Primul sistem radio si de telefonie disponibil comercializat este cunoscut sub numele de serviciul de telefonie mobila imbuntatit (IMTS)

si a fost pus in functiune in 1946. Sistemul era destul de nesofisticat, dar nu exista nici aparatura electronica solida. Cu IMTS, un turn inalt de transmisie era inaltat aproape de centrul orasului si se transmiteau si receptau mai multe canale alocate, de la antena din varful turnului. Orice instalatie cu o raza de actiune putea incerca sa prinda unul dintre aceste canale si o transmisie completa. Din nefericire numarul canalelor disponile nu au putut satisface nevoile utilizatorilor. Solutia acestei probleme a reprezentat-o celularul. Zonele urbane au fost impartite in celule de cativa kilometri diametru, fiecare celula operand intr-un set de frecvente (transmisie si receptie) diferite fata de frecventa celulelor adiacente. Deoarece puterea transmitatorului intr-o anumita celula a fost mentinuta la un nivel suficient pentru a deservi acea celula, acelasi set de frecvente putea fi folosit in mai multe locuri din oras. Incepand cu anul 1983, doua companii, o companie de cablu si alta denumita Tranportor Aerian, au primit licenta de a opera in fiecare teritoriu important. Doua caracteristici ale sistemelor celulare sunt importante prin utilitatea lor. Prima - sistemul controla hand-off, atunci cand abonatii treceau dintr-o celula intr-alta, telefoanele lor de masina, in conjunctie cu echipamentul electronic sofisticat de pe site-ul celulei (cunoscut si ca statie de baza) si switching offices (cunoscute si ca MTSO) faceau transferul de la o frecventa la alta fara nici o pauza sesizabila. A doua - sistemul era de asemenea proiectat sa localizeze abonatii, chemandu-i in fiecare celula. Atunci cand era localizat vehiculul in care se afla abonatul chemat, echipamentul ii repartiza un set de frecvente si conversatia putea incepe. Tehnologia de transmisie initiala folosita intre vehicule si amplasamentul celulei (site) era de natura analogica. Este cunoscut ca Serviciul Avansat de Telefonie Mobila (AMPS). Schema analoaga folosita s-a numit FDMA (Frequency Division Multiple Access). Dar era transmisiilor digitale incepea si multe companii care operau in acest domeniu au decis ca schema de transmisie digitala era de preferat. Rezultatul a fost TDMA (Time Division Multiple Access). In Europa, schema aleasa a fost adaptarea TDMA folosita in Statele Unite si a fost denumita Groupe Special Mobile. De atunci, numele a fost shimbat in GSM (Sistemul Global de Comunicatii Mobile). Dezvoltarea GSM-ului a inceput devreme in anii 80. A fost vazuta apoi ca principalul reazem pentru planurile infrastructurii de comunicatie mobila din Europa pentru anii 90. Azi, GSM -ul si versiunile sale DCS 1800 si PCS 1900 s-au raspandit mult dincolo de Europa de Vest cu retele instalate in toate tarile. Povestea incepe 1982 cand Conferinta Europeana a Postei si a Administratiilor Telecomunicatiilor (CEPT), fiind alcatuita apoi din administratiile telecomunicatiei a douazeci si sase de natiuni a luat doua decizii

foarte importante. Prima a fost sa stabileasca o echipa cu numele 'Grup Special Mobil' (de aici termenul 'GSM', care exista azi pentru Sistem Global pentru Comunicatiile Mobile) pentru a dezvolta un set de standarde comune pentru o viitoare retea celulara pan-Europeana. A doua a fost pentru a recomanda ca doua benzi de frecvente de 900 MHz sa fie puse deoparte pentru sis tem. CEPT a luat aceste decizii intr-o incercare de a rezolva problemele 1

create de dezvoltarea necoordonata a sistemelor de comunicatie mobila nationala individuala folosind standarde incompatibile. Imposibilitatea de a folosi acelasi terminal in diferite tari in timp ce o calatorie in Europa a fost una din aceste probleme; alta a fost dificultatea de a stabili o industrie de comunicatii mobile in toata Europa care ar putea fi competitiva pe pietele lumii, datorata lipsei unei piete mai mari cu standarde comune. Din 1986 a fost sigur faptul ca unele din aceste retele celulare analoge ar ramane fara calitate pana la inceputul anilor 90. Ca rezultat, o directiva a fost data pentru doua benzi de frecvente de 900 MHz, cu toate ca intr-o oarecare masura mai mici decat cele recomandate de CEPT, pentru a fi pastrate in mod exclusiv pentru un serviciu pan-european pentru a fi deschis in 1991. In acelasi timp membrii GSM faceau progrese execelente cu producerea standardelor corespunzatoare. O decizie majora a fost de a adopta un sistem digital in locul unuia analog. Sistemul digital ar oferi un spectru de randament imbunatatit, calitate de transmisie mai buna si servicii noi cu trasaturi sporite incluzand securitate. Ar putea deasemenea utilizarea unei tehnologii la Scara Foarte Larga de Integrare, care ar putea duce la niste mobile mai mici si mai ieftine, incluzand agende electronice. In final, o conceptie digitala ar complementa producerea unei Retele Digitale de Servicii Integrate (ISDN) cu care GSM ar putea sa se conecteze. Initial GSM-ul a sustinut Grupul Special Mobil, CEPT-ul a format grupul pentru a produce un sistem celular PanEuropean pentru a inlocui multe sisteme deja integrate in Europa care au fost toate incompatibile. Principalele caracteristici ale GSM-ului urmau sa fie capacitatea unui roaming international, receptoare mici ieftine si capacitatea de a administra volumele mari de utilizatori. GSM a fost preluat in 1989 de ETSI (Institutul European de Telecomunicatii si Standarde) si ei au definitivat standardul GSM in 1990. Serviciul GSM a inceput in 1991. De asemenea acest an a fost redenumit in Sistem Global de Comunicatii Mobile (GSM).

INFORMATII GENERALE Retelele GSM opereaza in benzile de frecventa 890-915/935-960 MHz prin intermediul a 124 canale radio duplex, fiecare cu o largime de banda de 200 KHz. Intervalul de frecventa dintre aceste doua benzi este de 45 MHz, care este si largimea de banda dintre frecventa de transmisie si cea de receptie a unui terminal GSM. Se foloseste o tehnica numita Time Division Multiple Access (TDMA) pentru a imparti un canal radio de 200 KHz in 8 sloturi de timp, fiecare dintre acestea constituind un canal de semnal vocal separat. Spre deosebire de semnalele analogice obisnuite, transmisia unui canal de semnal vocal nu este continua. Prin utilizarea celor 8 sloturi de timp, fiecare canal transmite semnalul vocal digitizat intr-o serie de impulsuri scurte, totalizand o durata de 1/8 dintr-o secunda. Astfel un terminal GSM transmite o optime din timp. Avantajul tehnicii TDMA rezida in reutilizarea frecventelor intr-o vecinatate apropiata cu o probabilitate mai mica de interferenta. Aceasta asigura o eficienta mult mai mare si permite deservirea mai multor utilizatori 2

SERVICIILE ASIGURATE DE SISTEMUL GSM transmisii de voce, date si fax integrate intr-un singur sistem; transferul apelului catre un alt numar sau spre operatoare / serviciul automat de mesaje (sistem voice-mail); folosirea serviciului GSM atunci cand utilizatorul calatoreste in strainatate (roaming); plasarea unor apeluri in asteptare, atunci cand utilizatorul telefonului mobil este ocupat sau nu doreste sa raspunda; indicatii detaliate privind apelurile (nume, numar apeland, durata, costul convorbirii); realizarea de apeluri tip conferinta intre trei utilizatori; asigurarea unor servicii pentru un grup inchis de utilizatori (CUG) si impartirea utilizatorilor pe clase de abonati cu prioritati ierarhizate; serviciul de transmitere de mesaje scurte, MMS si apeluri de urgenta netaxabile; utilizarea unor 'cartele inteligente' (SIM card) in care se afla stocate numarul (codul) echipamentului si numarul abonatului.

AVANTAJELE SISTEMULUI GSM Eficienta marita a spectrului radio permite o capacitate crescuta a retelei. (Poate suporta un numar mult mai mare de utilizatori). Permite o sofisticata autentificare a utilizatorului, reducand posibilitatea fraudelor. Previne interceptarea conversatiilor prin tehnici sofisticate de incriptare care sunt aproape in totalitate sigure. Permite o mai buna claritate si consistenta a conversatiei prin eliminarea interferentei in timpul transmisiei digitale. Simplifica transmisia de date, permitand conectarea calculatoarelor portabile la telefoanele celulare GSM. Un singur standard ce permite deplasari internationale intre retelele GSM din lume. largimea de banda mai ingusta necesara pentru un canal, datorita utilizarii altgoritmilor de compresie a vocii; imbunatatirea calitatii transmisiei prin folosirea codurilor detectoare si corectoare de erori; criptarea semnalelor digitale pentru asigurarea securitatii si protectiei impotriva interceptarii nedorite. 3

ARHITECTURA RETELEI:

Reteaua GSM este formata din mai multe sute de amplasamente de celule, dispuse suprapus una peste cealalta, in asa fel incat sa rezulte o acoperire cu radio-emisie continua, neintrerupta. Pe parcursul convorbirii, terminalul GSM se conecteaza prin unde radio la statia radio plasata in zona in care se gaseste abonatul. La trecerea dintr-o celula intr-alta, apelul este trimis fara ca utilizatorul sa realizeze procesul de trecere de pe un canal intr-altul. Statia radio are o raza de acoperire ce poate varia de la cel putin 1 km, daca este vorba de o zona urbana, pana la cel mult 30 de km in altfel de zone. Reteaua GSM este compusa din trei parti principale, statia mobila (MS), statia baza de emisie - receptie (BTS) care controleaza conectarea cu statia mobila, statia baza de control (BSC) care controleaza statia baza de emisie - receptie si oficiul central de schimbare (MSC). Structura unei retele GSM este destul de complicata. In principiu, exista trei elemente principale: Base Station Subsystem (BSS), Network an Switching Subsystem (NSS) si GPRS Core Network. Base Station Subsystem este acea componenta care permite conectarea telefoanelor mobile la centrala de telefonie mobila. Ea este formata din statiile GSM pe care le vedem la tot pasul in zilele noastre si care sunt numite Base Transceiver Station (BTS), precum si din unitatile de control pentru statii (BSC). Statiile GSM sunt de obicei dotate cu antene unidirectionale. Zona de acoperire din jurul unei statii/celule GSM este impartita radial in sectoare, pentru fiecare din ele fiind repartizata una sau doua antene. Un tip comun de sectorizare este cea de tip trifoi, cu trei sectoare de 120 grade fiecare. O unitate de control pentru statii (BSC) controleaza de obicei zeci sau sute de antene, directionand traficul catre NSS. Intr-o retea GSM exista mai multe BSC-uri regionale care concentreaza conexiunile dintr-o anumita zona si le transmite catre MSC, o componenta a NSS. BSC este considerata cea mai robusta componenta a uneiretele GSM, fiind dotata cu sisteme redundante pentru a asigura functionarea continua a retelei. Network Switching Subsystem (NSS) este acea componenta a unei retele GSM similara cu centrala telefonica a unei retele de telefonie fixa.Ea realizeaza managementul convorbirilor din retea si asigura interconectivitatea cu alte retele e telefonie mobila sau fixa. Cea mai importanta componenta a NSS este Mobile Switching Center(MSC). Aceasta este responsabila in principal cu directionarea apelurilor si a SMS-urilor. Deasemenea, prin intermediul MSC-ului, un utilizator din reteau GSM poate contacta un utilizator de telefonie fixa. GPRS sau General Packet Radio Service este un serviciu de telefonie mobila pentru transmisia de date, bazat pe trunchierea fluxului de date in pachete. GPRS Core Network, cea de-a treia componenta a unei retele GSM, este responsabila cu managementul acestui

Structura retelei GSM (fig.1)