reactivitate proprie fata de boala, deci bolile nu sunt identice la doua sau mai multe persoane, ceea ce inseamna ca nici tratamentul aplicat nu poate fi identic. Se va tine cont de particularitatiile legate de sex, varsta, profesie, temperament, conditii de viata, mediula femei se constata o recuperare mai rapida a mobilitatii, iar la barbati a fortei. Varsta determina rezultate sigure mai rapide la tineri si copii. Posibilitatile intelectuale ale bolnavului au rol important in recuperare, nivelul ridicat contribuind in mare masura la atingerea obiectivelor urmarite.

Principiile psihopedagogice sunt obligatorii. Convorbirea kinetoterapeutului cu pacientul are rolul informarii acestuia in legatura cu durata, scopul si modul de actiune a mijloacelor folosite. Unii dintre ei, cu afectiuni care necesita un tratament prelungit, din cauza efectelor care se induc lent, au o stare psihica depresiva. Acestea sunt cazurile cele mai delicate, in care prezenta psihologului este obligatorie. Asocierea cu alte mijloace terapeutice optimizeaza eficienta mijloacelor folosite, confirmand tendinta moderna de aplicare a unei terapii complexe. De multe ori kinetoterapia consolideaza tratamente sangerande, ortpedico-chirurgicale sau nesangerande, medicamentoase, dovedind ca este o veriga importanta in cadrul terapiei complexe. Continuarea tratamentului pana la recuperarea integrala : trebuie continuata pana la obtinerea unei recuperari complete, care include vindecarea functionala. In nici o alta specialitate medicala intreruperea tratamentului nu are efecte regresive atat de evidente ca in kinetoterapie. Principiul constientizarii presupune intelegerea de catre pacient a efectelor induse de mijloacele utilizate si a ratiunii pentru care se aplica intr-o anumita succesiune. Principiul activitatii independente este obligatoriu; pacientul trebuie sa repete si in afara sedintelor din sala de recuperare procedee metodice, tehnici de psihoreglare sau exercitii fizice cunoscute si recomandate de kinetoterapeut. Principiul motivatiei presupune gasirea modalitatilor de a-l determina pe pacient sa vina cu incredere la tratament, sa-si doreasca efortul fizic, sa nu se sperie de aceasta si de celelalte mijloace folosite, cu alte cuvinte trebuie creata motivatia interna.