Din 1975 pana in 1999, a existat o stransa corelare intre scaderea cheltuielilor de pe piata agricola prin intermediul Sectiunii

de Garantare a EA GGF si cresterea cheltuielilor cu fondurile structurale, impreuna ele valoreaza aproape 80 procente din bugetul UE. Aceasta deplasare a accentului se reflecta p artial in cresterea prioritatii ce i-a fost acordata scopului coeziunii economice si sociale. In acest context, politica agricola comuna (PAC) a fost caracteriza ta ca fiind atat de risipitoare cat si intr-atat de contraproductiva incat a tin s sa consolideze discrepantele regionale prin canalizarea fondurilor catre regiu nile mai bogate ale Uniunii. Intre 1988 si 1999 cheltuielile cu fondurile struct urale au crescut pe masura scaderii cheltuielilor cu PAC, dar aceasta crestere a fost oprita. Conform acordurilor facute la Consiliul European de la Berlin, din martie 1999, cheltuielile UE cu fondurile structurale in perioada 2000-2006 au fost inghetate la 0,46 procente din PIB, o alocare intentionata sa acopere atat necesitatile membrilor actuali ai UE, cat si pe cele ale Uniunii largite. Discrepantele regionale, atat cele din cadrul Uniunii, cat si cele din cadrul statelor membre, au fost intotdeauna privite ca bariere a ceea ce in itial Tratatul de la Roma denumea dezvoltare armonioasa , sau in urma Actului Unic European coeziune . Statelor membre li se cere sa-si conduca si coordoneze politici le economice catre acest obiectiv, iar toate politicile Uniunii sunt asteptate s a ia in calcul acest aspect, in special cel care sunt legate de piata interna (C omisia 1996c:6-8). Totusi, apare intrebarea daca incercarile unei coeziuni econo mice si sociale sunt simple rationalizari ale cheltuielilor sau consituie cu ade varat un obiectiv politic real. Decizia de a infiinta diverse fonduri, iar dupa 1988 de a creste semnificativ resursele puse la dispozitia lor, poate fi intelea sa ca o serie de contributii destinate facilitarii de pachete generale avand ca obiectiv dezvoltarea Uniunii ca un intreg- ceea ce John Peterson denumea decizii istorice . Discutia de baza a acestui capitol este ca esenta operatiunilor cu fond urile structurale a fost determinata de un proces de tratative interstatale la n ivel inalt, mai intai rezolvate de guvernele centrale ale statelor membre, cu un oarecare accord tacit al Comisiei Europene si, intr-o extindere ulterioara, de actori regionali. Pollack a descris clar acest proces ca o piesa de teatru in ca re Comisia si regiunile apar ca actori independenti ce sunt constransi de un sce nariu scris in special de statele membre . Noile aranjamente confirmate la Berlin c ontin un model al contributiilor si, efectiv, compenseaza temerile statelor memb re in urma acceptului lor dat unei viitoare extinderi. Alti autori au adoptat un punct de vedere diferit. Ei spun ca modu l in care fondurile structurale au fost implementate constituie, deliberat sau n eintentionat, o provocare la adresa autonomiei guvernelor din UE. Acestea au dev enit subiectul atat al incursiunii Comisiei ca autoritate supranationala, cat si al cresterii rolului actorilor subnationali, atat publici, cat si privati, de l a nivelurile regionale si locale. Multi din cei interesati de studierea regional ismului( de exemplu, al migrarii puterii politice catre regiuni) si al notiunii de Europa a regiunilor , au vazut in fondurile structurale ale UE si in aranjamente le institutionale concomitente o facilitare a regionalizarii( de exemplu, un rol marit al structurilor regionale in politica de administratie publica). In parti cular, ei sunt impresionati de oportunitatile de influentare care sunt aparent a cordate actorilor subnationali de implementarea fondurilor structurale.