Politica foamei

O „piatră de moară” pentru liderii lumii

În timp ce hipermarketurile din țările dezvoltate au devenit un fel de

locuri de pelerinaj ale unui nou cult – consumerismul, criza alimentelor
din țările Lumii a Treia scoate la iveală deficiențele sistemului economic
mondial și repune securitatea alimentară în centrul politicilor
economice.

În luna septembrie a.c., Organizația Mondială pentru Agricultură și Alimentație

(FAO) raporta un număr de 925 milioane de persoane care sufereau din cauza
foametei la începutul anului 2008. Între timp, alte 44 milioane s-au adăugat
acestui număr, iar estimările arată că, la începutul anului viitor, cifra va depăși un
miliard. Adică, unul din șase locuitori ai planetei. Cauza? Creșterea prețului
alimentelor la nivel mondial. Dacă până acum graficul cifrelor în creștere
„impresiona” comunitatea internațională doar în direcția acordării de ajutoare
umanitare în țările sau zonele afectate de foamete, în anul 2008 fenomenul a
atins „masa critică”, aducând problema pe masa politicienilor. Confruntați cu
adevărate revolte ale foamei în 37 de țări din așa-numita „Lume a Treia”,
diriguitorii politicii globale stau în fața unei dileme: să încerce soluționarea
problemei printr-o politică intervenționistă1 (recunoscând astfel eșecul modelului
economic neoliberal) sau să dreagă fisurile acestuia, prin eliminarea practicilor
protecționiste,2 care încă mai îngrădesc „comerțul liber” și contribuie la creșterea
prețului alimentelor la nivel global.

Revoltele foamei. Fenomenul care a aprins scânteia revoltelor a fost creșterea

galopantă a prețurilor. Un raport al Băncii Mondiale, publicat în luna aprilie 2008,
arăta că, la nivel mondial, prețul grâului crescuse cu 181% față de anul 2005, iar
prețul alimentelor de bază cu 83%, față de aceeași perioadă. Mai mult decât atât,
în condițiile în care numai în ultimul an, prețurile mondiale la grâu, orez, lapte și
carne s-au dublat, iar cele la porumb s-au triplat, zeci de milioane de oameni au
fost aruncați în cea mai cruntă mizerie, fiindu-le imposibil să se mai poată hrăni.
Ca urmare, în mai multe țări din Africa, Asia și America Latină, foamea i-a scos în
stradă pe oameni, declanșând adevărate „revolte ale foamei”. În Camerun,
conform datelor furnizate de agenția de știri Reuters, s-au înregistrat cel puțin 24
de morți, peste 1600 de arestări și mai mult de 200 de condamnări la închisoare;
în Haiti, pe lângă moartea a cinci persoane și rănirea altor 200, revoltele au
provocat și căderea guvernului, în timp ce în Thailanda și Pakistan, depozitele de
hrană sunt păzite de armată împotriva atacurilor celor înfometați. Valul de
revolte, început către sfârșitul anului 2007 în Africa de Vest, s-a perpetuat și în
prima parte a acestui an, când a cuprins țări ca Mexic, Haiti, Maroc, Senegal,
Etiopia, Madagascar, Mauritania, Mozambic, Guineea, Burkina Faso, Coasta de
Fildeș, Uzbekistan, Yemen, Indonezia, Filipine, Thailanda, Bangladesh, Pakistan
ș.a.

Eșecul unei teorii. Ceea ce pare ciudat în toată această poveste dureroasă este
faptul ca întreaga comunitate internațională pare să fi fost surprinsă pe picior
greșit de dimensiunile crizei și de numeroasele revoltele pe care le-a provocat.

1
Intervenționismul economic este, în general, asociat cu politica de stânga (socialism,
liberalism social, ecologism) și desemnează orice acțiune a unui guvern cu scopul de a
influența economia țării.
2
Protecționismul este o politică economică de restrângere a comerțului între națiuni, prin
reglementări guvernamentale (taxe pe produsele importate, limitarea importului etc.), cu
scopul de a „proteja” afacerile și standardul de viață al cetățenilor unei țări.
Conform teoriei după care funcționează economia lumii, nu trebuia să se
întâmple astfel. Piața trebuia să se regleze singură, astfel încât toți să profite. Dar
nu s-a întâmplat așa. Acest fapt pune în lumină (pentru a câta oară?) limitele
teoriilor omenești, care, în cele din urmă, se dovedesc a fi experimente nefericite,
de pe urma cărora unii profită, iar alții suferă. Beneficiarii acestei situații sunt
marii exportatori. Primul dintre aceștia, Statele Unite ale Americii, a înregistrat un
venit record din exporturile agricole în 2007: 85 miliarde dolari (53 miliarde euro).
Iar estimările Departamentului American al Agriculturii arătau că recolta anului
2008 va doborî și acest record. În Franța, marii producători agricoli și-au dublat
veniturile. Deși mai discrete, marile case de comerț înregistrează beneficii
astronomice. În același timp, la celălalt capăt al lanțului aprovizionării,
importatorii sunt din ce în ce mai furioși. Motivul? În timp ce creșterea coșului de
consum este suportabilă în economiile dezvoltate, unde factura alimentară nu
reprezintă decât 14% din cheltuieli, în statele Lumii a Treia (în special în Africa
sub-sahariană) aceasta este de nesuportat, întrucât „înghite” 60% din venituri. În
cadrul unei conferințe de presă, susținută în noiembrie 2007, Henri Josserand –
directorul serviciului mondial de informații și alertă rapidă al Organizației
Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație (FAO) – aprecia că factura
alimentară a crescut cu o treime pentru țările africane sau chiar cu 50% pentru
cele mai dependente dintre ele. Aceasta, după ce un raport al aceleiași
organizații estima că, pentru aceste țări, doar coșul importurilor alimentare va
costa în medie cu 90% mai mult decât în anul 2000. Adică, sare presărată pe
rană.
Asemenea date arată că sistemul economic mondial al comerțului liber
îmbogățește pe unii și-i aduce „în sapă de lemn” pe alții. În timp ce producția de
cereale (în special grâu) destinată pieței mondiale este apanajul câtorva state
(SUA, Uniunea Europeană, Australia, Canada și Argentina), agicultura țărilor din
bazinul mediteraneean și din Africa sub-sahariană este de-a dreptul sufocată de
importurile venite dinspre aceste state, importuri care sunt mai ieftine decât
produsele locale. Un exemplu este Egiptul, care odinioară era grânarul Romei
antice, iar în prezent este cel mai mare importator de grâu din zonă. Aceste
realități pun în evidență eșecul unui sistem care trebuie ori reformat ori înlocuit
cu ceva mai eficient și echitabil. Potrivit raportorului special al ONU pentru
dreptul la alimentație, Olivier de Shutter, intervievat de Le Monde, „revoltele
foamei” din țările Lumii a Treia reprezintă efectul a „douăzeci de ani de greșeli”
ale comunității internaționale și „un apel la ordine”, deoarece „epoca alimentelor
ieftine ține deja de domeniul trecutului”.

„Ne e foame!” Amploarea acestei crize și previziunile sumbre cu privire la viitor

indică foarte clar că măsurile pompierești pe care le-au luat unele dintre
guvernele țărilor afectate constituie mai degrabă un comportament disperat, care
nu poate produce efecte pe termen lung. De exmplu, în fața furiei populației,
autoritățile din Coasta de Fildeș anunțau, la 1 aprilie 2008, suspendarea taxelor
de import pentru orez, ulei, lapte, făină, grâu și zahăr, pentru o perioadă de trei
luni. Cu riscul de a afecta serios bugetul public și așa limitat, președintele Laurent
Gbagbo a decis reducerea TVA-ului pentru aceste produse de la 18% la 9%.
Contrar principiului libertății prețurilor, guvernul senegalez a blocat pentru o
perioadă prețul pâinii, în timp ce guvernul din Mali a „inventat” un nou sortiment
de pâine – „burunafama” – un amestec de cereale locale (sorg, mei și porumb), la
un preț mai mic decât al celei obișnuite. Reacția consumatorilor nu s-a lăsat
așteptată: „Nici nu îți face poftă s-o mănânci, arată urât, este grea și are un gust
rău.” Nici metoda subvenționării nu mai dă rezultate. Guvernul egiptean a
raționalizat consumul prin tichete de rație zilnică (hmm, sună familiar!) și
distribuie pâinea subvenționată prin intermediul armatei. Dar, atunci când
cantitățile sunt insuficiente, oamenii privesc neputincioși către magazinele
închise, care nu le pot da nici măcar rația înscrisă pe tichet. Nici de partea

„Suntem obosiți. Ne e foame. Totul s-a scumpit. Cer tuturor femeilor să își verse
ceaunele și să facă, în fiecare seară, concerte de ceaune,” îndemna o mamă de familie
senegaleză, citată de Le Monde.
cealaltă a Atlanticului, în America Latină, măsurile guvernamentale nu au fost
mai „populare”. În Haiti, manifestațiile violente și jafurile înfometaților (care au
ajuns să mănânce „biscuiți” făcuți din argilă uscată la soare) s-au desfășurat pe
fondul unui strigăt sfâșietor: „Nou grangou!” („Ne e foame!”) și au dus la
demiterea primului ministru. Lipsa de eficiență a unor asemenea măsuri a fost
evidențiată de Dominique Strauss-Khan, directorul Fondului Monetar Internațional
(FMI), în cadrul vizitei pe care a efectuat-o în Africa de Vest, în luna februarie
2008. El a avertizat: „Blocarea prețurilor nu funcționează niciodată bine și nu
poate fi folosită decât pe termen foarte scurt. Ea favorizează „piața neagră” și
antrenează „false alegeri economice”. Același lucru este valabil și pentru
subvenții.” Asemenea evenimente au pus în alertă guverne de pe întreg
mapamondul, mai ales în țările unde creșterea prețurilor la alimentele de bază au
produs manifestații de protest. Deși un prim efect al acestei crize s-a văzut în
scăderea bruscă a prețului petrolului (de la 147,27 dolari/baril, în iulie 2008, la 49
dolari/baril, în noiembrie 2008), guvernele acestor țări așteaptă măsuri mai
profunde din partea comunității internaționale. Mai pragmatic, sociologul ivorian
Theophile Kuamouo recunoaște franc: „Primul lucru care trebuie făcut este să ne
dotăm statele cu guverne.”

„Mingea la ei!” (la politicieni). Cum este și firesc, în urma acestei experiențe
dureroase, care este departe de a se fi încheiat, specialiștii economiei globale s-
au mobilizat să identifice cauzele și să propună soluții politicienilor, admițând
faptul că stă în puterea acestora să rezolve criza. Însă, prin amploarea
fenomenelor pe care le-a generat scumpirea alimentelor la nivel mondial, a
devenit clar că orice politică fără schimbări de fond în funcționarea pieței globale
poate duce la adâncirea crizei, mai ales pe fondul declinului general al economiei
mondiale, a cărei împotmolire devine tot mai evidentă pe zi ce trece. Întrebarea
care se pune este: vor acționa liderii țărilor dezvoltate cu responsabilitatea cerută
de amploarea acestei crize sau vor continua, ca și până acum, să urmărească
doar interesele lor naționale sau regionale? În Statele Unite și Europa, creșterea
prețului alimentelor este deja în categoria „știrilor de ieri”, deoarece problemele
presante pentru consumatorii apuseni sunt creșterea prețului energiei și scăderea
prețului locuințelor, în timp ce în țările în curs de dezvoltare un șoc de
magnitudinea actualei crize alimentare este un eveniment politic major. Pentru
cetățenii acestor țări, hrana este echivalentul energiei la americani, iar o
eventuală menținere a prețurilor la un nivel ridicat poate avea „un impact
devastator asupra securităţii multor popoare şi a drepturilor omului“, după cum
apreciază Organizația Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație (FAO).

Cauze și soluții. Deși unii comentatori tind să pună criza alimentară pe seama
creșterii populației globului sau pe creșterea economică spectaculoasă a unor țări
asiatice cum sunt China și India, în realitate, această criză este produsul
combinării mai multor factori, care nu pot fi despărțiți unul de celălalt (vezi
caseta). Din acest motiv, în măsura în care este posibil, soluțiile propuse trebuie
să ia în calcul toți acești factori, de care depinde, poate, evitarea unei catastrofe
umanitare.
Unul dintre specialiștii care propun soluții politicienilor este Paul Collier,
profesor de economie și director al Centrului pentru Studiul Economiilor Africane
din cadrul Oxford University. Într-un articol publicat în ultimul număr al revistei
Foreign Affairs, acesta susține că adevărata provocare pe care o ridică actuala
criză nu este dificultatea de natură tehnică a reîntoarcerii pieței mondiale la un
preț scăzut al hranei, ci dificultatea de natură politică a confruntării intereselor
lobbiste și a iluziilor pe care se sprijină politica actuală. În opinia sa, asigurarea
hranei pentru populația globului implică „uciderea” a trei coloși ai populismului
politic: sentimentalismul față de agricultura țărănească, teama față de alimentele
modificate genetic și fantezia că Statele Unite vor scăpa de dependența de
petrolul arab, prin producerea de biocarburanți.

Agricultura țărănească. Alternativa pe care profesorul Collier o propune la

agricultura țărănească (sau agricultura bio) nu reprezintă o noutate. Soluția sa
este renunțarea totală la produsele bio (costisitoare atât în privința producerii,
cât și în privința prețului) și generalizarea agriculturii comerciale, bazate pe
cultivarea extensivă a pământului cu cereale modificate genetic, după modelul
Braziliei. El susține că marile organizații și societăți comerciale sunt mai eficiente
în privința confruntării cu investițiile, marketingul, inovația și reglementările
internaționale. Însă, dincolo de logica argumentației sale, ceea ce pare să ignore
profesorul Collier este cortegiul de consecințe nefaste pe care despăduririle din
Brazilia îl atrag asupra mediului și ce ar însemna extinderea acestui model la
scară globală. Pe termen lung, defrișarea pădurii ecuatoriale pentru a cultiva
cereale (sau, cum se spunea nu demult pe plaiurile noastre, „redarea terenurilor
nefolosite agriculturii”) este o lamă cu două tăișuri. În al doilea rând, „uciderea”
(sic) agriculturii țărănești în favoarea celei comerciale poate însemna
perpetuarea crizei, în condițiile în care reglementările de pe piața mondială
favorizează „peștii cei mari”, adică marii exportatori. Producătorii din țările Lumii
a Treia nu au, practic, nicio șansă în competiția cu aceștia. Un exemplu elocvent
este chiar o țară dezvoltată – Japonia, care, în ciuda faptului că produce o
cantitate de orez mai mult decât necesară pentru consumul propriu (11 milioane
tone producție în 2005 și 8,7 milioane tone consum în perioada 2003-2004), este
obligată să importe, anual, peste 767.000 tone de orez din Statele Unite,
Thailanda și alte țări, datorită prevederilor Organizației Mondiale a Comerțului
(OMC). Și, pentru că nu i se permite să exporte surplusul de orez, acesta este
lăsat să putrezească și folosit, apoi, pentru hrana animalelor.
Pe lângă faptul că pornește de la o premisă greșită, aceea că agricultura
țărănească nu poate fi eficientă,3 el mărturisește, totuși, faptul că nu înțelege
cum, în contextul urbanizării claselor de mijloc și superioară din SUA și Europa,
„simplitatea rurală a dobândit o atracție stranie”. Este adevărat că produsele bio
au devenit un fel de brand de lux, dar acest lucru nu se datorează câtuși de puțin
cultivatorilor tradiționali, ci politicii agricole defectuoase a țărilor lor, care i-a adus
pe aceștia și produsele lor într-o situație ca aceea a urșilor panda. Adică, pe cale
de dispariție și, din acest motiv, ocrotiți de lege și trăind din subvenții
guvernamentale. Migrarea populației rurale către mediul urban nu se datorează
reticenței țăranilor de a deveni antreprenori – după cum susține profesorul Collier
–, ci este o consecință a politicii duse de liderii locali, care nu au investit în
agricultura propriilor țări, ci au preferat să importe aceleași produse la un preț
mai ieftin, fapt ce i-a obligat pe țărani să îngroașe rândurile sărăcimii de la
periferia orașelor, în căutarea unui loc de muncă. Din acest motiv, credem că o
soluție reală, pe termen lung, nu este „uciderea” agriculturii țărănești, ci
renașterea acesteia, prin promovarea unei politici care să ajute agricultura
țărănească să devină eficientă și competitivă. Dar, pentru atingerea acestui
deziderat, politicienii vor trebui să „ucidă” mai întâi propriile firme, prin care
importă cerealele mai ieftine și care distrug agricultura țărilor lor. Lucru care nu
credem că se va întâmpla.

3
Când discutăm despre „agricultura țărănească” nu ne referim la cultivarea pământului
cu calul și plugul cu o singură brazdă, ci la agricultura pe care ar putea să o practice
țăranii, cu toate mijloacele moderne pe care, din păcate, nu le au la dispoziție, din cauza
politicii în general nefavorabile pe care cele mai multe guverne o duc în acest sens.
„Frankenfoods”.4 Motivul pentru care oficialii europeni au interzis cerealele
modificate genetic pe teritoriul Europei (fapt imitat și de majoritatea țărilor
africane) nu este „teama de agricultura științifică”, așa cum afirmă profesorul
Collier, ci faptul că, în prezent, nu au fost publicate studii pertinente cu privire la
efectele acestor alimente asupra sănătății omului. Practic, până la apariția unor
asemenea studii, niciuna dintre părți – pro sau contra alimentelor modificate
genetic – nu ar trebui să acuze cealaltă parte de expunere la influența grupurilor
de lobby, deoarece asemenea acuzații nu țin loc de argumente. Partizanii
alimentelor modificate genetic pot fi bănuiți că fac jocul firmelor producătoare de
astfel de alimente sau țărilor care au un avans în acest domeniu, iar oponenții
acestora pot fi bănuiți, la rândul lor, că sunt influențați de lobby-ul agriculturii
tradiționale, care se opune liberalizării acestor produse, pentru ca propriile
produse să nu dispară de pe piață.5 Legea pieței comerțului liber nu trebuie să
devină un fel de „legea junglei”, în care supraviețuiește cel mai puternic și mai
abil. Securitatea alimentară a oamenilor trebuie să fie mai presus de interesele
personale sau chiar naționale și presupune ca toți să aibă șanse egale, indiferent
de unde provin – din țările dezvoltate sau din cele în curs de dezvoltare.

Etanolul, euforizantul liderilor americani. Dacă pentru transformarea

porumbului în etanol se folosește aproape la fel de multă energie cât produce
acesta, întrebarea firească este: ce rost are? Pentru liderii americani această
industrie constituie un element-cheie al suveranității energetice a SUA, care
încearcă să se desprindă, prin mijloace proprii, din dependența față de petrolul
arab. Din această perspectivă, este explicabilă „convertirea” și entuziasmul clasei
politice americane față de producerea biocarburanților. Chiar și John McCain,
până în 2006, un opozant înverșunat al acestei industrii și al subvențiilor care o
susțin, pentru a obține nominalizarea partidului său în cursa pentru președinție,
glumea în stilu-i caracteristic: „În
fiecare dimineață, când mă trezesc,
beau un pahar de etanol.” Însă,
susținerea acestei industrii presupune
importante subvenții guvernamentale
și reducerea suprafețelor destinate
cerealelor pentru hrană. Adică, implicit,
scumpirea acestora, ceea ce înseamnă
foamete pentru țările Lumii a Treia.
Potrivit Institutului de Cercetare asupra
Politicilor Alimentare, cu sediul la
Washington, industria etanolului ar
putea să crească prețul porumbului cu
25%, potrivit ipotezei celei mai
optimiste, și cu 72%, potivit celei mai
alarmiste. Acest fapt este echivalentul ipocriziei, deoarece, în timp ce țările
dezvoltate, inclusiv SUA, se străduiesc să constrângă țările în curs de dezvoltare
să desființeze subvențiile pentru agricultură, în interesul liberalizării comerțului,
tot ele mențin aceste subvenții pentru fermierii din țările lor. În prezent, politica
agricolă a Statelor Unite este orientată să acorde subvenții mai degrabă
producerii porumbului pentru etanol, decât celui pentru hrană. Și, cum este firesc
4
Denumire peiorativă pentru alimentele modificate genetic, împrumutată de la numele
Frankenstein, personaj monstruos din romanul cu același nume, al autoare britanice Mary
Shelley.
5
În articolul său, Paul Collier menționează numele Prințului Charles al Marii Britanii, ca
fiind unul dintre „apostolii” bioagriculturii, datorită faptului că are propriul său brand,
Duchy Originals și pentru că a construit un model de sat țărănesc, în stilul arhitectural
tradițional.
atunci când vine vorba de subvenții, fermierii americani se grăbesc să le obțină,
în scopul producerii porumbului pentru etanol, nu pentru hrană. Ori, ținând cont
de faptul că Statele Unite produc 40% din porumbul mondial și aproape jumătate
din volumul exportat, orice variație a recoltelor sau a suprafețelor pe care sunt
cultivate produce un efect pe piața mondială a cerealelor. În cazul acesta, cine și
cum poate arbitra între a hrăni șeptelul din care trăiește populația lumii și șoferii
americani, care își doresc rezervoarele pline?

Populismul nu ține de foame. În urma scumpirii alimentelor la nivel global,

care a dus la tulburări sociale în țările Lumii a Treia, unii comentatori văd chiar o
ironie a istoriei în faptul că „Banca Mondială, care a contribuit la slăbirea
agriculturilor țărilor impunând liberalizarea economiei, plasa sectorul politicilor
agricole în centrul eforturilor de luptă împotriva sărăciei în raportul său despre
dezvoltare pentru anul 2008.”6 În miezul revoltelor foamei, președintele Băncii
Mondiale, Robert Zoellick, a anunțat o creștere a creditelor anuale pentru
producția agricolă în Africa, de la 288 la 512 milioane euro. În opinia specialiștilor,
acest „New Deal pentru politica alimentară mondială”, pe care îl propune Banca
Mondială, se rezumă la încheierea unui nou acord comercial în cadrul Organizației
Mondiale a Comerțului. Propunerea seamănă mai degrabă a fard aplicat peste
urâțenia unui sistem care nu mai poate fi mascată nici cu politici populiste.
„Errare humanum est, perseverare diabolicum.”7

6
Dominique Baillard, „Cum s-a încins piața mondială a cerealelor”, Le Monde
Diplomatique, mai 2008.
7
„A greși e omenesc, dar a stărui în greșeală este diabolic.”