Sunteți pe pagina 1din 5

Dragostea trece prin bucătărie

ホ n urmă cu cinci am am rămas şomer. ホ ntreprinderea la care


lucram, falimentară de altfel îşi dăduse obştescul sfîrşit, lucru care mă
dezavantaja teribil, dealtfel. Băteam către 30 de ani, nu mă simţeam
bătrân dar nici adolescent nu mai eram. Dar, ce să-i faci mi-am zis,
viaţa merge mai departe bine că măcar nu am grija unei familii că se
complicau lucrurile.
Au urmat interminabilele “vizite” la oficiul de şomaj, cu carnete
vizate şi tot tacâmul. Nu mă prea grăbeam să mă apuc iarăşi de
muncă cu atât mai mult cu cât la noi se încurajează mai degrabă
lenea decât munca. Muncisem ca mecanic mai bine de opt ani pe o
leafă mică, suplimentată din când în când cu ciubucuri făcute pe de
lături, pe la prieteni şi cunoscuţi. Nu-mi plăcuse foarte tare şi simteam
nevoia unei schimbări. Nu ştiam încotro s-o apuc şi deocamdată nu mă
grăbeam.
Cum vă spuneam leneveam. Mă sculam ăn fiece zi la 11,00, mă
primeneam, înfulecam ceva şi dădeam fuga la oficiul de şomaj să-mi
vizez carnetul. ホ mi şi plăcea funcţionara cu care flecăream vrute şi
nevrute, se plictisea şi ea săraca. Ajutorul de şomaj venea la oră fixă
ca pensia. Stăteam acasă şi primeam bani. Grozav.
Ce minunăţie să fii tânăr şi şomer. Acuma să nu vă închipuiţi că
stăteam chiar degeaba aşa, să mă ofilesc, mândreţe de flăcău. Mai
lucram pe ici pe colo, la negru, să mă mai cârpesc cu banii. Mă
duceam dimineaţa în piaţă şi-i ajutam pe tărani să-şi care lăzile. Nu
era simplu dar măcar aveam fructe şi legume gratis. La prânz luam o
pauză şi apoi colectam cartoanele de la magazine sau debarasam câte
o terasă. Dar de cele mai multe ori, vara, mă duceam la rude la ţară
să le ţin de urât drăguţelor cărora le pecau iubiţii la oaste. Mai
dădeam la coasă o zi, mai o brânzică, mai un lăptic, trecea vara.
Scăpam de întreţinere şi mă bronzam gratis la soare. Nu mai zic că-mi
ţineam şi muşchii în formă. Şi lucrul ăsta chiar contează oricât ar zice
unii că nu.
ホ mi şi găsisem o fătucă robustă al cărei soţ era plecat la muncă
în Belgia, dar nu puteam să întind coarda prea tare că ştiţi cum e la
ţară, nici nu este foc şi iese fum. Nu ţineam să-mi stric relaţiile cu satul
pentru nevasta altuia. Nu eram chiar atât de prost.
Una peste alta îmi plăcea noua mea viaţă. Singurul lucru care
nu-mi convenea la ţara asta era faptul că băştinaşii se sculau
dimineaţa devreme rău, chestie care mie îmi provoca un rău
instantaneu. Dar partea bună era că pe cinci după-amiaza încetau cu
lucrul şi începeau cu vizitele pe la porţi. Bărbaţii la cîrciumă. Femeile
mulgeau vaca, închegau brânza etc.
Mai făceam o miuţă cu prietenii din copilărie. Care mai rămăseseră că
se însuraseră cu toţii imediat ce veniseră din cătănie. Sâmbăta
mergeam la discotecă şi stăteam pînă dimineaţa.
Nu-i vorbă, mi-a mers bine ca şomer vreme de un an şi
jumătate. Mi-a mers bine şi cu alocaţia de sprijin care a urmat vreme
de nouă luni dar iată că se cam isprăveau toate şi spectrul negru al
muncii se vedea tot mai bine la orizont. Ei băiete, ce-i de făcut, mi-am
zis. Ia să plecăm în altă ţară poate ne-o fi mai bine. După lupte
crâncene în care am încercat să-mi găsesc un loc la cules de căpşune
în Spania, am renunţat. Trebuia să-mi fac operaţie de schimbare de
sex şi nu-mi convenea. Erau cum să vă zic mai multe dezavantaje
decât avantaje. ホ n altă parte unde să te duci că nu ştii limba. Iar în
construcţii e muncă grea şi nu mă pricepeam.
Pentru un an de zile mi-am găsit de lucru ca şofer pe la cucoana
unui patron. ホ mi plăcea cucoana. Cam coaptă, da ştia meserie.
Prinsese şi drag de mine şi-mi scăpa mai mulţi bani decât trebuia... Mă
plimbam cu ea peste tot, de la bancă la restaurant, de la coafor la
petreceri unde mergea mai ales când bărbatul nu era acasă. Mă
tocmise să-mi ţin gura, lucru care-mi convenea de minune. Munceam
zi şi noapte, ajunsesem să cunosc toate cârciumile, hotelurile sau
terasele din oraş. Mă împrietenisem cu şoferii celorlalţi patroni cu care
jucam table în lungile perioade de pauză. Cel mai greu îmi era când o
asteptam pe patroană să iasă de la coafor. Mergea aproape în fiecare
zi. Stătea acolo o groază. Nu ştiu ce făcea că mie mi se părea că arată
la fel ca înainte. Nu i-am spus-o fireşte şi am conchis că s-a amorezat
de frizer.
Asta a ţinut până când a aflat patronul şi m-a dat afară. Păcat.
Nicicând nu câştigasem mai bine pe o muncă floare la ureche. Totul
era să nu rămân fără permis că din asta nici cucoana nu mă mai
scotea.
Iată-mă iar în stradă fără niciun venit de astă dată. M-am băgat
la nişte cursuri de cocător-modelator pentru cuptoarele de pâine. Mi-a
plăcut mai ales că mâncam gratis, dar era cald al dracului la gura
cuptorului mai ales vara. Nu-i de mine, vericule, mi-am zis, ia să încerc
altceva.
Tot vedeam anunţuri prin ziare că se caută bucătari prin
străinătăţuri aşa că m-am înscris la un curs de bucătăreală. La prima
lecţie numai muieri, o poezie. Aici e de mine. Cum le voiai, mai blonde,
mai roşcate... Mie îmi plăcea mai ales una cu picioare până-n dinţi dar
am aflat că era la al treilea curs de bucătărie şi nu ştia nici măcar din
ce se face o omletă. Nu-i vorbă că la cum arăta nici nu-i trebuia. Când
stătea picior peste picior ne stătea şi nouă ciorba-n oală, când se
înclina în faţă trebuia să ne căutăm ţelina pe jos.
M-am aşezat şi eu lângă una măritată, dar foarte dotată dacă
înţelegeţi ce vreau să spun. Şi a început cursul. Nu era chiar la ce mă
aşteptam eu adică nu ne-a băgat de-a dreptul în bucătărie la lucru. A
început profesorul nostru că aşa-i ziceam să ne descrie oalele,
cratiţele, precum şi alte ustensile de bucătărie. Noi scriam de zor. Cu
carneţelul şi pixul notam tot ce spunea profesorul. Asta vreme de o
săptămână.
Acum, nici eu nu eram un ageamiu că mai văzusem o bucătărie
la viaţa mea dar ,nu ştiu cum, o simplă cratiţă suna altfel când o
spuneau acolo. Am urmat conştiincios cursul de pregătire generală,
după care am fost împărţiţi pe specialităţi. Cum ar veni, unii deveneau
experţi în ciorbe, alţii în fripturi sofisticate, alţii în mititei la grătar. Eu
mi-am ales ciorbele că, de când mă ştiu, am avut o slăbiciune pentru
ciorba de burtă pe care o făcea mama.
Şi-am început să învăţ. Cum se toacă zarzavatul mărunt, mărunt,
să nu-l simţi pe limbă, care e temperatura optimă la care fierbe
carnea, cum se ia spuma bine detot la ciorbă şi tot feluri de fineţuri
care nici nu-ţi dau prin cap dar care dau savoarea mâncării. Am
descoperit astfel că de fapt cărţile de bucate nu-ţi spun chiar mură-n
gură cum să ajungi un bun bucătar. Ele presupun deja că tu ai un
bagaj de cunoştinţe culinare cu care operezi. De exemplu, în nici o
carte de bucate nu ai să găseşti că-ţi spune să pun apă fiartă la ciorbă
astfel încât să-i reduci timpul de fierbere la jumătate. Sau că spuma
trebuie luată cu sita şi nu cu spumiera că altfel faci ciorba varză. ホ n
sfârşit îmi plăcea la şcoala asta.
Mai ales că eram singurul bărbat din toată clasa şi femeile nu
ştiau ce să-mi mai facă să mă simt bine. Era o babuşcă, bună
gospodină, nu ştiu ce căuta acolo, o femeie de la care am învăţat
multe. Făcea nişte prăjituri să-ţi lingi degetele. Patroană de cofetărie,
se plângea că o fură angajaţii. Dar nu toate erau la fel.
Era una care la cursul de lasagne cu brânză, macaroane mai pe
româneşte le-a scos din pachet şi le-a pus la cuptor fără să le mai
fiarbă. Ce a ieşit nici ea n-a putut mânca fiindcă asta-mi plăcea cel mai
mult acolo, că mâncam ce pregăteam. Cine putea să mănânce că cine
nu...
Cel mai mult îmi plăcea când vedeam transpirând o ochelaristă
care era tămâie indiferent ce aveam de pregătit în ziua aceea. Odată
am nimerit cu masa exact lângă a ei. O vedeam frângându-şi mâinile,
crestându-şi degetele cu cuţitul dar nerenunţând. Mi-a plăcut asta. E
drept că rar mi-a fost dat să văd o femeie mai nepricepută la
bucătărie ca ea.
-Ce spune soţul tău despre asta, am întrebat-o odată.
-Nu am soţ, mi-a răspuns serafică şi şi-a scos ochelarii.
Atunci am văzut eu ce ochi frumoşi are. Am intrat în vorbă cu
ea, m-am oferit chiar să o învăţ să gătească în orele extraşcolare.
Atunci am mâncat noi prima ciorbă împreună. Făcută de mine. Apoi
am început să o invit la mine să pregătim masa împreună. Roxana era
studentă la economie şi făcea cursul de bucătărie în timpul liber, în
speranţa că-şi va găsi o slujbă cu care să-şi plătească gazda. Nu se
pricepea, de pildă, să citească o reţetă. Adică, ştia ea să citească dar
nu înţelegea pe de-antregul. De exemplu, ei trebuia să-i spui clar, la
minut ce şi cum trebuie să facă şi nu “după ce a fiert carnea puneţi
zarzavatul”, ci la minutul 25 după ce aţi pus carnea la fiert trântiţi şi
zarzavatul mărunţit bine. Era ceva de groază, distractiv de altfel, cel
puţin într-o primă fază. Acasă la ea nu gătise, iar aici mînca la cantină.
Ce să ştie biata fată.
-ホ n stilul ăsta cred că ai să ajungi să speli doar vase într-un
restaurant, i-am zis eu în glumă.
-Aşa cred şi eu dar trăiesc cu speranţa că nu sunt irecuperabilă.
Mi-a plăcut că nu s-a supărat. Şi mai îmi plăcea felul în care i se
abureau ochelarii în bucătărie. Am descoperit mai târziu că i se mai
abureau aşa când era emoţionată şi nu ştia ce să spună. Şi-i scotea
atunci şi căuta în poşetă un şerveţel cu care să-i şteargă.
Obişnuiam să ne plimbăm prin parc şi să discutăm despre
bucătărie. I-am spus că eu aş vrea să mai fac apoi un curs de
bucătărie italiană. Să învăţ să fac pizza la mine acasă, sau spaghete
milaneze cu mult caşcaval topit, mamă-mamă. Mă asculta cu gura
căscată.
-Nu pot să cred că-ţi place să găteşti. Eşti singurul bărbat de la
curs.
-Păi tu nu ştii că bărbaţii sunt cei mai buni bucătari, i-am zis eu
ce auzisem şi eu de la alţii.
Oricum, eu eram cu certitudine un bucătar mai bun ca ea. Nu
mă deranja asta. Şi ea ştie să facă o mulţime de lucruri la care eu nu
mă pricep. De pildă să aşeze o masă cu gust. Sau o cameră
comfortabilă şi plăcută.
Nu mai ştiu cum am ajuns să ne sărutăm. Nici cum de la ciorba
de potroace am ajuns la alte alea. Cert este că îşi scoate ochelarii
atunci când facem dragoste. Are o privire puţin mioapă atunci, puţin
nesigură, parcă mereu ar căuta ceva. Am convenit ca ea să renunţe la
cursul de bucătărie că nu se mai putea. O lua toată lumea peste picior.
S-a concentrat pe facultate şi s-a mutat la mine. Găteam eu pentru
amândoi.
Mie mi se făcuse de însurătoare. I-am spus-o deschis şi sincer
-Măi fato, ia să ne casătorim noi, cât o să mai stăm aşa.
-Bine, zice dar nu ştiu să gătesc.
Chiar că-mi spunea o noutate.
-Bine, uite gătesc eu pentru amândoi, sau pentru câţi o da
Dumnezeu. Vrei?
-Vreau.
Acum eu cred că chestia asta cu femeia care trebuie să stea la
cratiţă e doar o prejudecată. Cred că cel mai bine este să facă fiecare
ce ştie mai bine. Fără supărare.
După ce ne-am căsătorit ne-a bătut gândul să muncim pentru
noi. Adică să ne deschidem propriul nostru local. Ea urma să se ocupe
de acte şi eu de mâncare. ホ n acest scop am fost plecat doi ani la rând
în Italia, pentru a strânge bani pentru localul nostru cu mâncare
italiană, că are mai multă căutare. Ea şi-a terminat studiile şi s-a
apucat de făcut copii.
ホ n paralel, scriu o carte de bucate special pentru soţia mea, aşa
cum ştie ea să citească. O carte foarte exactă fiindcă Roxana este
decisă să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a ne fi bine împreună.
Fiindcă ştiu ce presupune lucrul acesta pentru ea nu pot decât să o
iubesc şi mai mult şi să sper că, atunci când va avea lapte de preparat
pentru copil nu-i va da dureri de burtă.
Deşi se spune că dragostea nu trece prin stomac, în ceea ce ne
priveşte ea a trecut cel puţin prin bucătărie.