Cea de-a doua categorie sociala ; LATINII.

Aveau un statut juric intermediar intre cetateni si peregrini in sensul ca ei beneficiau doar de o parte din drepturile civile si politice ale cetatenilor romani. Astfel, se bucurau de ius comercii, se bucurau uneori de ius conubii si de legis actio. Dintre drepturile politice aveau ius sufragii, dar nu se bucurau de ius honorum si ius militie. Latinii din dacia erau latini fictivi- in sensul ca aveau statutul juridic al latinilor coloniari dar nu erau rude de sange cu romanii. In perioada stapanirii romane in Dacia, statutul de latin devenise o exceptie, aplicandu-se unui numar restrans de persoane, aceasta ca urmare a tendintei de generalizare a cetateniei romane. In raporturile dintre ei precum si in raporturile cu cetatenii romani si cu peregrinii, latinii utilizau normele lui ius gentium.

Peregrinii
Formau categoria sociala cea mai importanta in provincia Dacia, intrucat in aceasta categorie intra marea masa a getodacilor autohtoni supusi in urma razboaielor de cucerire purtate de statul roman. Majoritatea getodacilor erau peregrini dedidici pentru ca se opusesera cu forta armelor cuceririi romane. Acestia erau o categorie inferioara de peregrini in sensul ca ei nu puteau dobandi niciodata cetatenia romana, dovada ca edictul lui Caracala privind generalizarea cetateniei romane ii excepteaza, in al doilea rand, ei nu puteau veni niciodata la roma sub sanctiunea caderii in sclavie si in al3 lea rand, nu puteau utiliza in raporturile dintre ei cutumele locale( dreptul lor national) ci erau obligati sa utilizeze normele dreptului gintilor. Asadar, peregrinii in raporturile dintre ei precum si in raporturile si cu cetatenii romani si cu latinii, utilizau normele dreptului gintilor iar peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile dintre ei si cutumele locale care se numea leges moresque peregrinorum(cred). Analizand aceste categorii de persoane, observam ca normele dreptului gintilor reprezinta dreptul comun al cetatenilor, latinilor si peregrinilor , utilizat pentru reglementarea raporturilor dintre ei. Formele juridice bazate pe ius gentium desi diferite fata de cele bazate pe ius civile produceau totusi efecte juridice valabile chiar daca erau imperfecte in raport cu cele ale dreptului civil. (ex: un cetatean roman se putea casatori in mod valabil cu o peregrina potrivit ius gentium insa nu avea manus asupra sotiei= nu avea putere maritala asupra sotiei si de asemenea nu avea o patria potestas completa sau deplina asupra copiilor rezultati din aceasta casatorie.) (ex 2: in contractele dintre cetatenii romani si peregrini se utiliza forma scrisa dar nu ad validitatem(contractul literis) ca in dreptul civil ci ad probationem)( ex3 : litigiile civile dintre cetateni si peregrini erau deduse spre solutionare in fata instantelor romane din provincie pe baza fictiunii ca peregrinul este cetatean roman( sicivis romanus eset)

Ius gentium ca diviziune a dr privat roman, este , asa cum am vazut si la dr roman, mult mai evoluat fata de drept civil deoarece nu propune forme solemne si gesturi rituale ci se intemeiaza in principal pe elementul subiectiv al vointei umane. In procesul convietuirii dacilor cu romanii, cele 3 randuieli juridice( civil, gintilor, cutumele locale) s-au apropiat pana la contopire dand nastere in conditiile specifice daciei unui sistem de drept nou, sistemul daco-roman. In cadrul acestui proces de sinteza juridica, normele dreptului local au exercitat la randul lor o influenta asupra dreptului roman, in special pe doua planuri, in directia inlaturarii formalismului si ocrotirii rudeniei de sange. Totodata, dreptul autohton a exercitat o influenta asupra dreptului roman si pe planul generalizarii principiului bunei credinte.

Principalele institutii juridice ale dreptului daco roman

Cea mai importanta institutie este institutia proprietatii. In ceea ce priveste proprietatea asupra paamntuolui, in dacia au existat 2 forme de proprietate: A. proprietatea cviritara-era exercitata de cetatenii romani care locuiau in coloniile care se bucurau de ius italicum B. proprietatea provinciala-era exercitata de locuitorii din provincie, cetateni latini/peregrini asupra celorlalte categorii de teren. Potrivit unei vechi traditii, dusmanii romei nu aveau niciu drept si ca atare cuceriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus. Apoi erau date in folosinta provincialilor, acestia exercitand asupra terenurilor respective dreptul de folosinta in schimbul unei redevente sau impozit funciar numit tributum soli/stipendium si care era platit statului roman. Aceasta stapanire exercitata de provinciali asupra terenurilor era greu de incadrat din punct de vedere juridic, motiv pentru care jurisconsultii romani din epoca respctiva au incercat sa o defineasca pe baza ideilor si institutiilor juridice existente la acea data. Ei au considerat ca provincialii exercita asupra terenurilor respective fie posesia fie uzufructul si ca pot fi asimilati pana la un punct cu titularii de drepturi reale. In realitate, provincialii exercitau asupra terenurilor respective un veritabil drept de propretate pe care doctrina moderna o denumeste proprietate provinciala. Astfel, provincialii puteau sa transmita aceste terenuri fie prin acte inter vigos, utilizand traditiunea fie prin acte mortis causa, pentru cauza de moarte-testament. Prin modelul uzucapiunii a fost creata pentru proprietatea provinciala o prescriptie speciala denumita prescriptio longi tempolis sau prescriptio longe posessionis- cum o denumesc Paul si Modestin. Ea se deosebeste de uzucapiune atat in privinta termenelor cat si in privinta efectelor. Astfel, uzucapiunea are termene scurte( 1 an pentru res mobiles , 2 ani pentru res soli) si are un efect achizitiv-este o prescrriptie achizitiva, un mod de dobandire a proprietatii. Prescriptio longi temporis are termene de 10 ani intre prezenti, si 20 de ani intre absenti( intre prezenti- intre cei care se afla in aceeasi localitate, ulterior intre cei care se afla in aceeasi provincie; intre absenti- intre cei

care se afla in localitati diferite, ulterior intre cei care se afla in provincii diferite.) in ceea ce priveste efectele, prescriptio longi temporis este o prescriptie extinctiva in sensul ca dupa implinirea termenului de prescrpitie, posesorul poate sa respinga cu succes actiunea in revendicare introdusa de proprietar, dar, daca pierde posesia bunului, chiar si dupa implinirea acestui termen de prescriptie nu mai poate revendica. Totodata, prescriptio longi temporis nu presupune spre deosebire de uzucapiune justul titlu( iusta causa posesiones) si nici buna credinta, si totodata, admite , spre deosebire de uzucapiune, jonctiunea posesiilor. A fost creata de asemenea si o prescriptio longisimi temporis (prescriptia celei mai lungi durate) care avea termen initial de 40 de ani( sub domnia imparatului Constantin cel Mare) , termen care ulterior a fost redus la 30 de ani ( in vremea domniei imparatului Teodosiu al 2 lea.) . Aceasta prescriptio longisimi temporis se aplica si domeniilor imperiale precum si domeniilor bisericii si este ott o prescriptie extinctiva. Imparatul Justinian a suprimat distinctia dintre fondurile italice si fondurile provinciale si a unificat uzucapiunea cu prescriptio longi temporis , construind urmatorul sistem: bunurile mobile ( res mobiles) se uzucapau printr-o prescriptie de 3 ani denumita uzuscapium, bunurile imobile se uzucapau printr o prescriptie de 10 ani intre prezenti si 20 intre absenti denumita prescriptio longi temporis. In ambele cazuri prescriptia era achizitiva si se cereau justul titlu(iusta cauza posesionis) precum si buna credinta. Se mentine prescriptio longisimi temporis care ramane o prescriptie cu urmatoarea fizionomie: daca posesorul este de buna credinta si nu intra in stapanirea bunului prin mijloace violente, dupa un termen de 30 de ani dobandeste proprietatea bunului prin efectul acestei prescriptii. Daca insa posesorul nu este de buna credinta sau daca a intrat in stapanirea bunului prin mijloace violente, prescriptia ramane una extinctiva in sensul ca dupa 30 de ani poate respinge cu succes actiunea revendicare a proprietatum dar daca pierde posesia, nu mai poate revendica. Acest sistem a fost introdus de Justinian printr-o constitutiune imperiala data in anul 528 dupa H. Prescriptio longi temporis si in general figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere pe planul tehnicii de reglementare juridica unor atribute si determinative juridice care au putut fi utilizate cu succes in vederea consacrarii proprietatii divizata de tip feudal. Pe langa cele 2 forme de proprietate aplicabile solului, locuitorii liberi ai daciei au cunoscut si proprietatea peregrina care avea ca obiect celelate bunuri , altele decat pamantul. Aceasta forma de proprietate, a fost creata de romani din considerente de ordin economic intrucat peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor. Insa peregrinii nu aveau ius comercii si ca atare nu puteau exercita dreptul de proprietate cviritara. Proprietatea peregrina era protejata prin mijloace juridice create dupa modelul acelora care protejau proprieteatea cviritara (ex: actiunea in revendicare era aplicabila si peregrinilor fie prin suprimarea din formula actiunii a sintagmei ex iure cviritium fie prin introducerea in formula actiunii a fictiunii ca peregrinul este cetatean roman si civis romanus eset). Cu aceeasi fictiune erau acordate peregrinilor si actiunile furti si damnum in iuria dati care sanctionau delictele de furt si paguba cauzata pe nedrept.

O alta institutie reglementata de dreptul daco roman este institutia casatoriei . Casatoriile intre peregrini erau admise, acestia putand totodata utiliza tutela cat si adoptiunea fraterna care, aceasta din urma, a dat nastere, mai tarziu, institutiei feudale a infratirii.

O alta institutie- materia succesiunilor mostenirea putea fi deferita ab intesta( potrivit legii) sau putea fi deferita prin testament in forma specifica testamentului oral utilizata de peregrini, forma care a dat nastere in feudalism testamentului zis cu limba de moarte. De asemenea peregrinilor li se recunostea si testament in factio pasiva astfel incat ei puteau veni la succesiunea cetatenilro romani. O alta materie reglementata- materia obligatiilor ea cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata datorita faptului ca in dacia ca si in celelate provincii aceasta epoca a stapanirii romane se caracterizeaza printr o dezvoltare fara precedent a productiei si a schimbului de marfuri, context in care, obligatiile si in special cele contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex , rezultat din impletirea elementelor dreptului civil cu cele are dreptului gintilor si cutumele locale. Forma, elementele si efectele contractelor care s au aplicat in provincia dacia ne indica faptul ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor initiala si au capatat in noile conditii, noi functii si noi finalitati. Sinteza juridica daco-romana este oglindita intr-unul dintre cele mai importante documente ale dreptului privat roman , care face parte din categoria textelor epigrafice( tripticele din Transilvania sau tablitele cerate din transilvania). Tripticele din transilvania- se prezinta sub forma unor tablite din lemn de brad legate cate 3. Fetele interioare ale tabilitelor 1 si 3 precum si ambele fete ale tablitei numarul 2 fiind scobite , scobitura acoperita cu un strat de ceara. Pe acest strat de ceara s a scris cu ajutorului unui stilet. Aceste triptice din transilvania au fost descoperite intr o mina de aur parasita din localitatea Albunus Maior ( rosia montana de astazi) intre anii 1786-1855. Au fost descoperite 25 de asemenea triptice dar numai 14 sunt lizibile. Cele 14 triptice lizibile contin o serie de acte incheiate de comunitatea locala din rosia montana- 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, 1 proces verbal prin care se desfinteaza o asociatie funerara, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet precum si un act prin care o persoana isi asuma obligatia de a plati o datorie. Aceste tablite au fost traduse si publicate intr o editie critica la viena de marele romanist german Theodor Mommsen. Lucrarea se numeste Corpus inscriptiorum latinarum. Mommsen a facut si istoricul acestor tablite plecand de la faptul ca ultimul act din triptice este datat 26 mai 167. Mommsen a spus ca locuitorii din rosia montana au ascuns actele comunitatii in mina si s-au refugiat din calea razboiului intrucat la epoca respectiva romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii(?). De asemenea precizeaza ca dupa terminarea razboiului, locuitorii nu s au mai intors iar actele comunitatii respective au ramas abandonate in mina. Aceasta opinie nu poate fi primita pentru ca exploatarea minelor de aur din muntii apuseni era o preocupare constanta a administratiei imperiale romane in dacia. Mai usor este de presupus ca doar persoana care a ascuns actele in mina nu s a mai intors-> ele s au pierdut. Actele continute in triptice:

Intr-un contract de imprumut, creditor este o femeie peregrina, stim ca este peregrina dupa nume : Anduena lui Barto. Faptul ca o femeie peregrina incheie singura un contract de imprumut este o abatere de la normele si principiile romane pentru ca in dreptul roman femeile sui iuris( adica cele care nu se aflau nici sub manus si nici sub patria potestas) erau puse sub puterea perpetuua a agnatilor lor( prezumtivii lor mostenitori)- femeia era considerata sa fie obstaculata din punct de vedere intelectual. Ori in acest contract aceasta femeie incheie contractul fara autoritatis tutoris adica fara incuvintarea tutorelui. Intr un alt contract de imprumut obligatia de a plati dobanzi se naste dintr-o simpla conventie de buna credinta. Ceea ce in dreptul roman nu era posibil deoarece obligatia de a plati dobanzi se nastea dintr-un act solemn adica fie dintr o stipulatio sortis et busurarum ( stipulatiunea capitalului si a dobanzilor) fie dintr o stipulatio uzurarum ( o stipulatiune a dobanzilor alaturata lui mutuum adica imprumutului de consumatiune care este un act esentialmente gratuit). O alta tablita cerata contine un depozit neregulat care nu este incheiat ad validitatem ci ad probationem adica cu scopul de a proba o obligatie izvorata dintr un alt contract. In tripticele din transilvania, stipulatiunea este utilizata pentur realizarea operatiunii juridice a imprumutului de consumatiune si pentru constituirea unor garantii personale desi in epoca respectiva fusesera create acte speciale prin care se realizau operatiunile juridice respective adica mutum(impr de consumatiune ) si respectiv fideiusiunea.