Definirea Criminalisticii

Fondatorul criminalisticii este considerat judecatorul de instructie austriac Hans Gross, care a folosit pentru prima data acest termen n Manualul practic de instructie judiciara pentru uzul procurorilor, judecatorilor de instructie, ofiterilor si agentilor de politie judiciara, functionarilor de politie, jandarmilor, agentilor serviciului sigurantei etc. (1892). Criminalistica este o stiinta judiciara, cu caracter autonom si uni-tar, care nsumeaza un ansamblu de cunostinte despre metodele, mijloacele tehnice si procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetarii in-fractiunilor, identificarii persoanelor implicate n savrsirea lor si prevenirii faptelor antisociale (Emilian Stancu, Tratat de criminalistica, editia a II-a revazuta si adaugita, Universul Juridic, Bucuresti, 2002). Metodele proprii de cercetare: descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si interpretarea urmelor si mijloacelor materiale de proba; examinari comparative; experimente; organizarea cartotecilor, albumelor si colectiilor n scopul identificarii persoanelor, cadavrelor si obiectelor corp delict sau produs al infractiunii; elaborarea versiunilor. Metode mprumutate de la alte stiinte: a) din fizica: holografia; fonoscopia; analiza microscopica, spectrala si atomica etc.; b) din chimie: spectroscopia, electroforeza, cromatografia etc.; c) din medicina: anatomia comparata, histopatologia; d) din matematica: programarea lineara, calculul probabilitatilor, teoria multimilor vagi etc. Caracterele Criminalisticii: judiciar (studiaza si elaboreaza mijloace si metode stiintifice, reguli tehnice, tactice si metod 12112y2412m ologice n legatura cu rezolvarea unui conflict de drept); autonom (deosebit de cel al altor stiinte juridice); unitar (sistem propriu); pluridisciplinar. Criminalistica este o punte de legatura ntre stiintele naturii si stiinte-le juridice, prin intermediul ei metodele celor dinti gasindu-si aplicare n procesul judiciar (Camil Suciu). Sistemul Criminalisticii Sistemul Criminalisticii este dat de obiectul sau de activitate, structurat pe patru domenii: a) Fundamentele criminalisticii; b) Criminalistica tehnico-stiintifica; c) Criminalistica tactica; d)

Criminalistica metodologica. Expertiza criminalistica Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala Aspecte procesual-penale Organele de urmarire penala sunt obligate sa apeleze la specialisti de profil, din domenii diverse, ca: fizica, biologie, chimie, traseologie, balistica etc. pentru dezvaluirea adevaratei semnificatii a urmelor si mijloacelor materiale de proba aflate la fata locului (Aurel Ciopraga). Importanta expertizei n procesul judiciar a fost subliniata de toti specialistii. Potrivit art. 112 C. pr. pen., constatarea tehnico-stiintifica are un caracter de urgenta, fiind impusa de existenta unui pericol de disparitie a unor mijloace de proba sau de schimbare a unor situatii de fapt (Emilian Stancu). Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala, desi enumerate ca mijloace de proba n cuprinsul art. 64 C. pr. pen., sunt mai degraba procedee de probatiune, adica, moduri de a opera asupra anumitor mijloace de proba, n vederea stabilirii exacte a valorii lor probatorii (Vasile Berchesan). Potrivit art. 114 alin. 1 C. pr. pen., constatarea medico-legala se dispune n caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta, sau cnd este necesara o examinare corporala nvinuitului ori persoanei vatamate pentru a constata pe corpul acestora existenta urmelor infractiunii. Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala se pot dispune daca: s-a nceput urmarirea penala n cauza; organul de cercetare penala a ridicat si asigurat mijloacele materiale de proba ori poate sa puna la dispozitia specialistilor persoanele implicate. n cazurile prezentate de lege (art. 221 alin. 2 C. pr. pen.), trebuie sa existe plngerea prealabila, sesizarea ori autorizarea organelor competente. Expertiza criminalistica. Aspecte procesual-penale Expertiza criminalistica poate fi definita ca o activitate de cerceta-re stiintifica a urmelor si mijloacelor materiale de proba, n scopul identificarii persoanelor, animalelor, obiectelor, substantelor sau fenomene-lor, al determinarii anumitor nsusiri sau schimbarii intervenite n

continutul, forma si aspectul lor (Emilian Stancu, Vasile Berchesan). Desi s-a considerat ca nu exista o expertiza proprie criminalisticii, n lucrarile de specialitate se subliniaza importanta expertizei criminalistice n lamurirea unor situatii specifice procesului civil sau penal. n principiu, expertiza este facultativa, fiind dispusa de organul de urmarire penala ori instanta de judecata, la cerere sau din oficiu, atunci cnd, pentru lamurirea unor fapte sau mprejurari ale cauzei, n vederea aflarii adevarului, sunt necesare cunostintele unui expert (art. 116 C. pr. pen.). Este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice n cazul infractiunii de omor deosebit de grav, precum si atunci cnd orga-nul de urmarire penala sau instanta de judecata are ndoieli asupra starii psihice a nvinuitului sau inculpatului (art. 117 alin 1. C. pr. pen.). De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele mortii, daca nu s-a ntocmit un raport medico-legal (art. 117 alin. ultim C. pr. pen.). ntre expertiza si constatarea tehnico-stiintifica exista unele deosebiri (expertiza se poate efectua numai dupa punerea n miscare a actiunii penale; la expertiza pot participa si experti recomandati de parti); ntre cele doua mijloace de proba exista totodata asemanari evidente n plan tehnic criminalistic (Emilian Stancu). n literatura de specialitate s-au evidentiat elementele de interferenta, ndeosebi ntre criminalistica si medicina legala, concretizate n efectuarea unei expertize complexe. De altfel, s-au si facut propuneri de lege ferenda pentru o reglementare autonoma a acestei categorii de expertize. Valoarea probatorie si clasificarea expertizelor Expertizei nu i se acorda, teoretic, o valoare probatorie deosebita, dat fiind faptul ca legea nu recunoaste o ierarhie a probelor, dar n practica ea se bucura de o autoritate binemeritata, deoarece este facuta de specialisti care se bazeaza pe cele mai noi cuceriri ale stiintei. Totusi, nu se exclude necesitatea coroborarii rezultatelor expertizei cu celelalte probe si mijloace de probe administrate n cauza (Vasile Berchesan). Expertizele criminalistice urmeaza aceeasi clasificare ca si constatarile tehnicostiintifice.

Avem: expertiza dactiloscopica; expertiza traseologica; expertiza balistica; expertiza grafica sau expertiza criminalistica a scrisului; expertiza tehnica a documentelor; expertiza fotografico-judiciara; expertiza biocriminalistica; expertiza fizico-chimica; expertiza fonobalistica; expertiza tehnica; expertiza contabila; expertiza zootehnica si veterinara, expertiza agrotehnica; expertiza agroalimentara, expertiza merceologica, expertiza filatelica etc., precum si expertiza medico-legala si expertiza psihiatrica sau neuropsihiatrica. Spre deosebire de constatarile tehnico-stiintifice sau medico-legale, expertizele sunt efectuate de specialisti care si desfasoara activitatea n institutii de specialitate, ori de catre experti oficiali, aflati n evidenta birourilor locale de expertize. Reguli tactice privind dispunerea constatarilor tehnico-stiintifice si a expertizelor criminalistice Dispunerea expertizei se va face de catre organul de urmarire penala, care va aprecia oportunitatea examinarii de specialitate si va stabili obiectul constatarii tehnico-stiintifice sau al expertizei, astfel ca sa nu se ntrzie efectuarea acestui act daca este indispensabil, dar nici sa nu se efectueze daca nu este necesar (Camil Suciu). Oportunitatea expertizei se stabileste si n raport cu momentul desfasurarii, pentru a nu fi nici tardiva, dar nici prematura (Emilian Stancu). Obiectul expertizei judiciare consta din clarificarea unor fapte sau mprejurari care reclama cunostinte de specialitate din diverse domenii (Emil Mihuleac). Expertul este chemat nu pentru a-si exprima parerea cu privire la vinovatia sau nevinovatia unei persoane, ci doar pentru a-si exprima parerea despre faptele si mprejurarile cauzei. ntrebarile trebuie formulate clar si precis si limitate la specialitatea expertului. Se vor evita formularile confuze ori gresite. ntrebarile pot fi formulate mpreuna cu expertul ori prin consultarea altui specialist. Organul judiciar trebuie sa puna la dispozitia expertului urme si obiecte ce se constituie n mijloace materiale de proba, precum si modele de comparatie sau obiecte presupuse a fi creat urmele descoperite la locul faptei. Organul judiciar este obligat sa verifice calitatea si autenticitatea acestor materiale, sa cunoasca provenienta lor si sa verifice daca au fost ridicate n conditiile stabilite de lege si consacrate de tactica criminalistica.

Expertul este numit de organul de urmarire penala sau instanta de judecata (art. 118 alin. 2 C. pr. pen.), cu exceptia expertizei medico-legale, n care expertul va fi desemnat de unitatea din care face parte (art. 119 alin. 2 C. pr. pen.). Fiecare dintre parti are dreptul sa ceara un expert pentru a participa la efectuarea expertizei (art. 118 alin. ultim C. pr. pen.). Partile au dreptul sa recuze expertul n conditiile art. 51 C. pr. pen.: n cursul urmaririi penale sau n cursul judecatii, de ndata ce au aflat despre existenta cazului de incompatibilitate. Efectuarea expertizei criminalistice Expertul parcurge, de regula, urmatoarele etape (Ion R. Constantin, Lupu Coman, Mircea Constantinescu, Mocsy Ladislau): a. Studierea si nsusirea obiectului lucrarii: verificarea ambalajului; daca materialul trimis corespunde cantitativ si calitativ; poate solicita lamuriri suplimentare organului judiciar. b. Examinarea separata a materialului n litigiu, pentru sesizarea particularitatilor sau semnalmentelor exterioare, care fac posibila identificarea obiectului cautat: obiectele vor fi fixate prin fotografii de examinare si nregistrari video; se obtin modele tip de comparatie cu obiectele suspecte (arme de foc, instrumente de spargere), n aceleasi conditii n care s-au produs urmele n litigiu. c. Examinarea comparativa a urmelor ridicate de la locul faptei cu modelele de comparatie create artificial prin procedeele confruntarii, juxtapunerii si suprapunerii. Confruntarea se realizeaza pe cale statistica (tabelul sinoptic), pe baza de diagrama ori prin verificarea n cartotecile si colectiile criminalistice. d. Demonstratia, care implica existenta unei teze de demonstrat si fundamentul demonstratiei. Se poate realiza pe mai multe planuri: planul logicii, planul logicii metodice, planul criteriilor matematice si planul vizual (Mocsy Ladislau). Expertul trebuie sa se pronunte att asupra caracteristicilor generale si individuale coincidente, ct si a celor necoincidente, care le diferentiaza. e. Concluzia. Concluziile pot fi: certe, de excludere, de probabilitate si de imposibilitatea stabilirii (Nu se poate, N.S.P.).

Redactarea raportului de expertiza Potrivit art. 123 C. pr. pen., raportul de expertiza trebuie sa cuprinda 3 parti: a. Partea introductiva, n care se mentioneaza organul de urmarire penala sau instanta care a dispus efectuarea expertizei, data la care s-a dispus, numele si prenumele expertului, data si locul unde a fost efectuata, data ntocmirii raportului de expertiza, obiectul acesteia si ntrebarile la care expertul urma sa raspunda, materialul pe baza caruia a fost efectuata expertiza si daca partile care au participat la aceasta au dat explicatii n cazul expertizei. b. Partea descriptiva, care va cuprinde descrierea n amanunt a operatiilor de efectuare a expertizei, obiectiile sau explicatiile partilor, precum si analiza acestor obiectii ori explicatii n lumina celor constatate de expert. Partea descriptiva trebuie sa oglindeasca toate etapele procesului de cercetare, mijloacele tehnico-stiintifice si metodologia utilizate. c. Partea finala, n care sunt prezentate concluziile raportului de expertiza. Prin formularea concluziilor, expertul trebuie sa raspunda la obiectivele stabilite n termeni clari si precisi, evitndu-se formularile echivoce, incomplete sau tehniciste (Emilian Stancu). Suplimentul de expertiza Potrivit art. 124 alin. 1 C. pr. pen., cnd organul de urmarire penala sau instanta de judecata constata, la cerere sau din oficiu, ca expertiza nu este completa, dispune efectuarea unui supliment de expertiza fie de catre acelasi expert, fie de catre altul. Obiectul suplimentu-lui de expertiza poate fi constituit din materialele examinate initial, daca nu s-a raspuns la toate ntrebarile ori s-a raspuns partial, sau din materiale descoperite ulterior. Lamuriri cerute expertului Potrivit art. 124 alin. 2 C. pr. pen., cnd se socoteste necesar, se cer expertului lamuriri suplimentare n scris, ori se dispune chema-rea lui spre a da explicatii verbale asupra raportului de expertiza. Ascultarea expertului se face potrivit dispozitiilor privitoare la asculta-rea martorilor (art. 124 alin. 2 C. pr. pen.). Lamuririle suplimentare n scris pot fi cerute si serviciului medicolegal, laboratorului de expertiza criminalistica ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza (art. 124 alin. ultim C. pr. pen.). Efectuarea unei noi expertize Potrivit art. 125 C. pr. pen., daca organul de urmarire penala sau instanta de judecata are

ndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiza, dispune efectuarea unei noi expertize. Organul judiciar trebuie sa detina date obiective care sa-i justifice ndoielile si sa faca verosimila presupunerea ca, printr-o noua examinare, se vor formula alte concluzii. Identificarea criminalistica Definitia si obiectul identificarii criminalistice Identificarea reprezinta problema centrala a investigatiei criminalistice (Paul L. Kirk, 1966). Identificarea criminalistica poate fi definita ca un proces de constatare a identitatii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate n legatura cauzala cu fapte ilicite, prin metode stiintifice criminalistice, n scopul stabilirii adevarului n procesul judiciar (Emilian Stancu). Premisele stiintifice ale identificarii criminalistice: a. Individualitatea (irepetabilitatea); b. Stabilitatea relativa: Dupa gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi: ne-modificabile (desenele papilare); relativ modificabile (scrisul de mna); modificabile n timp (prin uzura) ori modificabile artificial (deghizarea sau stergerea urmelor). c. Reflectivitatea (nsusirea obiectelor de a se reflecta si a fi reflectate). Principiile identificarii criminalistice: a. Principiul identitatii (identitatea cu sine trebuie completata cu deosebirea de orice este altul). b. Principiul delimitarii obiectelor identificarii criminalistice n obiecte scop al identificarii si obiecte mijloc de identificare. Obiectul scop al identificarii este un obiect material, aflat n legatura cau-zala cu fapta ilicita si concretizat n diverse ipostaze (persoana infractorului sau a victimei, instrumentele ce au servit sau erau destinate sa serveasca la savrsirea faptei, procedeul infractiunii etc.). Obiectul mijloc de identificare este alcatuit din urmele obiectului scop si din modelele de comparatie. c. Principiul stabilitatii relative a caracteristicilor de identificare. d. Principiul dinamicitatii si interdependentei cauzale. Etapele identificarii criminalistice:

a. Stabilirea apartenentei dupa gen. Se realizeaza pe calea examinarii caracteristicilor generale care definesc o anumita categorie de obiecte. b. Identificarea individuala. Se realizeaza o ngustare a sferei obiectelor cu aceleasi caracteristici pna la individualizarea corecta. Identificarea individuala reprezinta afirmarea identitatii (Lucian Ionescu). Identificarea generica si identificarea individuala sunt parti componente ale procesului unic de identificare criminalistica. c. Identificarea dupa urmele lasate la locul faptei de catre obiecte sau fiinte (modalitatea cea mai frecventa si cea mai preferata).