"Răstimpul revanşei eternităţii"

recenzie la "Despre omul frumos", de Dan Puric

de florin caragiu
2009-02-08
Aparută iniţial pe situl poezie.ro

După volumul „Cine suntem”, Dan Puric ne invită la întâlnirea cu „Omul frumos” (Ed.
Compania „Dan Puric”, 2009). Ceea ce mi se pare fascinant în cartea cu acelaşi
nume a lui Dan Puric este această surprindere a vieţii în curgerea ei imprevizibilă, în
detaliile salvate de sub „presiunea” istorică în direcţia „uitării chipului”. Pe de o
parte, „confruntarea cu teroarea majorităţii” şi un elogiu al libertăţii în Hristos, pe
de alta „dezarmarea prin dragoste” şi „dimpreună îndrăzneala credinţei” ce
dăruieşte un „alt fel de a şti”.

Dan Puric contrapune „urâtului”, spectacolului „omului care cade” şi „degradării

umane”, „mutilării intimităţii” şi „crucificării frumosului”, taina neraţionalizabilă a
chipului-icoană, nădejdea „învierii”. Conştiinţa „omului frumos” merge împotriva
curentului, vede lumea într-o perpectivă răsturnată, tocmai pentru a accede la
memoria profundă şi a se elibera de logica „paradisului artificial”, a „sistemului” de
entităţi „fără chip”.

Pe de o parte „refularea” pecetei hristice face ca „formele de impostură” şi

„intoxicare” să desfăşoare o uriaşă „selecţie artificială” spre punerea în scenă a
„omului urât”, a „raţiunii iconoclaste”. Aceasta răneşte „inima” şi accentuează
„comportamentul schizoid”.

Pe de alta, simţirea creştină nu se lasă copleşită de această magie şi chiar dictatură

a „urâtului” pentru că pune preţ pe valoarea „doinei” care se naşte din „suferinţa
fără pauză”.

O dată răsturnată „logica nivelării şi cantitativului”, „chipul frumos” dă istoriei

relieful iconomiei divine, face din timpul ce curge spre moarte „răstimpul” „revanşei
eternităţii în faţa istoriei”.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei spune la un moment dat o parabolă cu un om ajuns

în iad din pricina multor păcate, de a cărui inimă trăgeau mulţi diavoli, căznindu-se
să i-o smulgă. Se mai ţinea doar într-un fir, atârna în afară, dar duhurile rele nu
reuşeau să i-o rupă cu totul. Într-un târziu, obosind, l-au întrebat cum se face de nu
reuşesc nicicum, el fiind un om cu multe păcate? Iar el a răspuns că nu a încetat să
se roage lui Dumnezeu, chiar căzut fiind şi neputând să se ridice, şi s-a închinat şi s-
a umilit mereu cu duhul înaintea Lui, cu încredere că îl va scoate din „iadul
fărădelegii şi deznădejdii”. Atunci căpetenia diavolilor a poruncit slugilor sale să-l
scoată afară din iad, pentru că nu poţi rămâne acolo având „inimă”.

Dan Puric nu contabilizează aparenţele şi nu ignoră minunea pe motivul statisticii, ci

pariază pe acest „fir” care leagă inima românului de Dumnezeu, pe „legătura sa de
inimă” (menirea de chip şi pecetea hristică a Botezului!) cu Sfânta Treime şi sfinţii,
pe „omul frumos” al acestui „popor care surprinde”. A fi îngenuncheat de istorie
poate crea în mod paradoxal pentru cel ce se deschide iconomiei divine
oportunitatea unei îngenuncheri salvatoare în faţa iubirii lui Dumnezeu.

Soluţia creştină este pentru artistul mărturisitor o „răstignire vie” ce aduce accesul
la memoria profundă şi se face „sursa de re-iubire a României, de re-împrietenire cu
sine, ca român, de re-îndrăgostire de această ţară. Crucificarea frumosului
românesc n-a însemnat moartea lui, ci, în mod sublim, o reîntrupare hristică în acest
neam”.

Dan Puric ştie că poţi vorbi despre „omul frumos” în măsura în care citeşti din
„cartea vieţii” şi „te laşi învăţat” de el. Autorul ne dezvăluie în fond
inseparabilitatea între valori şi existenţă. El descoperă o „Românie profundă”
„nerandomizată”, care „nu a fost poluată nici de comunism, nici de tranziţie”; ne
vorbeşte despre neaderarea la o globalizare indiferentă, dacă nu ostilă, faţă de
valoarea dumnezeiască a omului şi despre forţa de germinare spirituală păstrată
sub gri-ul aparenţelor.

Cartea „Omul frumos” are o dimensiune lirică mai pronunţată decât primul volum al
lui Dan Puric, incursiunile de fond istorice şi culturale alternând cu straturi inedite
de istorie personală şi luminări de basm şi poezie.

Volumul se va lansa la Ateneu în 10 februarie şi în 12 februarie la Rapsodia.