ホ n urmă cu cinci am am rămas şomer. ホ ntreprinderea la care
lucram, falimentară de altfel îşi dăduse obştescul sfîrşit, lucru care mă dezavantaja teribil, dealtfel. Băteam către 30 de ani, nu mă simţeam bătrân dar nici adolescent nu mai eram. Dar, ce să-i faci mi-am zis, viaţa merge mai departe bine că măcar nu am grija unei familii că se complicau lucrurile. Au urmat interminabilele “vizite” la oficiul de şomaj, cu carnete vizate şi tot tacâmul. Nu mă prea grăbeam să mă apuc iarăşi de muncă cu atât mai mult cu cât la noi se încurajează mai degrabă lenea decât munca. Muncisem ca mecanic mai bine de opt ani pe o leafă mică, suplimentată din când în când cu ciubucuri făcute pe de lături, pe la prieteni şi cunoscuţi. Nu-mi plăcuse foarte tare şi simteam nevoia unei schimbări. Nu ştiam încotro s-o apuc şi deocamdată nu mă grăbeam. Cum vă spuneam leneveam. Mă sculam ăn fiece zi la 11,00, mă primeneam, înfulecam ceva şi dădeam fuga la oficiul de şomaj să-mi vizez carnetul. ホ mi şi plăcea funcţionara cu care flecăream vrute şi nevrute, se plictisea şi ea săraca. Ajutorul de şomaj venea la oră fixă ca pensia. Stăteam acasă şi primeam bani. Grozav. Ce minunăţie să fii tânăr şi şomer. Acuma să nu vă închipuiţi că stăteam chiar degeaba aşa, să mă ofilesc, mândreţe de flăcău. Mai lucram pe ici pe colo, la negru, să mă mai cârpesc cu banii. Mă duceam dimineaţa în piaţă şi-i ajutam pe tărani să-şi care lăzile. Nu era simplu dar măcar aveam fructe şi legume gratis. La prânz luam o pauză şi apoi colectam cartoanele de la magazine sau debarasam câte o terasă. Dar de cele mai multe ori, vara, mă duceam la rude la ţară să le ţin de urât drăguţelor cărora le pecau iubiţii la oaste. Mai dădeam la coasă o zi, mai o brânzică, mai un lăptic, trecea vara. Scăpam de întreţinere şi mă bronzam gratis la soare. Nu mai zic că-mi ţineam şi muşchii în formă. Şi lucrul ăsta chiar contează oricât ar zice unii că nu. ホ mi şi găsisem o fătucă robustă al cărei soţ era plecat la muncă în Belgia, dar nu puteam să întind coarda prea tare că ştiţi cum e la ţară, nici nu este foc şi iese fum. Nu ţineam să-mi stric relaţiile cu satul pentru nevasta altuia. Nu eram chiar atât de prost. Una peste alta îmi plăcea noua mea viaţă. Singurul lucru care nu-mi convenea la ţara asta era faptul că băştinaşii se sculau dimineaţa devreme rău, chestie care mie îmi provoca un rău instantaneu. Dar partea bună era că pe cinci după-amiaza încetau cu lucrul şi începeau cu vizitele pe la porţi. Bărbaţii la cîrciumă. Femeile mulgeau vaca, închegau brânza etc. Mai făceam o miuţă cu prietenii din copilărie. Care mai rămăseseră că se însuraseră cu toţii imediat ce veniseră din cătănie. Sâmbăta mergeam la discotecă şi stăteam pînă dimineaţa. Nu-i vorbă, mi-a mers bine ca şomer vreme de un an şi jumătate. Mi-a mers bine şi cu alocaţia de sprijin care a urmat vreme de nouă luni dar iată că se cam isprăveau toate şi spectrul negru al muncii se vedea tot mai bine la orizont. Ei băiete, ce-i de făcut, mi-am zis. Ia să plecăm în altă ţară poate ne-o fi mai bine. După lupte crâncene în care am încercat să-mi găsesc un loc la cules de căpşune în Spania, am renunţat. Trebuia să-mi fac operaţie de schimbare de sex şi nu-mi convenea. Erau cum să vă zic mai multe dezavantaje decât avantaje. ホ n altă parte unde să te duci că nu ştii limba. Iar în construcţii e muncă grea şi nu mă pricepeam. Pentru un an de zile mi-am găsit de lucru ca şofer pe la cucoana unui patron. ホ mi plăcea cucoana. Cam coaptă, da ştia meserie. Prinsese şi drag de mine şi-mi scăpa mai mulţi bani decât trebuia... Mă plimbam cu ea peste tot, de la bancă la restaurant, de la coafor la petreceri unde mergea mai ales când bărbatul nu era acasă. Mă tocmise să-mi ţin gura, lucru care-mi convenea de minune. Munceam zi şi noapte, ajunsesem să cunosc toate cârciumile, hotelurile sau terasele din oraş. Mă împrietenisem cu şoferii celorlalţi patroni cu care jucam table în lungile perioade de pauză. Cel mai greu îmi era când o asteptam pe patroană să iasă de la coafor. Mergea aproape în fiecare zi. Stătea acolo o groază. Nu ştiu ce făcea că mie mi se părea că arată la fel ca înainte. Nu i-am spus-o fireşte şi am conchis că s-a amorezat de frizer. Asta a ţinut până când a aflat patronul şi m-a dat afară. Păcat. Nicicând nu câştigasem mai bine pe o muncă floare la ureche. Totul era să nu rămân fără permis că din asta nici cucoana nu mă mai scotea. Iată-mă iar în stradă fără niciun venit de astă dată. M-am băgat la nişte cursuri de cocător-modelator pentru cuptoarele de pâine. Mi-a plăcut mai ales că mâncam gratis, dar era cald al dracului la gura cuptorului mai ales vara. Nu-i de mine, vericule, mi-am zis, ia să încerc altceva. Tot vedeam anunţuri prin ziare că se caută bucătari prin străinătăţuri aşa că m-am înscris la un curs de bucătăreală. La prima lecţie numai muieri, o poezie. Aici e de mine. Cum le voiai, mai blonde, mai roşcate... Mie îmi plăcea mai ales una cu picioare până-n dinţi dar am aflat că era la al treilea curs de bucătărie şi nu ştia nici măcar din ce se face o omletă. Nu-i vorbă că la cum arăta nici nu-i trebuia. Când stătea picior peste picior ne stătea şi nouă ciorba-n oală, când se înclina în faţă trebuia să ne căutăm ţelina pe jos. M-am aşezat şi eu lângă una măritată, dar foarte dotată dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Şi a început cursul. Nu era chiar la ce mă aşteptam eu adică nu ne-a băgat de-a dreptul în bucătărie la lucru. A început profesorul nostru că aşa-i ziceam să ne descrie oalele, cratiţele, precum şi alte ustensile de bucătărie. Noi scriam de zor. Cu carneţelul şi pixul notam tot ce spunea profesorul. Asta vreme de o săptămână. Acum, nici eu nu eram un ageamiu că mai văzusem o bucătărie la viaţa mea dar ,nu ştiu cum, o simplă cratiţă suna altfel când o spuneau acolo. Am urmat conştiincios cursul de pregătire generală, după care am fost împărţiţi pe specialităţi. Cum ar veni, unii deveneau experţi în ciorbe, alţii în fripturi sofisticate, alţii în mititei la grătar. Eu mi-am ales ciorbele că, de când mă ştiu, am avut o slăbiciune pentru ciorba de burtă pe care o făcea mama. Şi-am început să învăţ. Cum se toacă zarzavatul mărunt, mărunt, să nu-l simţi pe limbă, care e temperatura optimă la care fierbe carnea, cum se ia spuma bine detot la ciorbă şi tot feluri de fineţuri care nici nu-ţi dau prin cap dar care dau savoarea mâncării. Am descoperit astfel că de fapt cărţile de bucate nu-ţi spun chiar mură-n gură cum să ajungi un bun bucătar. Ele presupun deja că tu ai un bagaj de cunoştinţe culinare cu care operezi. De exemplu, în nici o carte de bucate nu ai să găseşti că-ţi spune să pun apă fiartă la ciorbă astfel încât să-i reduci timpul de fierbere la jumătate. Sau că spuma trebuie luată cu sita şi nu cu spumiera că altfel faci ciorba varză. ホ n sfârşit îmi plăcea la şcoala asta. Mai ales că eram singurul bărbat din toată clasa şi femeile nu ştiau ce să-mi mai facă să mă simt bine. Era o babuşcă, bună gospodină, nu ştiu ce căuta acolo, o femeie de la care am învăţat multe. Făcea nişte prăjituri să-ţi lingi degetele. Patroană de cofetărie, se plângea că o fură angajaţii. Dar nu toate erau la fel. Era una care la cursul de lasagne cu brânză, macaroane mai pe româneşte le-a scos din pachet şi le-a pus la cuptor fără să le mai fiarbă. Ce a ieşit nici ea n-a putut mânca fiindcă asta-mi plăcea cel mai mult acolo, că mâncam ce pregăteam. Cine putea să mănânce că cine nu... Cel mai mult îmi plăcea când vedeam transpirând o ochelaristă care era tămâie indiferent ce aveam de pregătit în ziua aceea. Odată am nimerit cu masa exact lângă a ei. O vedeam frângându-şi mâinile, crestându-şi degetele cu cuţitul dar nerenunţând. Mi-a plăcut asta. E drept că rar mi-a fost dat să văd o femeie mai nepricepută la bucătărie ca ea. -Ce spune soţul tău despre asta, am întrebat-o odată. -Nu am soţ, mi-a răspuns serafică şi şi-a scos ochelarii. Atunci am văzut eu ce ochi frumoşi are. Am intrat în vorbă cu ea, m-am oferit chiar să o învăţ să gătească în orele extraşcolare. Atunci am mâncat noi prima ciorbă împreună. Făcută de mine. Apoi am început să o invit la mine să pregătim masa împreună. Roxana era studentă la economie şi făcea cursul de bucătărie în timpul liber, în speranţa că-şi va găsi o slujbă cu care să-şi plătească gazda. Nu se pricepea, de pildă, să citească o reţetă. Adică, ştia ea să citească dar nu înţelegea pe de-antregul. De exemplu, ei trebuia să-i spui clar, la minut ce şi cum trebuie să facă şi nu “după ce a fiert carnea puneţi zarzavatul”, ci la minutul 25 după ce aţi pus carnea la fiert trântiţi şi zarzavatul mărunţit bine. Era ceva de groază, distractiv de altfel, cel puţin într-o primă fază. Acasă la ea nu gătise, iar aici mînca la cantină. Ce să ştie biata fată. -ホ n stilul ăsta cred că ai să ajungi să speli doar vase într-un restaurant, i-am zis eu în glumă. -Aşa cred şi eu dar trăiesc cu speranţa că nu sunt irecuperabilă. Mi-a plăcut că nu s-a supărat. Şi mai îmi plăcea felul în care i se abureau ochelarii în bucătărie. Am descoperit mai târziu că i se mai abureau aşa când era emoţionată şi nu ştia ce să spună. Şi-i scotea atunci şi căuta în poşetă un şerveţel cu care să-i şteargă. Obişnuiam să ne plimbăm prin parc şi să discutăm despre bucătărie. I-am spus că eu aş vrea să mai fac apoi un curs de bucătărie italiană. Să învăţ să fac pizza la mine acasă, sau spaghete milaneze cu mult caşcaval topit, mamă-mamă. Mă asculta cu gura căscată. -Nu pot să cred că-ţi place să găteşti. Eşti singurul bărbat de la curs. -Păi tu nu ştii că bărbaţii sunt cei mai buni bucătari, i-am zis eu ce auzisem şi eu de la alţii. Oricum, eu eram cu certitudine un bucătar mai bun ca ea. Nu mă deranja asta. Şi ea ştie să facă o mulţime de lucruri la care eu nu mă pricep. De pildă să aşeze o masă cu gust. Sau o cameră comfortabilă şi plăcută. Nu mai ştiu cum am ajuns să ne sărutăm. Nici cum de la ciorba de potroace am ajuns la alte alea. Cert este că îşi scoate ochelarii atunci când facem dragoste. Are o privire puţin mioapă atunci, puţin nesigură, parcă mereu ar căuta ceva. Am convenit ca ea să renunţe la cursul de bucătărie că nu se mai putea. O lua toată lumea peste picior. S-a concentrat pe facultate şi s-a mutat la mine. Găteam eu pentru amândoi. Mie mi se făcuse de însurătoare. I-am spus-o deschis şi sincer -Măi fato, ia să ne casătorim noi, cât o să mai stăm aşa. -Bine, zice dar nu ştiu să gătesc. Chiar că-mi spunea o noutate. -Bine, uite gătesc eu pentru amândoi, sau pentru câţi o da Dumnezeu. Vrei? -Vreau. Acum eu cred că chestia asta cu femeia care trebuie să stea la cratiţă e doar o prejudecată. Cred că cel mai bine este să facă fiecare ce ştie mai bine. Fără supărare. După ce ne-am căsătorit ne-a bătut gândul să muncim pentru noi. Adică să ne deschidem propriul nostru local. Ea urma să se ocupe de acte şi eu de mâncare. ホ n acest scop am fost plecat doi ani la rând în Italia, pentru a strânge bani pentru localul nostru cu mâncare italiană, că are mai multă căutare. Ea şi-a terminat studiile şi s-a apucat de făcut copii. ホ n paralel, scriu o carte de bucate special pentru soţia mea, aşa cum ştie ea să citească. O carte foarte exactă fiindcă Roxana este decisă să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a ne fi bine împreună. Fiindcă ştiu ce presupune lucrul acesta pentru ea nu pot decât să o iubesc şi mai mult şi să sper că, atunci când va avea lapte de preparat pentru copil nu-i va da dureri de burtă. Deşi se spune că dragostea nu trece prin stomac, în ceea ce ne priveşte ea a trecut cel puţin prin bucătărie.