c


  
    

  
     
   
    
 
    ! " 




  c #c
$  
 
 

Ajută la menţinerea păcii în Balcani; patrulează pe Marea Mediterană în căutarea suspecţilor de

terorism sau pe coasta de răsărit a Africii pentru a combate pirateria; acordă suport logistic Uniunii
Africane ƕi asistenţă umanitară victimelor cauzate de dezastrele naturale; primeƕte noi membri (ca
dovadă că este un club popular) ƕi chiar luptă în Afganistan pentru a asigura exercitarea ƕi extinderea
autorităţii guvernului legitim pe teritoriul ţării ʹ Alianţa Nord-Atlantică este mai ocupată ca oricând.
Cu toate acestea, ea se confruntă cu o criză de identitate ce s-a perpetuat de la sfârƕitul Războiului
Rece ƕi până astăzi. Cu ocazia aniversării a 60 de ani de existenţă, în cadrul recentului summit de la
Strasbourg ƕi Kehl, desfăƕurat între 3-4 aprilie a.c., s-a încercat o nouă cosmetizare a Alianţei, dându-i
încă un sens al existenţei: Afganistanul.

%&
 ! 
'( Credibilitatea ƕi chiar viitorul NATO sunt puse la îndoială deoarece în contextul
noilor realităţi aceasta îƕi pierde tot mai mult rolul de principal for al dialogului strategic dintre
America ƕi Europa. Aƕa cum se poate constata, confruntarea cu criza economică este treaba G20;
ameninţarea reprezentată de programul nuclear al Iranului este în atenţia unui club restrâns, format
din ƕase state; securitatea energetică ƕi relaţia cu Rusia se pare că este în sfera de influenţă a Uniunii
Europene, iar cooperarea serviciilor secrete împotriva terorismului se face bilateral. Prin urmare,
operaţiunile militare au devenit raţiunea de a fi a organizaţiei, un fel de ͣIntervin, deci exist͟. Cum
însă în acest domeniu NATO se intersectează cu un alt ͣgarant al păcii ƕi stabilităţii͟ mondiale ʹ
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) ʹ criza existenţială a alianţei devine ƕi mai evidentă. Dilema s-ar
putea traduce printr-o întreită întrebare: Cine, pe cine ƕi de cine apără?

  c
) Cel mai bun răspuns la această întrebare ar putea fi faimoasa afirmaţie a
Lordului Ismay ʹ primul Secretar General al Alianţei ʹ, care spunea la momentul creării organizaţiei
că scopul ei era ͣsă-i ţină pe ruƕi afară, pe americani înăuntru ƕi pe germani la pământ͟.1 Cu toate că
organizaţia are acum 28 de membri (ultimele două state,
Albania ƕi Croaţia, au aderat la 1 aprilie 2009), iar
ͣmenţinerea securităţii nord-atlantice͟ a încetat demult să
mai fie scopul primordial al Alianţei (de vreme ce vasele sale ͣPărţile convin că un atac armat împotriva
patrulează chiar ƕi prin Golful Aden în încercarea de a-i uneia sau mai multora dintre ele, în Europa
captura pe piraţii somalezi ʹ deci, de ce s-o mai numi sau în America de Nord, va fi considerat un
NATO?), realitatea pare să fi rămas aceeaƕi. Practic, întreaga atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt
sa existenţă a fost marcată de îndoieli cu privire la trăinicia de acord ca, dacă are loc asemenea atac
relaţiilor dintre S.U.A. ƕi statele europene, fapt ce a slăbit armat, fiecare dintre ele, în exercitarea
însăƕi credibilitatea Alianţei în privinţa capacităţii sale de a-ƕi dreptului la auto-apărare individuală sau
colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta
apăra membrii de potenţialii duƕmani. Se ƕtie faptul că
Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile
asemenea îndoieli, însoţite de nemulţumirea cu privire la atacate prin efectuarea imediată, individual
rolul predominant al S.U.A. în cadrul organizaţiei ƕi ͣrelaţiile sau de comun acord cu celelalte părţi, a
speciale͟ dintre acestea ƕi Marea Britanie, l-au determinat oricărei acţiuni pe care o consideră necesară,
pe Charles de Gaulle, în 1966, să ordone retragerea Franţei inclusiv folosirea forţei armate, pentru
din structurile de comandă ale NATO ƕi să-ƕi construiască restabilirea şi menţinerea securităţii zonei
propriul arsenal nuclear, pentru a fi sigur că ţara sa este la nord-atlantice.͟ (Articolul 5 al Cartei NATO).
adăpost de ameninţarea pe care o reprezenta atunci U.R.S.S.
Transformările prin care a trecut Alianţa de-a lungul timpului

1
Dr. David Reynolds, The Origins of the Cold War in Europe: International Perspectives, p. 13.
 nu par să fi schimbat ceva în privinţa statu-quo-ului, ea ajungând să fie privită în prezent mai mult ca
o rampă de lansare a statelor care doresc să adere la Uniunea Europeană. NATO trece cu adevărat
printr-o criză existenţială, iar încercările de ͣcosmetizare͟ a acesteia nu fac decât să-i prelungească
această criză, ce poate adeveri vechea zicală ͣBoală lungă, moarte sigură͟. Rămâne memorabilă
încercarea fostului Ministru german al Apărării, Peter Struck, în 2002, de a justifica intervenţia
armată ƕi participarea trupelor germane în războiul din Afganistan, prin afirmaţia că ͣapărarea
Germaniei începe în Hindu Kush͟. Puternica impresie pe care atacurile teroriste de la 11 septembrie
o creaseră, împreună cu puternicul suport popular faţă de războiul împotriva talibanilor afgani au
creat, la vremea respectivă, un puternic consens între statele membre, în ce priveƕte scopul Alianţei.
De atunci însă acest consens s-a evaporat, iar în prezent se constată
reale ͣfisuri͟ în rândul aliaţilor. Unele state sunt preocupate de
anihilarea talibanilor ƕi a reţelei al-Qaida, în timp ce altele ʹ în special %*
 
  
! c

statele din fostul bloc comunist ʹ se tem încă de duƕmanul lor istoric,   "      
Rusia. Acestea din urmă doresc mai multă siguranţă pentru propriul lor 
  

   " 
 (
teritoriu, decât să orbecăiască după un duƕman adesea invizibil. Chiar ƕi (Espen Barth-Eide, fost Secretar de Stat în
state puternic angajate în lupta împotriva jihadului global, cum sunt cadrul Ministerului Apărării din Norvegia)
Canada ƕi Olanda, plănuiesc să-ƕi reducă prezenţa militară din acest 
teritoriu. Norvegia, la rândul ei, văzând pe zi ce trece cum se topeƕte
gheaţa arctică, este îngrijorată tot mai mult de ambiţiile polare ale
Rusiei. Dealtfel, discrepanţele din sânul Alianţei cu privire la Afganistan au fost cel mai clar
evidenţiate de fostul Secretar de Stat în cadrul Ministerului Apărării norvegian, Espen Barth-Eide,
care spunea că ͣpentru cetăţenii noƕtri, NATO pare o organizaţie care îi ia pe fiii noƕtri ƕi îi trimite în
Afganistan͟.

4  
 c
) Aceste realităţi păreau să conducă la o echilibrare a priorităţilor Alianţei în
cadrul summit-ului de anul acesta. Rezultatele acestuia au scos însă din nou în evidenţă faptul că
NATO este departe de realizarea unui adevărat parteneriat trans-atlantic, în cadrul căruia Europa să
se afle pe picior de egalitate cu S.U.A. Chiar dacă Angela Merkel, cancelarul german, pare să credă
acest lucru; chiar dacă preƕedintele francez Nicolas Sarkozy a anunţat cu emfază întoarcerea ţării
sale, după 43 de ani, în structurile de comandă ale NATO, raportul de forţe din cadrul Alianţei explică
totul. La o populaţie de 306 milioane locuitori (faţă de 500
milioane europeni, membri ai NATO), chiar ƕi fără a mai lua
în calcul extraordinara lor forţă nucleară, Statele Unite
ͣPrin acord unanim, părţile pot invita să adere dispun de o capacitate militară dublă faţă de aliaţii săi
la acesta Tratat orice alt stat european aflat europeni. Conƕtient de lucrul acesta, Preƕedintele Barak
în poziţia de a urma principiile acestui Tratat. Obama a lăsat impresia că îi ascultă pe aliaţi, că acceptă
Orice stat astfel invitat poate deveni parte la noua politică de inspiraţie europeană în Afganistan, dar nu a
Tratat, în urma depunerii la Guvernul Statelor cedat nimic din ceea ce l-a interesat cu adevărat: în toate
Unite ale Americii a documentului de aderare. discuţiile, prioritatea sa a rămas distrugerea reţelei al-Qaida.
Guvernul Statelor Unite ale Americii va ci, ca dovadă a flerului său diplomatic, Obama a adăugat că
notifica fiecare parte în legătură cu depunerea acesta este un obiectiv pe care ͣAmerica nu îl poate atinge
fiecărui astfel de document de aderare.͟ fără ajutorul europenilor͟ ƕi i-a avertizat pe aceƕtia că ei
(Articolul 10 al Cartei NATO) sunt cei mai expuƕi atacurilor teroriste. Rolul său de lider
necontestat al Alianţei a ieƕit ƕi mai clar în evidenţă în cadrul
disputei aproape ridicole în care s-au angajat aliaţii europeni
cu privire la numirea premierului danez Anders Fogh
Rasmussen în funcţia de Secretar General al NATO ʹ funcţie
prestigioasă, dar fără o influenţă determinantă. Numirea acestuia ʹ care trebuia făcută în
unanimitate ʹ a fost contestată vehement de Turcia, membră a NATO din 1952, datorită sprijinului
pe care Rasmussen l-a acordat, în urmă cu trei ani, ziarului danez care a publicat caricaturile
defăimătoare cu profetul Mahomed. Liderii acestei ţări s-au opus numirii lui Rasmussen până la
finalul summit-ului, aducând în discuţie, pentru prima dată în istoria Alianţei, argumente referitoare
 la valorile religioase, blasfemie ƕi libertate de exprimare. Premierul turc, Recep Tayyp Erdogan, care a
refuzat să se alăture dineului oficial, a fost apelat telefonic de premierul italian, Silvio Berlusconi
(care timp de două ore, cât a durat convorbirea telefonică, a dat peste cap protocolul diplomatic al
summit-ului de la Kehl), pentru a-l convinge să-ƕi dea acordul pentru numirea lui Rasmussen. Oficiali
din cadrul summit-ului spun însă că doar intervenţia lui Barak Obama, care s-a oferit ͣgarant͟ al
respectării angajamentelor pe care Alianţa ƕi le-a luat faţă de Turcia în schimbul acordului faţă de
numirea lui Rasmussen, a rezolvat situaţia. Aceste realităţi, precum ƕi rezultatele finale ale summit-
ului, adeveresc faptul că, de la crearea sa, în 1949, NATO a avut întotdeauna un singur ͣpatron͟:
preƕedintele Statelor Unite ale Americii.

  ) 
+

c
 Raţiune de a fi a NATO a fost pusă în discuţie în
special după încheierea Războiului Rece, în urmă cu două decade, deoarece comunismulʹ inamicul
pentru care fusese creată Alianţa ʹ încetase să existe ƕi, odată cu acesta, ƕi blocul militar cunoscut
sub numele de Pactul de la Varƕovia. Alianţei i s-a spus atunci ͣsă plece din zonă sau să dispară͟ (ͣout
of area or out of business͟) ʹ o mantră de care aliaţii s-au temut chiar ƕi după ce NATO a fost
principalul actor în alungarea sârbilor din Kosovo (1999). O nouă
justificare a existenţei sale a apărut la 11 septembrie 2001, dată la care
NATO a invocat formal, pentru prima dată de la înfiinţarea ei, Articolul
5 al Tratatului, care afirmă că ͣpărţile consimt că un atac armat ͣNATO va continua să existe
împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau America de atâta vreme cât America va avea
Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor͟. Însă America nu s-a nevoie de ea.͟
mulţumit atunci cu o alianţă formală ƕi, prin urmare, NATO s-a pomenit
pe teatrul de operaţiuni din Afganistan, ascultând mai degrabă ordinele
venite de la Casa Albă, decât pe cele de la Bruxelles. Doar după ce americanii au deschis un nou front
în Irak a preluat NATO cu adevărat comanda forţei de stabilitate din Afganistan. Aceste realităţi
istorice confirmă ideea că NATO va continua să existe atâta vreme cât America va avea nevoie de ea.

" 
 ,

 Cea mai grăitoare dovadă în susţinerea afirmaţiei de mai sus o constituie
summit-ul de anul acesta, care, prin noul accent pus pe rolul NATO în războiul din această ţară, a
marcat un alt punct de cotitură în raţiunea de perpetuare a Alianţei. Cum insurgenţa talibană nu pare
să cedeze (dimpotrivă, pare să crescă de la an la an),
participanţii la summitul de la Strasbourg ƕi Kehl au
reafirmat nevoia ca Alianţa să îƕi redefinească scopul ƕi
%

 
 

  "
  strategia în această ţară. Astfel, în declaraţia


 


 " 
  *  referitoare la Afganistan, emisă la finalul summit-ului
! - &
    
  
 de către ƕefii de stat ƕi de guverne, se recunoaƕte


#& -$! 

c!  ./ faptul că asigurarea stabilităţii acestei ţări rămâne
  ! 

 

+0 
 ( prioritatea-cheie a Alianţei, pentru ca ea să nu se
(Declaraţia Summit-ului de la Strasbourg ƕi Kehl) transforme din nou într-o bază pentru atacuri teroriste
sau într-un refugiu al extremismului violent ce poate
destabiliza regiunea ƕi afecta întreaga comunitate
internaţională. Pentru atingerea acestui scop,
Preƕedintele S.U.A., Barak Obama, a solicitat aliaţilor suplimentarea Forţei Internaţionale de
Asistenţă pentru Securitate (ISAF) din Afganistan, care numără în prezent 70.000 de soldaţi, dintre
care mai mult de jumătate (38.000) sunt americani. El anunţase deja, în cadrul Conferinţei
Internaţionale pentru Afganistan ʹ un preambul al Summit-ului de la Strasbourg ƕi Kehl ʹ, desfăƕurată
la 31 martie 2009, la Haga, că anul acesta Statele Unite vor trimite încă 21.000 de soldaţi în
Afganistan. Washingtonul nu se aƕteaptă însă ca europenii să-ƕi suplimenteze contingentele la cote
comparabile cu ale sale, ci speră că aliaţii săi vor contribui la instruirea poliţiei ƕi a jandarmeriei
afgane ʹ rol pe care Franţa ƕi alte state europene s-au angajat să ƕi-l asume. Motivul insistenţei
americane nu este doar acela de a asigura stabilitatea unei ţări democratice, ci ƕi unul care ţine de
orgoliul rănit al Americii, de imaginea sa ƕifonată în Irak, adevăr ce s-a putut deduce uƕor din
afirmaţia Preƕedintelui Obama, care a spus că doreƕte ca militarii străini să se retragă cu fruntea sus
de aici, după ce vor fi anihilat ameninţarea teroristă reprezentată de reţeaua al-Qaida, aliată
teroriƕtilor. Rămâne de văzut dacă această ͣbunicuţă războinică͟ va fi în stare să-i pună la respect pe
talibani ƕi să instaureze ordinea în ţară. Dacă va reuƕi, va rămâne probabil unul dintre pilonii Americii
ƕi ai securităţii internaţionale. Dacă nu, înseamnă că talibanii vor fi cei care îi vor semna actul de
ͣpensioanare͟ în trecătorile din Hindu Kush, iar ea va trebui să plece din zonă ƕi, probabil, să dispară.
Ceea ce înseamnă că NATO îƕi joacă aici ultima carte.