Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
20 - aprilie 2009
AD ASTRA
ASTRA Revistă de cultură şi educație
Câştigătorii
Concursului
“Drama Day “
2009
PUBLICAȚIE EDITATĂ ÎN CADRUL LICEULUI CU PROGRAM SPORTIV
PIATRA NEAMȚ
Drama
Day
martie
2009
„Not at my desk” – Premiul I la Concursul „Drama Day” 2009
Şcoala nemţeană de handbal băieţi a scos mereu, pe scena sportului naţional, tineri jucători fără
compexe de inferioritate faţă de partenerii din centrele handbalistice cu tradiţie ca Bucureşti, Timişoara, Iaşi,
Braşov, Constanţa, Bacău, Baia Mare, Suceava, Ploieşti, Craiova, Galaţi, Brăila, Vaslui, Bistriţa, Sibiu, Piteşti...
Climatul de performanţă şi autodepăşire, de respect al muncii în care au fost crescuţi şi educaţi, i-a stimulat să
depăşească toate piedicile ivite în calea afirmării lor şi să ajungă campioni şi apoi jucători străluciţi în echipele de
seniori şi în reprezentativele naţionale.
Numele lui Adrian Ciucanu, Nicolae Dandu, Constantin Rusu, Grişa Chele, Aurel Tololoi, Stelian
Bursuc, Constantin Zăbavă, Vasile Zamfir, Mihai Iurea, Florin Pitariu, Adrian Ştot, Cristinel Bursuc, Ionel
Căescu, Marcel Miholcă, Cătălin Mitrea, Cristinel Fermeşan, Florin Drăgoi, Adrian Tucanu, Gabriel Gicoveanu,
Adrian Manafu, Dan Popa, Florentin Petricăi, Costel Săcăleanu, Ovidiu Herlea, Doru Radu, Cătălin Rusu,
Ciprian Săcăleanu, Costel Corneanu, Ciprian Manoliu, Ionuţ Ifrim, Ciprian Frunzete, Cristian Corneanu, Adrian
Mamina, Cornel Grigorie, Paul Lăpuşneanu, Ionuţ Torică, Cristian Bursuc, Robert Acsinia, Andrei Spiridon,
Mihai Dascălu, Marius Ignat, Ovidiu Ilisei, Florin Dospinescu, Marius Dospinescu, Sabin Ignat, Cosmin Cobuz,
Gabriel Bîrjoveanu, Dragoş Iancu, Ştefan Bărbulescu, Ioan Ciocoiu, Florin Acatrinei, Matei Şerban, Mircea
Cărbunariu, Silvian Amihăesei, Ştefan Secară,
reprezintă cărămizile handbalului nemţean,
jucătorii care au adus prestigiu şcolii noastre şi
municipiului Piatra Neamţ, căci au fost admiraţi şi
respectaţi în toate colţurile ţării.
Toate aceste succese nu ar fi fost
posibile fără talentul, pasiunea şi munca neobosită
în mii de antrenamente a acestor bravi sportivi,
fără subordonarea propriilor interese intereselor
grupului şi fără menţinerea unei atmosfere
prieteneşti dar şi a unei discipline ferme.
Nu normele şi condiţiile impuse de
regulamente i-au făcut pe cei de mai sus să fie cei
mai buni, ci competiţia cu ei înşişi, cu partenerii
de întrecere, curajul de a face ceva ce nu era la
îndemâna oricui. În plus, a fost şi obligaţia de a
păstra mitul creat de cei dinaintea lor. Ei au fost nişte luptători ce şi-au dorit mereu şi au şi reuşit să fie cei mai
buni în tot ceea ce au făcut. Această atitudine i-a făcut învingători.
Handbaliştii care reprezintă astăzi şcoala noastră sunt departe de imaginea celor pomeniţi mai înainte.
Le lipseşte caracterul puternic de luptători pentru culorile proprii şi respectul datorat înaintaşilor. Uşor blazaţi, le
este indiferent dacă prind echipa, dacă joacă, cum o fac şi ce rezultate obţin. Pentru ei, mai importantă este o
fentă specială sau un gol spectaculos, decât lupta îndârjită pentru obţinerea victoriilor şi câştigarea laurilor de
campioni.
Pentru următorul an competiţional este necesară schimbarea urgentă a acestei mentalităţi păguboase.
”Primul pas pe care trebuie să îl faci ca să obţii tot ce vrei de la viaţă este asta: hotărăşte-te ce vrei!” spunea
Ben Stein. Deci, cei care se simt capabili să realizeze ceva deosebit în viaţa sportivă, trebuie să-şi fixeze un
obiectiv motivant şi apoi să se dedice trup şi suflet realizării acestuia pas cu pas. Anumite aptitudini sunt
bineînţeles importante dar rolul determinant în atingerea ţelului propus îl au mentalitatea de luptător / învingător,
pregătirea şi persevernţa. Voinţa este a celor puternici, dorinţa a celor slabi...
Handbaliştii noştri vor trebui să fie repere de seriozitate în pregătire cât şi în viaţa cotidiană, hotărâţi să
învingă orice obstacol ce le va sta în cale şi să nu renunţe nici o clipă în ascensiunea spre piscurile înalte ale
performanţei.
Speranţa către un mâine mai frumos, mai plin de satisfacţii, trebuie să-i anime permanent în atingerea
ţelului propus (întotdeauna bine conturat, însă gândit astfel ca să-l poată atinge, după neobosite zbateri şi
neostenită muncă). Trebuie să creadă în ei înşişi, să viseze mereu neîngenuncheaţi, chiar dacă sinuozităţile
drumului devin stavile aparent de netrecut. E calea luptătorilor, a celor ce termină, până la urmă, învingători...
Nu voi emite judecăţi de originalitate absolută, ci voi emite adevăruri simple, pentru mine
preţioase, fiindcă le-am descoperit în munca (uneori plăcută şi plină de satisfacţii, alteori frustrantă)
de profesor-antrenor.
A fi profesor înseamnă a fi asemenea unui actor care păşeşte pe scenă. Înseamnă a-ţi lăsa
bucuriile şi necazurile la uşa sălii şi a te înarma cu răbdare şi dăruire pentru a-ţi juca cel mai nobil rol:
acela de călăuzitor al sufletelor de copii.
Personalitatea profesorului-antrenor trebuie să-şi așeze amprenta pe modalitatea conducerii
activităţii pedagogice, pentru că profesorul cunoaşte sportivii şi condiţia lor, proiectează, conduce şi
evaluează. Munca şi personalitatea profesorului pot lăsa urme frumoase în mintea şi comportarea
elevilor. Este plăcut să auzi spunându-se: „a fost elevul meu”, dar tot atât de plăcut e să auzi: „A fost
profesorul meu. Am avut ce învăţa de la el.”
Pentru mine personal, un „test” dificil dar şi o provocare este consolidarea deprinderii de
lucru în echipă. A şti sa cimentezi o echipă înseamnă cel puţin a cunoaşte abilităţile şi limitele
sportivilor, a adopta metoda cea mai abilă de a-i aborda şi motiva, a formula precis sarcinile de lucru.
Nu se poate afirma că un
stil anume este foarte bun, deoarece
important este ca stilul adoptat de
profesor să fie potrivit situaţiei date.
De fapt, stilul e o metodă de a învăţa
pe alţii.
Profesorul riscă,
experimentează, construieşte o
viziune de viitor pe toate planurile,
creează un climat de încredere, îi
susţine pe cei care au calităţi și îi
convinge pe ceilalţi să accepte
provocările, arătându-le calea.
Un profesor care gândeşte
corect îşi păstrează deschiderea spre
idei şi metode noi adoptate spre
binele sportivilor pe care-i educă şi
îi instruieşte, pentru a supravieţui
într-o lume care merge uneori după legile nescrise ale junglei.
Profesorul-antrenor este pregătit astfel să se adapteze oricărei situaţii cu care se confruntă
(arbitrajul: lipsa de profesionalism, interese partizane „motivate”) şi nu este tentat să forţeze nota
pentru ca situaţia să se potrivească parametrilor unui stil de instruire specializat, ceea ce evidenţiază
diferenţa dintre profesorul-antrenor şi acei oameni motivaţi de interese mercantile şi lipsiţi de suportul
profesional în cele metodologice şi organizatorice.
Profesorul trebuie să încurajeze comunicarea, să vorbească pe înţelesul tuturor, spre inima şi
mintea fiecăruia, pentru a crea o coeziune perfectă. Pe măsură ce trece timpul şi pe măsură ce înveți
tot mai mult, constaţi cât de puţine ştii.
Dar aceasta este doar partea vizibilă a lucrurilor, pentru că partea nevăzută presupune mult
mai mult: să renunţi la timpul liber şi de multe ori să-ţi îndrepţi atenţia mai mult asupra celor străini
decât asupra celor apropiaţi, să citeşti mult şi să înveţi, să scrii şi să completezi vrafuri de dosare, să-ţi
„înghiţi” cuvintele atunci când simţi că-ţi arde gura, să te faci din când în când că suferi de
hipoacuzie, să spui o vorbă bună chiar dacă nu ai dispoziţia necesară, să găseşti puterea de a zâmbi
chiar atunci când simţi că îţi izvorăsc lacrimile.
Nu există un profesor ideal. Există doar oameni care pun suflet în ceea ce fac.
În timpul unei curse, fiecare echipă trebuie să se mențină în limitele culoarului repartizat prin
tragerea la sorți. Pe pistele balizate sistem Albano, trebuie ca o echipă să se mențină în limitele
culoarului repartizat dacă ambasrcația, inclusiv rame sau vâsle, se deplasează în interiorul balizelor
care delimitează culoarul respectiv. Echipa care își părăsește culoarul o face pe riscul propriu.
Dacă după start, în primii 100m ai parcursului, o echipă - fiind victima unei defecțiuni tehnice -
se oprește, ea trebuie să semnalizeze cât mai vizibil acest lucru pentru a atrage atenția arbitrului de
parcurs și a starterului, singurii în măsură să întrerupă cursa și să decidă reluarea ei. În situația
concursurilor cu plecare individuală, aceste prevederi se aplică precum în cazul întârzierii la start.
Defecțiunile materiale produse în zona de start și pentru care se poate cere oprirea cursei sunt
acelea care nu puteau fi depistate înainte sau care nu s-au produs ca urmare a unei neglijențe sau
greșeli tehnice de start: ruperea ramei sau a vâslei, ruperea sau desprinderea unui portant sau furchet,
ruperea unui scăunel, desprinderea unei șine, ruperea sau desprinderea unui palonier prin smulgerea
șuruburilor, etc.
Concurenții
trebuie să se dirijeze
singuri, arbitrul de
parcurs nu poate da
indicații de direcție
unei echipe. Echipele
care își jenează
adversarii pot fi
eliminate din proba
respectivă dacă rămân
în culpă și dacă
aceasta a compromis
șansele de succes ale
echipei jenate. Se
consideră abordaj
atingerea ramelor,
ambarcațiilor sau
vâslelor, a două sau
mai multe echipe.
Se consideră
cursa terminată când
prova bărcii trece linia de sosire. Concurenții sunt obligați să continue cursa până ce ambarcațiile lor
trec în întregime dincolo de linia de sosire.
În cursul anului trecut, în judeţul Neamţ, 934 de familii cu ambii părinţi plecaţi în străinătate au lăsat acasă
1.014 copiii în grija rudelor. Un studiu întocmit de Direcţia pentru Protecţia Copilului Neamţ, pe categorii de vârstă,
indică faptul că cei mai afectaţi de acest fenomen sunt copiii cu vârste cuprinse între 8 şi 14 ani.
Liceul cu Program Sportiv Piatra Neamț are în anul școlar 2008 – 2009 un număr de 81 elevi în această
situație, 27 din ei cu ambii părinţi plecați în străinătate.
Plecarea unuia sau a ambilor părinți presupune schimbări în viața familiei, schimbări mai mult sau mai
puțin previzibile sau controlabile de către toți membrii. Acesta poate fi un eveniment pregătit din timp în cadrul
familiei, astfel încât toți membrii să fie la curent cu schimbarea ce va urma și care... riscă să devină un eveniment de
viață psihotraumatizant pentru copii.
Plecarea unui părinte din apropierea copilului, din prejma activităților lui curente, poate produce acestuia
trăiri intens psihotraumatizante imediat și, ulterior, o perioadă de viață stresantă deoarece presupune eforturi din
partea copilului pentru a se adapta la schimbările din viață sa, la noua situație (absența părinților, dorul de ei,
obișnuirea cu persoana de îngrijire și cu familia acesteia, învățarea de a se gospodări singur).
Sunt și situații în care copilul se bucură inițial că părinții vor pleca la muncă în străinătate. Bucuria
copilului vine din micile beneficii sau dorințe care vor fi îndeplinite cu ajutorul banilor trimiși de părinți. Din cauza
imaturității lor, cei mici nu prevăd consecințele urmate de plecarea părinților, iar bucuria și optimismul acestora se
spulberă la prima situație în care vor avea nevoie de ajutorul adultului, iar el nu va fi prin preajmă.
Copiii resimt plecarea părinţilor la muncă în străinătate ca pe un abandon şi reacţionează ca atare. Lipsiţi
de supraveghere, rămaşi fără dragostea părintească, ei dezvoltă diverse tulburări de comportament, mergând de la
indisciplină, conflicte cu colegii, absenteism şcolar, tendinţă de marginalizare, alegerea unor prieteni nepotriviţi, până
la comiterea unor infracţiuni.
În Neamţ statisticile arată că, din totalul copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, 529 au
devenit elevi-problemă, caracterizaţi prin agresivitate, delincvenţă, consum de droguri, tutun, alcool, apartenenţă la
grupuri negativiste, risc sporit de abandon şcolar.
Copilul are nevoie şi de afecţiune, de îngrijire fizică şi de monitorizarea situaţiei şcolare. Deci trebuie să
fie supravegheat. De aceea, înainte de a pleca din ţară, părinţii ar trebui să găsească un înlocuitor care să-şi asume
responsabilitatea legală a îngrijirii copilului în faţa notarului. Puţini procedează în felul acesta. În general, minorii
sunt lăsaţi - în cel mai fericit caz - în grija bunicilor, mulţi dintre ei depăşiţi de situaţie. Dar se mai apelează şi la
vecini sau, dacă unul dintre copii este mai mărişor, el este cel desemnat să preia răspunderea pentru creşterea fraţilor
mai mici. Pentru ca asemenea lucruri să nu se întâmple, s-a modificat legislația, în aşa fel încât părinţii care pleacă la
muncă în străinătate să nu mai fie lăsaţi să treacă graniţa fără un act legal prin care să demonstreze că şi-au lăsat
copiii în ordine, în grija cuiva care îşi asumă responsabilităţile legate de creşterea lor. Rezultatele însă... se lasă
așteptate.
[Viitor sumbru]
Ce se poate întâmpla cînd părinţii îşi lasă copilul în grija bunicilor şi pleacă să-şi facă un rost pe
meleaguri străine? Iată cel mai recent caz petrecut în judeţul Neamţ***: în ziua de 13 aprilie, Y. (folosim o inițială
pentru nu a compromite identitatea minorului), un elev de clasa a V-a a anunţat, la numărul unic de urgenţă 112, că
„un terorist a plasat o bombă în Muzeul de Istorie“. Poliţiştii l-au găsit pe puşti în aceeaşi zi - un copil cu foarte multe
absenţe, cu probleme de integrare în colectiv, având toate „şansele“ să repete clasa a V-a. Y. provine dintr-o familie
destrămată. Părinţii lui s-au despărţit: tatăl s-a recăsătorit şi nu mai are loc pentru el în noua familie, mama a plecat în
Italia, iar el a rămas în grija unei bunici care se plânge că nu este ascultată.
Y. are foarte multe absenţe, iar atunci cînd vine - foarte rar - la şcoală, nu se înţelege cu colegii lui şi nu
reuşeşte să se integreze în colectiv. S-a încercat includerea acestuia într-un program de consiliere psihologică. Copilul
s-a prezentat, cu bunica lui, de două ori la consilier, după care nu a mai venit.
După incidentul petrecut pe 13 aprilie, bunica lui a venit la şcoală şi dirigintele a vorbit cu ea. Înţelegerea
a fost ca familia să îl supravegheze mai bine pe copil dar el nu a venit la şcoală nici săptămâna următoare. „Astăzi
(joi, ... aprilie) s-a vorbit din nou cu bunica lui, aceasta fiind rugată să-l aducă pe copil la ore. Ea încearcă, îl aduce
în fiecare dimineaţă, dar el fuge apoi. Nici nu mai ştim ce măsuri să luăm în cazul lui. Vom discuta, încă o dată,
săptămâna aceasta, să vedem ce putem face ...“, a declarat doamna dirigintă.
Grav este că Y. are deja, „antecedente“: cu un an în urmă, a furat portmoneul unui cetăţean.
În numărul următor al revistei „Ad Astra” voi reveni cu prezentarea unor modalităţi de lucru
cu elevii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate, astfel încât efectele negative să fie cât mai puţin
nocive, atât pentru minori cât și pentru societate.
*** Datele privind cazul elevului Y. (școlarizat într-o instituție de învățământ gimnazial din
Neamț) au fost extrase dintr-un raport public al Direcției Pentru Protecția Copilului.
Fără dubii, cea mai plăcută perioadă din cariera mea de până acum a fost turneul semifinal și zona
pe Moldova jucată în vara anului 2008. Ne aflam în aceeași echipă cei mai talentați jucători născuți în 1993,
îndrumați de domnii profesori-antrenori Vasile Vamanu și Ion Grădinaru. Am reușit să facem meciuri
extraordinare și am realizat niște performanțe greu de
egalat. Eram o echipă solidă și nu exista jucător care să
nu se remarce printr-un fel sau altul iar jocul a mers
excelent...
După aceste rezultate însă, lucrurile s-au schimbat
foarte repede și totul a devenit foarte trist. Fără voia
antrenorilor, ușor-ușor echipa a început să se destrame,
grupuri de câte 3-4 jucători plecând la alte grupe.
Inițial a fost foarte greu, mulți dintre noi fiind
nemulțumiți de faptul că nu puteau juca unde doreau și
nu puteau da randament maxim însă acum, cel puțin eu,
cred că mi-am găsit o echipă la care pot crește. Evoluez
la un nivel în care adversarii sunt cu 2-3 ani mai în
vârstă și pot spune că asta mă ambiționează foarte mult...
În vara anului trecut, echipa antrenată de domnul profesor-diriginte Tudor Ciocârlan a început
pregătirea alături de fostul mare jucător Codruț Domșa. Jucătorii au fost aleși de către conducerea FC
„Ceahlăul” pentru a reprezenta clubul la campionatul zonal al Moldovei.
La început ne-a fost dificil să ne adaptăm noilor cerințe impuse de către antrenori. Munca noastră a
fost însă curând răsplătită de rezultatele obținute în turul campionatului de fotbal juniori B, căci ne-am clasat
pe un loc favorabil. Putem astfel lupta în continuare pentru primul loc și pentru participarea la faza națională,
unde toți cei care ajung au șansa de a juca la un nivel mai înalt.
Pregătirea de iarnă nu s-a axat numai pe partea fizică ci și pe cea psihică și tehnică. În luna
februarie, echipa a efectuat un cantonament la Bicaz, împreună cu directorul centrului de juniori, domnul
Toader Șteț, în scopul perfecționării jocului.
Returul campionatului a fost conform așteptărilor noastre: foarte dificil... toate echipele luptând
pentru a ocupa primele două locuri.
După un tur al campionatului foarte bun, mulți juniori au ocazia de a face pasul cel mare adică de a
pleca la echipa a doua și mai apoi la prima echipă a clubului de fotbal Ceahlăul.
La finalul returului, sperăm să ocupăm unul dintre primele două locuri, pentru a putea ajunge la
faza națională.
16 AD ASTRA nr. 20 - aprilie 2009
A fost odată…
Prof. Gheorghe BULACU
Îmi amintesc cu nostalgie cum, în urmă cu 10-11 ani, am început să încropesc o grupă de prichindei
născuți în anul 1989 („ultimii ceaușei”). Se uitau la mine speriați în timpul comenzilor din orele de
antrenament, deoarece mă confundau cu „bau-bau”, după poveștile spuse de către cei din grupele mai mari.
Anii au trecut și am înființat prima clasă de fotbal la Școala 6. Era o premieră privită cu reticență
de către cei mai mulți și mai ales de către părinții care erau sceptici în privința rezultatelor la învățătură.
Apoi... a urmat ca tot noi să înființăm și prima clasă de fotbal la Liceul cu Program Sportiv din Piatra Neamț.
Iar... o premieră!
Am fost prima echipă din istoria fotbalului nemțean care a reușit o clasare pe podium la nivel
național de juniori. Așadar... din nou primii!
Am avut o clasă bună și la fotbal și la școală. Eu, ca profesor-antrenor și ca
diriginte, sunt mândru că băieții mei au luat bacalaureatul și că cei mai mulți sunt studenți.
Sunt de asemenea fericit că 12 dintre ei continuă cu bune rezultate fotbalul de performanță.
Aceasta a fost generația de care m-am atașat și pe care am iubit-o cel mai
mult. Aștept cu nerăbdare întâlnirea din fiecare an (pe 15 iunie) ca și pe cele de peste
10, 20 sau 25 de ani...
Dragii mei, veți rămâne în inima mea! Vă voi iubi mereu!
„Am avut de mic un program zilnic foarte încărcat, fiind nevoit să îmbin școala cu
fotbalul dar, cu ajutorul profesorilor pe care i-am avut, am reușit să le împac pe amândouă. Fără înțelegerea celor
din jur, nu cred că le puteam duce la capăt... Acum, am rămas numai cu fotbalul iar școala e o amintire plăcută... dar
și tristă pentru că nu mă voi mai întâlni niciodată cu anii ce au trecut.
Fotbalul m-a maturizat, m-a ajutat să înțeleg viața mai bine, să văd diferența dintre bine și rău și m-a
făcut o persoană mai bună și mai puternică...” Alexandru ICHIM (absolvent 2008)
„Anii din școala generală și din Liceul cu Program Sportiv au avut etape trecute cu brio, pe care în viață
fiecare om și le dorește pline de succes: examenul de capacitate, de admitere în liceu, de bacalaureat...
Trebuie să fim recunoscători și să mulțumim dragilor profesori și domnului diriginte pentru că au fost
înțelegători și au făcut posibilă ascensiunea noastră. Cu mult respect, îi dorim domnului profesor Gheorghe Bulacu
putere de muncă și sănătate, pentru că datorită dumnealui am reușit să devenim bărbații de astăzi.” Cosmin
PLOSCARU (absolvent 2008)
„...La sfârșitul clasei a VIII-a, am avut o perioadă mai puțin fastă și eram foarte aproape să renunț, dar
cu ajutorul părinților și al domnului profesor Bulacu am reușit să trec peste...
Odată intrat la liceu, au venit și alte schimbări, alte provocări, alte responsabilități; adolescența și mai
apoi maturitatea erau dincolo de ușă și așteptau să le descoperim...
Competițiile sportive au devenit mult mai puternice iar gândul nostru trebuia să fie mai mult la fotbal
decât la școală; dar profesorii ne-au înțeles și ne-au susținut și pentru asta le mulțumim...
În 2005, am participat la un turneu în Italia iar acolo am avut și prima mea realizare ca sportiv: am
obținut locul al II-lea și primul meu trofeu – acela de „Cel mai bun portar”- iar această performanță s-a dublat, tot
în acel an, câteva luni mai târziu la Botoșani, unde a avut loc turneul „Luceafărul”.
Mă bucur că am făcut parte din această clasă (prima de fotbal dintr-o școală pietreană) și vă mulțumesc,
dumneavoastră domnilor profesori, și vouă... colegilor mei, pentru tot. Alexandru HĂRĂGUŢĂ (absolvent 2008)
„În 11 ani de sport, am depășit 1000 de antrenamente alături de băieții care îmi sunt astăzi frați și mii
de ore la stadionul care îmi este astăzi a doua casă. Îmi amintesc că trebuia să suflec mâneca echipamentului de 5-
6 ori ca aceasta să nu atingă solul, iar shortul îmi era aproape pantalon lung. Mingea era mult prea mare și grea
pentru mine și îmi ajungea până la genunchi. Majoritatea dimineților de week-end le-am petrecut pe teren
sacrificând câteva ore de Tom & Jerry, Bugs Bunny, X-men, pentru careuri, jonglerii, finalizări și ture. Astăzi, dacă
ar trebui să aleg, nu aș ezita și aș lua-o de la capăt pe drumul fotbalului.
Anii au trecut repede, cu întâmplări sute, cu bune și rele. A sosit gimnaziul când domnul profesor
Bulacu ne-a adunat pe toți în aceeași clasă, la fosta Școală nr. 6. Coechipierii mi-au devenit și colegi de clasă, de
chiul, de glume, de filat fete pe culoarele școlii și, nu în ultimul rând, de teme...
Apoi, la liceu, „dom’profesor” a devenit „dom’diriginte” iar în orele de dirigenție tabla devenea un
teren de fotbal și creta se termina trasând scheme de joc și faze care ne ajutau și mai mult să înțelegem fenomenul
fotbalistic.
Cele patru turnee internaționale la care am participat ne-au ajutat să ne culturalizăm și să vizităm țările
și capitalele europene dar și să rămânem cu câteva experiențe unice. La nivel național, vârful nostru a fost medalia
de bronz obținută în 2006, chiar aici la Piatra Neamț, după ce am trecut de echipe ca Farul, Dinamo, UTA, U.
Cluj, Poli Iași, FCM Bacău sau FC Argeș.
Per total... au fost niște ani minunați, petrecuți într-un grup unit care va rămâne ca emblematic în
inimile noastre, pentru tot restul vieții. Toma NICOLAU – clasa a XII-a A
***
“Prin intermediul doamnei profesoare Ana
Vîrlan și al revistei “Ad Astra”, am ocazia să vă
mulțumesc pentru cei 2 ani (pot spun din păcate 2...
pentru că puteau fi 4). Dar uneori viața de fotbalist e
puțin mai dificilă... Vă mulțumesc, domnule profesor
Bulacu, pentru că ați fost alături de mine și pentru că
m-ați învățat atâtea lucruri bune, nu numai în viața de
sportiv dar și în viața de zi cu zi.
Am avut plăcerea și onoarea să fac parte dintr-o
echipă minunată și un grup nu unit ci foarte unit... 2 ani
în care m-am simțit cum nu m-am simțit în cei 20 trăiți
până acum. Și asta datorită dumneavoastră, liceului,
colectivului de elevi și de profesori. Fără ajutorul
profesorului Bulacu, nu ajungeam să joc nicăieri. Deși n-am fost de la început alături de echipă ci am venit pe
parcurs, am reușit să mă acomodez și vă mulțumesc că mi-ați fost ca un tată și că m-ați primit în familia
dumneavoastră, o familie în care numai noi știm ce greu dar şi ce frumos a fost.
Iar acum, când mă gândesc la toate clipele petrecute împreună, îmi scapă câte o lacrimă. Mă bucur că
am putut pune umărul la victorii și la cea mai mare performanță a grupei noastre: locul al III-lea la nivel
național de juniori B. N-am să uit niciodată clipele petrecute în Liceul cu Program Sportiv din Piatra Neamț și
în acea minunată echipă. Voi face tot posibilul ca pe 15 iunie să fiu și eu alături de toți băieții la întâlnire.”
Eduard MOSCU (absolvent 2008, Colegiul Național “Octavian Goga” – Miercurea Ciuc)
Absolvenţii LPS - 1999 (Clasa Prof. Doru ŞERPE - Prof. Ana LĂCĂTUŞU)
Mulți dintre noi, ajunși în pragul vârstei a treia, exclamă cu nostalgie: „Ehei! Pe vremea
mea...” Nu credeam c-am să mă număr într-o zi și eu printre aceste persoane... Și totuși...
De la un timp, îmi colindă mintea și sufletul imagini ale copilăriei, ale timpului când cititul se
transformase pentru mine în cel mai bun prieten sau în singurul refugiu în care mă simțeam cea mai
frumoasă, cea mai puternică și mai ales cea mai deșteaptă. Sunt convinsă că cei care vor citi aceste
rânduri vor schița o anumită grimasă ce s-ar traduce prin: „Ia... mai lasă-mă cu astea!” S-ar putea ca ei
să aibă și dreptate... Dar nu despre mine vreau să vă vorbesc acum, ci despre profesorul meu de română,
despre dascălul de citire, cum îi plăcea să se autodefinească.
Eram prin clasa a IV-a când tovarășa învățătoare ne-a dat să scriem o compunere cu un titlu
aiurit: „Iarna, de la fereastra mea”. Și, pentru că iarna nu mi-a plăcut niciodată, eram așa de concentrată
asupra titlului, încât nu-mi venea în minte nici o idee. Iar expresiile frumoase dispăruseră total.
În momentul acestui chinuit act creator, am auzit o voce blândă care a avut parcă darul de a mă
elibera... Atunci nu am știut
că acel om îmi va fi profesor
și nici că va deveni unul
dintre profesorii mei
preferați, dar versul „O, voi
sănii, sănii! O, voi cai, cai!...
m-a ajutat să văd iarna, s-o
ating și să-i dau viață în
compunerea notată cu... 10.
Și de la această
primă întâlnire cu dascălul
meu de citire mi-a mai rămas
vie în amintire privirea lui de
un albastru intens care își
schimba nuanța în funcție de
starea sufletească.
Și-avea într-adevăr
un suflet mare omul acela,
un suflet care ne cuprindea pe toți, dar în mod deosebit avea profesorul nostru o memorie excepțională
ce-l ajuta să rețină și să recite minunat versuri din Eminescu, Arghezi, Bacovia și Esenin.
Atunci am înțeles că frumusețea femeii iubite își găsește înveșnicirea în lutul din care este
modelată grațioasa amforă, că mama este chintesența tuturor durerilor și împlinirea oricărui copil,
termenul chintesență fiindu-ne explicat cu trimiteri directe la miturile antichității...
Nu pot nega că mi-am iubit mult mama și înainte de a afla sensul acestui cuvânt dar, din
momentul respectiv, ea a devenit unicul reper al existenței mele pentru că, după spusele dascălului meu,
Dumnezeu a creat-o dintr-o materie subtilă care doar planetelor, ca purtătoare de misterioase lumi, le-a
fost hărăzită...
Poate aș fi avut o altă profesie dacă, la începutul clasei a VII-a, n-am fi fost anunțați că
dascălul nostru de citire nu mai este. Sensul acestor cuvinte n-a putut fi acceptat de mintea și de sufletul
copilului aflat în pragul adolescenței. Pentru mine, era de neînchipuit ca poezia și frumusețea să moară,
ca iarna să nu mai bântuie imensa stepă în sania ei cu bidivii nărăvași iar decembrie să rămână... o
simplă filă a lunilor din calendar...
În sufletul meu secătuit de durerea dispariției Dascălului s-a făcut apoi într-o clipă lumină. Nu!
Profesorul meu n-a murit! Doar timpul n-a mai avut răbdare cu el și Dumnezeu l-a luat să-i încânte și pe
îngeri cu versurile lui Esenin, Arghezi și Eminescu... Dar mi-a lăsat mie în schimb sensibilitatea și
dragostea pentru lectură și pentru limba română.
...
Era o zi ca oricare alta și mă aflam în vestiar împreună cu celelalte colege așteptând începerea
antrenamentului. Deodată, a sunat telefonul mobil. Era mama. Am răspuns și am realizat că ea era foarte
speriată – plângea, țipa și nu pricepeam aproape nimic din ceea ce îmi spunea... Am înțeles doar atât:
„Andreea, sunt la spital! Petru a avut un accident și e în stare foarte gravă!”... Apoi mi-a închis.
M-am așezat pe bancă, nu puteam vorbi, nu auzeam, oriunde mă uitam nu vedeam pe nimeni
înafară de chipul fratelui meu... Îmi doream să îl aud vorbind, să îl văd, să îi spun cât de mult îl iubesc...
Îmi doream să fiu eu în locul lui...
Într-un târziu, le-am auzit pe fete. Mă uitam la ele dar nu le recunoșteam... Auzeam doar atât:
„Andreea, ești bine? De ce plângi?” Am ieșit în fugă din vestiar lăsându-mi ghiozdanul acolo.
Între timp, fratele meu fusese dus la Spitalul din Piatra Neamț, la Urgență. Foarte repede
medicii au decis ca să fie trimis la Spitalul de Neurochirurgie din Iași. Acolo a fost internat iar
specialiștii au descoperit o contuzie cerebrală gravă. Petru era în comă de gradul II-III.
Părinții mei eu plecat la Iași pentru a putea fi lângă fratele meu iar eu am rămas acasă
împreună cu Pavel (geamănul lui Petru) și cu surioara mea adoptivă – un îngeraș de numai 2 ani. Nu știu
cum am rezistat. Mi-a fost nespus de greu. Îmi
aduc aminte de Pavel: era atât de nervos și de
agitat încât se dădea cu capul de pereți și țipa
cât putea el de tare „De ce nu sunt eu în locul
lui?”
În tot acest timp nu am fost la liceu
dar nici măcar nu aveam timp să mă gândesc
la școală, deoarece trebuia să fac în așa fel
încât să mă pot încuraja pe mine și apoi pe cei
de lângă mine, cu toate că știam cât de gravă
era situația. Trebuia să rezist pentru a putea să
fiu alături de Pavel, de părinții mei și de fetiță.
Dar la rândul meu am primit
încurajări... Au fost persoane care s-au aflat
alături când îmi era cel mai greu. A însemnat foarte mult pentru mine și nu voi uita gestul celorlalți
niciodată. Cel mai mult m-a ajutat domnul director Vasile Filimon (care mereu a fost alături de noi și
este în continuare), domnișoara profesoară-antrenoare Loredana Bulache (al cărei sprijin moral a fost pe
primul loc) și doamna profesoară Ana Vîrlan.
Cum am făcut eu față aceste „provocări” a destinului? Nu știu. Mă întreb însă: oare ce au
simțit părinții mei atunci când l-au văzut pe fratele meu la spital, cu o lumânare aprinsă lângă el? Au fost
momente critice și ne așteptam la ce era mai rău...
Timp de două săptămâni, mama și tata nu s-au dezlipit de holurile spitalului iar pe fratele meu
aveau voie să-l vadă doar câte jumătate de oră pe zi, la amiază. După aceste două săptămâni cumplite,
lucrurile s-au agravat descoperindu-i-se lui Petru un ulcer gastric acut, ulcer duodenal hemoragic acut și
fractură 1/3 femur drept.
A fost mutat la Spitalul Clinic de Urgență pentru copii „Sfânta Maria” din Iași. Acolo, l-au
operat medicii de două ori și i s-a făcut transfuzie de sânge. Apoi a început să-și revină încetul cu
încetul. După mai bine de 6 săptămâni, a fost externat și a venit în sfârșit acasă. Dar să nu credeți că
totul s-a terminat aici căci abia făcea câțiva pași singur și cu mare greutate articula câteva cuvinte.
Acum Petru e bine dar va trebui să respecte un regim strict toată viața iar calvarul prin care am
trecut eu și familia mea nu va fi uitat nicicând. Ziua de 9 octombrie 2008 a intrat în istoria familiei
noastre... printr-o întâmplare pe care cu siguranță le-o voi povesti copiilor și nepoților, o întâmplare
nefastă din care toți am învățat câte ceva.
Acum lucrurile încep să revină la normal, își reiau vechiul curs și, mulțumim lui Dumnezeu,
toată familia e împreună și fericită...
Învierea Domnului reprezintă centrul de gravitaţie şi axa lumii. Ea este baza pe care se sprijină
întregul edificiu al religiei creştine, fundamentul credinţei, al spiritualităţii noastre. Cuvântul “Paşti”,
“Pasca”, este de provenienţă ebraică, însemnând trecere. La Paşti, evreii îşi aminteau de trecerea prin
Marea Roşie spre libertatea din pământul făgăduinţei (Canaan). Noi, creştinii, serbăm Paştile în
amintirea răscumpărării neamului omenesc prin Patimile, Moartea şi Învierea lui Hristos, a Mielului
nevinovat şi preacurat, Care a luat păcatele lumii, în amintirea mântuirii noastre din robia diavolului şi a
păcatului. Paştile sunt cea mai veche sărbătoare creştină. Ele au început a fi serbate imediat după
Învierea lui Hristos, fiind prăznuite de Apostoli, care au îndemnat pe credincioşi să le serbeze şi ei.
“Drept aceea, să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu
azimile curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni, 5, 8), spunea Sf. Apostol Pavel,
adresându-se creştinilor din Corint. Praznicul Învierii întrece cu
strălucirea solemnităţii serviciului său toate celelalte
sărbători ale anului.
Ştim că Paştile sunt mari şi sfinte şi
preacinstite şi mântuitoare şi veşnice, şi e
firesc să ne întrebăm: Ce se prăznuieşte în
ziua de Paşti sau la sărbătoarea Paştilor, ce
trebuie să înţelegem prin cuvântul Paşti? Un
răspuns lămurit la această întrebare ni-l dă
Sinaxarul din ziua de Paşti, unde citim: “În
Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor
prăznuim Învierea cea dătătoare de viaţă a
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos”.
Şi pentru că la Paşti în mod principal avem
în vedere Învierea lui Hristos, şi pe Hristos
cel înviat, stăruim în vestirea că: “Hristos a
înviat din morţi cu moartea pe moarte
călcând şi celor din mormânturi, viaţă dăruindu-le”.
Pe scurt, la Sfintele Paşti, luarea aminte ne este la Învierea Domnului Hristos cel ce a înviat, iar prin
Învierea Sa a nimicit moartea, a sfărâmat iadul şi a pus temelia unei vieţi noi, izvorâte din Învierea Sa.
“Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi, că devreme ce printr-un
om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos,
toţi vor învia” (I Corinteni, 15, 20-22).
Paştile sunt un dar, dar şi o propunere; la fel precum Învierea lui Lazăr prefigura Învierea lui
Hristos, tot aşa Învierea Mântuitorului o simbolizează pe aceea a neamului omenesc în veacul viitor.
Slujba de la Paşti printre altele ne stă mărturie şi despre faptul că Învierea lui Hristos nu are importanţă
numai pentru El, ci ea e de mare însemnătate şi pentru noi, fiind şi o garanţie pentru învierea noastră.
Hristos a înviat pentru ca şi noi să înviem împreună cu El, Cel ce tainic continuă să moară şi să învie în
fiecare om căruia i-a îmbrăcat chipul, până la sfârşitul timpurilor.
Slujba de Paşti şi slujbele din toată Săptămâna Luminată reprezintă gândirea, simţirea şi peste tot
trăirea cea mai înaltă pe care o cunoaşte Biserica Ortodoxă. Ortodoxia în cea mai înaltă cotă a ei se
cuprinde şi se manifestă în slujba de la Paşti şi din toată Săptămâna Luminată. Slujba de la Paşti cu toate
implicaţiile ei în gândirea şi trăirea ortodoxă este culmea spiritualităţii ortodoxe. În acest cadru pregătit
de rânduielile de slujbă ale Triodului, credincioşii ortodocşi se întâlnesc cu Domnul Hristos Cel Înviat,
cu Biruitorul morţii şi al iadului, cu Cel ce a călcat „cu moartea pe moarte”.
Gastronomia ucigașă
Prof. Florica DASCĂLU
Un vechi proverb spune că „mâncăm ca să trăim şi nu trăim pentru a mânca”. Alimentele pot
fi considerate factori ai mediului ambiant cu care omul are strânse relaţii în tot cursul existenţei sale. O
alimentaţie corectă presupune îndeplinirea unei condiţii esenţiale: produsele consumate să fie lipsite de
agenţi nocivi sau aceştia să se găsească sub limitele dăunătoare.
Substanţele nocive pot proveni din surse şi cauze multiple: toxinele ciupercilor otrăvitoare,
alcaloizii toxici din unele plante, toxinele sintetizate de unele mucegaiuri şi bacterii, substanţele ajunse în
alimentaţie ca poluanţi chimici: metale şi metaloizi toxici, reziduuri de pesticide, adjuvanţi alimentari
nepermişi sau permişi utilizați în exces, cum ar fi conservanţii, coloranţii, aromatizanţii, emulsionanţii.
Culoarea hranei este şi ea foarte importantă, fapt subliniat şi de zicala populară ”a-ți veni să
mănânci cu ochii”. Există numeroase motive pentru care sunt folosiţi coloranţii în alimentaţie:
compensarea pierderii culorii naturale datorate expunerii la lumină, la umezeală, corectarea variaţiei
naturale a culorii, creșterea intensității culorii naturale, asigurarea unei culori pe care produsul nu o are
în mod natural...
În urma consumării în cantităţi mari a produselor bogate în coloranţi, pot apărea următoarele
afecţiuni: dureri de cap, urticarie, inflamarea pleoapelor, eczeme, reacţii alergice, dureri abdominale,
stări de vomă, creşterea presiunii arteriale, indigestie, greaţă, etc.
Alimentele care conţin coloranţi sunt: sucurile, dulciurile, guma de mestecat, jeleurile,
gemurile, muştarul, iaurtul, supele instant, snacks-urile, pizza.
Cei mai periculoşi aditivi alimentari care pot fi detectaţi pe ambalajele produselor
alimentare sunt:
Rezolvând careul de mai jos, veţi descoperi pe verticala A – B numele unei componente
a geografiei umane din ţara noastră (5 cuvinte) iar pe orizontală, numele unor activităţi specifice
acesteia:
1. O categorie aparte a tipurilor de
transporturi din ţara noastră o
reprezintă transporturile …………..
2. În anul 1974 s-a terminat
construirea şoselei cu două benzi
numită ……………………., care
trece la peste 2000 m altitudine, de la
Lacul Vidraru la Făgăraş, are 90 km
lungime, 28 poduri şi viaducte, 550
podeţe şi un tunel rutier de 1 km.
3. Transporturile pe râurile şi fluviile
din ţara noastră sau din alte ţări
poartă denumirea de transporturi
…………….
4. Căile de comunicaţie reprezintă
……….… (2 cuvinte) al economiei
ţării noastre.
5. Magistralele ………. au puncte de
frontieră care asigură legături cu
ţările vecine, schimbul şi tranzitul de
produse.
6. Căile ferate se intersectează
formând …...... feroviare importante,
ce permit dezvoltarea pe lângă cele 8
magistrale, a altor linii secundare.
7. Transporturile ………… au o
lungime de peste 72.000 km pe
teritoriul ţării noastre şi sunt cele mai
practice pentru că pătrund în zonele
greu accesibile.
8. Apa se poate transporta în ţara
noastră prin ………………
9. Transporturile feroviare au
avantajul că permit transportarea
unei cantităţi mari de ………… şi a
unui număr mare de persoane pe
distanţe lungi.
10. Căile de comunicaţie înlesnesc
deplasarea ………… dintr-un loc în
altul, dintr-o ţară în alta.
Încă de la începuturile istoriei, omul a învăţat să traducă obiectele lumii în semne, act
ce a avut ca rezultat primordial limbajul. Acest univers fascinant a reprezentat principala
“unealtă” cu care umanitatea a intervenit asupra mediului înconjurător (în sens material sau nu),
convertind realitatea în raport cu propria semnificare. Această semnificaţie culturală a naturii a
avut ca suport limbajul care, în calitate de sistem de semne, are o trăsătură creativă prin care
omul şi-a “apropriat” (însuşit) natura. Semnul va deschide aşadar omului un nou univers care, în
decursul timpului, s-a tradus ca mit, filosofie, ştiinţă, artă, toate acestea semnificând în fapt
trecerea de la imagine la imaginar, de la biologic la psihic, de la conştienţa reprezentării la
conştiinţa semnificării. Este momentul în care se intervine pentru transformarea “creatoare” a
naturii, chiar dacă nu întotdeauna benefică.
“Omul e prima fiinţă care nu se muţumeşte cu asimilarea lumii şi începe schimbarea
ei” (H. Wald) şi astfel apariţia semnului va da posibilitatea fiinţei umane să genereze “situaţii
de comunicare” ce vor aduce omului capacitatea atât a înţelegerii cât şi a integrării sale în
Univers. Omul descoperă relativ repede că lumea poate fi asumată în termenii semnelor şi va
încerca prin aceasta să desprindă semnificaţia ascunsă a realităţilor lumii, cercetând semnele
indirecte ale acestora.
Este interesant de urmărit cum omul va “aplica” realităţii înconjurătoare acestă putere
a sa de semnificare. Acest dar de preţ, semnul, şi prin acesta semnificarea, va trimite individul
la realitate într-o raportare încărcată de forţă creatoare. Această funcţie creativă (poate cea mai
intimă prezenţă a Divinităţii în Om) se va aplica asupra întregii realităţi din care însuşi omul
face parte. Fie că se va regăsi într-un obiect de podoabă (semnul artei), unealtă (semnul
modelării), scriere (semnul înţelegerii) sau mai târziu “lege” ştiinţifică (semnul integrării în
universal), acestă “deprindere” caracteristică omului îl va face pe acesta spectatorul propriei
sale raportări la lume, “născător” al unei realităţi proprii, integrate însă în Întregul Universal.
Acum omul se va regăsi ca individualitate iar prin aceasta automat se va raporta la universalitate
căci, să nu uităm, partea se defineşte prin întreg şi întregul prin parte.
Omul este într-o vie situaţie de comunicare cu realitatea ce îl încojoară și din care şi el
face parte. El îşi va asuma exteriorul pentru a reveni ulterior asupra lui, în poziţia de arhitect ce
“dă formă”. Întrebările sale asupra universului se vor concretiza în diversele sale forme de
comunicare – artă, filosofie, ştiinţă etc. Intră deci în spaţiul firescului modul în care omul îşi va
modifica realitatea înconjurătoare iar principiul care va sta la baza acestei modelări nu va fi altul
decât - imitaţia. Rezultatul actului de ştiinţă, legea sau principiul adus de aceasta, nu va fi
altceva decât rezultatul a doi factori inseraţi în om: puterea sa de semnificare şi dorinţa de
cunoaştere prin surprinderea “legii realului”. Omul nu se va opri însă aici ci se va întoarce
asupra lumii, înarmat cu propria descoperire, pentru a “interveni” în realitate. Această (re)venire
asupra lumii va aduce cu sine modelarea ei, şi asta nu va fi altceva decât semnul situaţiei de
comunicare a omului cu Universul. Avem astfel prima şi elementara schemă a situaţiei de
comunicare: Univers (ce îl “deţine” pe om) – Om (ce deţine “prezenţa” în univers) – Om (ce
trimite un semn către univers) – Univers (ce recepţionează mesajul omului).
Omul va “scrie” legea gravitaţiei, însă prin acest act nu va “crea” gravitaţia. Va
surprinde doar prin puterea sa de semnificare, semnul unei legi universale. Acum legea, până
atunci doar “trăită”, va fi asumată de om şi utilizată în revenirea asupra realităţii. Omul observă
pasărea şi işi va “crea” planorul. Această imitaţie va aduce o nouă faţă a lumii ce stă ca semn,
ca urmă a prezenţei umanităţii în ea.
***
1. Unitate de măsură pentru sarcina electrică
2. Mărime fizică a cărei unitate de măsură este voltul, în sistemul internațional
de unități (S.I.) (2 cuvinte)
3. Mărime fizică ce are în S.I. unitatea de măsură numită ohm (Ω) (2 cuvinte)
4. Folosit pentru explicarea electrizării prin influență
5. Aparat care transformă tensiunea electrică de 220 V c.a. în 24 V (c.a. sau
c.c.) și este utilizat în experimente (2 cuvinte)
6. Dispozitiv care produce energie electrică
7. Aparat folosit pentru măsurarea intensității curentului electric
8. Unitate de măsură pentru tensiunea electrică
9. Element care comandă închiderea sau deschiderea unui circuit
10. Mărimea inversă rezistenței electrice
11. Aparat folosit pentru măsurarea curenților electrici de intensitate foarte
mică
12. Rezistor cu rezistență variabilă
13. Aparat folosit și pentru măsurarea rezistenței electrice
14. Reprezintă 1/1000 dintr-un coulomb
***
Coordonator:
Ana VÎRLAN
nalriv@yahoo.fr
Echipa redacțională:
Maria BOTEZ
Revista AD ASTRA este publicație
Vasile FILIMON înregistrată la
Ilie POPESCU
Biblioteca Națională a României‐
Consilier educativ: Centrul Național de Numerotare Standardizată
Maria BLAGA
Colaboratori: Ad Astra / Piatra Neamț
cadre didactice
şi elevi ai LPS
Layout & DTP:
Ana VÎRLAN
ISSN 1841 – 673X
Fotografii:
colecții particulare
şi arhiva LPS
Autograf ‐ 2009
Adresa redacției:
Str. Dragoş Vodă, 15A ‐publicația respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr.
Piatra Neamț
Județul Neamț
186/2003, privind promovarea culturii scrise‐
tel: 0233‐233605
adastra@yahoo.fr
www.lpspn.ro
‐toate drepturile rezervate‐
Fondatori: (1999)
Ana VÎRLAN
Maria BOTEZ
Ilie POPESCU
ISSN 1841 – 673X