De ce ma duc la penitenciar sa tin curs Cand sunam la poarta, la butonul ala mic, pierdut in tabla imensa a portii, ma simteam

de parca ceream ajutor la poarta unei fortarete, in care sa fiu ascunsa de raul oamenilor de afara. Iata o lume care devine din ce in ce mai infricosatoare, o lume de nebuni liberi contra unei lumi de certati cu legea,inchisi.Gandesc in alb si negru, nu mai vad nuantele, speranta, normalitatea ratacita printre nebuni si raufacatori. Si totusi, si dupa ce am inceput sa vin regulat la penitenciar, senzatia ca intru intr-o lume ascunsa ( insfacata de cineva si pusa bine), in care metamorfozele sunt subtile si rezultatele neasteptate, s-a pastrat. De cate ori plecam, dupa cate un curs, in care se discuta normal, se radea, se invata cate ceva, mi se parea halucinant sa-i vad pe oamenii neliberi ramanad in urma mea, intre noi interpunandu-se tot mai multe grilaje de fier, care pocneau de-ti sarea inima. Fetele lor, mai inainte apropiate, destinse, devenau fete taiate de linii de fier. Decupaje umane. Deodata ramaneau in urma mea, captivi intr-o lume de oameni! O lume in alta lume, o iluzie in alta iluzie. Am renuntat sa practic Dreptul dupa ce am inteles, intr-o noapte agitata de sesiune, ca, dincolo de toate preceptele morale si legale, nu suport sa vad oameni inchisi. Cand am inteles ca nu cred ca omul e rau in esenta. Ca poate deveni rau, ca poate fi inrait, asta e altceva, dar si atunci, cred in refacerea traseului de la rau spre bine, de data

Efectul Matrioska
De cate ori apasam pe butonul mic si rosu de la poarta penitenciarului, ma simteam ca un atacator incercand sa sparg o bariera de fier cu un flex moale, format din cuvinte grase si pline de crema dulce.Cum mergeam eu, chipurile sa fac cultura la penitenciar! Deschideti, ca vin cu ganduri bune si cuvinte alese! In patratelul care se deschide brusc, apare o figura patratoasa de la liniile drepte ale patratelului, care ma intreaba: Cine sunteti? Ii spun de fiecare data cine sunt si, chiar daca se nimereste acelasi gardian, pare ca nu a auzit niciodata de mine si de scopul, atat de oficial, pentru care vin regulat. Ma prezint mereu si mereu de parca am relua o scena nereusita dintr-o filmare. Histrionul din mine adora momentul asta, e ca si cand ar trebui sa-mi joc identitatea. O data mi-a venit sa-i fac bau! si sa-l musc de nas, fara sa am nimic cu bietul om, in definitiv. Dupa care ma lasa sa intru, totusi. Las acolo, la poarta telefonul, buletinul si (daca am) stickuri , cutite, droguri, scrisori. Apoi ma preia doamna care se ocupa de educatie si care e chiar o Doamna. Trecem prin mai multe porti de control, unde piuie tot ce ai metalic pe tine, probabil si o plomba daca ai avea. Intram intr-un corp de cladire, dintr-o curte incadrata in alta curte si ne salutam cu nenumarati gardieni si detinuti care pot circula liber pe culoare. Sunt politicosi si se

dau la o parte. La inceput evitam sa le prind privirea, ma simteam stanjenita pentru ca trebuia sa fiu de fata cand un om e in situatia aceea! Apoi, m-am gandit ca poate chiar prin asta le amintesc ca ei sunt in situatia aceea, asa ca am inceput sa ma uit la ei si sa ii salut, schitand un zambet dintr-un obraz. Nu prea mult, nu prea sec, ci cat sa transmit un salut celeilalte lumi. Lumea din lume, ca si curtea din curte. E lumea pe care o continem, avorton pietrificat in cavitatea uterina septica. Raii sunt ai nostri cum al nostru e si un ficat care, de prea mult alcool, da in ciroza. Am abdicat interior de la Drept(ate) cand mi-am dat seama ca nu pot suporta sa stiu oameni inchisi. Prea tarziu ca sa mai renunt la facultate, era ca si terminata. Eram si eu terminata: prinsesem ura pe sistem. Omenirea, privita din nisa legii facute tot de oameni, mi se parea monstruoasa si nedreapta. Pe atunci inca nu stiam ce cantitate imensa de nedreptate sinistra poate emite in fiecare secunda lumea libera. O uram anticipat. Acum o dispretuiesc in cunostinta de cauza, ca una de-a ei! Dupa un timp, am inceput sa apas pe butonul portii de fier privind in jur cu nerabdare, sa deschida o data cerberul fortareata, sa ma lase sa intru mai repede. Din atacator am devenit fugar. Sa te ascunzi pentru o ora, doua de nebunii de afara intre raii dinauntru pare ca si cum ai amesteca ouale cu zaharul! Raii insa vorbesc, scriu poezii, intreaba, se bucura de orice conversatie, isi spun opinia, polemizeaza, se scuza cand isi intrerup interlocutorul. Da, se scuza. Se iau peste picior uneori, dar nu se supara nimeni. Fac parte din aceeasi generatie de Matrioska. O lume in care unii fierb de nerabdare sa iasa, altii s-au adaptat , altii sunt apatici . De cate ori plec de la ei, ma simt ciudat de bine, doar despartirea e, de fiecare data, absurda. Raman in urma mea, salutand de nenumarate ori, ca si copiii cand sunt lasati undeva unde nu le place si mai spera ca parintii se intorc din drum si ii iau cu ei. Intre noi se interpune intai primul grilaj, si brusc ii vezi taiati de liniile drepte, apoi, tot mai fragmentati, de alte grilaje, care pocnesc in urma mea metalic. Decupaje tot mai mici, in final, un puzzle uman care nu mai inseamna nimic. Doar vocile lor mai reverbereaza undeva in memorie. Am renuntat la Drept dupa ce am inteles, intr-o noapte agitata de sesiune, ca, dincolo de toate preceptele morale si legale, nu suport sa vad oameni inchisi. Pentru ca nu cred ca omul e rau in esenta. Ca poate deveni rau, ca poate fi inrait, da, dar si atunci, cred in refacerea traseului de la rau spre bine, de data asta. Inrairea e reversibila, lungul process de dezraire e posibil (si orice tentativa de filosofare pe tema asta mi-e de acum straina si inutila).

Dar pentru dezrairea celor inraiti, cei care au pretentia de a fi buni, trebuie sa fie buni pana la capat. Trebuie sa fie ca sfintii, la care veneau fiarele fara sa-i vatame
Lecturi aprinse cu cetatean turmentat care s-a nimerit poet ( all inclusive) Filmari de aproape si de departe. La un moment dat Viorel Marineasa se vede si aude foarte clar, auzim chiar cateva fraze in intregime, dupa care planul se indeparteaza usor, vocea lui se estompeaza si incep sa se auda motoarele in relanti ale motocicletelorMarineasa si Cretu . grupul de sustinatori, se indeparteaza, , iar in prim plan apar cateva motociclete, silentioase. Fumul de la tevile de esapament e si el diafan, in lumina felinarelor care fac sa luceasca poetic caldaramul ud al Pietii Unirii. Ca un abur din padurea cu fantome. Die bosse Geisten sunt de fapt, niste tipi civilizati, amintindu-mi de intelectualii in Parker, gen Silviu Genescu sau Mimo Obradov, ai Timisoarei anterevolutionare, doar ca motorizati. Un gen care ar putea reprezenta atat raul, cat si binele, la fel de interesanti si fascinanti ca si haiducii din mileniul trecut. Scena motor: Marineasa: Constata ca nici de aceasta data nu va scrie cu placere. De ce o mai face? Ca sa nu-si piarda randul. Ultimul cuvant se scalda in sensuri ambigue. Adica poate sa-nsemne randuiala, obisnuinta, succesiune, rost, pozitie,( loc intr-o) ierarhie. Unii cred ca scrisul la dublue dovada de neputinta, infirmitate, spirit gregar camuflat cu gratie Corect! se aude, din spate, vocea eternului cetatean turmentat, care trebuie sa apara sau sa traverseze scena, de undeva din bezna, intervenind ca un moderator depasit de situatie, asa, ca sa zica ceva, ca doar se filmeaza. Trezeste zambete paciente. El e Fantoma, ma gandesc. Scena motor: Unii cred ca scrisul la dublue dovada de neputinta, infirmitate, spirit gregar camuflat cu gratie Torsul lin al motoarelor acopera restul. Ploua peste noi in noaptea de mai, suntem cativa, dar e bine asa. Imi place sa ies cand e greu, nu cand e simplu. Eventual cand trazneste si fulgera sau e viscol. Sa infrunt putin stihiile ca sa ajung intr-un loc Numi plac zilele de vara, cand toti vor sa se plimbe si cand ar merge oricine sa asculte orice, numai pentru ca nu are altceva mai bun de facut. Am fost patru motociclisit cu motocicletele lor, patru autori care au citit, care sub umbrela, care cu casca de motorist, imprumutata de la baietii care turau usor motoarele, cativa de la biblioteca, mai multi studenti decenti , hatrul afumat a la Caragiale, cu fata mica si uscata, imbracat curat , cu ochelari de soare ( nocturni?) si o sticla de spirt medicinal, din acelea cu asistenta medicala sexy pe eticheta... Ne-o oferit si noua cand citea Cretu poezie, dupa ce mai intai a gesticulat teatral, in spate: Labis! ExtraordinarJebeleanu, aha! Eeee, Barbu! Barbu? Am refuzat toti spirtul de un albastru electric in lumina aurie a ploii de noapte. S-a nimerit cam poet, Amicul. Sticla lui ma facea sa ma gandesc la o rana proaspata, care trebuia dezinfectata rapid, noi toti, pasagerii unui avion prabusit intr-un loc neprielnic, cu betivul avand la el dezinfectant. Chiar suntem cumva, prabusiti, cu poezia noastra , intr-o lume din ce in ce mai fascinata de thrillere. Satiul textelor scurte de reclama sau oferta pare sa sece tot mai rapid orice bresa in infinit. De

peste tot ranjesc la noi bannere uriase cu sloganuri pline de promisiuni fara acoperire. Un fel de pestisori de aur suflat si rasuflat. Valorile se rstoarn, te temi aproape c cineva o s strige suprat, n noapte, cu voce tuntoare: Cine ndrznete s citeasc poezii la ora asta? Cine susur versuri lng fntna cu apa vie din Unirii? Prezenta motociclistilor si, evident, a motocicletelor lor ( adevarate persoane) da o nota de prospetime poeziei si un soi de avant tineresc, viril aproape. O face parca posibila si in secolul viitor, o transbordeaza undeva, in mare viteza, in univers, de unde sa nu poata fi atinsa. Scen motor: Creu ( cu casc de motociclist, cu foile vlurite de picturile de ploaie): ...iar imaginea se ntunec treptat/ca ntr-n final de film/degeaba/schimb masa la care scriu/i camera unde doar pereii/au mai rmas de artat cu degetul... La civa pai mai ncolo, doi jandarmi se uit i ei prnd c ascult. Nu au cum s aud, dar mpreun cu , fac s par totul i mai ireal. Eternul Imi aduce suc, alergnd clompit peste pietrele cubice, ca un ef de sal excedat de griji. Grupul se strnge n sine, prem acum mai puini. Cineva a citit din Gheorghe Pruncu: i rie ploaia ca vinu-n pahare/i ninge cu scrum de igri boiereti... Scen motor: Motociclitii notri simpatici i scot motoarele de lng Fntn, aproape fr zgomot. Unul din ei se urc n a, se salut cu restul i se ndeprteaz intr-o tacere incredibila spre una din strzile care se deschide spre Pia. Camera l urmrete pn dispare cu totul. Undeva departe, silueta unei fete grbite, n negru mulat, pe tocuri cui, sparge linitea de cetate...

Lecturi aprinse cu cetatean turmentat care s-a nimerit poet ( all inclusive) Filmari de aproape si de departe. La un moment dat Viorel Marineasa se vede si aude foarte clar, auzim chiar cateva versuri in intregime, dupa care planul se indeparteaza usor, vocea lui se estompeaza si incep sa se auda motoarele in relanti ale motocicletelorMarineasa cu Cretu si grupul de sustinatori, inclusiv Betivul cu

ochelari de soare ( negri cu stelute arginii), se indeparteaza, iar in prim plan apar cateva motociclete, silentioase. Fumul de la tevile de esapament e si el diafan, ca un abur de padure cu fantome. Die bosse Geisten sunt de fapt, niste tipi civilizati, amintindu-mi de intelectualii in Parker, gen Silviu Genescu sau Mimo Obradov, ai Timisoarei anterevolutionare, doar ca motorizati. Un gen care ar putea reprezenta atat raul, cat si binele, la fel de interesanti si fascinanti ca si haiducii din mileniul trecut. Caldaramul pietii luceste de la ploaia de noapte filtrata de felinare. Parem adunati la filmari, cativa protagonisti, restul figuranti, iar Betivul- intrusul de pe latoul de filmare. Pe care nici macar nu a incercat nimeni sa-l indeparteze. Nu au existat reluari, nici taieri.

Savoarea cenaclurilor in urma cu 15, 20, 30 de ani a fost mereu data de betivii notorii, cu gust la poezie, creatori, uneori, si ei sau doar ascultatori patimasi si comentatori redutabili, strnind cand strigate de iritate, cand hohote de rs. Deseori erau dati afara de catre doi gealati ( dintre scriitorii mai voinici) si apareau in secunda urmatoare, spasiti sau racnind si mai tare... Betivul din seara de 14 mai, cand s-a citit poezie in Piata Unirii, la lumina farurilor de motociclete , a aparut ca din senin ( desi ploua marunt) si nu ne-a slabit pe tot intervalul happening-ului. Daca in primul moment ne-am ingrozit ca a poposit intre noi un ins vizibil turmentat, dar cu ochelari de soare negri, la ora 22, pe ploaie marunta, mai apoi ne-am dat seama ca nimic nu e intamplator. Tipul venise sa bea apa n Unirii sau traversa pur si simplu piaa de la vreun bar si s-a dovedit a fi macar cunoscator al poeziei clasice romanesti! Desi a bruiat, pentru ca altfel nu se putea, (un betiv respecta o lege nescrisa a interventiei cu sau fara rost) a fost si simpatic, cum sunt, in general, betivii, care ne mascaresc si ne aduc aminte cum am putea decadea daca nu ne luam seama.