Sunteți pe pagina 1din 91

Ana Vîrlan

Anotimpul din noi


- poeme -
cu o postfaţă de Cristian Livescu

2003
Coperta: reproducere după Georgia O’ Keeffe
Tehnoredactare: Blick Advertising
Macheta colecţiei: Emil Nicolae

© 2003 Toate drepturile rezervate Editurii Crigarux


Piatra Neamţ, B-dul Decebal, nr. 14, sc. B, ap. 62
Tel. 0233-210639

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


VÎRLAN, ANA
Anotimpul din noi / Ana Vîrlan – Piatra Neamţ:
Crigarux, 2003
(Orfica)
ISBN 973-99874-7-8

821.135.1-1
Ana Vîrlan
Anotimpul din noi
Colecţia „Orfica”
ANA VÎRLAN (n. 19 iulie 1972, Piatra
Neamţ) absolventă, în 1991, a Liceului
teoretic “C. Hogaş” (filologie-istorie), este
licenţiată a Facultăţii de Litere, Universitatea
“Al. I. Cuza” din Iaşi, promoţia 1996, cu
specializarea Limba şi literatura română /
Limba şi literatura franceză (lucrarea de
licenţă: „Romanul psihologic al lui Liviu
Rebreanu”- sub îndrumarea prof. univ. dr.
Liviu Leonte). Profesor titular, din 1997, la
Liceul cu Program Sportiv din Piatra Neamţ;
coordonator al revistei “Ad Astra” a LPS, din
decembrie 1999; actualmente, studentă a
Facultăţii de Drept, Universitatea „Babeş-
Bolyai”din Cluj Napoca.

Familiei mele: celor care au fost şi celor care vor fi parte din Ea…
Anotimpul din noi

I. Iluzia clipei

5
Anotimpul din noi

5
Ana Vîrlan

6
Anotimpul din noi

Cuvinte

Îmi vieţuiesc cuvintele pe degete ,


Ca merele-ntr-un coş...
De nu le-aş scrie, unul câte unul,
S-ar umple palma şi ele s-ar împrăştia pe jos...

Şi-ar respira podeaua


Ghicind ce-a mai rămas
În urma ta ...durere
A ultimului pas...

De nu le-aş aşeza peste hârtie,


Mi-ar plânge mâna de-atâta greutate...
Iar scrise, sufletu-mi sfâşie
Căci vorba-ncondeiată plină-i de păcate...

Rotunde, oarbe, tremurânde,


Îmi sunt cuvintele ca nişte mere.
Prin ele, sufletu-mi se cumpără, se vinde,
Şi capătă, din nepăsarea ta putere.

De foc, de gheaţă, de granit,


În haină nouă mi se-nveşmântă graiul,
Iar ochiul tău fără culoare şi orbit,
Trece prin Iad şi crede că e Raiul.

7
Ana Vîrlan

Dintr-un cuvânt, ucizi o slovă,


Şi poate bine-ţi pare...
Dar te-ai gândit, că-n drumul spre-mplinire,
Cuvântu-acela-şi pierde din suflare?

Cuvinte oarbe, spuse fără minte,


Muşcate şi lăsate să se piardă,
Sunt ale mele azi, ca merele strivite
Atunci când cad din pom în iarbă...

Să nu mai fie risipite,


Le voi opri în piept să vieţuiască.
Şi, de vei vrea cândva să le asculţi, iubite,
Va trebui tu să vorbeşti ca ele să-nflorească...

8
Anotimpul din noi

Cântul orbului

Cercetez
fluture gri-
zbor în ralanti,
cerc pe sub Lună…
Faţa să-i răpună,
ochii să-i coboare ,
să-i arunce-n Soare...
Să-mi ridice toate
dorurile mele-
drumuri pe sub stele...
Iar, dac-o socoate,
calea-mi cenuşie
din planimetrie,
să n-o oropsească,
ci s-o-mbogăţească :
cu pulbere fină
arsă în Lumină...
cu pulbere gri-
privire în ralanti...

9
Ana Vîrlan

Curgere...

Puiul de înger, sfidând ploaia,


îşi taie aripa ...
Şi, bălăngănindu-şi picioarele,
pe gardul de nori,
zgreapţănă clipa...
Eu, decrepit,
număr pene şi zic:
-<<A, e, i , o , u,
fără ă şi î...
Stai suspendat –umbrelă-ntre lumi,
nu mai coborî !...>>

10
Anotimpul din noi

Actor

Mâine, chiar voi ajunge paiaţă


Şi-mi voi nemuri coşmarul
Pe Seară şi pe Dimineaţă
Vărsându-mi, pragmatic, amarul ...
Înverşunat şi crunt o să-mi spăl “acasa”
Şi-o s-o clătesc în ceţuri
Sfidând, în antract, nebuloasa…
Din fibrele obscure, oi descâlci doar lumina…
Iar sufletul, criţă de-atâta întunecare –
L-oi lăsa să-njure,
Uitându-i, în şanţ, îngropată crima…
Dar când mi s-o slobozi gândul
Şi chemarea spre cimitir,
Să mă lăsaţi a-mi urma rândul
Spre abis, în sunet smiorcăit de clavir…

11
Ana Vîrlan

Haiku-uri

Sărată ţi-e talpa


căci Marea
şi-a ascuns în ea călcarea…

*
O petală oarbă
e petala
care-şi caută floarea…

*
Cuvântul din minte
e cui
al răstignirii sufletului…

*
Trecutul-
zapis etern pecetluit
cu roua uitării…

*
Mureau împreună
ochiul tău roată
şi zarea-mi noptată…

12
Anotimpul din noi

Sete
Sec şi cămiliu
aş vrea să fiu
precum nisipul din pustiu…

Rol
Actorul respiră
himera candidă a scenei,
plângând.

Deşert
Curgând-
fierbinte urmă pe nisip-
însetează cămila.

Primăvară
Văi verzi, cu ton regesc,

13
Ana Vîrlan

sub lumină,
florile ademenesc.

Vară
Val beat de cântare
e aerul
ce sub pleoapă vibrează.

Toamnă
Alee. Glas de vânt
sub cămaşă curcubee
tremurând.

Iarnă
Dans alb-
dezordine-n gânduri frigide
sălbatec adună.

14
Anotimpul din noi

Invocaţie

Vino!
Coboară spre lacul din lună,
spală-ţi amintirea în umbrele feţei de ceară,
aprinde-ţi tălpile de cremenea-spumă
visând că ochiul de apă n-o să mai doară…
Dansează!
în focul nebun, nebun ca ziua de ieri…
ia un cărbune aprins între dinţii de lup,
şi-apoi…
Pieri!
Cântă-ţi cântecul de prohod: <<Tra la la!>>…
dinţii mei rod, gura mea muşcă
beregata din umbra ta!
Strigă-ţi numele tău…
porneşte săgeată din mine - spre valea din deal
teleleu…
şi-aprinde-n curgere lumea,
Blesteme al meu!

15
Ana Vîrlan

Totem

Ia-mă după subţiori


Şi aruncă-mă în nori!
Zbor razant şi zbor în sus
Doamne, şerpi ca mine nu-s!

Zdrăngăne zarea în zori


Şi eu cad în câmp cu flori…
Deschizând în zbor pământul,
Port cu mine-acum Cuvântul…

16
Anotimpul din noi

Revoltă

Mă răsucesc,
cresc
în pământul morţilor mei…
Mă-nalţ curgând în sus,
până în crucea din trunchiul de tei…
Privesc! în zare,
amintirea
apare…
îmi ucide privirea…
Strig…
ecoul, de frig
zgribulit
rămâne în gât…
Apuc ştreangul ce flutură
în creanga uscată
şi-ntreg ţintirimul
îl spânzur deodată…

17
Ana Vîrlan

Lecţie

Copile drag,
nu te teme!Vino să-ţi arăt lumea…
Azi,
vom îngropa muntele…
Mâine
vom aduna valea…
Poimâine
vom secera roua…
Din ieri,
ne vom trăi amintirea…
Şi învăţând:
<<Ha, ha, ha!>>
peste timp vom arunca
Tu - ochiul meu,
Eu - mâna ta…
Şi vom dansa-ngropându-ne trăirea…

18
Anotimpul din noi

Oglindă

Ce frumos şi ce bine
Ai crescut - din mine
Spre mine…
În lumină şi blând
Ochiul meu te-a simţit fremătând .
De primăveri, veri, toamne şi ierni,
Osul tău spre mine îl cerni
Anotimp - quartet peste timp,
Tu şi eu ne-nvârtim
Şi-n pătrat ne nuntim…
Pe două lumi, un pas călcâim,
Din două guri
Amândoi murmurim,
Abstract şi concret
Din bisect în bisect…

19
Ana Vîrlan

Intreg

Valul, disperat de-atâta rătăcire


fără rost, între nisipuri reci
şi largul mării,
se-ntoarce, ostenit, mereu Acasă…
Zefirul-beat de-atâta floare
a grădinii,
se-ascunde, până seara,
ca să poată-nvinge
sub lumina lunii…
iar Focul îşi întinde
degetele-i oarbe
şi pârjoleşte tot din cale…
apoi soarbe
cu respiraţia-i fierbinte,
până şi sensul din cuvinte…
însă Pământul, brâul lumii,
e singurul ce cântă
şi sub lumina lunii
şi peste valul ce se-avântă…
iar focul niciodată nu-l învinge…
căci El, statornic, îşi păstrează
urma întreag-a pasului
care-l atinge…

20
Anotimpul din noi

Cânt ţigănesc

Aş dansa, sub tâmpla ta,


În ritmuri de geampara
Aş cânta - cântare rea,
Din coarda-ţi de catifea
Aş striga numele tău,
Din glasul ce nu-i al meu!
Lume grea, lume spurcată,
Te-aş vinde pe-un pol odată!
Banii tot atunci i-aş bea
Şi-aş scăpa de grija ta!...
Apoi, chiar din acea zi,
Aş învăţa a cerşi…

Da-n veci, liber aş trăi…

21
Ana Vîrlan

Facere

Poeţii?
Nu!-Ei nu dialoghează…
Ei tac
simplu şi pur
pe timpanul altora
şi visează…
veghează.
Dar, fără ei,
(nimeni nu ştie)
ar înceta Marele Tot să mai fie
metaforă,
alegorie…
Lumina? peste Lumină
ar pieri…
şi Viaţa…- Marea Domnului Poezie….

22
Anotimpul din noi

Ode

Salba cerului, stelată


Peste fruntea ta culcată
Lumina de lună plină,
Picurând cerească vină…
<<Mândră Gee-nlănţuită
suspinare-năbuşită-
ţi-oi doini cântec de jale
sorbind lăcrimile tale!
Şi sub talpa-mi de ţărână
O să-ngrop sămânţa-ţi bună
Peste coasta arsă-n mine,
Oi aşeza doar suspine…
Şi-atunci căutarea mea
Va fi doar în salba Ta!…>>

23
Ana Vîrlan

Triolet

Te-am simţit păşind


Pe lumina de sub tâmpla mea…

Peste lacrimile din gând,


Te-am simţit păşind…

Căutai cărarea murind


Puţin câte puţin, talpa ta mă durea:

Te-am simţit păşind


Pe lumina de sub tâmpla mea…

24
Anotimpul din noi

Ierarhie

Cocoţat sus, în Parnas,


îndrăzneţ, un contrabas,
invocând greoi pe nas
că e “artă pentru artă”
c-o vioară se cam ceartă.
(neştiind, că-n sinea ei-
chiar de e aşa “subţire”-
ea e plină de Idei…
şi nu îşi iese din fire…)
Poate arta o fi artă
mată şi sofisticată
dar Ideea, transparentă,
chiar de-i în stare latentă,
stă la bază în cultură…
Fără multă tevatură:
ea-i în orice operă-
kitsch sau capodoperă
picurare de-nţeles
peste ardere-n eres…

25
Ana Vîrlan

Luni, marţi…miercuri

Am plâns!
Din orbitele mele,
trei lacrimi rebele
în trei zile au curs:

Luni - una albastră


rotundă, oarbă şi grea
a alunecat de pe obraz
pe fereastră
dar nu m-a durut
căci nu era lacrima mea…

Marţi - a doua
galbenă ca tămâia
şi parfumată precum gutuia
mi-a preschimbat roua
din suflet
în izvor de mir
căci era lacrimă vărsată sub patrafir…

Miercuri - cea roşie


şi blestemată
a fost a treia lacrimă născută
şi nu vărsată…

26
Anotimpul din noi

în ea se-ngrămădise
întreaga mea panoplie de vise
din care gemeau înverşunate
cele-mplinite, nu cele uitate…

În trei zile au curs


trei lacrimi rebele
din orbitele mele.
Am plâns!

27
Ana Vîrlan

Semne

Păsările nu zboară!
Ele îşi coboară numai, aripa spre pământ
pentru a simţi freamătul apelor
şi o înalţă ca să primească lacrima cerului…

Apele nu curg!
ele alunecă numai, sub umbra păsării
şi o urmează, răbdătoare
nelăsând-o să se înfigă în pământ.

Cerul nu plânge!
el îşi clăteşte numai ochii,
în penele de argint ale aripei
şi le dezmiardă, din când în când,
cu câte un mărgăritar
care nu trebuie să se piardă
în apele cu umbre, dedesupt.

Pământul nu tace!
El geme când nu sărută umbra nici unei păsări,
se amăgeşte că zboară când câte-un val îl înalţă,
şi priveşte ameninţător către cer,
când nu-l mai ajunge nici o lacrimă din înalt.

Pământul e o colivie goală, în zadar ferecată.

28
Anotimpul din noi

II. Sărutul din vis

29
Ana Vîrlan

30
Anotimpul din noi

Joc nebun
Ce joc amar am început să joc,
Fără oprire şi fără de noroc...
Apa de pământ încercând s-o despart
De parcă valul nu ar curge tot către uscat...

Ce joc cumplit am început să cern


Şi binele de rău nu pot să-l mai discern,
Focul din vatră pe palmă-ncerc să-l scot
Şi nici nu simt cum sufletul îmi arde tot...

Ce joc fără-nţeles şi fără-nvingător!


Îmi vând acum trăirea ca pe tarabă, în obor ,
Şi cel ce-a cumpărat-o - dată pe nimic
Îmi spune printre dinţi: ”Ridică-preţ’un pic!”

Ce joc ciudat, şi dulce şi amar,


Drămăluit cu frică de cântar,
Încep acum cu tine să-mi licitez iubirea
Şi te conjur să-mi preţuieşti smintirea...

Ce joc fierbinte, ce joc îngheţat


Jucat fără credinţă şi fără de păcat...
Rescormonit în vis, secundă cu secundă,
De parcă-ar vrea şi somnul de mine să-l
ascundă...

31
Ana Vîrlan

Ce joc frumos şi-aproape de sublim,


În care amândoi, venal, ne amăgim:
Eu – că tu simţi pe-o clipă ce îţi spun,
Tu – că trăiesc cuvântul, şi-acesta ar fi bun ...

Hai să sfârşim acum dulcea şaradă


Şi, din trăiri preasfinte, să nu facem paradă!...
Rămâi tu cu privirea – oriunde, nu-nainte,
Şi eu cu amintirea că am rostit ...Cuvinte....

32
Anotimpul din noi

Rondeluri pe cristal...

Ieri, am sădit cuvinte de opal


Şi-am cercetat însemnul, ca să doară,
Sub vechi silabe, scrijelite pe cristal
Ce-şi căutau, în van, vraja amară.

Pe ochiul tău, strivit sub timpul sideral,


Pe tâmpla-ţi ostenită dar uşoară,
Ieri, am sădit cuvinte de opal
Şi-am cercetat însemnul, ca să doară.

Ecoul vorbelor de pare azi banal,


Nu-s buzele de vină, urechea-i de ocară.
Şi glasul meu, pe struna-ţi, n-a cântat în zadar,
Chiar dacă, peste toate, Timpul ară
Ieri am sădit cuvinte de opal...

33
Ana Vîrlan

II

De-atâtea vorbe nerostite


Mi-e sufletu-mpietrit, iubite...
Şi de atâtea gânduri ucigânde,
Visul sub geană nu se mai ascunde.

Peste timpan, sărutul tău de miere


Mi-adună şoapte de durere
De-atâtea vorbe nerostite
Mi-e sufletu-mpietrit, iubite...

Calea Lactee poate încă minte


Dar Luna nouă nu se mai arată...
Şi, de mai am sub pană-acum cuvinte,
De vină-i amintirea că mă-mbată...
De-atâtea vorbe nerostite
Mi-e sufletu-mpietrit, iubite...

34
Anotimpul din noi

III

Ţi-e zâmbetul hoinar, ca puful păpădiei


Şi trupu-nmiresmat, ca floarea de cireş,
Gândul îţi zboară – vultur spre culmile Tăriei,
Dar mâna îl întoarce - privighetoare-n vers...

Înlănţuiţi pe treptele somniei,


Adună nouă vrajă şi-nţeles...
Ţi-e zâmbetul hoinar, ca puful păpădiei
Şi trupu-nmiresmat, ca floarea de cireş...

Pe oaza înverzită din mijlocul pustiei


Şi-n apele de munte readunate-n şes
Sub tainele luminii şi-n calea veşniciei
Mă porţi acum pe mine, în drum fără eres,
Ţi-e zâmbetul hoinar, ca puful păpădiei
Şi trupu-nmiresmat, ca floarea de cireş...

35
Ana Vîrlan

IV

Azi, sub fereastră-mi plâng copacii desfrunziţi


Şi umbre albe peste suflet îmi coboară.
Paşii din somn iar umblă îngroziţi
Că visul ierbii-n calea lor n-o să răsară…

Orbita-i goală, ochii-mi sunt fugiţi


Şi-aleargă înapoi, spre primăvară
Azi, sub fereastră-mi plâng copacii desfrunziţi
Şi umbre albe peste suflet îmi coboară.

În calde lumi, străbunii-s osteniţi


Şi-a lor chemare-acasă tainic mă-nfioară
Aici, printre străini, doar vulturii răniţi
Cu-aripi de gheaţă mă-nfăşoară…
Azi, sub fereastră-mi plâng copacii desfrunziţi
Şi umbre albe peste suflet îmi coboară…

36
Anotimpul din noi

Cântec pentru tine

De s-ar putea prin vers,


Iubire să-ţi trimit
Şi-n clar de Univers
Să te preschimb în mit,
Aş vinde pe durere
Întreaga mea viaţă
Şi dorul meu aş cere
Să se prefacă-n ceaţă...

Prin fumuri rădicate,


În albele mistere,
Aş striga către Domnul,
“Iubesc!Am dreptu-a cere!”
Şi-aş urca pentru tine,
Iubitul meu pribeag,
Două cărări - destine:
Să te urăsc şi să-mi fii drag…

Dar versul poate fi


Prăpastie, genune,
Şi numai tu n-ai şti
Ce sufletu-mi ţi-ar spune,
Iar lumea asta mare
Prea multe ar pricepe
Şi-o singură cărare
Să calc, eu aş începe…
37
Ana Vîrlan

Pe toate cele scrise,


Ar mai dansa doar vântul
Şi tot ce pot, iubite,
E să îmi uit cuvântul
Chiar de am spus odată
Că şi privirea minte,
La ochii mei, iubite,
Să iei mereu aminte…

Căci tot ce Domnul vede,


Prin fumuri rădicate
Nu e, cum omul crede,
O lume de păcate…
Din tot ceea ce trece,
Văzută-i doar iubirea,
Şi te blestem, iubite,
Să îmi încerci trăirea…

Iar când va fi să cerni


Spre albele mistere,
Să nu uiţi să mă chemi,
Atât ai dreptu-a cere
Căci Domnul mi-a promis
Ce nimeni nu mai vrea:
Să-mi stea destinul scris,
Mereu pe fruntea ta!...

38
Anotimpul din noi

Descântec

Apă peste piatră


dorul să nu-ţi treacă
cum nu trece valul
făr’ să ude malul…
Foc peste ţărână
dragu să îţi vină
după asfinţitu
noaptea pe dormitu…
Vânt peste izvor
amăgind uşor
apa spre vâltoare
făr’ să te doboare…

Da-o-ar Domn să dea


foc pe apa mea
şi piatră pe apă
dragostea s-o-ntoarcă…
S-o-ntoarcă din drum
cu foc fără fum,
s-o-ntoarcă din cale,
noaptea, pe răcoare
când ochiul visează
şi nu lăcrămiază…

39
Ana Vîrlan

Atunci să apari,
în somn să-mi răsari
să simţim sub pas
lumea fără glas,
lumea visului
şi-a abisului
lumea-n joc de foc
câştigând noroc
lumea ta şi-a mea
şi bună şi rea…

40
Anotimpul din noi

Beţie

Cândva au spus latinii: “In vino veritas!”…


Dar oare-acesta-i drumul şi-atât ţi-a mai rămas:
Să cauţi adevărul în fundul de pahar
Când el, de fapt, ascunde durere şi amar?
Să calci cărări deodată ce-n faţă se deschid
Pe-o lume spintecată şi par că se închid?
Să spui cuvinte multe dar nici unul gândit
Iar cei din jur s-asculte vorbind un decrepit?

Suflet pribeag, ia seamă: timpul nu curge înapoi


Şi de-adevăr n-ai teamă, chiar de-i ascuns de noi
Nu îţi ucide vremea căci ea este un dar
Şi-acceptă gustul lumii, şi-acel de-i mai amar…
Păstrează-ţi clipa ta, n-o îneca în vin,
Întinde-ţi paşii-n calea de flori, nu de suspin…
Şi ţine-mi minte vorba: licoarea, chiar de-i dulce,
Otravă-n ea ascunde şi sufletul ţi-l duce…
Iar când vei vrea să-ţi cercetezi făptura-ţi în
oglindă
Nu vei avea ce să mai vezi, decât o umbră
suferindă.

41
Ana Vîrlan

Sărut

Taci!
Nu vreau
să-ţi simt
buzele-nsângerate
în întrupirea
de cuvinte…
Priveşte-mă!
Ştiu
că ochiul
niciodată nu minte…

42
Anotimpul din noi

Îndemn

Fii soclul statuii sufletului meu


şi voi fi ecoul ţipătului tău…

Fii mângâierea vântului prin ierbi


şi voi fi durerea coarnelor de cerbi…

Fii durerea frunţii sub umărul meu


şi voi fi urcuşul călcâiului tău…

Fii inimă plânsă în fiinţa mea


şi eu voi fi umbră în trecerea ta…

Fii treaptă înaltă peste visul meu


şi în zbor mă poartă, pănă-n somnul tău…

Mângâie-mi palma cu inima ta


şi trăieşte-ţi toamna în plângerea mea…

Calcă pe mormântul soarelui apus


şi adu-mi cuvântul - doar pe cel nespus…

Fii coamă de stele peste trupul meu


şi liră de aur - vraja lui Orfeu…

Desenează-ţi chipul pe lacrima mea,


şi ucide-mi chinul doar sub talpa ta…

43
Ana Vîrlan

Pereche

<<Fii fericit! - i-am strigat -


şi viitorul,
cât o secundă,
în el să ascundă
iluzia ta…
Dar,
întoarce-ţi privirea
spre locul coastei din tine
ce-acum
freamătă-n mine
şi nu vei uita…>>

44
Anotimpul din noi

Ars amandi

Ce dulci nimicuri şi minciuni


mi-ai şoptit tu, atunci…
Mi-ai spus că orice minune ţine trei zile.
Şi eu, eu te-am crezut,
pentru că tu erai minunea mea…
Era poimâine!
Şi mâna sub coastă mi-ai dus…
Doamne, ce rece era palma mea!
Şi coasta cât de caldă-ţi era!
Tot focul şi apa şi pământul
şi Sfântul Duh se adunaseră-n ea…

Şi mi-ai vorbit pe tăcute…


(cât de clară suna-n mine vocea ta…)
Şi mi-ai spus vrute şi nevrute…
(eram om şi sufletu-n mine de neom îmi era…)
Şi mi-am întrupit gândul, privind spre lună,
(luna plină năştea…)
Şi fruntea ta am atins…
(cât de tulburată era gura mea…)
Apoi, în noapte, ţi-am simţit
pleoapele sub umărul meu,
(mă durea clipirea ta…)
Într-un târziu, în apa din lac,
am văzut că, din NOI, rămăsesem doar EU…

45
Ana Vîrlan

Adâncul plângea…
Şi dimineaţa venind,
Tropotind s-auzea…
Şi-am zâmbit, liniştint am zâmbit…
Te văzusem.
Veneai agăţăt în ultima rază de stea
În de soare prima rază veneai…
(şi-acum ţin sub pleoapă imaginea ta…)
Atunci, am înţeles cât de mult mă iubeai:
Pentru mine-aduceai… aduceai în mine,
Şi peste mine, atâta Lumină
Cât pentru o mie de vieţi,
Cât pentru trei sute treizeci şi trei de minuni
a câte trei zile…

46
Anotimpul din noi

Alt cântec

Iubite, iubite,
Ce mult am greşit…
Cuvinte, cuvinte,
Prea des am nuntit.
Credeam că în tine
Spusa mea cânta…
M-am lăsat şi de mine
Şi de calea mea…

Nu! Nu e târziu,
S-acopăr urma ta,
Şi pasu-ţi pustiu
Să-l uit, cât aş vrea…

Sfinte-au fost, sfinte,


Lacrimi ce-am vărsat…
Şi, peste ele,
Chipul ţi-ai săpat
Sub obrazul meu,
Doare geana ta,
Ochiul ce-ai lăsat
Să iasă ar vrea…

47
Ana Vîrlan

Nu! Nu e târziu…
Să-ngrop umbra ta,
Şi-n pasul pustiu
Să-ncep eu călca…

Fierbinte, fierbinte,
Să plec mi-ai cerut…
Şi, peste cuvinte,
Să trec n-am putut…
Acum, nu mai vreau
Să uit spusa ta…
Iubite, iubite,
De azi, voi pleca…

48
Anotimpul din noi

Uitare

A venit Toamna, iubite,


Cu vântul ei zbuciumat…
Şi-a aşezat pe cuvinte
Doar patimă grea şi păcat…

Ne-am pierdut parcă şi glasul:


E semn că iubire-a murit?
Nu ne mai ştim azi nici pasul
Care, mai ieri, ne-a unit…

Ce mi-a rămas? Nu mai ştiu…


La Domnul, Preabunul, e mila.
Om nu mai sunt, deşi-s viu
Şi-mi trec cărarea cu sila.

Ce mai aştept? Nu cunosc…


Iar de mă-nconjoară-acum ulii,
E semn că durerea a fost
Şi-a rămas preţul făpturii…

Mirarea? Aduce cu ea numai chinul


De-a nu-nţelege osânda…
Şi-n rugăciune, veninul
Îmi otrăveşte-ncet toată truda.

49
Ana Vîrlan

Întrebări oarbe, în maluri abrupte,


De ce-aş mai trimite?
Când răspunsuri vin valuri cumplite
Purtate de tine, iubite?

Ce mai înseamnă-o fărâmă


Din greul arc peste timp?
Mă plâng că n-o să-mi rămână
Clipe, în van să te strig?

Zadarnică-i lacrima, durerea-i deşartă


Şi fără putere de-a scoate
Zăvorul din sufletu-ţi fără de poartă
Şi stânca din inimă, scăldată în noapte…

50
Anotimpul din noi

Doină

Mire al meu, dulce minune,


Te-ai fost născut pe astă lume
Eu n-am gândit nimic de tine,
Durerea ta n-ai spus la nime…
Şi-atunci când mi te-ai arat,
Privirea-ţi blândă am trădat
Pe urma ta nu am călcat
În pasu-ţi lin n-am căutat…
De te-aş afla acuma iară,
Te-aş aduna în două cară,
Te-aş duce-n lume, hăulind,
Te-aş risipi-pulberi de-argint…
Pe faţa ce a fost a ta,
Ceru-ar clipi lumini de stea,
Din unduirile de-opal
S-or rădica ierburi de-amar…

Te-ai arăta în de-aur ierbi,


Te-aş căuta-n coarne de cerbi,
Ţi-ai înălţa fruntea de-aramă,
Ţi-aş răvăşi părul din coamă…
Te-ai avânta-n tropot spre cer,
Şi m-ai răpi, ca să nu pier…
Ne-om înălţa-n fugă nebună,
Şi ne-om nunti în plină lună…
51
Ana Vîrlan

Vom deveni coroană ninsă


Pe fruntea Domnului, nestinsă
Şi-om întrupi o nouă stea
Din ochiul tău, plângerea mea…

52
Anotimpul din noi

Privire

Cândva, demult, s-a spus


că orice rană
plânge mai tare
atunci când peste ea se-aruncă sare…
Dar cel care-a gândit aceasta,
n-a ştiut
că, lăcrimând pe rana-mi,
privirea-ţi neagră
m-a durut…
cu mult mai mult decât
aş fi crezut…
cu mult…

53
Ana Vîrlan

Plecare

Acum, aş putea
să-mi iau Cărarea
şi să plec pe ea…
mi-am zărit
în colţul somnului
visu-mplinit:
ai zâmbit!
dar nu voi
plecarea mea cărare de foc
ca să fie…
şi să ardă sub ea
acea bucurie
de-a te vedea
pentru o clipă, fie,
surâzând…
iubirea mea!

54
Anotimpul din noi

Ecou

Mi-ai picurat în sânge miere şi venin


Şi simt cum dorurile tale-mi curg prin vine
Mii de cărări spre inimă îmi vin
Dar nici una nu duce către tine…

Încep să caut, în artere, vraja ta


Şi drămuiesc tăcerea - şi dulce şi amară,
Te vreau cu mine şi, dacă s-ar putea,
Inima mea, în pieptul tău, să doară…

De ani, mi-au curs prin fibre, valuri multe,


Dar nici unul atât de pătimaş
Aş vrea, de tine, sângele-mi s-asculte
Să nu mai curgă fără de făgaş…

Iar tâmpla mea aş vrea să nu mai doară


Şi să ucidă visul de sub ea,
Tot ce-a fost gând spre tine n-o să moară
Ci-n chinuri va renaşte, de vei vrea…

Şi talpa-mi plânge şi ochiul se frământă,


Şi mâna caută dar nu găseşte
Iar coasta-mi după tine cântă
Şi tu te-ntrebi: de ce-ţi lipseşte?

55
Ana Vîrlan

Să redeevii ce-ai fost odată


Când nu ştiai decât de tine,
Va trebui să o răscumperi
Cu sângele ce-ţi curge-n vine…

Şi-al tău venin şi a ta miere


Ce trec sălbatec azi prin mine,
S-or preschimba-n dulce durere
Şi s-or întoarce iar în tine…

Vei fi din nou ca la-nceput


Dezlănţuit în tropot de furie
Şi vei gândi c-ai renăscut
Dar sângele-ţi, de mine, o să ştie…

Iar, de-ntr-o clipă de durere,


Voiam să calc pe ultimul meu pas
Simţeam atunci că drumul meu o cere
Şi numai pentru tine am rămas.

Acum nu crezi dar îţi promit


C-am să te port cu mine-o viaţă
Şi-oi învăţa ca să te merit,
Doar să te-ntorci - şi asta se învaţă…

56
Anotimpul din noi

Suire

Ai mai urcat încă o treaptă


Dar înălţimea de acum te-aşteaptă…
Şi, dacă scara nu e azi întreagă,
Să faci ca paşii tăi să înţeleagă
Ce-nseamnă Calea înainte…
Iar treptele-napoi să le ţii minte!
Şi, când va fi să te întorci pe ele,
Suirea-ţi să cunoască pe acele
Ce-au fost mai şubrede şi mai abrupte…
Şi-n drumu-ntors, de tine, ele să asculte:
Sub paşii siguri să te-aştepte
Iar talpa ta, pe toate să le-ndrepte.

57
Ana Vîrlan

Ploaie

Pe lumina de azi, norii-au tot curs,


Acoperind minunea albastră.
Umed nu e doar cerul de sus,
Ci şi clipirea-n privirea noastră.

Să-ncapă, sub ploaie, trăirea mea,


Rătăcită-ntre gânduri stau şi aştept…
Plouă pe toate de ziua ta,
Şi inima nu-mi mai încape în piept…

Picură clipele mult prea încet


Şi ploaia bate perfid în fereastră
Pierdută-ntre gânduri stau şi aştept,
Să-ncapă, sub ape, trăirea noastră…

Să-ncapă sub ape, să treacă-n pământ,


Şi să rodească-n sublimă nuntire…
Iar ce-o să răsară, să fie sfânt
Şi să poarte ca nume: Dulce Iubire.

Plouă pe toate, de ziua ta,


Şi sufletul nu-mi mai încape în piept,
Să nască, sub ploaie, trăirea mea,
Rătăcită-ntre gânduri, stau şi aştept.

58
Anotimpul din noi

Între două lumi

Iubite al meu de dincolo de timp,


Nu ai păcate capitale dar nu ai nici nimb…
Căci ochii de ţărână-n aprig joc,
S-au înălţat peste fântână dar au trecut prin foc.
Şi azi, ce-i de văzut, în jurul tău nu vezi
Nici propriul tău cuvânt nu poţi să îl mai crezi,
Suspine ţi-au rămas, în piept, fără răspuns,
Iar vocea, de ruşine, după oglindă s-a ascuns.
Mergând pe-un drum ştiut, te minţi că-i neumblat
Şi te prefaci că nu cunoşti ce-i pasul spre păcat,
Dar, de îţi este calea aşa sfântă precum spui,
De ce, în urma ta, cărarea rămâne-a nimănui?
Până şi astrul zilei se zbuciumă când treci,
Şi, printre nori, lumina se-mparte-n raze reci,
În drumul tău, cu Cerul, faci doar de patimi
schimb,
E drept, nu ai păcate capitale,
Dar niciodată nu vei purta nimb.

59
Ana Vîrlan

Zădărnicie

Pe tot ce am trăit, lacrimi de sânge-am plâns,


Şi tot ce am gândit, tăcerii n-am supus,
În nopţi de-am suspinat, doar visul a ştiut,
Şi-atunci când am cântat, chiar sufletu-a durut.

Că pasu-mi calcă-n vânt, cărarea e de vină.


Dar sufletu-mi e sfânt şi plin e de lumină
Iar talpa-mi de pluteşte, pe arabesc de stele,
Nu ea se poticneşte, ci dorurile mele.

De va veni o zi când voi simţi cărarea,


Şi pasul meu va fi cum va fi căutarea,
Voi şti să mă-ndoiesc de visurile toate
Şi să le împlinesc, nu voi mai cere, poate…

60
Anotimpul din noi

III. Marana tha!

61
Ana Vîrlan

62
Anotimpul din noi

Naştere

Pe trupul dimineţii, înveşmântat în ceaţă,


Sub norii de zăpadă, strigându-şi iar durerea,
Lumina se scoboară, subţire ca o aţă,
Din caierul de soare ce şi-a pierdut puterea…

În şiruri oarbe, vântul se luptă să străpungă


Perdelele de brazi lăsate la o parte,
Dar roiurile albe rămân - armie lungă -
Răzbind vârtejul aprig ce-ncearcă să le poarte…

Întunecat şi greu, pământul se căzneşte


Să-şi verse-amărăciunea, pornită din păcate…
E-ncremenit şi gol şi nu se-mpotriveşte
Când, cele ce-s “de Sus” vin binecuvântate.

Din ce în ce mai alb, şi sufletu-amuţeşte…


Cuprins de toropeală, încearcă-a desluşi
O mare de lumină, purtată îngereşte
Pe haina de zăpadă, lăsată-i din Tării…

Ca dintr-o moarte-adâncă, tot ce-i făcut se-ntoarce,


Şi-n marea de lumină cu cerul se cunună,
“Unul-Născut” coboară, purtând eterna-I pace,
Şi-nveşnicirea-n toate, ca la-nceput, se-adună!...

63
Ana Vîrlan

Nu este-n Univers, minune mai aparte


Ca, din Fecioară, zămislirea Lui!
Trimis de Tatăl, prin Duh el se sloboade
Şi redeschide Cerul pentru cei morţi şi vii.

De ar mai vrea pământul să plângă sub ninsoare,


Va fi de bucurie, nu de cumplit amar…
Iar negura-n risipă, purtată ca-n vâltoare,
O vor înfrânge brazii, sub verdele altar…

64
Anotimpul din noi

Psalm nou

Iertare-ţi cer: sunt vinovat -


Te-am judecat fără să ai vreo vină.
La stâlpul infamiei te-am legat
Înnegurând Lumina din Lumină…

Cu biciul meu, al Tău Cuvânt,


Ca Iuda l-am trădat
Fără să văd că cel vândut
Nu e cel vinovat.

Suliţa mea, în coasta Ta


Şi astăzi mai pătrunde…
Iar sângele de atunci vrea
Şi visul să-mi inunde.

Privirea ta, în ochii mei,


Albastră picurează…
Cămaşa-n joc mai e la cei
Ce-acum pe mine mă vânează…

Văd, Doamne, cum se risipesc


Cei ce-au venit privi
Acum sunt eu care rostesc:
<<Lama sabahtani!>>

65
Ana Vîrlan

E ceasu-acela, fără timp -


Al nouălea, se pare -
Fulgere…Văd cum redeschid
Catapeteasma-n depărtare…

Glas de pucioasă-n jos mă cheamă


Ţapi negri să mă pască,
N-am ucenici şi n-am nici Mamă
Plecarea să-mi oprească…

Sub mine-acum simt că se scurge


Până şi crucea sfântă
Orbita-n ochi nu poate plânge
Dar sufletul meu cântă…

Îţi cere-o clipă, să-şi privească,


Urcând treaptă cu treaptă,
Fiinţa lui, cea tâlhărească,
În partea Ta cea dreaptă.

66
Anotimpul din noi

Rugăciune

Sub pleoapă, Te păstrez de la-nceputul lumii,


Tu eşti cu mine chiar şi-n frânturile de vise,
Lumina-Ţi mă-nsoţeşte din pântecele mumii,
Prin tine, porţile-nveşnicirii mi-s deschise.

Din ziua Izgonirii, calea mi-a fost pribeagă,


Şi viaţa – căutare fără de izbândă,
Fiul trimis de Tine şi astăzi mă dezleagă
Dar eu L-aştept, în loc de daruri, cu osândă.

Am împărţit cu Iuda cei treizeci de-arginţi,


Dar nu-mi da, Doamne, soarta lui,
Chiar dacă lacrimile mele nu-s fierbinţi,
În rugăciune, gândul doar la Tine mi-i…

Sădeşte-n mine toată bunătatea Ta


Şi frica de răsplata care mă aşteaptă…
Redă-mi putinţa de-a cunoaşte, de-a vedea
Că viaţa ce-o trăiesc aici nu-i TOATĂ…

67
Ana Vîrlan

Strigare

Închide, Doamne-n tină sămânţa buruienii!


Şi glasul Tău s-o ţină cât pătimirea iernii,
Să nu-i dea slobozire nici cale-a-ncolţi
Decât atunci când omul din tină n-o mai fi.

Închide, Doamne-n tină lacrima pătimirii!


Iar glasul tău s-o ţină cât vieţuirea firii…
Şi-atunci când ea va curge, pe strună de vioară,
Orbita greu va plânge, dar ochiul n-o să doară…

Închide, Doamne-n tină pasul înstrăinat!


Iar glasul Tău să-l ţină de spini înconjurat…
Să nu calce cărare ce-ndepărtează Casa
Şi nici în depărtare să-şi caute mireasa…

Închide, Doamne-n tină inima-nsângerată!


Şi glasul Tău s-o ţină sub rădăcini culcată,
Iar al ei plâns cu jale să fie auzit,
Doar de va fi, pe cale, vreun pas de osândit…

Închide, Doamne-n tină coasta de-nceput


Iar glasul Tău s-o ţină în fruct necunoscut,
Şi fă acum Femeia din foc şi din pământ,
Din lacrimă de stea şi din al Tău Cuvânt…
68
Anotimpul din noi

Şi-atunci când toate-aceste fi-vor încuiate,


Sub câmpurile-agreste, de Tine luminate,
Lucrarea mâinii Tale mult se va fi-nălţat
Şi nici un pas, pe Cale, nu va fi spre păcat…

69
Ana Vîrlan

Luide

De nu mă făceai coroană,
La cal roib aş fi fost coamă.
Dar Tu, Doamne, nu ai vrut
Iarba neagră s-o sărut.
M-ai trimis de-acolo, jos,
Frunte de-mpărat s-apăs…
M-ai lăsat să-ţi cad din mână
Să-mpodob frunte străină…
Doamne, nu te-ai priceput
Să-mi faci chipul de-nceput!
N-ai auzit, n-ai ştiut
A mea rugă de demult…
Auzi-mi, Doamne, ruga,
Voi dezlegare a-mi da:
Aurul din mine-acum
Schimbă-l pe ţărână-un pumn
Ţărâna din trupul meu
S-o ridic în ce-oi vrea eu…
Fă-mă nufăr sau răchită
Sub călcare de copită
Pe lac galben, în galop,
Umbra soarelui s-o joc…
Pe câmpiile arzând
Lunii pline să mă vând…

Lunii pline să mă vând!…

70
Anotimpul din noi

Marana Tha!

Sufăr, încă mai sufăr, de naşterea mea, mamă!


Şi plâng, iar plâng, de dorul de-nceput…
Azi sunt învingător, învingător cu teamă:
Trăiesc atâtea patimi dar nu mai simt demult.
Mai moare-mă o dată, sub talpa de ţărână,
Şi, de mai vrei, Tu, Doamne, însufleţeşte-mi
glasul…
Iar viaţa mea de-o clipă preschimb-o în furtună
Sub aripa-Ţi de ceaţă aşază-mi, astăzi, pasul…
O creangă-am fost dar vântul ieri m-a frânt
Şi, fără rost, mă poartă visul pe pământ…
De-ar fi acum trăire-n altă lume, mi-aş duce
frunza pe-un alt mal
Dar în nuntirea, nuntirea fără nume, omul nu
moare, ci ajunge val…

Iar valul e-nălţat doar de nisipuri ude,


N-are păcat şi cerul îl aude…
Doar albi corali şi galbene meduze îi cresc pe
braţe şi îi răsar pe buze.
Şi tot ce omul a iubit o viaţă, valul ascunde sub
aripi de ceaţă…

71
Ana Vîrlan

Ridică-mi, Doamne, din ape astăzi osul,


Şi-n ardere de tot eu m-oi jertfi pe rug.
Cenuşa mea de aur mâine-ţi va fi prinosul,
În noul arbore al vieţii şi noua rodie în pârg!

72
Anotimpul din noi

Tânguire

Mă doare talpa din Dunăre,


Îmi plânge zborul din Carpaţi,
Mă chinuie rana din coasta de Nistru
Şi tremur la gândul că nu mai am fraţi…

Acum blestem ziua în care văzut-am


Steaguri sfinte peste păgâni,
O! Iartă-ne Ştefane, de noi crezut-am
Că vei veni să ne răzbuni…

Şi am lăsat să fie ucisă


Chiar şi speranţa din sufletul gol…
Moldova aceea, de Tine promisă,
A fost vândută pe numai un pol.

Acuma cerşim ce este al nostru


O! Doamne, cum mai poţi răbda?
Nu ne mai ştim nici patima, nici rostul,
Tot ce avem, e mila Ta…

Ridică cenuşa oaselor vechi,


Căzute pe câmpuri de luptă - o mie
Şi fă-ne pe noi cu Vitejii perechi
Să trecem prin foc pălămida din glie!

73
Ana Vîrlan

Ridică-ne numele ca-n timpii de vis,


Trimite-i pe Vlad, pe Mircea, Mihai…
Şi dă-ne prin luptă destinul promis,
Re-ncoronează zimbrul pe “gura de rai”!

74
Anotimpul din noi

Sentinţă: a trăi…

Rătăcitor, pe drumul vieţii,


În pasul lui tot mai umil,
Omul se-mbată cu roua tinereţii
Ori crede că-i din nou copil…

Retras în sine, se-amăgeşte


Că plânsu-i poate fi scăpare…
De-l vede altul, îl huleşte
Şi nu se tulbură prea tare!...

De mult, orice durere-a lui


Nu e capabilă să-nece,
Sub pleoapă, ochiul orişicui
Care, oricum, rămâne rece…

În colţu-ntunecat e prins
Ca-n ţesătura de insecte
Şi, chiar de-i sus, se crede-nvins
De uneltirile infecte…

E-o revelaţie divină


De-şi vede umbra tremurândă
Şi de-nţelege că-i o crimă
În clevetire să se vândă…

75
Ana Vîrlan

Cel ce-i “sărac în duh” îşi face


Din bârfă ştiinţă de carte…
Cel înţelept se-ncrede-n pace
Şi zboară parcă, mai departe…

Lăsând în urmă-ntreaga trudă


A celorlalţi, de-al doborî,
Învaţă singur să se-ascundă:
Făr-a iubi, făr-a urî…

76
Anotimpul din noi

IV. La nostalgie de
l’inconnu
Pour toi, Ramdane, ésprit inconnu…
Pour ta vie dans le Royaume de la Lune…

77
Ana Vîrlan

78
Anotimpul din noi

Tempête

Parmi les ailes des oiseaux,


Sous les étoiles rouges, enfermées,
Le vent tourmente, aux doigts brutaux
Les fleurs, les herbes épouvantées...

L'Ombre et Silence- frères assombrés,


Balayent les feuilles comme les fantômes,
Et les infames branches desséchées
Coupent la Lune, en mille tisons...

Je danse...mon partenaire - l'olivier


Et la musique, le vent jaloux,
Nous ne sommes qu'image d'un sommet
Toujours cherché, jamais connu...

Tu te tais, en regardant la scène


Et les danseurs, en pas sauvage,
Spectacle sombre qui entraîne,
Aux yeux, des larmes et, dans l'esprit, ravages...

Dans cette tempête, la mise en scène


A, comme décor, ton âme blessée,
Je la connais...elle m'appartient
Pourquoi veux-tu la partager?

79
Ana Vîrlan

Folie de la nature, entière,


Te rend absent, te rend fou...
Comme un volcan, grandi sur terre,
MOI: l'ombre...TOI : maître de l'amour!

*Nous deux: acteurs


La pièce: L'AMOUR...
Décor : austère
Metteur en scène: LE FUTUR...

80
Anotimpul din noi

Rêve

Oublié du monde,
de Dieu,
sous le sapin vert,
c’est mon cimetière…
Le Soleil- prêtre,
sur moi,
chante son sourire de lumière…

L’herbe noire
Grandit de mes bras…
Et l’air du matin,
Parmi les feuilles,
Fremit gras…

J’attends être jugé


Sous le sapin…
Et je me souviens de toi,
Le Fils aimant…

81
Ana Vîrlan

Correspondance

Il y a toujours un silence
Qui nous parle du fond de la terre…
Il embrasse le Coeur, il met en balance,
Tout ce que l’âme cache en profondeur.

Il y a toujours une terre


Qui peut entendre la voix de l’esprit.
Elle sent, pendant que la guerre
De l’être, pour vivre, fremit…

Il y a toujours une âme


Qui veut vivre cette profondeur.
Elle chante, elle danse, en mariant les larmes
Qui font de la terre, sa soeur…

82
Anotimpul din noi

Des hypothèses

La naissance,
la vie,
la mort…
c’est ainsi
que va le Monde…
- sur le principe du “féminin”…
Mais, l’éternité
c’est la conquête
du masculin
car, “LE DIEU” c’est …LUI…
*
“Fermer” les yeux
c’est commencer
à comprendre
mais, “fermer” les sentiments,
c’est commencer
à souffrir…
Pourquoi ça?
*
La lumière de l’Amour
reste pour toujours
avec nous…

83
Ana Vîrlan

Même s’il y a tant de tristesse


sous notre regard
et tant de mensonges
sur notre coeur…
*
Une question intéressante
ne s’adresse pas à quelqu’un…
Mais pourquoi une vraie réponse
nous concerne?…
*
L’Amour
c’est comme l’oxygène:
il entretient la “réspiration”
de l’âme
et la “combustion”interne
du Coeur...
*
Le peché
n’est pas ce que l’on voit
mais...ce que l’on veut…
*
J’ai l’obsession
des yeux noirs
car , mon regard
a des raciness
dans l’Enfer.

84
Anotimpul din noi

Postfaţă

În oglinda fiecărei clipe

…Scrie în ascuns, oglindindu-se în fiecare clipă, scrie


închipuindu-se dansând pe „lacul din lună” sau plutind „cămiliu”
pe nisipul deşerturilor ori delectându-se pe clarul de smalţ al
mitului – da, acolo unde misterele se cuprind şi se despart în
destine pribegi… Anotimpul din noi reprezintă debutul în volum
al tinerei profesoare Ana Vîrlan, din Piatra Neamţ, care de când se
ştie scrie sfios, în ascuns (a publicat până acum puţine poezii prin
reviste), cu toată bucuria şi candoarea fiinţei. Dominanta acestei
poezii o constituie starea de plutire, de zbor, iar pigmentul romantic
întreţine reveria, pentru care cuvântul nu este altceva decât un fruct
pârguit, trezind voluptatea savorilor de semnificare, ascunse sub
coaja sonoră.
Iarăşi place în aceste poeme tema căutării absolutului, cu vagi
ecouri din Macedonski şi Voiculescu (în versurile sacre) şi-aş putea
cita câteva titluri de rezistenţă dintr-o carte care adună clipe
magice, din mai multe vârste de expansiune creatoare: „Vino! /
Coboară spre lacul din lună, / spală-ţi amintirea în umbrele fetei de
ceară, / aprinde-ţi tălpile de cremenea – spumă / visând că ochiul de
apă n-o să mai doară…/ Dansează! În focul nebun, nebun ca ziua
de ieri… / ia un cărbune aprins între dinţii de lup / şi-apoi…/ Pieri!
/ Cântă-ţi cântecul de prohod: «Tra la la!» / dinţii mei rod, gura
mea muşcă / beregata din umbra ta!” (Invocaţie); „Ce frumos şi ce
bine / Ai crescut din mine / Spre mine… / In lumină şi blând /
Ochiul meu te-a simţit fremătând. / De primăveri, veri, toamne şi

85
Ana Vîrlan

ierni, / Osul tău spre mine îl cerni / Anotimp – quartet peste timp, /
Tu şi eu ne-nvârtim / Şi-n pătrat ne nuntim…” (Oglindă). Nu pot fi
uitate, la o lectură atentă ”jocurile” Anei Vîrlan – de-a norocul,
de-a măştile, de-a iubirea, de-a cuvintele, de-a poezia („Viaţa –
Marea Domnului Poezie”, spune undeva), delectări reflexive cu
fremătări de Parnas, locul unde se-ntâlnesc narcisiacii, seduşi de
vocabule opaline.
Anotimpul din noi de Ana Vîrlan cuprinde poeme de reală
sensibilitate, scrise în modalitate clasică, dar şi în factură modernă,
reverii solemne sau metafizice care denotă maturitate şi profunzime
a lirismului.

Cristian Livescu

86
Anotimpul din noi

Cuprins

I. Iluzia clipei Ars amandi


Alt cântec
Cuvinte Uitare
Cântul orbului Doină
Curgere... Privire
Actor Plecare
Haiku-uri Ecou
Invocaţie Suire
Totem Ploaie
Revoltă Între două lumi
Lecţie Zădărnicie
Oglindă
Intreg III. Marana tha!
Cânt ţigănesc Naştere
Facere Psalm nou
Ode Rugăciune
Triolet Strigare
Ierarhie Luide
Luni, marţi…miercuri Marana Tha!
Semne Tânguire
Sentinţă: a trăi…
II. Sărutul din vis
Joc nebun IV. La nostalgie de l’inconnu
Rondeluri pe cristal... Tempête
Cântec pentru tine Rêve
Descântec Correspondance
Beţie Des hipothèses
Sărut
Îndemn Postfaţă
Pereche În oglinda fiecărei clipe

87