Cele două “umori” ale lui Machiavelli

Indiferent de regimul politic sau de epocă, a existat întotdeauna o divizare

fundamentală între cele două clase sociale în interiorul cetăţii : poporul şi cei mari. În
constituirea poporului un rol important l-a avut statul care, deşi a servit totdeauna interesele
claselor dominante, a fost influenţat în mare măsură de “cei mulţi”, de acele mase populare.
Una dintre temele predilecte şi cel mai des întâlnite în gândirea marilor filosofi este modul în
care cele două grupuri au influenţat situaţia politică a vremii, precum şi raporturile pe care
acestea le stabileau cu reprezentanţii conducerii statului.
Pornind de la constatarea că o istorie a ideilor politice devine imperativă numai
începând cu modernitatea pentru că aceasta se raportează diferit la fundamentele filosofiei
clasice, Leo Strauss îl plasează pe Machiavelli ca un continuator al tradiţiei aristotelice. Atât
Machiavelli cât şi Aristotel elaborează teorii cu privire la binele comun al societăţii.
Cel dintâi autor care are “o conştiinţă de sine modernă“ sau care mărturiseşte
sentimentul de a trăi “experienţa sa modernă” evocată de Pierre Manent a fost, neîndoielnic,
Machiavelli (1469-1527) aşa cum ne-o arată dedicaţia Principelui său, unde “lunga experienţă
a lucrurilor moderne” e distinsă de “lectura neîntreruptă a celor antice”.
Prin triumful spiritului democratic, autorul florentin distingea, de altfel, în capitolul al
IX-lea al operei sale capitale, două umori diversi, pe care, credea el, oricine le poate descoperi
dacă urmăreşte cele două grupuri principale existente într-o cetate: aceia care pot acţiona
asuprindu-i pe ceilalţi prin libera afirmare a patimilor şi poftelor lor, pe care îi numeşte cei
puternici, şi aceia care suferă asuprirea acestora şi se tem de ei. Machiavelli deosebeşte
limpede poporul, care nu vrea să fie asuprit, şi pe cei mari, care vor să poruncească şi să
asuprească; iar cele două categorii pe care le opune astfel una alteia sunt burghezia în
ascensiune şi feudalitatea.
O concepţie asemănătoare celei elaborate şi argumentate de Machiavelli se regăseşte şi
la filosoful antic Aristotel. Astfel poate fi comparat capitolul IX din Principele cu cartea III
din Politica lui Aristotel. Cartea din Politica este o modalitate de dialog între popor şi cei
mari, între democrat şi membrii oligarhiei. Demersul lui Aristotel arată că pretenţia
democratului de a guverna, precum şi cea a oligarhiei, au argumente serioase în favoarea lor şi
că, într-o cetate bine organizată, vor trebui satisfăcute revendicările fiecăruia dintre cele două
modele de organizare politică. El mai arată că, potrivite şi chiar adăugate una la cealaltă,
aceste două revendicări nu înfăptuiesc dreptatea. Considerentelor de libertate, egalitate şi
bogăţie trebuie să li se adauge cele de virtute sau de excelenţă. Cu alte cuvinte, el arată cum
fiecare revendicare a corpului social, oricât de parţială ar fi, vizează justiţia sau binele care
constituie scopul corpului politic, fiind o parte a acestuia. În descrierea lui Machiavelli,
fiecare element al cetăţii se repliază pe “umoarea” sa; în cea a lui Aristotel, fiecare “umoare”
păstrează un punct de contact cu binele.
Desigur, există un element al cetăţii machiavelliene a cărui umoare poate fi
considerată, într-un anumit sens, “bună”: poporul. Dorinţa sa este finalmente inocentă: el nu
vrea să fie oprimat. Machiavelli merge chiar până la a-i lăuda “onestitatea”, cel puţin relativă:
dorinţa (sau scopul) poporului este mai onestă decât cea a celor mari. Dar este vorba de o
bunătate în întregime pasivă sau negativă. În cetatea lui Machiavelli, binele nu se întâlneşte
decît sub forma mutilată a inocenţei poporului. Devalorizând radical pretenţiile celor mari la
“virtute” şi făcând din popor suportul singurei “onestităţi” care poate fi întâlnită în cetate,
Machiavelli este primul gânditor democratic. După Machiavelli, principele care va şti să se
 2

sprijine pe popor împotriva celor mari, fără a-şi confunda interesul sau punctul de vedere cu
cele ale poporului va avea şansa să instaureze o ordine prestabilită1.
Este uşor de observat legătura între insistenţa asupra răului în politică şi afirmarea
bunătăţii sau onestităţii poporului. Dacă acţiunea politică nu este orientată spre un bine, sau,
dacă nici o acţiune umană nu are un scop intrinsec bun, întreaga bunătate a lumii se reduce la
pasivitatea inocentă a celor care în mod obişnuit nu acţionează, în termeni politici: la popor.
Machiavelli observă că oamenii sunt ambiţioşi şi bănuitori. Ei se comportă astfel fie
din dorinţa de a dobândi putere, şi atunci sunt ambiţioşi, fie din voinţa de a se feri de asuprire,
şi atunci sunt fricoşi şi bănuitori. Pesimismul cuprins în aceste constatări este rezultatul unei
analize lucide a raporturilor dintre oameni, pe care autorul le reduce la conţinutul lor esenţial :
exercitarea puterii şi suportarea ei, asuprire şi teamă de asuprire. Caracterizarea celor două
clase adverse oglindeşte raporturile lor: de o parte, asuprirea feudală, de altă parte, teama de
asuprire a burgheziei italiene care nu a atins maturitatea necesară pentru a se angaja într-o
luptă deschisă contra duşmanului de clasă, de care se apără prin bănuială şi viclenie.
Pentru Machiavelli, înfruntarea acestor două înclinaţii explică felul în care se constitue
acele principate care nu sunt cucerite prin crime ori alte violenţe, sau, cu termenii săi, explică
în ce fel are loc “transformarea unui cetăţean în principe […] prin favoarea de care se bucură
din partea concetăţenilor săi”: “Într-adevăr, se întâlnesc în orice cetate aceste două înclinaţii
diferite şi ele se nasc din faptul că poporul nu vrea să fie nici guvernat şi nici asuprit de cei
mari, pe când cei mari vor să guverneze şi să asuprească poporul. Iar din aceste două umori
diferite, se naşte în orice stat unul din cele trei efecte ale lor, şi anume principatul, libertatea
sau abuzurile de tot felul.”
Este recunoscută superioritatea poporului, respectiv burgheziei în ascensiune, asupra
clasei feudale. Criteriul de judecată este scopul urmărit de fiecare din cele două clase
duşmane. Luptând pentru libertate, adică împotriva asupririi care poate fi a celor mari sau a
unor ocupanţi străini, poporul luptă pentru un scop care este “mai cinstit decât al celor mari”.
Istoria antică şi modernă precum şi istoria contemporană înfăţişează o luptă neîncetată
între popor şi asupritori, pe care scriitorul o înregistrează şi o comentează în favoarea
poporului. Conţinutul ideii luptei de clasă la Machiavelli arată că lupta neîncetată dintre
nobilime şi plebe a întreţinut libertatea în Roma antică. Aici se formulează totodată o idee de
bază pentru gândirea lui Machiavelli, anume că antagonismele de clasă determină legiuirile
noi în favoarea libertăţii: “Eu spun că aceia care condamnă luptele dintre nobili şi plebe
dezaprobă pare-se acele lucruri care au fost prima cauză datorită căreia Roma şi-a păstrat
liberatea, şi iau în seamă mai mult zarva şi strigătele produse de aceste lupte decât efectele
bune pe care ele le determinau“ (Opere p.101). El arată că rolul poporului în istorie ca
purtător al progresului, înţelegând prin “popor” pături largi orăşeneşti: “Iar dorinţele
popoarelor libere rareori sunt dăunătoare libertăţii deoarece ele se nasc sau din faptul că
popoarele respective sunt asuprite, sau din bănuiala lor că vor fi asuprite” (Opere p.102). În
această formă îi apare scriitorului lupta de clasă, pe care dat fiind istoria de până atunci a
omenirii, o socoteşte drept o caracteristică permanentă a societăţii.
Scriitorul arată că “libertatea statului”, adică drepturile cetăţenilor, este mai bine
apărată de popor decât de cei mari. Pornind şi de data aceasta de la ideea că lucrul esenţial
pentru un stat este acela de a-şi păstra libertatea, în sensul arătat mai sus, şi de a-şi constitui în
acest scop instituţiile cele mai adecvate, “una guardia alla liberta”, autorul întreabă cine este
mai indicat de a fi în fruntea acestor instituţii de apărare şi păstrare a libertăţii. Luând în
considerare scopul pe care-l pot avea în acţiunile lor nobilii şi poporul, Machiavelli confirmă
că cei dintâi nu pot să urmărească decât anularea libertăţii, iar celălalt păstrarea ei.
1
Claude Lefort, dintr-o perspectivă total diferită de cea adoptată aici, consacră acestor teme pagini ample în Le
Travail de l'oeuvre, Machiavel (Gallimard, 1972)
 3

Machiavelli deosebeşte trei tipuri de state2: principatul, aristrocraţia şi democraţia

(“Principato, Ottimati e Popolare”, în Opere) şi arată că ele pot degenera în tiranie, oligarhie
sau respectiv anarhie. Autorul arată că lupta de clasă determină fie formarea unei monarhii,
“principatul”, fie revolta poporului pentru cucerirea libertăţii, fie abuzurile care se comit în
numele acesteia.
Poziţia de clasă a scriitorului apare în precizarea caracterului de clasă al statului.
Principatul creat prin voinţa poporului este fie republica, proprie statelor oraşe italiene, fie
monarhia absolută; în ambele cazuri “poporul” este burghezia oraşelor. Dimpotrivă,
principatul creat prin acţiunea celor mari este statul feudal.
În concepţia lui Machiavelli, “principatul” se identifică cu monarhia absolută care se
constituia în Franţa la acea dată, sub presiunea forţei crescânde a burgheziei. Principele se va
menţine cu mai multă siguranţă dacă va avea sprijinul acestei clase numeroase şi care în
acelaşi timp este gata să-l asculte. Este socotită deci mai puţin prielnică principelui monarhia
feudală în care el este egal cu cei care îl înconjoară imediat, neavând autoritatea necesară
pentru a-i guverna: “În tot cursul acestei lupte (a burgheziei împotriva nobilimii feudale),
puterea politică era de partea nobilimii, cu excepţia unei singure perioade în care puterea
regală a utilizat burghezia împotriva nobilimii, pentru a ţine în şah o stare socială prin
cealaltă”3. Machiavelli arată aşadar principelui că burghezia, “poporul”, este clasa pe care el
trebuie să o sprijine, întrucât ea este gata să-l asculte.
Machiavelli indică principelui, respectiv monarhului absolut, tactica pe care trebuie
s-o urmeze faţă de nobilimea feudală: s-o folosescă, dacă ea va sprijini statul cel nou, sau s-o
lipsescă de orice putere în cazul că ea i se va împotrivi. Scriitorul avertizează că menţinerea
puterii principelui depinde numai de favoarea “poporului”.
Generalizarea unora din ideile exprimate în Principele, prin confruntarea lor cu alte
fapte, îndeosebi ale antichităţii, şi folosirea hotărâtă a studiului istoriei în scop educativ
formează conţinutul principal al Discursurilor privitoare la opera lui Tit Liviu.
Din experienţa acumulată în activitatea de secretar al Republicii Florentine se naşte
prima operă de gândire a scriitorului, Principele. Prima consecinţă directă este aceea că toate
argumentele aduse de scriitorul florentin sunt rodul unei experienţe proprii şi pornesc de la
fapte concrete, pentru că, înainte de a fi filosof, Machiavelli, a fost un strălucit gânditor
politic, istoric.
Capitolul IX îşi apleacă privirea asupra acelor principi care se bucură de încrederea
poporului, prin care aceştia au obtinut domnia, şi tot aici, ni se permite să cunoaştem poziţia
lui Machiavelli cu privire la guvernarea statului în condiţii de pace, când puterea principelui
se bazează în întregime pe legătura lui cu poporul.
Istoricul Machiavelli este cel care propune pentru prima dată o punere în perspectivă a
ansamblului de instituţii şi cetăţeni, precum şi modalităţile de funcţionare a politicului în
societate. Relaţia între cele două “umori” este una elementară în interiorul unei societăţi, dar,
în aceeaşi măsură este importantă pentru mediul în care se dezvoltă şi raporturile stabilite
între aceste două grupuri şi clasa politică, sau chiar reprezentantul statului. În acest context,
Machiavelli recomandă, ca însuşire principală a principelui, legătura cu poporul.
Ajunşi în acest punct al argumentării este uşor de observat că poporul a avut
întotdeauna un rol important în stat. Având în vedere că poporul reprezintă o comunitate de
oameni, putem reduce afirmaţia până la “individul a avut, are şi va avea un rol extrem de
important în stat”.

2
În Discorsi(cartea I, cap.2)
3
Engels, Anti-Dübring, ed. a II-a, Editura P.M.R., 1952, p.192
 4

Bibliografie

I. Texte

1. Niccolò Machiavelli, Principele , în traducerea Ninei Façon, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1960
2. Aristotel, Politica, ediţie bilingvă, traducere, comentarii şi index de Alexander
Baumgarten, cu un studiu introductiv de Vasile Muscă, IRI, Bucureşti, 2001

II. Literatură de specialitate

1. CHEŢAN, Octavian şi Radu SOMMER (coordonatori), Dicţionar de filozofie, Editura

Politică, Bucureşti, 1978
2. LEDEEN, Michael A., Machiavelli despre arta modernă a conducerii, traducere de Maria
Nastasia şi Ion Nastasia, Humanitas, Bucureşti, 2004
3. LENCAN STOICA, Gheorghe, Machiavelli filosof al politicii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 2000
4. MANENT, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, traducere de Mona Antohi şi Sorin
Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2000
5. PREDA, Cristian (editor), Liberalismul - antologie comentată de filozofie politică,
Humanitas, Bucureşti, 2003
6. ŞTEFAN-SCALAT, Laurenţiu (coordonator), Dicţionar de scrieri politice fundamentale,
Humanitas, Bucureşti, 2000